IANCU JIANU  HAIDUCUL  N. D .  POPESCU  ILUSTRAT CU 12 GRAVURI  TINEREȚEA LUI IANCU JIANU  IANCU JIANU POLCOVNIC DE POTERAȘI  IANCU JIANU ZAPCIU  BUCUREȘTI  Tip.  "CONCURENȚA" Oslas M.  chlein  Strada Decebal No.  11  IANCU JIANU  HAIDUCUL  N. D .  POPESCU  ILUSTRAT CU 12 GRAVURI  TINEREȚEA LUI IANCU JIANU  IANCU JIANU POLCOVNIC DE POTERAȘI  IANCU JIANU ZAPCIU  BUCUREȘTI  DEFOSIT LA OSIAS M.  chLEIN  TIPOGRAFIA CONCURENȚA  Strada Decebal No.  11  DE ACELAȘI AUTOR în ACEIAȘI EDIȚIE  Bujor haiducul, ilustrat. . . . . . . . .  1 Vol  Faptele tâlhărești ale lui Tunsu, Dumitru Lungu și Grozea, ilustrat. . . . . . . .  1 ”  Grozea groza țărei Românești, ilustrat 1 ”  Ioniță Tunsu câpitan de haiduci, ilustrat 1 ”  Jianu Căpitan de haiduci ilustrat. . . .  1 ”  Jianu polcovnic de potereși, ilustrat.  1 ”  Jianu zapciu de plasă, ilustrat. . . . .  1 ”  Junețea lui Iancu Jianu, ilustrat. . . .  1 ”  Junețea lui Ioniță Tunsu, ilustrat. . . .  1 ”  Moartea lui Tunsu, Dumitru Lungu și Grozea, ilustrat. . . . . . . . .  1 ”  Judecată, ertarea și Moartea lui Iancu Jianu, ilustrat. . . . . . . . .  1 ”  Prinderea și scăparea lui Jianu, ilustrat.  1 ”  Voinea voinicul, ilustrat. . . . .  1 ”  PREFAȚĂ  In fine cu ajutorul lui D-zeu și cu bine-voitorul sprijin al cititorilor mei, nuvelele mele privitoare la viața aventuroasă a lui Iancu Jianu, vestitul căpitan de haiduci , a ajuns la a VII edițiune, în câte cinci mii de exemplare, eveniment ce pentru o scriere beletristică nu se întâmplă prea des în țara noastră.  Acest eveniment e pentru subscrisul îmbucurător, pentru că dovedește că numărul cititorilor de scrieri românești s-a înmulțit; acest eveniment este și încurajator pentru scriitorii cei tineri.  Departe de mine ideia d-a atribui acest rar rezultat meritelor mele și d-a cădea în ispită d-a crede că el e datorit însușirilor mele; n-am fost presumțios nici o dată, nici când eram mai tânăr n-am suferit de această slăbiciune nici într-acea vârstă fragetă în care pre-sumțiunea e mai scuzabilă și marea încredere în sine mai tolerabilă.  De și eu, ca ori care muritor, sunt supus greșelilor, rod al slăbiciunei omenești, totuși din primii pași ce am făcut în viața mea de scriitor, m-am ferit că de foc d-a cădea într-acest păcat; cu atât mai puțin voi cădea acum, când am cărunțit, când am trecut de 65 de ani, când mintea mi s-a copt îndestul.  Eu cred că nu meritul meu, ci popularitatea de care s-a bucurat și se bucură eroul meu a săvârșit a-ceastă minune.  Intr-adevăr lui Iancu Jianu poporul român i-r păstrat cele mai frumoase amintiri, î-a atribuit faptele eroice cele mai vrednice de admirat și pe el l-a cântat în cântecele sale populare cele mai numeroase și mai frumoase, mai mult de cât pe ori care altul.  A și avut de ce poporul român să-i păstreze o amintire așea de frumoasă și să-i cânte isprăvile în niște balade atât de dnflăcărătoare, căci el mai mult ca toți voinicii codrului câți l-au precedat și urmat, a iu bit mai mult pe Români, s-a luptat mai cu căldură pentru apărarea drepturilor compatrioților săi încălcate de grecii venetici, a ajutat pe săraci în măsură mai mare ca toți cei-l-alți, și s-a luptat mai cu pricepere și mai cu bărbăție cu puterea armată a cotropitorilor.  Vitejia lui a devenit legendară, și numele lui lăncii Jianu, cât timp vor fi Români pe pământ, adică în eternitare, va fi pomenit cu drag și va fi prenumerat printre eroi naționali.  Fermecat de faima numelui său și inspirat de puținele din faptele lui vitejești ce au putut să a-jungă până la auzul meu, și mai cu seamă înflăcărat fiind de vederea piesei Iancu Jianu , scrisă de Anestin și Millo, și jucată de nenumerate ori pe scena teatrului național, cu începere din anul 1857, am fost îndemnap ca în anul 1868, pe când eram în vârstă numai de 25 ani, să scriu o mică nuvelă întitulată: „Iancu Jianu compusă din câte-va capitole, pe care am publieat-o în Calendarul pentru toți pe anul 1869.  Această nuvelă a avut pe semne oare-care succes, căci în anul 1872 ea apăru în ediție separată, în editura Honoriu C.  Wartha, numai tu mici adaose, iar în anul 1881, apăru cu a-celași eonținut în a treia ediție, în editura D-lui IL Steinberg pe atunci anticar, iarși cu puține adaose.  în anul 1887,după ce răposatul C.  Ariceștii a publicat în Revista pentru Istorie Arheologie etc câte-va acte privitoare la activitatea lui Jianu ca Zapciu de plasă, am publicat a patra ediție, de astă dată în doo părți și sub titlurile: „Iancu Jianu Zapciu de plasă" și „Iancu Jianu căpitan de Haiduci" .  Mai târziu în anul 1894, după ce D-l C.  Aricescu a mai publicat în aceiași revistă „Istoria lui Iancu Jianu” scrisă de răposatul Dincă Isvoranu am publicat a cincea ediție, tot în editura D-lui Steinberg, de astă dată în trei părți și trei broșiuri, sub titlurile: „Iancu Jianu Zapciu de plasă , Iancu Jianu căpitan de Haiduci și Moartea lui Iancu Jianu" .  In fie care din ultimile doo ediții, nuvela lui Iancu Jianu a priimit noi transformări, noi peripeții, noi adaose, una mai interesantă ca alta, căci descoperiri noi, publicații noi și descifrarea de noi documente, a adaos noi fapte, noi isprăvi și noi amănunte privitoare la faptele acestui erou legendar.  Sub această formă noo ea a dobândit un nou succes, o îmbrățișare mai călduroasă ca în trecut, precum și cititori mai numeroși, astfel că peste scurt timp cele 5000 exemplare în câte s-a 'tipărit acea ediție, întocmai ca predecesoarele sale, s-a sleit, s-a vândut, nu s-a mai găsit.  Publicul de mai bine de 10 ani a cerut cu insistență o noiîă ediție, dar D-l editor, devenind editor de cărți didactice, n-a mai avut timp să se ocupe și de editarea cărților populare.  Din cauza puținului interes ce D-sa de vre-o 10 ani a pus și pune în republicarea cărților populare, a dispărut din vânzare nuvelele: Constantin Vodă Brâncoveanu , Prizonierul de la Plevna , Sentinela de la Grivița , Peneș Curcanul , Fata de la Cozia , Mircea cel bătrân , Iancu Jianu , Miul Haiducul etc.  scrieri ce se cer de public, dar nu se poate vinde atât de repede și nu pot să fie atât de rentabile ca scrierile didactice.  Abia în anul 1904, în urma mai multor stăruințe din parte-mi și din partea publicului, D-nu Steinberg a consimțit să publice, în a șeasea ediție, numai pe „Iancu Jianu Căpitan de Haiduci" , pe care a vândut-o.  și o vinde destul de bine, dar pe care nu a desfâcut-o în timp de patru ani, cum desface cărțile didactice, pentru că, repet, negligează desfacerea cărților populare, spre a favoriza pe cele didactice.  Față de această încetineală, care e prea firească în țară la noi pentru o producție beletristică nesprijinită de nici un fel de recomandație, de ori ce fel de reclamă, D-sa a renunțat de a mai reedita și cele-l-alte părți; de și ele de mult au dispărut din vânzare.  Fa-ță cu acest refuz de sprijin din partea editorului meu, căruia scrierile mele altă dată i-audat mult sprijin ca să ajungă unde e azi, lipsit fiind de mijloacele necasare d-a tipări pe Jianu în socoteala mea, am fost nevoit să caut un alt editor.  Am alergat mai întâi la librarii Români, dar toți m-au refuzat, sub cuvânt că în specialitatea D-lor nu intră editarea cărților populare, scrierilor florcloris-tice.  Unii au fost îndestul de amabili ca să-mi spua negreșit cu menagiamente, că un unchiașiu ca mine a eșit de la modă și nu mai e în gustul tineretului de azi, care formează majoritatea cititorilor moderni.  Văzând că compatrioții mei mă resping, eu naționalistul, care prin fapte, iar nu ca alții prin vorbe, am dovedit că în adevăr sunt naționalit, am alergat iarăși la un editor de scrieri populare, a-dică la un israelit, și am ajuns la învoială cu D-l Osias chlein, propietarul tipografiei „la Concurența din str.  Decebal, care s-a însărcinat a retipări pe Jianu, în condițiuni mai avantagioase pentru cetitor ca acele ale D-lui Steinberg, fiind mai eftine și mai îngrijit tipărite, și în marimea și forma cerută de mine.  Precum puteți judeca, întârzierea de 14 ani de la a cincea ediție și pân-acum n-a fost provocată de mine, ci d-o forță majoră neînlăturabilă; cu toate a-cestea fără să sper, mi-a fost de mare folos, căci am dobândit doo foloase nesperate.  După ce a trebuit să plătesc greul bir al imitatorilor și contra făcătorilor, atrași de micul succes moral și material ce am avut prin publicarea nuvelelor mele haiducești, împinși fiind mai mult de dorul d-a-mi disputa gologanul de cât d-a-mi acapara modestul meu renume a trebuit să mă ocup a face ca scrierile mele, în noile lor ediții, să devie dirt ce în ce mai interesante, mai documentate și mai adevărate.  După ce, zic, a trebuit să plătesc birul imitatorilor, care mi-au împrumutat mai toate-peripețiile din nuvelele mele, la care au adăogat și câte-va altele plăsmuite de D-lor,sau traduse din scrieri streine, dar neconfirmate prin vre-o legendă; după ce a trebuit să suport greutatea pagubelor materiale ce am încercat prinacâle imitatiuni ca să nu zic contrafaceri, după ce zic am fost silit să îndur munca grea a cercetărilor și prefacerilor, în cele din urmă am avut partea și distinsa onoare d-a inspirq, prin scrierea mea, pe o femee de mare talent, pe o tânără fată ce mânuește condeiul cu o rară măestrie, și să văd pe Jianul meu, cu multe din peripețiile lui, tratate însă într-alt mod, cu alt arangiament, și în alt cadru, scris într-o limbă streină, în limba, Germană.  Bucura Dumbrava este D-ra Seculici fiica D-lui director al societăței Dacia România; de ce să-i ascundem adevăratul său nume, dacă o dată e azi pe toate buzele admiratorilor săi.  care deja se numără cu miile?  Bucura Dumbravă este fiica unor streini stabiliți în România; D-sa s-a născut în România și împreună cu laptele ce a supt și aerul ce a res pirat pe pământul acestei țări, a supt și a respirat într-același timp și sentimentul iubirei acestei țări care e patria sa.  D-sa înadevăr e fiică de streini, dar a unor streini, care, stând între noi, a avut pri-lejiul să ne cunoască și să ne aprecieze, și, mulțumită acelor aprecieri, au început să ne iubească ca pe niște compatrioți, au devenit cu inimile și cu sentimentele mai Români de cât mulți Români, și au știut să sădească același sentimente și în inimile copiilor D-lor.  D-ra Bucura Dumbravă în prefața scrierei sale întitulată „Haiducul" , în care descrie tot viața legendarului haiduc, mărturisește cu o sinceritate demnă de imitat, cu o mare doză de bună credință și cu o, onestitate literară cam rară în epoca în care trăim-ceia ce îi mărește în loc d-ai scădea meritul, că materialul florcloristic l-a cules din scrierile D lui F.  Marian și din cartea populară a D-lui N. D .  Popescu, care trateaza despre Iancu Jianu în care se găsește adunate, cu o lăudabilă sărguință, multe detaliuri și particularități istorice și culturale, care nu le-ar fi putut găsi în altă parte, fiind-că opere culegătoare în acest fel nu există încă în România.  „In liniile mari spuse D-sa, m-am și ținut, în descrierea vieței de haiduc a lui Jianu, de felul cum a descris-o D-l N.  D.  Po-pescu; m-am abătut însă acolo, unde istoria sau motivele mele particulare, m-au luminat într-alt fel. ”  Vă mulțumesc cu recunoștință, tânără și talentată scriitoare, pentru această mărturisire sinceră și leală, și iarăși vă mulțumesc pentru amabilitatea ce ați avut ca șă pomeniți numele meu, într-o carte scrisă într-o limbă streină, publicată într-o țară streină și destinată pentru streini, numai pentru că ați găsit de cuviință să faceți oare-cari împrumutări din o scriere dintr-ale mele; înc-o dată vă mulțumesc că ați bine-voit a-mi face marea onoare d-a contribui, ca numele meu să fie citat între scriitorii a căror opere pot să fie utilisate, spre a produce o-pere și mai bune.  Vă mulțumesc că mi-ați redat un mic locșor între scriitori Românii, între care cam de mult nu mai mă prenumăram, nu din culpa mea, ci din cauză că am fost condamnat la ostracism de către tineri mei confrați.  E o mare onoare pentru mine că, după trei zeci de ani de când una din scrierile mele: Prisonierul de la Plevna , a avut parte să fie tradusă în limba francesă, și publicată într-uri număr literar al lui Figaro imediat după aparițiunea sa, o altă scriere: Jianu , să fie, nu tradusă, ci adaptată de către o scriitoare talentată, și să serve drept.inspiratoare unei nuvele scrisă în limba germană, de către o scriitoare născută în România din părinți streini, dar stabiliți de mult timp în țara noastră.  Această scriere ce a apărut, mai întâi în limba germană, a fost tradusă. cu  multă măestrie în limba română de D-l Tn.  Nica, care a știut să dea tra-ducerei toate meritele originalului și să scrie acea traducere în astfel de limbă în cât să pară că o-riginalul a fost scris chiar în limba română.  Această operă a produs o impresiune sensațio-nală în lumea literară, nu numai în țara în care a fost tipărit originalul, adică în Germania, dar chiar și la noi în România, unde impresiunile sensațio-nale pe tărâmul literar sunt foarte rari, pot zice chiar fără de ființă.  Ea a avut parte de niște elogii foarte entusiaste și prea bine meritate, scrise de un mare număr de critici literari mări și mici, care și-au publicat aprecierile în mai toate revistele noastre literare.  Unii din acești apologiști au găsit de cuviință să treacă în domeniul uitărei isvorul din care și-au procurat frumoasele inspirațiuni ale D-rei Bucura Dumbravă, și foarte bine au făcut, căci nimeni n-a întrebat pe Molliere de sorgintele din care el a făcut admirabilele sale comedii; alții au găsit de cuviință să spu doo trei cuvinte bine voitoare la adresa tuturor inspiratorilor, între care au zis în treacăt și câte-va cuvinte despre mine, pentru care, în ceia ce mă privește, le mulțumesc cu recunoștință; un critic care și-a publicat proza în revista „Îndrumareaˮ din Iași, a avut bunătatea să-mi adreseze niște laude cam prea mult măgulitoare și poate nemeritate, dar a avut cruzimea să mă omoare mai nainte d-a muri și să vorbească de mine ca de un răposat regretat.  D-sa a mers cu cruzimea până să mă îngroape fără de preot, chiar în timpul în; care lucram la prepararea unei ediții a 7-a din Iancu Jianu .  D-l Scurtu în revista „Semănătorul" a spus-negru pe alb, fără de ocoluri și menâgiamente, că Bucura Dumbravă a scos dintr-o piatră un diamant și dintr-o nuvelă mediocră, scrisă de un au-toraș de a doua mână, de bătrânul N.  D.  Popescu, o lucrare genială, un cap d-operă, o scriere perfectă și unică în literatura română.  Sunt cu totul de acord în tot ceia ce privește e-logiile ce D-l Scurtu aduce Bucurei Dumbravă, căci le merită pe deplin; nu mă pot opri însă să-mi exprim o singură nedumerire în privința unei afirmări a D-sale care se bate în cap cu realitatea -Cum e cu putință ca ciselatoarea, prin iscusința artei sale, să scoată dintr-o piatră proastă un diamant și dintr-o operă mediocră un cap de operă?  Pentru ca să iasă un briliant frumos dintr-o piatră, trebue neapărat ca acea piatră să fie măcar topaz, și pentru ca să iasă un cap d-operă, trebue ca scrierea ce a inspira t-o să întrunească oare care calități, cel puțin dis-criptive sau episodice, daca nu și stilistice.  Facaceste-simple reflecțiuni în mod trecătpr și fără nici o supărate, căci nu aprecierile D-lui Scurtu mă vor mări sau micșora în ochii cititorilor mei.  D-sa ăre dreptul chiar d-a nu mă cunoaște sau aprecia, cum deja fac mulți.  D-sa nu era în țara noastră, poate nici nu era născut, în vremea în care scrierile mele populare erau în toate manele tineretului nostru cult, care, pe atunci se afla pe băncile școlare.  Alaltă-eri un alt scriitor, în ziarul Viitorul, a spus-cUm că Bucura Dumbravă prin scrierea sa a abilitat pe haiduci, cu toate. că  chiar D-sa spune în prefața scrierei sale că, scriind „Haiducul" , în linii mari s-a ținut, în descrierea vieței de haiduc a lui Jianu, de felul cum am descris-o eu, D-lui a spus-o lămurit că nu eu, ci Bucura Dumbravă a abilitat pe haiduci, și cu toate acestea tot nu m-am supărat.  și de ce m-ași șupăra?  oare critica și aprecierea nu sunt libere în țară la noi?  oare criticilor noștri nu le e permis tot ce era îngăduit și lui Banu Brâncoveănu pe vremea lui?  oare nu sunt ei mari și tari, fără să îngădue cui-va vre-un control, în lumea noastră literară?  Oare nu le e permis D-lor „chiar d-a atribui unui autor opere ce n-a scris, cum mi-a atribuit mie D-l M.  Sadoveanu.  făcându-mă autorul: „Minei haiducesei" , ce n-am scris-o nici o dată, sau trăgându-mi o săpuneală, cum mi-a tras altul, pentru o scrierea mea ce D-sa n-a citit-o nici o dată?  ba le e permis, căci amândoi mau făcut cu ou și cu oțet numai de pe auzite.  Din potrivă ar trebui să mulțumesc din suflet tuturor ce mai pomenesc numele meu, al unei vechituri care încă „de pe la 1865 publică scrieri literarii, și care scrie și acum; sunt dator să le fiu recunoscător că bine voesc să mai prenuiriere asemenea antichitate printre muncitorii în ogorul literar din anul 1909, pe când marea majoritate a scriitorilor noștri, nu fac nici o pomeneală, de mine, numele meu nici nu e rostit, de și câte una din cărțile mele a fost prima carte care a aprins focul sacru în inima lor și i-a inspirat să serie și să producă opere de mare valoare.  Cu toată această indiferență, ce o scuz bucuros, eu, fiind lăsat în pace am reușit să scot la lumină numeroase edițiuni, fără să mai am vre-o concurență și să scriu mereu, în orele mele libere, câte o pagină din istoria trecutului nostru.  Mulțumită acestei uitări, am avut răgazul să scriu într-una tot ce mă pricep, și în cele din urmă să ajung a scrie a șeap-tea ediție a lui Iancu Jianu .  Noua ediție nu va mai fi împărțită în trei părți, ci în șease, și anume: „Junețea lui Iancu Jianu" , Iancu Jianu polcovnicul de poterași , Iancu Jianul Zapciul , Iancu Jianu căpitanul de haiduci , Prinderea și scăparea lui Iancu Jianul și Osînda, Iertarea și Moartea lui Iancu Jianu .  Ce-va mai mult, voi îndrăsni ca, pe lângă cele șease broșuri populare, să scot o ediție tipărită pe hârtie velină compusă din câte șease părțile, întrunite în doo volume de câte trei părți, care să intre și în mâinile lumei culte, pentru a avea prilejul să mă cunoască și altă lume de cât lumea cu care am fost în contact pănă acum, lumea cu care am trăit.  Cum vedeți noua ediție a crescut cu trei părți noi, din cauză că de la 1894 și până azi, a eșit de sub tipar voi.  IX și X din Istoria Românilor de V.  A Ureche, în care sunt publicate o mulțime de acle oficiale privitoaiti la haiducii de pe vremea tinerețe!  Jianului și a domniei lui Caragea, precum și acte care se raportă chiar la el personal.  Tot de atunci încoa am dat peste scrierea lui Niță U-rianu din Muscel, ruda haiducului, publicată tot de D-l C.  D.  Aricescu în columna lui Traian No.  4 din 15 Februarie 1873, ) care conține o mulțime de episoade noi și încă necunoscute din viața legendarului haiduc. ,  astfel adunând, adăogând și scriind din nou peripeții noi, fapte noi, întâmplări noi și noi acte vitejești, săvârșite de acest erou al codrului mai re-ușit ca, în decurs de 40 de ani să pot descrie dintr-un corp în șease volume, viața plină de aventuri a lui Iancu Jianu.  Retipărind această scriere nu m-am oprit numai la reînvierea sa, ci m-am pus cu ardoare pe muncă, să adun, să complectez și să dau la lumină încă doo fdin scrierile mele florclorostice, din cele ce au avut un succes mai mare, și anume pe Bujor și pe Tunsu , cărora le am făcut toate îndreptările și toate adausele ee noile publicațiuni istorice și documente inedite mi-au pus la dispoziție.  Mai cu seamă descrierea vieței lui Tunsu Haiducu, care în primele trei ediții a eșit numai într-o singură broșiură, în noua ediție a apărut tot la D-nul Osias M.  chlein, în cinci broșuri, și a nume: Junețea lui Tunsu , Tunsu Căpitan de Haiduci , Faptele tâlhărești ale lui Tunsu , Grozea și Lungu , Grozea groaza țărei Românești și Moartea lui Tunsu, Lungu și Grozea .  Aceste adaose au fost necesare, pentru că am găsit între delele judecătorești din Archiva statului, pe care le am consultat, mulțumită bine voitoarei îngăduiri a D-lui D.  Onciu, profesor universitar și Director al Archivelor Statului, multe dosare coprinzând multe detalii interesante privitoare la faptele banditești ale acestor tâlhari, precum și scrierea întitulata Le cheroutza de Stanilas Bellanger, în care figurează un capitol întreg cu detalii foa-xte interesante privitoare la Tunsu.  Rog pe cititorii mei să îmbrățișeze și noile edițiuni cu buna voință și încuragiarea cu care a îmbrățișat pe cele vechi.  București 1908 Decembrie 10  N.  D.  Popescu  TINEREȚEA  LUI  IANCU JIANUL  I  BOERII ȘI NEGUSTORII.  Casa cea veche a familiei Jienilor din orașul Caracal.  Boerii în vremele de demult până la punerea în aplicare a Regulamentului Organic, și chiar cât-va timp după aceia, nu desprețuiau comer-ciul și pe comercianți, cura l-au desprețuit urmașii lor de atunci încoa și până mai deunăzi, ci-l îm-brățișeau cu căldură, și cei mai mulți din ei îl exercitau și se îmbogățeau învârtind negustorii.  Ce e dreptul nici o dată vre-un boer n-a deschis prăvălie în vre-o piață de desfacere, nici ca prăvăliașiu și nici chiar ca toptangiu; această sarcină. au  lasat-o în tot-d-auna în sarcina pros-timei, și mai cu seamă în a Grecilor și Armenilor.  Primul și unicul boer care a deschis prăvălie-și a afișat d-asupra ei numele său, a fost C.  A.  Rossetti.  De câți-va ani încoa mulți urmași d-ai foștilor boeri, își pun firmele lor la depozitele de desfacere a produselor fermelor lor, și bine fac că astfel ese la iveală resultatul progresului și al civilisațiunei.  Negoțul în tot d-auna a fost bănos, și boeru-lui în tot d-auna i-a plăcut banii ori-cât de mulți, căci, de când s-a pomenit boerismul în Valachia sau Moldova, acestei clase de oameni privelegt-ați, i-a plăcut luxul, cheltuiala mare, casa deschisă, mesele îmbelșiugate și traiul ambudent.  Boe-rului, pentru a duce acest traiu risipitor, îi trebuia bani mulți, și moșiele, de și întinse și numeroase, nu puteau procura veniturile ce erau indespen-sabile unei vieți atât de costătoare, căci pe a-tunci fondul fonciar era prea scăzut; se făcea de ordinar schimb între o moșie măricică și o familie de țigani robi, iar venitul, cu toate că țăranii erau tot atât de asupriți ca și acum, era foarte mic, pentru că grânele, din cauza lipsei de multe debușeuri și de mijloace de-transport, se vindeau pe un preț foarte mic.  Până aproape de punerea în aplicare a Re-gulamentului Organic, vinderea grânelor ce producea pământul Valachiei și al Moldovei, constituia un monopol al împărăției turcești, numit Capan, care împărăție avea prilegiul exclusiv d-a cumpăra grâu, meiu, orz, ovăz, făină, unt, brânză, cirivișiu, seu, ceară, vite mari și mici și alte produse ale pământului, pe un preț ficsat de capanlîi împărătești, adică de niște împuterniciți ai capanului (jigni-ței) imperiale, care veneau în fiecare an la epoci anume ficsate, la anumite porturi, și cumpărau productele de care avea împărăția nevde, cu pre-țuri ficsate de ei, de cumpărători, care tirește erau foarte scăzute,  Pentru a înlesni sarcina acestor capanlâi și a-i scuti de perderi mari de timp, un număr oarecare de pământeni, trimiteau prin sate oameni, d-ai lor, care cumpărau productele de la locuitori pe prețuri de nimica, și le transportau la diferite schele.  Acești aprovizionatori pământeni erau mai cu seamă boeri, căci Fanarioți, ca să împace pe boerii pământeni și să-i oprească d-a reclama la Poartă contra faptelor lor, au făcut o legiuire prin care se hotăra ca ori-ce huzmet, adică întreprindere de ori-ce natură, să se-dea numai boerilor, cari puteau să-și asocieze,ca tovarăși sau subaltern, negustori sau specialiști în meserie dintre prostime.  Cu chipul acesta toate huzmeturile, ha-vaeturile, rușfeturile și zeciuelele au încăput numai în mânele boerilor.  Pe atunci atunci vămile, salinele, poștele, aprovizio-nările, dijmăritul, fumăritul, căminăritul, oeritul, văcăritul, vinăriciul, măjerilul, erbăritul, cotăritul, tutunăiitul.  narturile, zeciuelele și tot felul de taxe ce se perceau de la negustori sau locuitori, se dau în întrepriză la cochii vechi, adică prin licitație publică, și cei ce se presentau la mezat erau numai boeri, boeri mari de tot, tot d-auna în tovărășie cu un număr oare-care de negustori capitaliști, căci ei n-aveau nici timp nici pricepere ca să ducă la un sfârșit bun o întreprindere comercială nici nu vreau să se bage în asemenea întreprinderi alt capital de cât marea lor influență.  în numărul acestor boeri negustori care lou huzmeturile în întreprindere pe la începutul se-colului al XIX-lea se pot prenumera ca cei mai fruntași: Căminaru loan Hagi Moscu, Paharnicul Gr.  Hrisoscoleo, Medelnicerul Manolache Hri-soscoleo, Paharnicul Iordache Deșliu, Slugerul Enache Niculescu, Slugerul Enache Politimos, Ma-rele Vistier Const.  Varlaam, Marele Vornic Mi-halaahe Mânu, Pitarul Dumitrache Polizu sau Po-lizache, Postelnicul Filip Lenș, Baron Costache Bellu, Baron ștefan Meitani, Baron Săchelario, Spătarul Gherache, șetrarul Chirian Arbust, Pi-taru Ion Scufa, Pitarul Scarlat Petroviei Armis, Serdarul Lazăr chalenderu etc.  Ei și încă alții mai mărunței, în tovărășie între dânși, precum și cîți-va negustori, au luat pe rând în antrepriuză ex-plotarea poștelor, a vămilor, a ocnelor, a huz-meturilor, a havaeturilorși a rușfeturilor enumerate mai sus, și unii din ei au reușit să strângă averi mari din explotarea lor, iar unii au sărăcit și au mofluzit, spre pildă Hâgi Moscu, Polizache, Sachelario și Baron Meitani, cari une-ori, împinși, fiind de lăcomia câștigului, luau în explotare mai toate huzmeturile.  Tot atât de bănoase erau și întreprinderile particulare de aprivizionări de producte, de blănuri, de vite, de seuri și de produse animale, fie pentru ca-panul imperial turcesc, fie pentru gealepii, sur-tecciii, saegii și capanlâi turci, armeni și greci, atât din Constantinopole cât și din orașele de pe marginea Dunărei, fie pentru alte întrepuinderi în care statul nu era amestecat, Acești speculanți cu toate că amatorii le ofereau prețuri ridicole, totuși realizau câștiguri însemnate, căci bieții producători' erau siliți să le vânză pe ni-miica, din cauză că pe atunci granițele erau închise pentru asemenea producte altor mușterii de cât celor ce veneau din Turcia.  Cu asemenea soiu de comerț se ocupau mai ales boerii proprietari din județele de pe marginea Dunării; aceștia „erau în cele mai strânse legături, atât cu negustorii cât și cupașialele dinorașele și serhaturile (județele) de pe malul turcesc al Dunărei.  Familii întregi, din tată în fiu, abandonau onorurile și funcțiunile la care avea drept prin nașterea lor ca să ocupe, renunțau la ranguri și demnițăți și se o-cupau numai cu grija învârtirei treburilor lor negustorești.  Oltenia mai cu seamă producea în număr mai mare ca Muntenia de asemenea soiu de boeri negustori.  Jienii de la Isvoare care, cu toate că după cum cu dreptate afirmă D-l I.  Ghica în scrisoa-rea sa adresată lui V.  Alexandri la 26 Decembrie 1882, erau boeri de țară, totuși erau prenumerați din timpurile cele mai îndepărtate între boerii cei mai Alintași din județul Romanați; și tot din vre-murile cele mai îndepărtare, au făcut parte din numărul acelor boeri negustori, despre care au vorbit mai sus, și prin produsul muncei lor ne-gustorești au strâns averi însemnate.  II  CINE AU FOST JIENII.  Familia Jienilor este o familie veche oltenească, a cărei origină se perde în negura timpurilor.  Negreșit n-a fost, cum pretinde un scoborâtor dintr-această familie, urmașea unui Cessianus, care a comandat o legiune romană pe vremea împăratului Caracal, fundatorul orașului Caracal, capitala județului Romanați și patria Jienilor.  Nici unul din Jien, zice D-l I.  Ghica în aceiași scrisoare, nu s-a gândit măcar că era strănepot al lui Cessianus secretarul lui Traian, văr cu Sa-lustiu, și mai în urmă proconsul în Dacia; nici unul din ei nu se gândea să se potrivească cu Banii Fii pești, cu Vornicii Crețulești și Logofeții Bârcăriești, dar purtau ciacșiri roșii și meși galbeni, precum și ișlic cu perna verde, în patru colțuri; boer tot boer!  Dar a fost o familie foarte numeroasă, foarte onrabilă, foarte stimată și foarte cunoscută prin bogăția sa, prin relațiunile cu fruntașii Turcilor din Nicopole, Rahova și Vidin și prin importanta comercilui ce învârteau cu partea de peste Dunăre.  Ei până latinele secolului al XVIIl-lea au fost boeri de a treia clasă și au dobândit numai ran-guri boerești foarte mici, căci nu prea le plăcea să se înfigă spre a dobândi favoarea voevozilor și a boerilor lor, căci acea înfigere costa bani mulți și multe ploconeli, ci preferau să-și vadă mai bine de comercial lor, care le procura bani mulți.  Cu toate acestea posedau multe moșii, mai ales pe valea Tesluiului, multe vii și un mare număr de munți, pe care i cultivau prin oameni d-ai lor.  Cele mai vestite vii din preajma Drăgășianilor, mai cu seamă via de la Fălcoiu a fost proprietatea lor; asemeni și moșiele Iezerul, Svorasca, Leul, Făl-coiul și altele; în Iezer era conacul principal de țară al întregei familii; de aceia, pe lângă numele de Jieni, ei purtau și humele de boerii de la Iezer.  Cei mai vechi boeri Jieni ce am putut alia prin decumenle publice dintr-această țară, în care până la anul 1779 nu s-au păstrat nici o copie după actele oficiale ale Douuiitorilor și diferiților dregători, au fost boerii Amza și Dumitrache din Iezer, boeri de clasa III care făceau parte dintre boerii mărunți din județul Romanați și după valea Tăsluiului.  Acești doi boeri au contribuit împreună numai cu suma de 15 taleri, în ziua de 29 Septembrie 1719, la danii făcut de boerii Olteni împărătesei Maria Tereza.  cu ocazia anexării Olteniei pe lângă Austria? )  Acesta e primul document oficial ce pomenește de numele Jienilor.  Tradiția Oltenilor, și mai cu seamă a Romana-țenilor, a fost mai credincioasă ca oficialitatea a-mintirei acestor boeri, care, de și mici la început, totuși au fost în tot d-auna iubiți de către concetățenii lor.  Au fost iubiți pentru că, din tată în fiu, Jienii au păstrat tradiția d-afi buni, blânzi, îngăduitori.  generoși și iertători față cu țăranirde pe mo-șiele lor și d-a fi niște escelenți cetățeni față cu societatea în care trăiau.  Erau în cele mai buni legături de prietenie cu toți boerii din județul lor și din întreaga Oltenia, fie Greci fie Români, pentru că nu alergau după ranguri și boerii, ca să facă stânjenite iubitorilor d-asemenea vanități, ci-i lăsau pe ei să parvie a dobândi ranguri însemnate, pe când ei se îndeleniceâu cu osârdie ca să se îmbogățească prin munca câmpului și întreprinderi comerciale.  Mulțumită acestei stăruitoare ocupa-țiuni și a averei considerabile ce câștigase Jienii, reușiră să dobândească pe piețele Europene și Asiatice o reputație solidă ca cei.  mai vrednici de încredere oameni de afaceri din țara Românească.  Grecii care cotropise, nu numai functiunele cele mai însemnate. și  mai toate rangurile toerești.  dar și cele mai bănoase afaceri negustorești, cu toate că Jienii nu le disputase furicțiele și onorurile ne fiind din fire vanitoși, totuși îi urau, îi pismuiau, și-i pândeau ca să le pregătească peirea.  pentru că prea se îmbogoțeau, și prin bani pliteau deveni puternici.  Sarcină ce-și luase d-a nimici o familie cu o reputațiune atât de solidă nu fu pentru dânșii prea lesnicioasă, pentru că faptele bune și meritorii ale adversarilor lor se transformase într-un scut puternic mai tare ca oțelul călit de mai multe ori, care-i apăra de ori-ce atac, fie venit din față fie dat pe din dos.  Acel scut le fu procurat mai cu seamă de nețărmurita iubire ce simțea poporul român pentru ei.  Poporul, prostimea cum se zicea pe atunci, iubea pe Jieni și se uitau cu drag la ei; pentru că erau urmași direcți ai vechilor moșneni Români, care s-au luptat și și-au vărsat sângele a-părând drepturile patriei lor, ca să nu fie încălcate de lacomii venetici, sub Mircea, sub Vlad Dracul, sub țepeș, sub Radu de la Afumați, sub Mihai Viteazul și sub Matei Rasârab.  Poporul spera că, atunci când va sosi ora așteptată de toți Românii neaoși, numai niște boeri ca Jienii, ca și moșii și strămoșii lor, se vor pune în fruntea lor și iarăși îi vor duce la biruință.  Iubi a poporul pe a-ceastă familie de Români, ar căror strămoși contribuise să ridice până la înnălțimea nemurirei faima vitejiei românești, pentru că mulți din ei își găsise moartea pe câmpul de onoare apărân-du-și patria; iubea poponfi pe această familie a Jienilor din inimă, pentru că toți erau niște naționaliști pasionați, toți iubeau cu nesațiu și până la frenesie tot ce era românesc și se fereau pe. cât  le era prin putință de contactul și de înrudirea lor cu Grecii; îi iubeau pentru că ei erau tot d-auna bucuroși să facă jertfele cele mai mari pentru un act național, o faptă românească, un pas spre progres.  Poporul român iubea încă pe Jieni pentru că mai toți purtau portul lor, portul moșnenilor de la țară, și puțini din ei adoptase portul turcesc, sau mai bine fanariot ce adoptase majoritatea boerilor și chiar unii din negustorii români.  Cei mai mulți Jieni preferau a purta zeghe, sucman, poturi, dulamă țărănească și căciulă de' hârșie, de câta purta, antiriu, fermenea, scurteică, giubea lungă până la pământ și islic colțurat sau rotund.  Erau Jienii iubiți de poporul Român pentru cu erau oameni voinici, sănătoși, curagioși, netemători de moarte, îndrăzneți, vânători pasionați, trăgaci dibaci,' mânuitori de arme iscusiți, și iubitori de petrecere la prindă sub cerul liber, spre a face de petrecanie fiarelor de pradă.  Asemenea oameni pasionați pentru arme, într-o vreme în care portul armelor era oprit prostime!  și îngăduit numai pri-veligiaților, erau iubiți de popor pentru că sperau bieți Români, bieți Olteni, bieți subjugați desrnos-țeniți de toate drepturile, sperau zic, să recapete o dată, prin unul din ei, acele drepturi după care ei suspinau mai amarnic ca toți cei-l-alți Români, pentru că greu a fost jugul ce le-a pus în spinare Austriaci, și i-au silit să-l poarte în decurs de aproape 50 de ani, căt au fost sub stăpânirea lor, greu era și jugul ce le-au pus Fanarioții, după ce Oltul din nemțesc a devenit turcesc, a-dică românesc, și Oltenia a fost redată Valahiei.  Iubeau poporul pe Jieni, pentru că dintre boerii de, dincolo de Olt, și mai cu seamă din județul Romanați, numai Jienii le ușurau povara ce-la-păsau prin un tratament mai blând; numai ei se ferească d-a intra în contact de rudenie și de prietenie cu Grecii, și numai ci, prin marea trecere ce aveau pe lângă autoritățile locale, reușeau să le dea dreptate când aveau.  Mulțumită sprijinului ce dau Jienii prostimei, și mai cu seamă sără-cimei, zabieții turci sau mumbașiri Greci, nu cutezau să se năpustească cu potopul lor de asupriri peste bietul norod, ci erau nevoiți să-l cruțe, căci de nu, la cel mai mic semn făcut de un Jiean toata gloata mulțimei se ridica ca un singur om și răsvrătirea era gata.  Jienii erau iubiți și de către boeri pământeni, de la cei mai fruntași până la cei mai mici, și cu toate că ei la început fură numai niște boeri; de țară rămași fără nici un rang în arhondologiei, totuși fusese în tot-d-auna băgați în seamă, atât de către boerii de clasa întâi, cât și de cei d-a doua și a treia, precum și de boerănași și slujbași; toți cu toți se simțeau foarte măguliți cu amiciția lor și erau foarte bucuroși să se înrudească cu ei, însurându-și feciorii cu fetele Jienilor ori măritându-și fetele cu feciorii Jienilor.  Boerii români, câți bruma mai rămăsese aciuiți pe la moșiele lor sau se găseați locuind prin orășelele Olteniei, îi prenumărau, cu drag printre cei mai de seamă din rândurile lor, se mândreau cu prietenia lor și câți nu puteau să se înrudească cu ei prin cuscrenie, se înrudeau prin cumetrii, botezându-le și cununân-du-le copii, sau propunându-le să boteze sau să cunune ei pe ai lor.  în ceia-ce privește amiciția, boerilor, negreșit a jucat oarecare rol și marea avere ce ei dobândise.  Jienii se îmbogățise în scurtă vreme foarte mult, pentru că, de și boeri get beget coada vacii, încă de la descălicătoare, nu erau mândri și fuduli față de prostime, cum erau majoritatea contiporanilor lor, și nu se credeau înjosiți d-a intra în tovărășie negustorească cu mulți comerțianți români de neam prost pentru a-și învârti negoțul împreună cu ei, în cea mai egală colegialitate, și d-a fi în contact infim cu ei în toate zilele ca cum ar fi fost de aceiași condițiune socială, fapt blamat de toată lumea boerească și considerat ca o mare înjoșire, într-acea vreme în care națiunea Română era despărțită în doo felii cu totul deosebiteîn boeri și mojici.  De ordinar boerii, în marea lor majoritate, se ocupau pe atunci numai cu îndeplinirea slujbelor publice ce priimeau, în schimbul unei sume mari de bani ce dau de la mai marii și protectorii lor, și unii din ei mai puțini mlădioși, se ocupau cu agricultura și trăiau printre țărani; puțini din ei, cei mai deștepți și mai întreprinzători se ocupau și cu comercial.  Intre aceștia se prenumerau și Jienii, care nu se rușinau d-a învârti un comer-ciu întins de diferite vinderi și cumpărări, mai cu seamă de aprovizionări de producte și vite, d-a întreține relațiuni de afaceri foarte întinse, atât cu comercianții români din Principat, cât și cu bancherii și toptangii sași, unguri, sârbi, și români din Caransebeș, Lugoș, Temișoara, Sibiu, Brașov, Pesta și Viena, precum și cu Gealepii, Cazaclâi,-Saegii și Sureccii Turci, Greci.  Armeni, Bulgari sau Evrei din Constantinopol sau orașele turcești de pe marginea Dunărei.  Ei făceau bune afaceri și cu mocaiiii și economii de vite din întreaga Transilvanie, cari își pășteau oile prin munții și câmpiile țârei Românești.  III  FII LUI AMZA JIANU  Cei d-ăntâi Jieni, al căror nume au ajuns până, în vremea noastră au fost Amza și Dumitrache, care la anul 1719 trebue să fi fost foarte tineri, căci aminteri n-ar fi putut contribui ei numai cu 15 taleri la darul făcut de către boeri Olteni împărătesei Maria Tereza.  Această coritribuțiune a fost mai mult impusă de autorități după stare,de cât benevolă.  Jieni, de și oameni bogați au subscris la un loc numai cu 15 taleri, pe când alți boeri de aceiași condițiune au subscris până la 300 taleri.  N-am putut alia care au fost urmașii lui Dumitrache, dar am aflat că Amza a avut trei fii: pe Radu, pe Amza, pe Stan și o fată.  Radu a avut doi fii cu Rada soția sa și anume: pe Răducu și pe Iancu.  Amzache a avut iarăși doi copii cu soția sa Ilinca, adică pe Amzuță și pe Grigore, iar Stan a avut trei fii pe Zamfir, pe lordache și pe Stănuță.  Răducu în fine a avut cinci fii, pe Amzică, pe Dumitrache, pe Nicolache, pe Mihala-che și pe Iancu, care deveni mai târziu căpitan de haiduci; a mai avut și o fată a nume Ancuța.  N-am aflat daca Iancu fiul lui Radu a avut copii sau nu, știu numai că Grigore fiul lui; Amzache a avut un fiu numit Stefănică.  Mai nainte d-a ajunge cu descrierea la faptele legendarului nostru erou, precum, și la-cauzele care l-a provocat ca să se facă haiduc, mai nainte d-a începe istorisirea vieței moșului și tatălui său ce au provocat acele cauze, cred că nu e de prisos a spune câte ce-va despre Amzache și Stan frații moșiului său și despre copii lor.  Amzache a preferat cultivarea pământului și s-a stabilit la una din moșiile părintești ce au căzut în partea sa, și s-a făcut moșier în toată puterea cuvântului.  El a trăit între țărani și s-a deprins cu traiul lor; a ușurat pe cât a putut nevoile lor, dar a adoptat asprimea apucăturilor lor, franchețea firei lor și modul lor de a vorbi și d-a se purta.  N-a iubit boeriele și nici n-a alergat după ele; de aceia, cu toate că se înrudea cu cei mai fruntași boeri din Oltenia, în tot decursul lungei sale vieți n-a putut ajunge mai mult de cât sluger, după cum reese dintr-o scrisoare a sa din 12 Februarie anul 1781, și care a fost adresată nepotului său Hagi Popp din Sibiu.  Fiul lui Grigorie a fost mai ambițios; el a alergat după boerii, a iubit pe boeri mai mult de cât pe țărani, a trăit în Caracal între boeri, ca un boer, adică stând pe saltea fără să muncească, nu s-a mai ocupat ca tatăl său de munca pământului, ci după moartea lui a dat moșiile în arendă și s-a pus cu ardoare să-și toace ștarea părintească și să trăiască în belșug și saltanat.  Acest Jian cu dare multă de bani,a dobândit rangul de Clucer, care îl scotea din rândul boerilor de clasa treia, în care se născuse și trăise tatăl său, și-l suia în treapta boerilor de clasa doua, și chiar între cei fruntași.  In schimb a pierdut averea și a emanetat mo-șiele, s-a îndatorat pe la toți cămătarii și a a-juns într-o stare atât de tristă, în cât la 22 Mai anul 1821, fugind din Caracăl de frica consecin-țelor mișcărei lui Tudor Vladimirescu, cu toate că pandurii n-aveau ce să-i mai fure, a scris lui Zenobie, fiul lui Hagi Popp din Sibiu, pe când se găsea în pasul Vulcanului, următoarea scrisoare:  „Ne aflăm în viață, iar de altele ce am pă-timit cu rebelionul ce s-a făcut, numai unul Dumnezeu știe.  La vreme de bătrânețe să ajung e starea în care mă aflu, ne având nici de chel-tuială, nici haine de primenit!  Am rămas și eu mai pe urmă că să viu acolo.  Pentru fiul meu ștefan ce vine acolo, să-l aibi întocmai ca pe fiul D-tale.  Făcându-se pace voi răspunde D-tale, că crez că în starea ce-l vei vedea, nu-l vei mai cunoaște că-mi este fiu, că am ajuns cum n-am gândit. . . . .  Fiul meu acolo este străin, pe altul nu știe; se află și cu copii mici.  Mulțumită ajutorului bănesc dat de către Zenovie Popp, de Stănuță Jianu, și chiar de Iancu Jianu haiducul, care i-au împrumutat fără dobândă, cu 900 taleri, în schimbul zălogirei a doo suflete de țigani a putut să o ducă târâșiu grăpișiu până ce a vândut o parte din moșii și s-a plătit de datorii.  Grigorie a murit în oare îndestulare, iar fiul său și-a refăcut averea și a redevenit boer bogat; el fu autorul Jienilor cari au adoptat numele de Cezieni; el fu și autorul legendei lui Cesianus, ca unul ce făcuse studii literarii serioase în academia din Viena.  Stan al treilea fiu al lui Amza Jianu fu mai ambițios ca cei-lalți vioi frați ai săi și dădu la iveală această predisposiție chiar din anii copilăriei sale.  El nu se mulțumi cu soarta ce-i pregătea nașterea, posițiunea și averea părinților săi ei, din vârsta sa cea mai fragedă, vru să fie mai mult de cât un moșier cultivator de pământ, sau negustor, speculator de grâne; el vru să fie ce-va mai mult, ca să ajungă ce-va mai departe ca frații săi.  Nu disprețul negoțul, dar vru să fie negustor modern, comerciant european, speculant în mare și cu resurse noi ajutate de știință.  Negoțul de bancă abia se înființase în țară Românească, mai mult pentru înlesnirea nevoilor momentane ale statului, de cât pentru înlesnirea necesităților particularilor în transacțiele lor interioare și internaționale.  Primele case de banei din Valachia fură înființate de câtre Baron Bar-bu Belu, Ioan Hagi Moscu, Grigorie Băluță, Postelnicul Filip Lenș, Baron ștefan Meitani, Baron Sachelarie, Pitarul Polizache Dumitriu și câți-va alții.  Tot p-atunci, adică pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, s-a stabilit în țara Românească și negoțul de toptangirie, introdus de câți-va negustori Greci, Armeni și bulgari, veniți din Constantino-pole, Vidin, Silistra, Brașov și Sibiu, care legară niște relațiuni întinse de comerț cu orașele din care venise.  Intre acești toptangii fu unul a nume Manicati Safran, grec de origină, dar de mult stabilit în Sibiu,în care din vremuri îndepărtate Grecii aveau o colonie foarte importantă compusă numai din negustori bogați; acest Manicati stabili pe la anul 1750 o sucursală la Craiova, la care venea foarte adesea, dar își menținu la Sibiu casa sa principală de bancă și de toptangerie universală.  Stan ceru tatălui său ca să-l trimeată la Sibiu spre a învăța limba Germană și știința comercială, mai ales de bancă, în școala săsească de acolo, și, după terminarea cursurilor într-acea școală, să facă practică negustorească modernă în casa de bancă și de toptangerie a lui Manicati Safran, cu care tatăl, său se afla în strânse relațiuni negustorești, și avu satisfacțiunea d-a dobândi consimțământul bătrânului Amză care prinse foarte bucuros.  După ce termină stiudiile și făcu vre-o trei ani practică în cantorul lui Manicati, Stan reveni în Oltenia și se stabili în Craiova, unde, deschise, cu capitalul ce-i-a dat tatăl său, un cantor asemenea ca cel al fostului său stăpân, dar deocamdată în proporțiuni mai modeste.  Intreprinderile sale negustorești merse de minune, capitalul ce băgase în comerț fu îndoit peste foarte scurt timp, încercarea sa fu sprijinită cu căldură de către toți boerii Olteni, care îi încredințară bucuroși capitalurile și clientela lor, și toți fruntașii boerismului din localitate priviră cu ochi buni încercarea unui boer din rândurile lor d-a face negoț în mare și în legătură cu strei-nătatea după principiele cerințelor moderne.  A-ceasta îmbrățișare avu ca consețință strângerea unei averi considerabile, dar în același timp o împovărare de lucru-atât de.mare.  în cât peste scurt timp nu mai putu prididi singur toate cerințele ce reclamau cantorul său.  astfel că fu nevoit să caute să dobândească un nou ajutor vrednic de deplina sa încredere și preparat ca și el pentru ca să conducă întreprinderea unui comerciu în mare.  Pentru a aduce la îndeplinire acest scop, Stan Jianu puse ochii pe un tânăr a nume Stan Popp, care era tiu al surorei sale Dumitrana, măritată după un Român macedonean stabilit de mai multă vreme în Craiova, care tânăr își făcea uce-niciea la un negustor craiovean anume Petre Luca.  Acest tânăr din primii ani ai activității sale dătu la iveală mări aptitudini negustorești; pe a-cest tânăr nepoțel se hotărî Jianu să-l ia drept ajutor, și, pentru a-l desăvârși în știința comercială, îl trimise tot la Sibiu ca să se desăvârșească în aceiași școală și în aceiași casă comercială în care învățase și el.  Pentru a aduce la îndeplinire acest plan, Stan Jianu trimise pe Stan Popp la Ma-nicati Safran, cu o scrisoare de recomandație scrisă și subscrisă de el și avu mulțumirea d-a fi satisfăcut, căci încă din anul 1768, intrase în corespondență negustorească cu el și dobândise sarcina d-a representa marea casă a lui Manicati în Craiova Se bucură Jianu că băiatul i-a priimit propunerea că a plecat la Sibiu, că s-a pus cu ardoare pe învățătură și că nu fa dat de minciună; s-a bucurat Stan Jianu că protegiatul său a început să dea la iveală peste scurt timp niște aptitiduni comerciale surprinzătoare; s-a bucurat el că tânărul ucenic a făcut în scurtă vreme niște progrese uimitoare, dar toate aceste însușiri scoase în evidență de el, lui nu-i fură de nici un folos, căci de progresele făcute de pro-tegiatul său nu se bucura nici el, dar nici fostul stăpân al băiatului, care asemenea îl prriegea, dar pe sub mână ca să nu se certe cu Stan Jianu, care era un adversar de temut.  Ca și Stan Jianu, Petre Luca spera să facă din Stan Popp uri tovarășiu, și lucrase în consecință, dar văzând că-i era peste putință, că el se lipea mortiși de Sibiu și în Sibiu vrea să remâe, fu nevoit să se mulțumească cu mai puțin.  El avea o unică fată, tânără, frumoasă și cu minte; de și ar li putut dobândi ca ginere un tănăr mai cu stare și mai cu vază, totuși fostul stăpân al lui Stan Popp Petre Luca, care de multă vreme pusese ochiri pe fostul său ucenic, se hotărî să nu ție seamă că băiatul era sărac și se hotărî să-i dea de soție pe fiica sa Păunica, și.  apoi să-i facă fo-varășiu 'pe din doo la partea sa de câștig.  Dintr-aceste doo planuri rivale nu se realisă de cât unul și acela, pe jumătate.  Stan Popp pe la anul 1778 lo în căsătorie pe Păunica fata lui Petre Luca, negustorul de cordovane din Craiova, și făcu o nuntă frumoasă în orașul său natal, dar, după,ce trecură pefrecerile nunței, gine-rile nu vru să priimească propunerile socrului său, ci se înturna la Sibiu, luând cu sine pe tânăra sa soție, și intra ca tovarășiu în casa de top-tangerie a lui Manicati Safran, care se ocupa mai -cu seamă cu negoțul de lână.  Acest Safran des-chisese pe la anul 1770,1a Sibiu, pe seama sa, un mare magazin de toptangerie, în care se vindea cam de toate, de la băcănia occidentală și orientală și până la obiectele de lux cele mai scumpe și mai variate, sau materialuri cele mai grosolane dar mai bănoase.  Pe lângă acest magazin avea și un cantor, prin care întreținea relațiuni comerciale cu toate casele de comerciu mai însemnate din Occident și Orient, și mulțumită activității sale el reuși a dobândi în scurt timp o importanță foarte-mare.  El legâ cu țara Românească, și mai ales cu Oltenia și cu boerii săi, cei mari niște relațiuni foarte întinse și reuși să câștige o avere foarte mare.  După căsătoria lui Hagi Popp, Manicati Safran cedă acastuia conducerea acestui magazin universal, și dânsul se mulțumi numai cu învârtirea negoțului de lână.  Casa Popp rămase în ființă, desvoltându. - se  mereu, până la anul 1836, târziu după moartea lui Stan, când fiul, său Zenovie lo conducerea casei părintești, în tovărășie cu mu-mă-sa, activa și priceputa Păunica, spre cel mai mare bine al casei.  Zenovie, după moartea maicii sale, a continuat s-o conducă el singur până când s-a retras, dincomerciu foarte bogat, după, ce a devenit cavaler de Bemșteten, sfetnic imperial și director al Bancei Naționale austriacă din Viena.  Din căsătoria lui Stan Popp cu Păunica fata lui Petru Luca, au eșit patru fii, și a nume: Constantin, care fiind de constituție slabă și bolnăvicioasă muri în anul 1809 Îq vârstă de 19 ani, în ziua de 9/21 Iunie 1809, la un an după moartea tatălui său; apoi-Zamfirache care a îmbrățișat cariera militară și s-a făcut ofițer în armata austri-acă; după aceia Zenovie care a continuat a conduce afacerile comerciale ale tatălui său împreună cu mama sa, care era o femee foarte energică și pricepută, și cu ajutorul omului lor de încredere Stan Popovici, și în fine Alexandru băiatul cel mai mic, care a murit fiind încă copil.  A mai avut ț și o fată mai maro ca băeții, a nume Mariuța, pe care a măritat-o tatăl său pe când era încă în viață, adică pe la începutul anului 1792, după Iosif fiul lui Manicati Safran fostul său tovarășiu.  Acest Iosif Manicati continua a învârti comerciul de negustor de lână întreprins de tatăl său.  Hagi Stan Popp a mai avut un frate mai mic anume Ioan Popp, care a locuit în Craiova și a făcut comerț tot de țoptangerie, împreună cu un mare întreprinzător de afaceri negustorești anume Mihai Tudoran, fin prin cununie al lui Stan, precum și cu negustorul Teodor Mihai.  Hagi Popp a mai avut ca cumnat pe boerul Mihail Soco-lescu, care ținea în căsătorie pe o soră măi mică-a Păunichi.  Cu acest cumnat Hagiu n-a trăit nici o dată în bună înțelegere, ci a fost mereu în proces de judecată, căci era om lacom și iubitor de cârcote de judecăți.  Stan a mai avut ca corespondent, în Craiova, pe Antonie Nicolantin.  El a murit în adânci bătrânețe, în luna Noembrie anul 1808 și a fost înmormântat în Sibiu, la spatele ajta-rului bisericei ortodoxe din Groapă (Iosefstadt) care fusese zidită din temelie, în anul 1768, de către soacra sa, jupâneasa Stanca soția lui Hagi Petru Luca, iar în anul 1802, ea fiind dărâmată de un cutremur de pământ, a fost reclădită de dânsul, împreună cu o școală pentru.copii,  înființată, tot de el.  Curând după moartea sa au mai fost tamormântați la stânga sa: copii săi Constatin și Alexandru morți de tineri, și ce-va mai târziu la dreapta sa: soția sa Păuna sau Perona, precum și fiica sa Mărița Manicati.  Hotărârea luată de Stan Popp d-a se stabili în Sibiu contrarie foarte mult planurile negustorești ale lui Stan Jianu și-l descurajă atât de mult în cât îl hotărî ca, peste oare-care timp, să renunțe la întreprinderile sale negustorești, adică să închiză cantorul său de bancă, să redevie boer ca rudele sale și să urmeze înclinările sale firești, pare-l atrăgea spre viața de slujbaș al statului.  Mai nainte de a lua această extremă hotărâre, fiind încă negustor, îricepu a prepara terenul pentru a aduce la îndeplinire o decisiune de mult proectată și tot mereu amânată, adică aceia d-a face o călătorie la Constantinopole, spre a face cunoștiință cu neguțătorii cei mari din capitala imperului otoman, cu care era în relațiuni zilnice, și de acolo să,se ducă la Ierusalim spre a vizita locurile sfinte.  Din vremurile cele mai depărtate și până pe la mijlocul secolului al XIX, era obiceiul ca negus-torii cu oare-care dare de mână să se ducă negreșit în agialâc la Ierusalim, unde să stea noo luni, pentru a face pelerinagiu la pe sfintele locuri din Palestina, și după aceia să capete titlu de agili.  Această onoare costa pe pelerini mulți bani, peste o mie galbeni venitici de familie, pentru că cădeau pradă rapacității călugărilor Greci, care-i găzduiâu și tot de o dată îi jefuiau fără de rușine.  în fiecare an, în luna Septembre, plecau caravane întregi de închinători din diferite orașe ale lumei creștine ortodoxe r bărbați și femei, spre a se duce la Ierusalim, și fiecare caravană își alegea ca conducător și tălmaciu pe câte un fruntașiu dintre concetățenii lor, care era mai umblat ca toți în părțile orientului și se întâmpla șă știe limba turcească.  în anul 1768 negustorii Olteni formară o caravană compusă din mai bine de dpo zeci de familii, dintre care făcu parte și Stan Popp din Sibiu, Stan.  Jianu, precum și marii negustori craioveni: Gbeorghe cumătrului Stan Jianu și Petru Luca socru lui Stan Popp, Toți acești negustori, după întoarcerea lor de la Ierusalim, care avu loc prin luna Maiu anul 1769, începură să poarte numele de hagiu; astfel în urma acestei călătorii sfinte fiecare din ei începură a purta numele de: Hagi Stan Jianu, Hagi Stan Popp, Hagi George și Hagi Petru Luca.  Stan Jianu, care voiagease mult prin părțile orientului spre a-și vedea de interesele sale comerciale, și care fusese silit de împrejurări ca să învețe limba turcească, spre a putea să se înțeleagă cu pașia-lele, aianii, beii, efenzii și negustori turci de prin serhaturi, tusese ales ca conducător și tălmaciu al caravanei sale.  Peste scurt timp după reînturnarea sa cu bine din locurile sfinte, Hagi Stan Jianul, fiind îndemnat de ambițiunea d-a văna vre-o funcțiune publică și d-a reintra în tagma boerească, începu să lichideze încetul cu încetul daraverile sale negustorești, începând prin a-și restrânge afacerile, până ce, în cele din urmă, termina prin a închide prăvălia și a înceta cu totul comerțul și o-perațiunile de bancă; pe care le trecu în socoteala nepotului său Hagi Stan Popp.  Fiind neguțător, el reușise a dobândi, mulțumită relatiunilor ce întreținuse cu boerii cei mai fruntași ai Olteniei, diferite ranguri mici de boe-rie.  astfel: în anul 1768 căpătase rangul de medel-nicer, iar în anul 1776 pe acela de sluger, dar nu se mărginea numai aci ambițiunea sa.  Aspi-rațiunile sale erau cu mult mai mari, voia să sboare sus, sus de tot, dorea să devie egal cu Ote-teleșenii, Zătrenii, Brailoi, Obedenii, Poenarii, So-cotenii, Mileștii, Fălcoienii, Buzeștii, Fărcășenii, Părscovenii, Bălacenii, Urdărenii și-alții, cu care ai săi se rudeau dar nu se egalau.  Ca să-și ajungă la acest scop, în anul 1784, fiind Mihai Suțu Domnitor, Stan deschise punga mare de tot și, prin dare de mulți bani, reuși să dobândească rangul de paharnic, care-l scotea din rândul boerănașilor și îl prenumeră printre boerii.de clasa-doua, nu între cei din coadă, ci aproape printre fruntași.  Vazându-și realizat acest vis ce dorea de multă vreme, dar fără speranță de a-l vedea realizat, Stan Jianu se grăbi a dărâma vechia casă în care stătuse pân-atunci, de și era încă bună și îndestul de trainică, și clădi în locu-i o casă mare boerească cu o mulțime de încăperi nalte și spațioase, și, pentru a face' onoare noului rang ce dobândise, începu să se ocupe în modul cel mai stăruitor, cu cultivarea relațiunilor celor mai intime cu boerii cei mai fruntași, cu care el se rudea sau se găsea în strânse relațiuni de cuscrenie sau de afaceri bănești, și a face pe cât se poate mai coridjale a-cele relațiuni.  Pentru a ajunge la acest scop, el începu să țină casă mare și deschisă în casele boerești ce clădise, pe cari le mobilase cu un lues aproape european ce uimea pe toată lumea, și pe care o împodobise cu mult gust, în confor-mitate cu moda contimporană, și o populase cu o mulțime de slugi.  Intr-acea casă începu să dea el mese și baluri strălucite, să întreție relațiuni de strânsă prietenie cu boeri cei mai mari din localitate și să uimească pe toată lumea prin luesul, obiectelor și mâncărilor ce se vedeau și se consumau în casa și pe masa sa, toate procurate lui din Sibiu de nepotul său Hagi Stan Popp, mâncări ce mulți boeri bogați încă nu le gustase pân-atunci, după cum reese din scrisorile publicate de D-l N.  lorga în cartea sa întitulată: Scrisori de boeri și negustori olteni și munteni între anii 1760 și 1791.  Aceste relațiuni susținute cu mari cheltueli con-tribuiră ca Stan Jianu să dobândească o mare considerațiune pe lângă concetățenii săi și-l învredniciră să fie în mai multe rînduri ales ca omul lor de încredere și reprezentant al lor în diferite împrejurări importante astfel bberi Olteni când luară hotărârea d-a trimete o solie la Constantinopole pentru a cere o domnie pământeană și a numi ca Domn al Munteniei pe ștefan Prășcoveânu, îl prenumerară și pe el între soli, în locul boerului Cocorescu, care fusese ales membru în acea solie dar care se îmbolnăvise fără veste, astfel că nu mai putu să plece într-o călătorie atât de lungă.  Boerii Craioveni au ales pe Jianu ca să-i înlocuiască, pentru că călătorise prip partea locului și avea cunoștință de locuri, de oameni și de limba turcească.  Tot mulțumită acestei înrîuriri, bătrânul paharnic Constantin Obedeanu îl lăsâ în anul 1753, la moartea sa, ca epitrop al averei sale, alături de ginerile său ștefan Prășcoveânu, cu care Jianu mai târziu se încuscri, după cum vom vedea mai la vale.  El mai avu ca tovarășiu la această epi-tropie și pe marele ban Constantin Strâmbeanu precum și pe marele negustor Hagi George, care-i botezase pe Zamfir fiul său cel mai mare.  Intr-acest timp frații săi Radu și Amzache, stau retrași în Caracăl, fără să facă ce-va ca să se pomenească numele lor și.  fără să dea din mâini c. a  să dobândească înăintăriîn rangurile boerești.  Ei stau la o parte, mulțumindu-se numai cu modestele, caftanuri ce li se dăttise în tinerețea lor și se ocupau: unul cu negoțul de strângător de producte, și altul cu cultura pământului.  Ei nu avură prilegiul să cadă în ispită d-a fi ambițioși și d-a umbla după ranguri mari, pentru că ocu-jațiunile lor nu-i făcea să șimță nevoe.  Cu totul dt-fel fu Stan; fiind în contact zilnic cu lumea comercială apuseană, la care titlul și rangul de noblețe joacă mare rol, fusese silit să fie mai ambițios și să solicite de la cei mari din țara sa ranguri de boer care să-l scoată în evidență.  Hagi Stan Jianu, după ce s-a retras din co-merciu a stăruit pe lângă protectori săi ca să.  dobândească o funcțiune publică cu oare-care vază, pentru ca să nu stea fără nici o ocupație, și a reușit să dobândească de la Nicolae Vodă Ca-ragea, în ziua de 1 Aprilie 1783, funcțiunea de-mădular în Divanul Crâiovei, funcțiune aproape onorifică, căci era plătită numai cu 90 de taleri pe lună, dar care era foarte în vază și-i aducea, venituri lăturalnice de mai multe mii de taleri pe an.  La 1 Aprilie 1784 fu întărit în aceeași funcțiune de Mihalache Vodă Suțu, iar la 20 Mai-l786, fu confirmat de Niculae Vodă Mavrogheni.  Acest din urmă Domnitor fu pentru ambițiosul boer o providență care-i realiză cele mai scumpe dorințe și cele mai mari ambițiuni ale sale, dar această protecțiune, care din nenorocire dură abia doi ani, îl costa o mulțime mare de bani. .  El trecuse din rândul boerilor de clasa III în rândul boerilor de clasa II și se făcuse ena-mu-che-ena-su cu d-al de Bujorenii, Rudenii, Roma-neștii, Olăneștii, Berindei, Crețenii, Moringlăvenii, Grecenii și Berzenii din județele Dolj și Romanați, dar ambițiunea sa nu se mulțumea numai cu atât; dorea să ajungă și dânsul boer de clasa I.  Aflând că Niculae Mavrogheni dedea ranguri în-nalte în schimbul unei dări de mulții bani, se-hotărî să facă oare care sacrificii bănești însemnate spre a sări și el între boeri de clasa I-a.  Pentru a-și ajunge scopul dorit, în vara anului 1787, făcu niște cheltueli nebune pentru a găzdui pe noul Domnitor în casa sa, atunci când el vizita Craiova, și imediat după aceia puse la dispoziția lui Vodă punga și creditul său și se făcu bancherul plătitor al tuturor risipelor fantastice făcute de acest bizar organizator pentru a crea o armată pământeană.  Pentru toate aceste sacrificii care se urcau la mai multe mii de galbeni, Mavrogheni, în luna Decembrie anul 1786, îl ridică la rangul de mare Postelnic, rang care-l prenumera printre boeri din protipendadă, adică de clasa l-a, și-i da dreptul să poarte barbă și islic rotund, onoare prea mare chiar într-acea epocă de înjosire a rangurilor boerești.  Din nenorocire pentru el, această onoare avu o durată prea scurtă și protecția unui om ca-prițios ca Mavrogheni dăinui abia până la începutul anului 1788, când, ne mai vrând sau he mai putând să dea bani cât vrea Mavrogheni și să satisfacă numeroasele și stăruitoarele lui cereri, căzu în urgia năbădăiosului Domnitor și fu nevoit să fugă în Sibiu și să caute adăpost pe lângă nepotul său Hagi Sfari Popp ca să scape cu viață.  Averea sa fu confiscată de către Mavrogheni și dăruită bisericei Isvorul Tămăduirei din București prin pitacul de la 17 Mai anul 1788, astfel că îptr-o clipă se spulberă toată deșarta sa mărire.  Intr-adevăr, după cum el însuși mărturisește în-tr-o scrisoare adresată lui Hagi Popp, chiar ran-gul său de mare Postelnici care atrăsese asupra-i ura multor pismași, îl perdu în anul 1791, după învingerea și uciderea lui Nicolae Mavrogheni, când' Sultanul turcesc, după încheierea păcei cu Aus-triacii făcu cunoscut obstei, printr-un hatișerif imperial adus de Vodă Mihalache Suțu, care se suia pe tronul țârei Românești pentru a treia oară, că desființa toate rangurile date de fostul Domnitor în timpul celor doi ani ai domniei sale și retrograda la rangurile ce avusese mai nainte pe toți cei înălțați la rang mai mare de către acel Domnitor.  Printr-acel hatișerif Stan Jianu era retrogradat la rangul de Paharnic ce avusese mai nainte.  Această retrogradare mâhni foarte mult pe bietul Hagiu, care cheltuise o sumedenie de bani pentru a-l dobândi, și iarăși cheltuise galbenii cu nemiluita pentru a-l purta cu demnitate.  IV  CEI TREI FII AI LUI STAN JIANUL.  Hagi Stan Jianu a fost om bogat s-a bucu-rat de multă considerație și mare trecere pe lângă conțetățcnii săi, a fost onorat de diferiți Domnitori cu ranguri numeroase și mai pre sus de posiția sa socială, și a ocupat funcțiunea de judecător la Divanul Craiovpi fără de întrerupere de ca 1 Aprilie 1783 și până la finele lui Martie 1788, când a căzut în dizgrația lui Mavro-gheni, restinip foarte îndelungat într-acea vreme de nestatornicie și preschimbări continue; a fost pismuit și râmnit de un mare număr de persoane, mai sus puse ca el și a trecut față 'de toată lumea ca omul cel mai fericit; cu toate acestea n-a fost fericit, ci din contră, omul cel mai nenorocit, căci a avut o viață casnică din cele mai frământate, mai turburate și mai prigonite de furtuni violenți.  Cu soția sa el a trăit bine, dar a rămas văduv peste scurt timp după nașterea ultimului lor copil, și a -fost nevoit' să conducă singur rostul casei.  Din căsătoria sa a avut trei băeți: pe Zamfir sau Zamfirache, pe Gheorghe, Ghiță sau Ghițică, și pe Stan, ori Stănuț sau ștefănică; a avut și o fată al cărui nume nu l-am aflat, dar care a fost măritată după un boer antime Nicolae Vlădoianu; această fată și acest ginere au murit de tineri' și i-au lăsat în spinare doo fete mici, pe care le-a crescut și le-a măritat el cu câți-va ani mai nainte d-a muri.  Zamfir Jianu fiul mai mare al hagiului, a fost cel mai bun, cel mai cu minte și cel mai înzestrat cu daruri alese dintre copii săi.  Din mica sa copilărie, Zamfir s-a distins ca un băiat silitor, deștept, ascultător, sârguitor la învățătură și foarte muncitor.  Tatăl său, văzând că fiul său mai mare era înzestrat cu niște însușiri atât de eminente, fu trimis la Sibiu ca să se desevârsească la învățătură în școalele săsești de acolo, și în acele școli, băiatul avu prilejul să învețe mai multe limbi străine, iar la Viena știința dreptului.  După ce își termina ștudiile pe la anul 1779, Zamfirache se căsători în anul 1780 cu o fată de boer mare din localitate anume llinca, care aduse în casa bărbatului său prea multe nazuri, niște fumuri din cale afară de mari, dar foarte puțină zestre.  Atât tânărul cât și tatăl său, nu se uitară la zestrea ce le-a adus mireasa în casă, ci au căutat numai ca ea să iasă pământ bun, ceea ce nu s-a întâmplat, cum vom vedea mai la vale.  La nunta-lor au avut loc niște petreceri ne mai pomenite în Craiova.  Hagiul a făcut multe cheltueli costisitoare și Hagi Popp și-a despuiat prăvălia de tot ce a avut mai bun și mai frumos pentru a împodobi saloanele socrului, iatacul mirilor și ospățul dje nuntă, dar aceste petreceri n-au a-dus în casa cea noo fericirea sperată, pentru căllinca avea un caracter fantastic, arțăgos, capri-țios, evaporat și imposibil de cârmuit; ea era pornită să dea numai porunci și să i se aducă la îndeplinire toate ordinile, ori cât de imposibil ar fi fost de realizat.  Dintr-această căsătorie s-au născut doo fete și un băiat, dar acest băiat eși mut și surd și trăi în decurs de aproape cinci-spre-zece ani într-o viață de întuneric și de chin, spre cea mai mare greutate, amărăciune și durere a moșului său,-în a cărui sarcină căzuse creșterea lui, după cum vom vedea mai la vale.  Pentru ca fiul său să nu stea fără de ocupa-țiune, Hagi Stan Jianu încă din anul 1782 a reușit să dobândească pentru el postul de judecător al județului Dolj, post ce ocupâ tânărul până la moartea sa, care, din nenorocire pentru tatăl, său avu loc peste trei ani după căsătoria sa.  Indată după însurătoarea fiului său, pentru ca să-și arate recunoștința față de Cel a tot puternic, care l-a învrednicit ca, dintr-un biet boerănașiu să devie boer mare și bogat, și pentru ca să îndure pe Cel de sus ca norocul lui să se reverșe și peste fii săi, în anul 1781 Hagi Stan a construit din temelie, cu cheltuiala sa, pe moșia lui Preajba din județul Dolj, o biserică de piatră cu hramul Sf.  George, pe care o înconjură de chilii mănăsterești în care așe-zâ un număr oare-care de călugări, săraci și neputincioși ca să-și găsească adăpost, hrană și chiverniseală.  A mai clădit aproape de biserică o școală în care să învețe de pomană copii de țărani români, ca să scrie și să citească carte românească.  Tot de o dată a înzestrat Biserica și școala cu venituri îndestulătoare și sigure pentru întreținerea lor.  Acostă biserieș fu terminată fin anul 1782, și sfințită în ziua d t 1 Septembrie același an.  Pentru ca acele venituri să fie și mai mari, locuitori din satul Preajba, care se ocupau cu tăbăcitul peilor de oi, și-au luat de buna lor voe obligațiunea, prin zapisul de la 15 Octombrie Anul 1783,d-a plăti câte 10 parale de fie care piele de oaie tăbăcită și vândută de ei.  Această obligațiune a fost întărită și de Mihai Vodă șuțu prin hrisov domnesc.  Prinți-alt hrisov cu data din 2 Iulie 1792 aceiași mănăstire și școala a mai dobândit diferite mili domnești pentru între-ținerea clerului bisericei, hrana săracilor, chiver-niseala călugărilor și plata lefilor dascălilor.  Însuși Stan în anul 1795, mai nainte, d-a muri, simțindu-se bolnav și slab, prin scrisoarea sa din 19 Iulie ce a trimis lui Hagi Popp.  a dispus ca din fondurile aflate în păstrare la el, pe lângă ce a mai dat la fondarea sa să trimeată mă-năstirei Preajba câte 1000 taleri pe fie care an, cu condiție ca ea să fie în tot d-auna neatâr-nată, sub epitropie aleasă de sătejii, iar nu în-chinată la altă monastire și să aibă școală, în care să învețe copii de pomană, iar cu ceia ce va prisosi să se mărite fete sărace.  Generoasă fu faptă lui Stan Jianu și folositoare fu dânsa pentru obște, dar nu-i aduse norocul așteptat, căci peste scurt timp după aceea nevasta fiului său Zamfir născu băiatul cel mut și surd, și în anul 1875 chiar el Zamfir, speranța tatălui său, toiagul bătrâneților lui, bucuria sa cea mare, se îmbolnăvi de o boală ușiure, pe care ne-priceperea unor medici neînvățați, cum erau mulți pe atunci în țara noastră, o înrăutăți, și în luna lui August îl făcu să moară cu zile, spre cea mai mare disperare a tatălui său.  E foarte mișcătoare și atingătoare scrisoarea din 16 August 1785, prin care bătrânul nemângâiat anunța lui Hagi Popp moartea fiului său prea iubit.  Iată conținutul cel jalnic al acelei scrisori:  „Focul ce arde a pururea în inima mea din pricina perderei prea iubitului, prea procopsitului și prea înțeleptului meu fiu, e mai mare și mai mistuitor ca cel ce a isbit pe Iov.  Mie mi se pare că este totul vis acel foc ce m-a călcat: îmi pare că fiul meu este dus în vre-o călătorie sau în vre-o slujbă, de nu-l văd înainte ochilor mei, iar când îmi vine câte o scrisoare de la vre-o rubedenie sau de la vre-un prieten, de mân-gâere, (și îmi scriu de mângâere cunoscând că este adevărat focul ce m-a călcat) atunci îmi aprind focul jalei. . . . . .  Ași fi poftit după păcatele mele să mă fi pedepsit Dumnezeu, ori cu pagubă pe a perde tot ce am, ori mie să-mi fi dat pa-timcă de boală, să pătimesc până la sfârșitul vi-eței mele în scârbă și în durere, și să-mi fi trăit răposatul, căci la lipsa în care m-ași fi aflat și la durerile boalei m-ași fi chivernisit și m-ași fi mângâiat cu înțelepțiunea ce avea.  Numai neputând întoarce focul ce m-a călcat, zic și ei: Domnul a dat, Domnul a luat, și poate fi ca la sfârșitul meu să vrea Dumnezeu să n-am nici o mângâere, că la el îmi era toată nădejdea.  „Chiar vrăjmași mei vor fi la mâhnire, și vor zice: de ce să nu pătimesc eu dureri de lipsă și de boală pentru păcatele mele, și să se în-tâmple moartea lui fără de-vreme și fără pricina de moarte că, fiind sănătos, vrând să fie și mai sănătos, a fost înșelat de un becisnic de doctor ce avem aici și, din doftoriile ce i-a dat, la noo zile l-am îngropat.  Of!  of!  ce foc m-a călcat”  16 August 1785  Groaznic plânse tatăl moartea fiului său, dar so-ția răposatului, de și rămăsese, văduvă prea tânără, nu prea și plânse, soțul cu atâta foc, ci se, consolâ de pierderea irreparabilă ce îndură foarte repede, și își cerni numai hainele corpului dar inima îi ră-mase tot vioae, tot zburdalnică, tot fantastică și tot iubitoare de petreceri.  Haine!  haine, nu-mai haine cere noru-mea!  strigâ bietul Stan Jianu într-o scrisoare ce adresă lui Hagi Popp, la 11 Martie anul 1794, de și avea în spinare doo fete mici și un băiat infirm.  Ea cerea și bă-trânul trebuia să facă ha-ine, și să-i îndeplinească toate capriciile, pentru onoarea cei făcuse că rămăsese în casa sa, căci aminteri istericalele, țipetele și leșinurile nu mai aveau sfârșit.  Trebuia să-i facă voile, că de unde nu îl amenința cu părăsirea casei și cu măritișul, ca să trăiască și ea ca toate femeile pe lume, că încă era tânără și fru-moasă.  Sărmanul de el!  ca s-o distreze a trimis-o la Sibiu spre a sta acolo în timpul Războiului din Turci, Austriaci și Ruși, iar în luna Februarie anul 1788 s-a dus și el acolo ca să-i ție com-panie, și prefera să se strice cu Mavrogheni și să sufere consețințele răsbunărei lui, numai să se supue ordinelor sale.  Toate, aceste sacrificii le făcu bietul bătrân numai pentrua o împăca; pen-tru că se plângea că-i era urât ca să stea sin-gură în țară străină.  Bietul bătrân s-a expus ca să-și vadă întreaga avere confiscată de năbădă-iosul voevod în folosul besericei „Teodochi Pighi”(Isvorul Tamăduirei) din marginea Bucureștilor, clădită de el, dar toate sacrificiile ce făcaru nu fură de nici un folos, căci noru-sa m-a ras mulțumită.  Ea în anul 1794, luna August, a dar o jalbă lui Vodă Mihai Suțu, prin care cerea Măriei sale ca socrul său să-i înapoeze zestrea din care avea lipsă, precum și partea de mișire la care ar fi avut drept, bărbatul său, dacă ar fi trăit după moartea tatălui său, de și el era încă în viață și o întreține a domnește.  Evident, Divanul Domnesc, după ce a târît până pe la București pe bătrân, bolnav și plin de ppdagră, și după ce la strâgănit de mai multe ori, a respins cererea ingratei nu-rori și a obligat-o să continue d-a sta în casa so-crului său până ce se va remărita sau își va crește copii.  De și certată cu socrul ei, ea rămase în casa lui și contino d-a-l despera prin pretențiile sale, căci la el găsea lux și îmbelșiugare, pe când în casa tatălui ei domnea sărăcia lucie.  Ghiță fiul cel d-al doilea al Hagiului n-a se-mănat nici de cum fratelui său mai mare; el a învățat prea puțină carte grecească și românea-scă în casa părintească, de la câți-va dascăli din localitate, și apoi a început să facă practică ne-gustoricească în cantoarele tatălui său dar nu cu gândul d-a se face negustor, ci cu acela d-a că-păta vre-o slujbuliță grasă.  în anul 1781 s-a căsătorit și el cu Joița fata lui ștefan Proșco-veanu, fostul candidat la Domnie, prin stăruința ma-rele cocoane Sofisceasca știrboaica și Stolniceasa Bengeasca, și printr-această căsătorie familia bo-erănașilor Jieni s-a înrudit cu aceia a celui mai mare dintre boeri Olteni, care își măritase pe altă fată mai mică a sa după marele boer Iordache Cantacuzino, urmașul direct al unui împărat bi-zantin.  Această căsătorie, care mai întâi se ho-tărîse a se face înainte de Rusalii, s-a făcut pe la finele lunei lui Iulie, după ce ginerile, în urma mai multor strapețe și dare de mulți bani, a reușit să dobândească rangul de șetrar.  Nunta fu splendidă; la ea lua parte tot ce a avut boe-rimea din Oltenia mai ilustru; asemeni și Hagi Popp și-a dat osteneala d-a veni într-adins din Sibiu împreună cu soția sa Păunica, spre a desfășura cu acea ocazie un lux uimitor prin hainele și sculele prețioase ce purtau amândoi.  A-ceastă nuntă a costat pe Hagiu 7000 mii lei; sumă enormă pe atunci.  S-a cheltuit mult, s-a mâncat mult, s-a băut și mai mult și s-a închinat multe pahare în sănătatea și fericirea mirilor, dar nici această căsătorie n-a fost fericită.  Joița aduse din casa, părintească în aceia a Jia-nului: fastul, luxul, risipa, grandomanie cocoa-nelor din vreuiea și de răngul său și, cu toate că i se făcea toate voile și nazurile, ea nu se arăta mulțumită și adesea umilea ne bărbatul său adu-cându-i aminte că familia lui era mai proastă ca a sa.  Frumoasă era fata Prăscovanului, dar un chip zugrăvit și alt nințic, după nimerita expre-siune a lui Hagi Stan.  Ea era chiar prea frumoasă, dar fără pic fie inimă, țanțoșă, aron-gantă, îngâmfată peste măsură de rangul de mare, vornic halea (în foncție), ce ocupa tatăl său, și de marea noblețe a familiei sale.  Ca să împace aplecarea spre grandomanie a nurorei sale.  Hagi Stan făcu ce făcu și, prin dare de mulți bani pe ici pe colea, reuși să dobândească pentru fiul său Ghiță, de la Vodă Nicolae Mavrogheni, pe lângă rangul de Medelnicer, ce dobândise la 23 Iunie 1796, și funcțiunea de Ispravnic în județul Romanați, fiind în tovărășie cu Pitarul Enache Fărcășeanul.  Mult costâ pe hagiu această funcțiune, dar ceia ce dorise el să dobândească printr-în-sa, adică mutarea nurorii sale din casa sa, nu putu, s-o dobândească.  Caracalul nu plăcu Joiței, căci era mic, urît și lipsit de aer, de aspect pitoresc și de familii mari boerești cu care să petreacă precum dorea ea, fata unui Prășcovean; de aceia nici nu-și dădu osteneala să se deranjeze, ca să urmeze pe bărbatul său și să se ducă să se stabilească în capitala Romanaților.  Văzându-se tot cu nora în spinare și cu mutrele ei înaintea ochilor, Hagț Stan dădu altă sumă de bani și obținu permutarea fiului său Ghiță de la Romanați în județul Gorj, permutare care avu loc în anul 1787.  De astă dată scăpă de Joița, că Târgu Jiului, oraș pito-resc de munte și populat de mulți boeri și co-coane, plăcu nurori sale și peste scurt timp se strămutâ acolo.  Această căsătorie ar fi putut să fie fericită pen-tru soți, cu toate nazurile femei, pentru că Hagi Stan da mai în fiecare săptămână câte o mare serbare de recepțiune boierimii din Craiova, în vastele sale saloane mobilate europenește, iar Jo-ița născu soțului său trei copii; dar, cu un carac-ter imposibil ca al ei și cu aplicarea sa spre lux și risipă, nu se putea cimenta buna armonie între doi soți, cu toate că amândoi se potriveau la caractere, căci amândoi erau vanitoși, îmgân-fați și risipitori.  Nu fu fericită pentru că ei mi se potriveau la rang și naștere, însușiri cari pe atunci erau o condiție esențială la o bună căsnicie, și dintr-această cauză provocau multe certuri, cu care ocazie fiecare rostea multe cuvinte o-fensătoare.  Cu toate acestea, ispravnicatul, fiind însoțit de fastul unei vieți mereu în sărbătoare, avu darul să ție pe cei doi soți în oare-care bună înțelegere ca la un an și jumătate, și să le dea prilejul să nu se facă de ocară la Târgu-Jiului.  Din nenorocire pacea și armonia în Casa lui Ghiță dura prea puțin, adică până în primăvara anului 1788, când Hagi Stan, căzând în dizgrația, lui Mavrogheni, fu silit să fugă din Craiova în Sibiu ca să scape de pedeapsa cu moarte rostită de năbădăiosul Domnitor.  în urma acestei dizgrații, Ghiță fu nevoit șă părăsească și el în grabă isprăvnicatul și Târgul Jiului, ca să mă  În vastele lui saloane mobilate europenește Stan da mai în fiecare săptămână câte o mare n Craiova.  Pag.  55  plătelească du pielea sa gloaba tatalui sau și să fugă împreună cu nevasta sa în Sibiu, de unde se înturnâ în Craiova abia în anul 1789, după retragerea Nemților din țară.  Această reînturnare fu fatală căsniciei sale căci ea îl sili să reintre în obcuritatea din care eșise, spre cea mai mare disperare a soției sale, care reîncepu seria de gâlcevi și de trai rau.  Dihoniele și certurile dintre acești doi soți produse o mare nenorocire; din cauza neîngrijjrei a-cestei mumi svăpăiate, care-și lăsa copii pe manele slugilor, cei trei copii se îmbolnăviră pe rând în anul 1793, de vărsat, și tot pe rând muriră în ur-ma acestei boale epidemice. .  Această nenorocire zgudui puternic pe Ghiță, îi zăpăci capul îi turburâ mintea și îl făcu' să cază la pat greu bolnav de tiphos sau-lingoare cum îi zicea pe atuci, în cât tatăl său întră în grija că-l va pierde și pe el cum a pierdut pe Zamfir.  Din norocire pentru bătrân, boala a fost trecătoare, Ghiță s-a însănătoșit, dar a rămas năuc, zăpăcit și capiu în toată viața sa, din care cauză adesea avea năluciri care-l făcea să aiureze.  Nevasta sa profită de această slăbiciune a bărbatului său, și în luna, Iulie 1794 dătu lui vodă Mihalache șuțu, o jalbă prin care-l ruga cu la-crămi fierbinți ca să intervie pe lângă părintele Mitropolit ca s-o despartă de bărbatul său, care era atât de, nebun, în cât viața sa fera mereu ta primejdie Mitropolitul Dosoftei Fifitis priimind acea jalbă și examinând pricina, a respins cererea de, divorț, pe motivul că nimeni nu poate do-bândi despărțenie de soțul sau de soția care a contractat boala nebuniei în timpul căsniciei, ci so-țul sănătos trebuia să rămâie lângă cel bolnav ca să-i caute și să-i îngrijească.  A admis numai ca soții să se mute din câsa părintească în altă parte și să trăiască departe ue părinți, doar se va întări căsniciea printr-acea separare.  Vodă Suțu a întărit anaforaoa mitropolitului prin pitacul de la 20 Septembre 1794, și a obligat pe Hagi Stan tatăl soțului reclamant, ca să acorde Jiului său mijloace de traiu departe de casa pă-rinteâscă, ceia ce Jianu a priimit cu bucurie.  Această căsnicie nu avu o durată prea mare.  După moartea lui Hagi Stan, care avu loc în anul 1796, Ghiță, ne mai putând să trăiască cu soția, sa, care devenise foarte nervoasă și rea peste măsură, ceru și obținu de la episcopul de Râm-nic despărțenia, și se însurâ cu Săftica Vilara, care dărui o fată ce se mărită cu Stolnicul Constantin Zătreanu.  Nici cu această soție n-a avut parte Ghiță ca să trăiască mult, căci în anul 1802 el a încetat din viață mai nainte d-a împlini 50 de ani, din cauza spaimei ce-i a cauzat în anul 1801 năvălirea Cârjaliilor și Pasvantlăilor, precum și a trudelor și ostenenilor ce a îndurat în timpul fugii sale în creerii munților la Câineni.  Joița s-a remăritat în anul 1797, peste un an, după despărțenia sa, de și trecuse de 40 de ani, cu serdarul Constantin Lazăr, un grecoteiu care nu era mai de neam decât fostul ei băr-bat, dar cu care a trăit bine și fără dihonie, pentru că el era să-nătos ca Ghihță, mai tânăr, mai voinic și mai a-ceasta căsătorie i-a fost atât de nenorocoasă, și l-a sărăcit-o atât de mult, în cât la 25 Aprilie, anul 1816, a fost silită să roage pe Zenovie Popp, sub numele de Joița Jianca, de și trăia cu Ser-darul Lazăr, ca să priimească, ca logofăt practicant în cantorul său, pe tânărul ei fiu ce dobân-dise din căsătoria sa cu soțul său d-al doilea.  Ea a trăit împreună cu Lazăr în sărăcie, mi-luită de soru-sa Cantacozinoaica, până după anul 1824 de când i s-a pierdut urma.  Cel d-al treilea fiu Stănuță semăna fratelui său Ghiță ca doo, picături de apă.  El fu tot atât de mărginit minte, tot atât de urîtore învățătură și tot atât de vanitos și înfumurat ca și cel-l-alt.  A învățat carte prea puțină în casa părintească, tot dela niște dăscăli Greci, și pe urmă s-a alipit ca grămătic și țiitor de cataștișe pe lângă cantorul tatălui său și practică în el cât timp fu deschis; dar, din primii pași ce făcu pe această cale, dădu tatălui său dovezile sele mai neîndoioase că el nu era bun pentru negoț, ci numai pentru slujbă.  Dregătoriele, funcțiunele publice și cinurile grase, ele erau mai potrivite cu aptitudinea, gustul și am-bițiunea sa.  Era din fire iute, țanțoș, mândru, arogant, leneși gâlcevilor, fudul, iubitor de petreceri, chiolhangiu, fantastic și cartofor pasionat.  Pe lângă aceasta îi plăcea călătoriele de plăcere, zamparalîcurile cu femeile ușioare precum și alte petreceri costătoare, dărăpănătoare, de viață sine potrivite cu starea sa de fiu de negustor și de boer dintre cei mai fruntași.  Ca să-l astâmpere după drumuri și să-l înduplece să se apuce de vre-o ocupație bare-care Hagi Stan, prin dare de mulți bani, a obținut de la Vodă Mavrogheni ca săi înnalțe, d-a dreptul în rangul de serdar, ceia ce, după cum singur mărturisește în scrisoarea de la 23 Iulie 1787 adresată lui Hagi Popp era, precum am mai spus, prea mult pentru vârsta sa.  Tot în același an în Decembre în urma: altei dări, de bani, a do-bandit tot pentru Stănuță sarcina taxidar la oeritului din Mehedinți, pe când el hagiul și tatăl său fu însărcinat cu orâduiala zaheralei oș-tilor; turcești pentru Oltenia întreagă, din care pricină nici mâncarea nu-i tihnea.  Toate aces-tea au durat un spațiu de timp foarte scurt, căci în primăvara anului 1788, toți cu toții au fost siliți să ia drumul pribegiei spre Sibiu, căci au căzut în disgrația lui Mavrogheni, din cauză ca, Hagiul, n-a mai putut sau n-a vrut; să mai dea bani.  În timpul șederei sale în Sibiu, Stănuță care, era leneș dar prost nu era, a învățat bine limba nemțească, s-a luat bine pe, lângă înalții funcționari nemți, a venit cu o parte din ei în țara Românească, atunci când s-a stabilit în ambele Principate un guvern provizoriu austriac și, ce-a făcut ce a dres nu se știe, să știe, nu-mai că a înduplecat pe generării Mitrovitz ca să-i dea unul din cele doo posturi de ispravnic în ispravnicatul din județul Mehedinți, funcțiune ușioară, frumoasă și bănoasă, care-i aducea un venit anual până la 50 pungi cu bani, funcțiune ce a păstrat cât timp au stat Nemții în țară sși au guvernat ambele Principate.  Cât fu cârmuitor, administrâ el cum admini-strâ județul, mai mult cu gârbaciul de cât cu vor-ba bună, jefuind în dreapta și în stânga pe locuitori, bătând pe cine-i cădea pe mână, în cât numele său deveni în curând odios, dar nici această plașcă ce căzuse pe capul său n-a a-vut o durata prea mare.  Când nu administra în-tr-asemenea sens, el își petrecea timpul dispo-nibil întreținând, un traiu luxos, pompos și risipitor; colinda județul cu fel de fel de călind roi, în echipage domnești, și o ducea numai în petreceri, și în nesfârșite chiolhanuri, care-l făcea să cheltuiască mulți bani, să contracteze datorii și mai mari și să-și dărapene sănătatea. .  Mai a-les patima jocului de cărți, care la Nemții, câ și la Rușii dintr-acea vreme, era foarte răspândită, atât printre ofițeri cât și printre feciorii de boeri din Cerneți, îl făcu să toace mulțimea de bani ce-i trimetea tatăl său pe fiecare lună, și pe lângă aceasta să intre în datorii dărăpănătoare.  Asemenea purtare deșiuchiată și âcest traiu des-chilibrat, patima sa cea, neînfrânată a jocului de cărți, care-l silea să facă din noapte zi și din zio noapte; această aruncare de bani cu pumnul pe fereastră și acea viață de desfrâhare și de nechjb-zuială, care-i înstreina simpatia tuturor boerilor Ma-hedințeni, amari peste măsură pe tatăl său și-l făcu să se îmbolnăvească de piatră, care se agrava și începu a-l chinui într-un mod cumplit, mai cu seamă după ce se încredința că toate dojenile și toate înțeleptele povețe ce dedea el acestui tiu nesocotit și toate amenințările cu care-l spe-ria că va desmoșteni rămâneau nefolositoare.  Primele simtoane aje boalei ce începu să-l chinuiască le simți Hagi Stan în anul 1790, și, cu toate că avea bani mulți și mijloace îndestulă-toăre ca să, se caute nu putu să preîntâmpine progresele răului mai din vreme, pentru că în Craiova erau niște doctori păcătoși și nici o farmacie în care să i se prepare medicamentele.  Cât timp armata austriacă ocupase capitala Olteniei, fusese o singură farmacie în întreaga ca-pitală a Olteniei, care funcționase până ce oștile imperiale primi ordin d-a trece peste Dunăre, spre a urmări pe Turci; dar după ce ocupați-unea austriacă a deșertat Oltenia, acea farmacie care de și civilă, era la dispoziția armatei nem-țești; s-a mutat peste Dunăre împreună cu șta-bul acelei armate.  De aceia fu el nevoit, prin scrisoarea de la 13 Iunie 1790, ca să ceară lui Hagi Popp să-i trimită niscai-va medicamente de acolo.  Cu toate că boala ce-l tortura îl făcea să sufere în modul cel mai cumplit, totuși mult încer-catul bătrân, nu încetă d-a se gândi să-și mân-gâe pe căt putea copii și să potolească întru câtva nebuniele ce făceau svăpăiatele sale nurori, care nu erau una mai bună ca cea-l-altă.  El se sbătea cu moartea în durerele cele mai cumplite, și cu toate acestea mai avea inima să se ocupe cu satisfacerea gusturilor lor extra-vagânte și a înclinărilor lor spre lux și găteli costisitoare.  Deschide lada cea neagră de chiparos, scrise el lui Hagi Popp în epistola ce trimise la Sibiu în ziua de 11 Octombre 1790, printr-un lipcan al lui Marchelius, Consulul general austriac, și scoate din ea o giubea malotea cu vărgi de fir și îmblănită cu nurcă; asemeni și o roche cu ari-teriul ei.  Giubeaoa Ilinchii este îmblănită cu jder și rochia fără mânici, și cea cu nurcă este a Zoiței, și rochia cu antiriul ei.  Mai scoate, și un binișiu al lui Ghiță de postâv cu jder, din care să se facă un tenculeț.  Numai să le pui într-o lădiță de scânduri subțirele ca să nu se sfărâme.  Toate aceste haine scumpe le păstra Hagi Stan Jianul în casele ce a ținut cu chirie în Sibiu în tot timpul răsboiului dintre 1788 și 1789 și din timpul ocupațiunei austriace, în care timp nuro-rile sale își peteceau vremea mai mult în capitala Transilvanei de cât a Olteniei, căci într-acele vremuri turburi, prețioasele lor zile nu erau la siguranță și la adăpostul vre-unei primejdii neașteptate pe malul Jiului.  Toate aceste capricii reclamau cheltueli mari, pe care bătrânul Hagiu le suporta cu mulțumire numai să nu re mai auză gura.  De cheltuială el nu se ferea, dar de ceartă și de cicăleală fugea că de foc, și cu toate acestea, de și bolnav, de ea nu putea să scape.  Ceruse hainele pomenite mai sus, de la nepotul său, pentru că se pregătea să aibă loc în familia sa niște mari serbări.  Pe când suferea și se văeta de cumplita boală de piatră care-l apuca în partea stângă în de-șert și la rinichiu aproape de spinare, Hagi Stan; Jianu avu parte să facă și el o mare cheltuială de care să nu-i pară rău și pe care s-o supoarte cu bucurie și cu multă tragere de inimă; într-acea v vreme avu parte să mărite pe una din fetele răposate sale fiice și a lui Nicolae Vlâdoianu asemenea răposat, care ajunsese în vârstă de măritat, pe care o dătu la casa sa, și o înzestrâ dându-i o zes-tre frumoasă.  astfel în ziua de 22 Ianuarie anul 1791 avu satisfacțiunea de a-și logodi pe nepoată-sa Tița su cămărașiul Constantin, după ce a stricat prima logodnă a ei cu fiul stolnicului Bră-iloiu făcută în luna Decembrie anul 1789, fiind că tânărul fusese trimis surghiun pentru pricini politice.  De și suferind, Hagiul făcu acea logodnă cu mare fast și cu o pompă neobicinuită, invitând ca să asiste la ea toți generalii și ofițerii superiori austrieci câți se aflau în Craiova, precum și pe toți boerii cej mari din Oltenia.  Cununia urma curând după logodnă; ea fu tot atât de pompuoasă.  Toate aceste amănunte reies din scrisoarea ce adresâ Hagiul Jianu lui Hagi Popp în ziua de 22 Ianuarie anul 1791.  In toamna anului 1791 trupele austriace au deșertat Principatele, după ce Turcia a încheiat pace, mai întâiu cu austriacii și după aceia și cu Hușii, și administrația chesaro-crăiască a încetat spre cea mai mare bucurie a lui Hagi Stan, care se săturase d-atâta strapațe și cereri de bani ce-i făceau comandirii armatei imperiale în numele guvernului lor.  Curând după plecarea Nemților veni să ocupe tronul țărei Românești Mi-halache șuțu, orânduit de Poartă, care ocupa pentru a treia, oară acest tron.  El aduse cu sine un firman împărătesc, care, pentru a nimici tot ce făcuse Mavrogheni în țara Românească, lua de la ori-cine poseda toate rangurile de boerie date de acest domnitor în tot timpul celor doi ani ai săi de domnie.  în urma acestui hatișerif, Stănuță rămase fără nici un rang de boerie; prin urmare fu trecut din nou între birțiici, iar tatăl său fu retrogradat de la rangul de mare postelnic iarăși la rangul de paharnic, pe care-l purtă din nou de la începutul anului 1791 și până la moartea sa, cu toăte stăruințele ce pusese d-a redeveni mare Postelnic.  Rușinea ce păți îngâmfatul fiu ăl Hagiului d-a redeveni om prost fără de rang, îl mâhni atât de mult în cât îl trânti la pat foarte greu bolnav.  Pe lângă lipsa de boerie veni pe d-asupra și înlocuirea sa, din postul de ispravnic printr-un om devotat noii domnii, ceia-ce-l sili să plece din Gemeți, bolnav cum era, și să se întoarne mâhnit și rușinat în Craiova.  Văzând pe fiul său bolnav Hagi Stan uitâ pro-p-riele sale dureri, și se puse cu ardoare în adevăr părintească, ca să-și caute feciorul spre a-l isbăvi de moarte, mâi ales când îl văzu în prada unei nesimțiri amestecată cu delir furios, care-l îngrijurâ foarte mult.  Boala de care suferea Stanică era tot frigurile tiphoide, tot boala de care zăcuse Ghiță altă dată, tot termolimico, cum îi ziceau medicii pe atunci.  Bătrânul văzându-și feciorul în nesimțire și aiurând, își umplu casa cu fel de fel de medici, care il căutară fără de nici o ispravă în decurs de mai bine de o lună, și cu fel de fel de medicamente aduse din Sibiu cu multă cheltuială.  Văzând că vremea trecea, boala creștea în loc d-a scădea și că Sțănuță se topea în văz de ochi, Hagiul a adus din București pe Doctorul Dumitrache Marcu, ca să stea neprecurmat pe lângă săferind, ca să supravegheze pe cei-l-alți Doctori care se schimbau la fiecare oră, și să oprească pe bolnav d-a face vre-o atacsie, când ar fi coprins de nebunia cauzată de boală.  Trebuia păzit bine bolnavul, căci în momentele furiei-sărea din pat, își rupea hainele de pe el și vrea să sfâșie și să sfărâme tot ce întâlnea în cale, iar tatăl său, de și sta în picioare neadormit ziua și noaptea, nu mai putea să-i mai reție, fiind foarte slăbit de propria sa boală.  Văzând pe fiul său aproape nebun, bătrânul se sperie, crezu că Stanică a fost stăpânit de cine știe ce duhuri necurate, cum se credea pe atunci de lume care era foarte superstițioasă, și fără să mai ție seamă de spusele și recomandările Doctorilor, îi congedia pe toți, opri numai pe Dumitru Marcu ca să îngrijească de nepotul său cel mut, puse cai la butca sa de drum și plecâ împreună cu fiul cel bolnav la mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea unde sunt moaștele Sf.  Grigorie Decapolitul jungând acolo își lăsâ băiatul în chilia și îngrijirea unui călugăr, ca să-i citească acatestul sfântului lângă racla sa, precum și moliftele Sf.  Va-sile, doar o da D-zeu să facă o minune cu el.  Minunea s-a tăcut nu se știe cum și prin ce împrejurări, credința hagiului a reușit șă iasă triumfătoare, Dumnezeu sau întâmplarea, credeți cum veți voi, a făcut o mare minune și moliftele călugărului -sau băile în apă rece pe timp de toamnă, în gârla Bistriței, a produs o reacțiune miraculoasă căci peste câte-va săptămâni Stănică s-a întors acasă sănătos și cu totul vindecat.  V  MOARTEA LUI HAGI STAN JIANU.  După ce și-a văzut fiul pe picioare și scăpat cu desăvârșire, Hagi Stan nu pregetă, și, cu toată boala sa, dădu fuga la București, se duse la Vodă, îi căzu la picioare și-i ceru cu lacrămi ferbinți ca să redea fiului său boeria perdută prin hatișeriful imperial.  Vodă se milostivi, cererea îi fu priimită și tatăl reuși a obține pentru fiul său rangul solicitat, după ce dătudupă obiceiu, o însemnată sumă de bani.  Acest fapt e confirmat prin scrisoarea ce însuși Stănuță a adresat vărului său Hagi Popp la 16 Octombre 1791, în care se subscrie iarăși cu rangul de Serdar.  De îndată ce își boeri din nou feciorul, Hagi Stan intră în dăr-doră să-i însoare și începu să-i caute o soție.  De astă dată nu mai vru să facă noră o fată de boer mare plină de fumuri și de nazuri, că destul o pățise cu fata Prăscoveanului, ci începu să caute o soție pentru fiul său, dintre fetele de boeri mai mărunței, pentru că, „destul m-am fript o dată cu lapte ferbinte, zice dânsul într-o scrisoare ce a adresat nepotului său la 3 Februarie 1792; acum sunt nevoit să suflu și în lapte covăsit, ca să nu mă arz, și să nu mai auz șipenoru-mea aceasta că e fata cutăruia de neam mare.  Inștiințându-mă că Bălașa, copila pahamicesei Maria Bibeas-ca și fiica paharnicului ștefan Bibescu, (care a murit între anii 1782 și 1786), fată care este și la chip curățică; și de mumă-sa pedepsită, că văz că, de când a murit Paharnicul Bibescu, a chivernisit copii și casa stă pe loc, ba încă e mai cu spor.  De aceia m-am bucurat, tăcând logodna, cu ierologhie, (cu preot,) căci nunta, dacă voiu trăi, va fi după Sf.  înviere, iar de mi se va întâmpla și moarte, încă voiu lăsa cu blestem de a o săvârși, astfel că va fi veselie în scurtă vreme. ”  Hagiu termină această epistolă poftind pe Popp să vie la nuntă.  Logodna s-a făcut cu preoți și mare tămbă-lău, de și Hagiul era în cumpănă de moarte, după cum reese din scrisoarea sa de la 1 Martie a-celași an, dar iubirea copilului său avu asupra-i atâta putere, încât îi îngădui să-și stăpânească suferința, să suspende prin voința sa progresul boalei și să înfrâneze răul până după nuntă.  A-cea nuntă nu se putu face după Paște cum fusese hotărâtă, pentru că Stănuță plecase la București ca să facă târguelele de nuntă și nu se mai întorcea.  Cu toate acestea ea a avut loc dar, abea pe la finele lunei lui Iunie 1792, pentru că, fiind la București, după ce terminase cu târguelele, Stănuță uitase că tatăl său era greu bolnav, și umblase în dreapta și stânga ca să recapete isprăvnicia perdută.  Căsătoria s-a făcut cu aceiași pompă și cheltuială ca și la cei-l-alți frați la ea au luat parte toți Jienii în păr, precum și cu fruntașii boerimei din Oltenia.  Cu acea ocazie bă-trânul a făcut cele mai mari cheltueli, pentru a asigura fericirea copiilor săi, dar n-a putut să do-bândească prin bani aceia ce se căpăta numai B prin noroc și prin voia soartei.  Bălașa n-a eșit mai bună, de cât Ilinca și Joița; ea fu tot atât de țanțoșe și de îmfumurată ca și cumnatele sale și gr tot ca ele fu cât se poate de risipitoare, de rea și de vanitoasă.  ca și-dânsele ea iubea mai mult lenea, luxul și gâlceava, de cât munca, simplicitatea și blândețea.  Se vede că s-a apropiat minutul de a-mi face datoria călătoriei celei de obște, tot fiind supărat de patimele și nenorocirile ce am avut cu fii mei, astfel că-mi.  va fi sfârșitul cu mâhnire, astfel se plânge bietul hagiu nepotului său în scrisoarea ce-i a adresat la 15 A-prilie 1793.  Cu câte-va zile mai târziu, prin scrisoarea sa de la 1 Maiu 1793, adecă abia peste zese luni de la căsătoria fiului Său Stănuță cu fata Bibeas-chii, amărâtul bătrân a scris nepotului său: „Văz pentru păcatele mele, că chironomi n-am, că Ghiță tot mai spre rău merge, care poate să și moară, dar cât va trăi partea lui la ce casă las?  Din fiul meu Zamfir a rămas un copil care acum este de 15 ani și este mut și surd; mumă-sa o am aici în casă și o știi ce fel este, și poate să se mărite după cum îi este firea.  Pe fiul meu Stănică l-am însurat, socotind Că va fi norumea ca mumă-sa, dar este numai un chip zugrăvit, dar încolo nimic!  Fiul meu, după cum i-am cunoscut firea: mândrie, iuțime, care, cum au fost Nemți aici, a fost tot ispravnic, și a, câștigat până la 30 pungi de bani, și acum aud că este și dator să dea bani; a cheltuit cu cărțile și cu mândrii.  L-am trimis la București de a luat boerie, stricându-se boeriile lui Mavrogheni, și.  i-am făcut nunta ca și celorlalți, încă mai cu multe scule și haine; care am cheltuit cu boeria și nunta până la 7000 lei.  L-am plătit și de datorii, dar mâine este iar la loc; să-i dau să facă negustorie, dar el cere isprăv-nicie, ca să jefuiască, să bată, să fie cu pompă; numele și fa stricat cu isprăvniciile Nemților.  Ar vrea să i se dea numai venitul moștenirei, iar banii i-ar depune la casa împărătească.  Din cauza apucăturilor celor rele ale lui Stănuță și al caracterului insuportabil al soției sale Bălașa care pe fie ce zi se accentua din ce în ce mai rău, căsnicia dintre soți fu de la început rea, căci Stănuță începu a face din nou noaptea zi, lipsind d-a casă cu săptămânile pentru jocul de cărți, iar ea îl gonea d-a casă cu gura, astfel că traiul lor deveni traiul cu vătraiul!  Intr-acest timp bietul hagi Stan mergea 'cu boala din ce în ce mai spre rău, din care cauză fu nevoit a aduce din nou din București pe chir Dumitrache Marcu doctorul ca, să-i îngrijească și pe el.  Pe când hagiul era mai amărât ca tot-d-auna, din cauza boalei sale, iată că de odată în luna August anul 1794, toate nurorile sale pornesc cu jalbă către Vodă Alecu Moruzi, prin care Joița și Bălașa cereau intervenirea sa pe lângă Mitropolitul ca să le despartă de bărbații lor, iar Ilinca mai ceru încă pe d-asupraca Divanul Domnesc să oblige pe socrul său ca să-i împlinească lipsa de zestre, cheltuită de ea cu-răposatul său bărbat în timpul cât a trăit împreună, pentru a putea să se remărite, precum și să-i încredințeze ei copii săi pentru ai crește dânsa; îi mai ceru încă și partea de moștenire ce s-ar fi cuvenit copiilor ei din averea moșului lor, de și el era încă în viață.  Aproape un an a bătătorit bietul bătrân drumul cel lung dintre Craiova și București, tot du-cându-se și întorcându-se, tot suind jși scoborând până ce a tocit scara pivanului și a palatului domnesc, și-tot apărându-și drepturile ce avea; a alergat sărmanul prin toate părțile, bolnav foarte rău, cu picioarele umflate ca ulcele de po-dagră, cu pântecele umflat de s-a făcut clopot, și cu umflătura mergând mereu în sus până ce i-a coprins, mijlocul.  Dintr-această cauză cei doi copii ai săi îl luau de subțiori și-l dau jos din pat, îl duceau până la călească de subțiori, îl scobo-rau tot astfel, și tot țiindu-l de subțiori îl făceau să sue și să scoboare scările Divanurilor.  Dintr-a-ceastă cauză bătrânul era silit să târască după sine pretutindeni pe un Doctor anume Pal, și- a-desea să consulte, plătmdu-l foarte gras, pe un alt Doctor Grec, venit de curând în București, care învățase medicina în Franța și avea și spi-țărie cu el.  Probabil acest doctor a fost Doctorul Silivestru Filitis nepotul Mitropolitului Dositeiu.  Acest doctor l-a îndopat de i s-a acrit cu praf de pietre roșii, și cu fel.de.  fel de alte doctorii care nu i-a fost de nici un folos și nu i-a adus nici o ușiurare.  Alergat-a bătrânul, suferit-a el, dar în cele din urmă aceste osteneli și aceste ' suferințe au fost încoronate de succes.  Divanul și Vodă i-au dat câștig de cauză, respingând cererea llinchi, și a oblîgat-o ca: sau să stea ca până atunci în casa socrului ei, sau să se mute, luându-și zestrea ce avea în ființă, fără nici un adaos, căci tatăl în viață nu e respunzător de cheltuelile unui tiu vârstnic; a oblîgat-o însă să lase copii în casa moșiului lor, căci în ea ei vor găsi mai multă îndestulare și mai mare îngrijire.  Cu acest rezultat s-a întors bătrânul la Craiova în ziua de 3 Aprilie 1795 mulțumind lui Dumnezeu că l-a adus sănătos la căscioara sa.  Scăpat-a el de procese și de străgăniri judecătorești, ștrânsuși-a el picioarele de pe drumuri, și apucatu-s-a el să trăiască mai bine-și în o petrecere, doar o uita amărăciunile trecutului și durerile cauzate de boale, dar de necazuri n-a.  scăpat.  Doctorii i-au recomandat să iasă în toate zilele din casă, când în trăsură când călare, spre a face mișcări multe.  Ca să aducă la îndeplinire această prescripțiune medicală, bătrânul și-a cumpărat telegari noi din târgul Sibiului, precum și un cal scump de călărie de la, nemeși și popi ungurești, care creșteau cai frumoși; dup-aceia și-a schimbat robii și roabele din curte și casă, care-l servise pân-atunci dar nu-l mai mulțumeau, prin slugi și slujnice de neam săsesc aduse din Sibiu, care să-i servească mai bine și să știe a găti, bucate mai gustoase, și copturi și prăjituri mai bine preparate; dar cu toate acestea de boală și.  de efectele sale tot nu putu să scape.  Strapețele, necazurile, suferințele și progresele acelei boale ce nu iartă nici o dată pe cel ce a încăput în ghiarefe sale, în cele din urmă l-a trântit la pat, dar doctorii l-au forțat ca să se scoale-și să se plimbe călare dimineața, cel puțin doo, ore pe fîe-care zi.  Intr-acest timp, îndemnat fiind de unii din Doctori, a vrut să se ducă la Balta Albă, care pe atunci era renumită ca vindecătoare-de boâle de picioare; dar alți doctori i-au spus să se ducă la Cozia ca să facă cura cu apă de Că-ciulata spre a se vindeca de piatră, dar din cauza, certei dintre doctori, el nu s-a dus nicăeri, căci, doctorii nu se înțelegeau între dânși, și în timpul certei lor, boala se agrava pe fie ce zi ce trecea și-l țintuia în patul de durere.  Nu s-a dus nici color nici dincolo din cauza acestor diverginți de păreri, și bietul hagiu a rămas, pe loc în Craiova, căci una îi spusese că la Balta albă s-ar fi ivit ciuma, și alții că imprejurimele Coziei erau bântuite de tălhari.  Neștiind ce să facă, bietul bătrân scrise nepotului său la Sibiu ca să consulte pe Doctorul Naistater din localitate, care era vestit pe atunci ea specialist în materiea de cură cu ape.  minerale-și să-i trimeată reapunsul.  Acest respuns mântuitor întârzie prea mult; el sosi în luna lui Septembrie, adică după ce trecu sezonul băilor, astfel că bolnavul nu profita de acel consult și rămase în patul său ca să se caute tot cu praf de-pietre roșii turnat în apă, pe care îl bea dimineața și seara, și tot să iasă în fie care zi din -casă,cu picioarele umflate ca uleele:, cu pântecele umflat ca foalele și țipând de durere; era silit să călătorească în așa hal câte doo ore pe zi, căci asemenea regim îi prescrisese Doctorul Pal.  Intr-acest timp el văzând bine ceia ce-l aștepta, puse la cale tot ce trebuia pentru asigurarea existenței bisericei și școalei sale din Preajba, pe care le înzestrâ domnește cu câte 100 taleri pe fie care an, plus moșia Preajba; după aceia și-a -curățit curtea și casa de țigani, pe care-i a des-robit și i-a înlocuit cu slugi libere; apoi a împărțit, fiind încă în viață, banii și sculele ce avea la cei doi fii ai săi și la nora sa cea mare; a dispus verbal, fără a face testament în scris, cum să se împartă averea nemișcătoare între fii, noră și nepoți și după aceia a inceput să aștepte moartea în liniște.  Se vede că ea nu venea și Doctorii erau grăbiți; dânși nu vrură să ție seamă de halul în care victima lor se găsea, ci l-a sculat cu zorul și fără milă din patul de durere, astfel că în cele din urmă, tot după povața doctorilor s-a apucat de vânătoare, a început să bătătorească de dimineața până seara potecile din pădure, urmat de vânători și câini, și armat până în dinți cu arme bune de precisiune, toate cumpărate prin Hagi Pdpp, până ce în Cele din urmă, pe la începutul lui Iulie anul 1796, n-a mai putut să se mai scoale, ci de astă dată a căzut la pat ca să nu se mai ridice, bolnav de răceală, și a murit muncit de groaznice chinuri, după ce a împlinit 70 de ani.  Corpul său a fost înmormântat ân tinda bisericei de la Preajba.  Aceste detalii rees din epistola răposatului din 19 Iunie 1795 adresată lui Hagi Popp, precum și din aceia a fiului său Stanuță de la 8 Iulie 1796, prin care anunța, moartea tatălui său.  Astfel s-a stins cel mai activ, cel mai bogat, cel mai întreprinzător, cel mai ambițios și cel mai neastâmpărat dintre Jieni, unchiul cel mare al eroului nostru, și tatăl celor trei fii cari au murit lără să lase moștenitori direcți.  VI  REVOLUȚIUNEA DIN CRAIOVA ȘI CARACAL  Pe când Hagi Stan Jianu, fiind încă în viață, suia și scobora scările palaturilor din București, umblând după cârcote de judecăți puse pe spinarea lui și a copiilor săi, în Principatul Valachiei fierbeau în piepturile mai tuturor boerifor pământeni, ca apa într-o căldare pusă pe foc viu, fel de fel de revolte, fel de fel de porniri, fel de fel de patime, între care se deosebea mai-cu asupra cea mai pasionată: revolta provocată de faptele asupritoare ala, elementului grecesp în prejudițiul populației autochone, care se svârcolea în ghia-reje celei mai apăsătoare prigoniri.  Alexandru Moruzi, ce e dreptul, a fost un Domnitor blând, drept, echitabil și nelacom; el personal n-a apăsat pe popor prin biruri prea grele, nici n-a făcut mai grea starea de mai nainte, dar a avut și el un defect: prea a iubit pe compatrioți săi greci, prea i-a pus pe ei în tot felul de func-țiuni publice mari și mici, prea a lăsat d-p parte pe boerii pământeni, ca să se uite cu jind și cu mâinele în sân cum mâncau veneticii pâinea cea îmbelșugată a slujbelor, pe când ei înghițeau în sec, prea închidea ochii asupra faptelor incorecte săvârșite de acei slujbași străini, și prea priimea cu nepăsare reclamațiunile ce se iveau pe ici pe colea, din partea boerilor băștinași, contra faptelor săvârșite de acești favoriți ai soartei.  Intre boerii care se destingea mai mult ca toți ca nemulțumit de starea de lucruri creată de Al.  Moruzi, și care avea mai mult curagiu ca toți să-și exprime nemulțumirea, era Clucerul Dumitrache Fălcoianu, boer de clasa 11-a, care prin nașterea sa, prin instrucțiunea și educațiu-nea sași prin modul cum și-a servit țara, ar fi avut dreptul să ocupe una din cele mai înalte funcțiuni publice.  El, prin meritele.sale de juri-consult eminent, calitate foarte rară pe acele vremuri, ar fi trebuit să fie de mult timp introdus între boerii divanlâi de prima clasă și în mare chiverniseală; cu toate acestea sta pe dinafară, căci. divanul era împănat de Greci, care odată cu capul nu s-ar fi îndurat să iasă din cașcavalul în care au intrat, spre a intra un român, și nici Vodă nu se îndura să se lipsească de coloborarea lor: căci daca Grecii pierdeau chiverniseala și din țările Române, numai găseau aiurea unde să se chivernisească și chiar să se adăpostească.  Unii istorici îl acuză că ar li fost ambițios, că prea ar fi avut multă încredere în meritile sale, prea se înfigea și vrea ca cu zorul să intre în divan; se prea poate; dar ce om care se simte că e ce-va de capul lui nu e ambițios și nu se înfige ca să ajungă cu un moment mai curând acolo unde se simte că merită să ajungă?  Daca odată me-ritele sale erau evidente și de nimeni tăgăduite năzuința sa era justificată.  Fiind împiedecat de Greci d-a ajunge la ținta dorințelor sale, el a început printre boerii pământeni, cari ca și el sufereau din cauza Grecilor, o campanie vie contra lor, și ca consecință neapărată a început să conspire și contra lui Vodă Moruzi.  Mai întâi el se sili a dobândi cât mai mulți aderenți și a înjgheba în toată țara comitete de conspiratori, recrutați numai dintre boerii pământeni și dintre aceștia pe cei mai fruntași.  Această conspirație avu ca motiv principal nenumăratele incendii de case, de clăi și de pă-tule ce de cât-va timp începuse șă isbucnească pe toată întinderea, țărei mai ales în Oltenia.  Aceste incendii aprinse de mâini necunoscute, probabil de către niște țărani puși de niște criminali, bân-tuiau numai proprietățile boerilor pământeni, și puneau foc numai la ariile boerilor care îndrăznise, să cârtească pe față sontra catacrisurilor (a-busurilor) comise de slușbașii Greci.  Peste scurt timp aceste focuri începură să pârjolească și casele, holdele și pătulele locuitorilor mai fruntași, țăranii începură să se prigonească ei între ei, și să se nimicească unii pe alții prin groaznice răzbunări. .  Rău voitorii Românilor împrăștiară zvonul că aceste fapte ar fi fost puse la cale de către boeri, dar în realitate îndemnătorii erau slujbași greci, și apoi tot ei califica ca o protestare contra nedreptăților repețite suferite de țărăni din partea propietarilor de moșii.  Emisarii Grecilor șopteau la urechile celor păgubiți că acele sinistre ar fi fost niște produse ale disperărei și niște acte de ven-detta (răsbunare) din.  partea clăcașilor apăsați contra apăsătorilor lor, cari ar fi fost boerii pământeni, iar nu Grecii cari se îmbogățeau în câțiva ani numai prin asupriri și strâmbătăți.  Aceaste acuzațiuni, pe care toți boerii le respingeau ca nedrepte, revoltă pe toți boerii autochtoni și-i determină ca să se grăbească a se înscri între conspiratorii ostili lui Vodă Moruzi, spre a prepara răsturnarea și înlocuirea sa prin bătrânul Alex.  Ipsilante.  care, susțineau ei, se purtase cu boerii și poporul român ca un adevărat Român.  Al.  Vodă Moruzi a descoperit din vreme toate ițele acestei conspirațiuni și a aflat chiar numele unora dintre conspiratori, căci în tot-d-auna s-a găsit spioni care să știe să se insinueze în mijlocul adunărilor secrete și să le denunțe la vreme celor interesați scopurile și tendințele lor răsturnătoare, dar de o cam dată găsi cu cale să fie mărinimos, îndurător și ertător.  Se găsi și de astă dată ca ori-când spioni, chiar printre boerii pământeni, care prevesti pe Vodă la timp, dar Moruzi de o cam dată vru să-i dezarmeze prin clemență și satisfăcând câte-va din reclamațiunile lor.  Aflând că un număr oare-care de Caracaleui mărginași, care se ocupau cu munca câmpului s-au dus în grămadă în ziua de 26 Iunie anul 1793 și, în mod ostentativ, au atacat casa logofătului Stoica, cu care ei se găseau în cârcotă de judecată, și că au jefuit-o și pe urmă au pârjolit-o, aflând că resculații, ajungând la acea casă, au devas-tat-o împreună cu tot avutul și după aceia i-ar fi dat foc, Vodă față cu această faptă calificată de toată lumea ca crimă anarhică, se mărgini ca, în loc d-a trimite bumbașiri la fața locului ca să aresteze pe căpeteniele răsculaților, să-i bage în fiare, să-i ridice pe sus și să-i aducă la București spre a-și priimi pedeapsa ce meritau cu toată străjnicia, se mărgini să triineață în ziua de 13 Iunie un pi-tac adresat Căimăcamului Craiovei, ispravnicilor județelor de peste Olt, și chiar locuitorilor dintr-a-cea parte.  Printr-acel pitac M.  Sa poruncea cu slrăjnicie ca să fie toți cu băgare de seamă ca să nu se mai repete asemenea fapte vrednice de osândă, provocate de ori ce fel de motiv, fie provenit din resbunare pentru pricine de judecată, fie din ceartă ori neînțelegeri pentru cislă, dijmă sau ori ce socoteală între proprietari și clăcași, fie din pizmă între locuitori între ei, ori cu boerii, din care pricină pun foc noaptea de-i arde casa, ori pim-nița cu ce are în ea, ori fânul sau ori ce namestie mai bună ar avea, și apoi șunt gata a priimi chiar și jurământ, fără nici o sliială sau, temere de D-zeu.  Care pentru această necuviincioasă faptă, s-a mai dat poruncă domnească de obște încă din vremea lui Vodă Nicolae Caragea.  ca la ori-ce sat se va întâmpla fapta aceasta, atunci să se supue tot satul a plăti toată paguba păgubașului.  Dar fi-ind-că i s-a făcut arătare, cum că unii din locuitori încă nu s-au părăsit de această necuviincioasă faptă ci-și acum o urmează, poruncește iM.  Sa locuitorilor cu străjnicie ca să părăsească fie care de a hrăni asemenea gând, căci la caz contrariu, ori unde se va da foc, imediat obștea să dea pe față pe cela ce a îndrăznit a face mai sus numita netrebnicie.  spre a fi pedepsit strajnic.  iar la caz contrariu tot satul va priimi asemenea aspră pe-deapsă.  Vodă crezu că în urma acestei măsuri ocrotitoare pentru proprietari, boerii se vor împăca, se vor astâmpăra și vor renunța la scopurile lor răsturnătoare, dar s-a înșelat, căci boerii n-au dezarmat, nicin-au renunțat la hotărîrea ce luase d-a-l prăbuși, ci au continuat d-a se organiza, d-a se într-ar-ma, atât ei cât și scutelnici lor, d-a-și întări casele de ipe la moșii și d-ași mări numărul aderenților prin bo-erănași.  moșneni, mazili, neamuri și alți priveligiați mai mărunței.  Vodă aflâ-la timp, tot prin spionii săi, aceste fapte, și iarăși, cu gândul ca să le suprime mijlocul cel mai principal d-a avea vre-un efect pornirea lor spre rebeliune, dătu poruncă la toate is-prăvniciile din țâră ca, de o cam dată, să nu mai îngădue băcanilor, precum și la nici un alt negustor d-a mai vinde iarbă de pușcă, alice și gloanțe.  A-cest ordin fu scânteia care aprinse mina; eaisbucni mai întâi în Caracal și apoi imediat la Craiova.  Răs-culații de o cam dată au cerut în mod energic revocarea acelui ordin, ca unul ce-i dezarma și-i punea înimposibilitate d-a se apăra contra hoților ce se înmulțise într-un mod îngrozitor și bântuiau mai cu seamă pe cei ce locuiau p-afară; după a-ceia nevăzânduse ascultați, reclamagii eșiră afară pe strade și începură să facă gură mare și chiar zurba.  în capul boerilor protestatori din Roma-nați era tânărul Grigore Jianu, fiul lui Amza, fratele mai mic al lui Radu cel bătrân și frate mai mare al lui Hagi Stan.  Acest Grigore era un tânăr (învăpăiat de dragoste pentru țară,. . un  naționalist înfocat și un dușman de moarte al Grecilor; el știu prin cuvinte înflăcărate să ademenească pe vărul său Sțănuță, care era mai de o vârstă cu el, (Iancu pe atunci era un copil, n-avea nici 5 ani, astfel că ' nu putu să ia parte la mișcare).  în mijlocul Iunie lui Noembrie 1793 locuitorii din Caracal, prin îndemnul lui GrigOre Jianu, eșiră în stradă și cerură în gură mare revocarea ordinului privitor la oprirea vin-derei erbei de pușcă, dar tot de odată protestară și contra Grecilor și cerură îndepărtarea lor din treburile publice.  Cei din Craiova făcură același lucru tot în aceiași zi.  în capul acestei revolte a Craio-venilor fură: Postelnicul lamandi Copcea, loniță sin Matraca, Hristodor Nicolescu, Scarlat Milco-veanu, N.  Gigârtu, Mincu Vulturescu și Pitarul Stănuță Jianu, toți boeri din Craiova.  în capul mișcărei din Caracal fu: Serdarul Grigore Jianu, slugerul de arie Nicolae Greceanu, Petrică Postelnicul și Luțu Broscarul.  Toți acești boeri ridicară steag de revoltă în aceiași zi, și cerură același lucru, adică alungarea slușbașilor Greci.  Vodă fiind prevenit mai din vreme prin destăinuirile unor Spioni amestecați printre conspiratori, făcu imprudența d-a se arătâ iarăși clement, și dătu ordin Caimacamului Craiovei la 30 Noembre ca să-i erte, să le treacă cu vederea greșeala ce au făcut, să-i dezarmeze pe cei ce au eșit pe stradă purtând arme și să-i povățuiască a petrece în liniște și feriți de urmările rele.  Se vede că această indulgență domnească n-a produs efectul dorit, căci boerii din întreaga Oltenie i se solidarizară cu Craio venii și Caracalenii și cerură fr în umanimitate isgonirea din Oltenia a Grecilor cu care Vodă umplusese întreaga țară româneas-că, și mai cu seamă Oltenia, și acaparase toate funcțiunile publice.  Capii și sufletele acestei mișcări fură Grigorie Jianu și Nicolae Greceanu; ei scrise lui Dimitrie Fălcoianu ca să se pue în fruntea lor și să le călăuzească pașii.  Văzând că nu era de glumit că lucrurile luau o turnură din ce în ce mai amenințătoare și că revolta în spirite creștea și lua proporțiuni îngri- jurătoare, Vodă Moruzi dătu, în ziua de 13 Decembre 1793, ordin-volnicie Vătafului de la Curtea Domnească ca să pornească fără de zăbavă spre Oltenia, sămeargă în grabă la Caracal, să puie în fiare pe Jianu, Greceanu, Petrică Postelnicul și pe Bai-ractarul, să-i ridice pe sus, să pornească împreună cu ei spțe Craiova și, ajungând acolo, să-i facă teslim (să-i predea) în mâinele Caimacamului, căruia M.  șa va trimite poruncă pentru pedeapsa lor, ca unii ce s-au dovedit a fi începători și chiar pricinuitori ai răscoalei ce s-a urmat în Caracal.  Ordinul s-a executat întocmai și arestanți au fost trimiși în surghiunie: unii la Bistrița iar alții la Tismana.  Tot aceiași soartă au avut și răscillații din Craiova, adică Postelnicul lamandi Copcea care, a fost trimis surghiun la ' rCernica și loniță Matraca și Hristodor Nicolescu care, prin poruncele de la 8 și 10 Februarie 1794, au fost trimiși surghiun la Znagov.  Scarlat Milcoveanu, N.  Gigârlui și Mincu Vul-turescu fură trimiși, după porunca lui Vodă, la București spre a fi judecați d„ Măria Sa în Divanul Domnesc, și tot de o dată fu chemat și Dumitru Fălcoianu care fusese acuzat ca prim instigator.  Acuzații se înfățișară înaintea Divanului pe-la finele lunei Decembre anul 1793 și avură curajul să susție cu energie plângerile și revendicările lor înnaintea lui Vodă.  Ei susținură cu bărbăție că abuzurile administrației din Oltenia erau atât de mari, în cât provocau răsvrătirea Oltenilor.  Fălcoianu adaogă că năvălirea grecească era o calomitale publică.  „Energicii apărători ai poporului, zice D-l V.  A.  Ureche în Istoria Românilor, declarară în Divanul domnesc din București, în fața Domnului, că ei se simt în stare-d-a dovedi că sînt adevărate toate acuzațiunile ce aduc acelei administrații, înaintea unei anchete-serioase făcută chiar de mădulare ale divanului. .  Asemenea declarații displac tot d-a-una guvernanților, mai cu seamă când ele sunt drepfe, temeinice și s-au petrecut sub Domniele din vremea Fanari-oților.  Cu toate -acestea, neputându-se refuza, ancheta fu admisa de Divan, dar fu ticluită în a-șea mod de către niște agenți devotați ai slujbașilor abusivi și ai protectorilor lor, în cât vinovății, în urma acelei anchete ce s-a făcut cu cea mai vădită părtinire, au eșit basmale curate, abuzurile, care în Oltenia provocau vendete și incendiari de case, au rămas nepedepșjte, învinovățitorii au fost învinovățiți și osândiți de Divan, iar Vodă, a hotărît ca hoții de păgubași să fie surghiuniți la monastirea Arnota.  Dumitru Fălcoianu care nu s-a dovedit a fi a-mestecat în revoltele Oltenilor, a fost de o cam data lăsat în libertate, dar peste scurt timp, adică la 1 August 1795.  de odată, fără de veste și fără nici un motiv, el fu lipsit de toți scutelnicii ce avea, ridicat d-a casă, pus în fiare și trimis surghiun la Tismana.  unde stătu închis până în anul 1796.  când Alecu Moruzi fu mazilit și înlocuit.  Această pedeapsă fu dată de Poartă ca urmare a acestor samovolnicii ce a săvârșit Moruzi.  Acest Voevod le-a săvârșit cu gândul d-a-și prelungi domnia; după ce a tolerat prea mult agitațiile, apoi s-ă apucat d-a înnăbuși prin asprime ori-ce Tel de redamațiune, și s-a ales cu ceia ce nici nu s-a gândit. -  Aceia ce a vrut el nu s-a mai putut, ci fu mazilit și înlocuit prin bătrânu Al.  Ip-silanti, care mai domnise între 1771-l782, și care de îndată ce se sui pe tron, dătu drumul tuturor exilaților.  Alai nainte d-a avea loc schimbarea de Domnie, Alecu Moruzi, fiind încă pe tron, după ce văzu majoritatea conspiratorilor la umbră, se grăbi a repeta prin pitarul din 6 Martie 1796, adresat marelui Spătar precum și epistatului Agiei din București, ordinul ce dătuse în anul trecut, prin care le poruncea să oprească vânzarea ierbei de pușcă de către băcani, sub pretecst că din cauza ei s-ar putea întâmpla nenorociri ca împușcări fără de voe, incendii și explozii prin imprudență, și tot de o dată putea servi hoților al căror număr se înmulțise în mod îngrijitor.  VI  STINGEREA FAMILIEI LUI HAGI STAN JIANU.  Stănuță Jianu la început se aprinsese rău, e-șise în stradă armat până în dinți și se pusese în fruntea răsculaților celor mai energici și mai holărîți d-a împinge lucrurile până în pânzele, albe, dar.  după ce văzu c-a eșit lucrurile rău, că poporul s-a astâmpărat și c-a sosit momentul pedepsei, el, de îndată ce a zărit pe strade un număr oare-care de slujitori armați, și de îndată ce au început arestările căpetenielor, ne fiind om cu-ragis și învăpăiat ca verii săi, s-a dat d-o parte în mod prudent, s-a făcut mititel în cel mai retras din iatacurile părintești și s-a grăbit după aceia d-a se ocupa numai de căutarea sănătății tatălui său care încă trăia, dar mergea din rău în mai rău.  Hagi Stan se bucura de mare trecere pe lângă Caimacamul Craiovei, pentru că el era bancherul băniei și înlesnea autoritățile cu bani până ce se strângeau birurile; pentru aceia nici un slujbaș din Craiova măre sau mic n-ar fi fost în stare să-i strice batîrul.  Hagiul, de îndată ce afla despre amestecul fiului său mai mic în răsvrătirea tre-cută, scrise Caimacamului să treacă cu vederea greșeala făcută de fiul său, îi promise că în viitor el nu se va mai lăsa a fi amăgit de poveți rele date de niște tineri fără minte ca și el, și-l rugă să nu-l aresteze nici să-i implice în proces.  ci să cocoloșească lucrurile și să le facă mu-șiama.  Așea a făcut Caimacamul, și Stan a scăpat eftin și a continuat a trăi ca vai de lume cu femeia sa care nu-l putea suferi, dar nu mai cuteza să ceară despărțenie după pățitania cumnatei sale Joița.  Intr-acest timp bătrânu Stan Jianu slăbea, se topea, se apropia cu pași grăbiți de ceasul mor-ței, se stingea ca o candelă în care a ars tot unt-de-lemnul, dar călărea mereu și gemând, chiar plângând une-ori de durere, făcea vânătoare, că așea îi porunceau doctorii cei ne miloși.  Mai na-inte însă d-a-și da obștescul seu sfârșit, se gândi, precum am zis mai sus la opera cea mai bună ce a făcut în viața sa, la monastirea Preajba și la școala alipită pe lângă ea și-i asigura viitorul pentru perpetuitate.  Mai întâiu a depus la casa de bancă a lui Hagi Popp un capital, care să asigure acelui sf.  locasiu un venit anul de 1000 taleri; cu condiție ca.  să nu fie închinată la nici o monastire, ci să fie administrată de o epitropie, -care să îngrijească de scoală, în care copii să învețe de pomană.  La biserică, unde să se roage creștinii din localitate, la monastire, unde să se adăpostească și să se hrănească bătrânii și neputincioșii,și la scoală în care să învețe de pomană copii săracilor, s-a gândit în ultimul stadiu al viețai sale bătrânul paharnic Hagi Stan unchiul tatălui lui Iancu Jianu, a eroului nostru, care pește vre-o trei-zeci de ani părăsi viața îmbelșuigată a boerului bogat spre a se lupta cu slujitorii veneticilor ca să apere drepturile poporului asuprit și doborît de venetici.  Pentru a asigura durabilitatea și perpetuarea actului seu de generositate.  bătrânul hagiu lo o parte din prisosul moștenirei copiilor sei și-l dădu mo-nâstirei ca capital nealienabil, din venitul căruia să se întreție biserica, monastirea și școala, căci copii sei, zice el în scrisoarea ce a adresat lui Hagi Popp da 19 Iulie 1795, aveau ce clirono-misi, căci le-a lăsat destui bani, scule și moșii, care să le asigure o existență îmbelșiugată în perpetuitate, numai șă nu semene cu Băluță 0-bedeanu, adică să fie niște risipitori.  Aceasta fu ultima scrisoare ce el a adresat nepotului său, aceasta a fost ultima sa gândire și aceasta preocupare l-a stăpânit în paroxismul ultimelor dureri-ce l-au turmentat și care peste scurt timp i-a cauzal moartea, o moarte foarte chinuită și precedată de niște dureri îngrozitoare.  Acest sfârșit trebue să se fi petrecut ce-va mai nainte de 8 Iulie 1786, căci, la data de mai sus, fiul său mai mic.  Serdarul Stănică Jianu, a scris vărului seu Hagi Popp epistola prin care făcea cpmnscut că răposatul taică-seu la sfârșitul vieței sale n-a apucat să-și facă dietă, din pricină că: ori vrăjmașii nu i-au dat vreme, ori-că el, știind că avea dietă făcută încă de pe când se găsea la Timișioara, n-a mai găsit de cuviință ca să mai facă alta.  S-a dus bătrânul care a jucat un rol îndestul de important în vremea lui, în țara lui și în o-rașul lui, și în locul său au rămas doi feciori, unul mai nul și mai risipitor ca altul, doi fii care nu i-au semănat întru nimic.  Am spus mai sus ce s-a ales de Ghiță; să spuiu acum cum s-a sfârșit.  Stănică, spre a ne împlini datoria ce singuri ne-am luat d-a face un istoric, pe cât am putut maia-mănunțit și mai exact, al familiei Jienilor din: Oltenia.  Rămaind singur, de capul seu și stăpân al unei a-veri îndestul de însemnată, Serdarul Stănuță nu s-a.  încercat să tragă foloase de tristele experiențe ce a cules în trecut prin primejdioasele suferințe ce a îndurat, nici să dea ascultare tatălui seu, care-l-a rugat ferbinte să nu semene lui Băluță Ohe-deanu, care a tocat în zamparabcuri imensa a-vere părintească, până ce a rămas muritor de foame pe drumuri, ci a făcut din contra, s-a pus cu ardoare ca să-și risipească averea fără nici o” chibzuire și să comande la Sibiu fel de fel de lucruri costătoare și inutile, care-l înecară în mări datorii.  în asemenea comande se mărgini întreaga activitate a corespondenței ce el întreținu până în anul 1821, mai întâiu cu vărul seu Hagi Stan Popp, iar după moartea aceluia, care avu loc în luna Noembrie anul 1808, cu nepotul său Zenobie, care contino d-a conduce casa părintească în asociație cu mama sa jupâneasa Pău-nica, care era o femee și jumătate cu mult superioară multor bărbați în pricepere și activitate.  Stanică contino d-a umbla cu limba' scoasă după slujbe și d-a da bani mulți ca să 16 capete, iar după ce căpăta ver-una, nu mai vedea de ea, o negligea, își cheltuia vremea în petreceri și des-frânări, de și nu mai era copil, și peste scurt timp o perdea și iar alerga din nou după alta.  astfel la 3 Maiu anul 1812, el a fost numit Ispravnic de Gorj împreună cu medglnicerul lanache Săm-boteanu, când a dobândit și rangul de paharnic, iar la 1 Iunie același an, după mai puțin de o lună de isprăvnicie, a fost destituit din nou, din cauză tot de negligență, și înlocuit prin serdarul Costache Stefănescu.  In timpul băjeniei celei mari din Oltenia, provocată de năvălirea și pustiirea manafilor Pasvăntlăi și Cărjalii, care a avut loc în primăvara anului 1802, Stănică a fugit din Craiova și s-a ascuns în munții Vulcanului, unde a stat până s-au potolit lucrurile, Când s-a reîntors în Craiova spre a repara tot ce arsese și stricase Turcii rebeli.  După ce repară tot, puse oare-care ordine în chiverniseala averei ce încă-i mai rămăsese și dobândise rang nou și chiar o slujbă noo, Stănuță, care reușise a se despărți de fata Bibeaschi, se hotărî să se însoare din nou, și la 15 Septem-bre anul 1815 comunică nepotului său Zenobie că s-a căsătorit a doua oară, luând de soție o copilă greacă din țarigrad, anume Zmaranda, nepoata logofătului Samurcaș, care fusese în mai multe rânduri caimacam al Craiovei.  După a doua sa însurătoare, el nu s-a astâmpărat nici a pus capăt cheltuelelor sale nebunești, ci a continuat d-a se ocupa, mai ales cu: politica, care era defectul său cel mai dărăpăna-tor, și a dus-o astfel pisând apa până în anul 1821.  Intr-acest timp, în orele sale libere, s-a o-cupat și a reușit a-și regula toate socotelele cu Zenovie Popp, căruia avea să dea mulți bani, fie dați din mână cu împrumut, fie cheltuiți cu plata a o mulțime de obiecte de lux luate pe datorie, și a isbutit a plăti tot până la o para.  După ce s-a văzut limpede și curat, tot nu s-a astâmpărat, ci în luna Aprilie 22 anul 1822, a.  scris lui Zenovie o epistolă, prin care-l ruga să-l înlesnească cu suma enormă de 150,000 lei, pe-care să-i dea cu împrumut fără dobândă Pașei ce ocupase Oltenia spre a potoli zavera, care bani avea să-i trimeată pașei din Silistra pentru plata ascherilor.  Acești bani promitea a-i plăti el peste o lună, în care timp spera să se restabilească pacea în țară.  Spre a îndupleca pe nepotul său, Stănică promise să-i plătească în aur, astfel că, pe lângă dobânda ce-i va răspunde, el va face și pomană, căci va contribui la restabilirea păcei în țara natala a tatălui său, și pe lângă acestea toate va trage și un-folos din schimbul banilor.  Din această afacere Stă-nuță a perdut mult, căci Turcii au plătit cu țârâ-ita și în monedă proastă de argint, în decurs de mai mulți ani, pe când dânsul a trebuit să plă-tească nepotului său în aur și să mai dea pe d-a-supra și dobândă.  Noroc pe el că Zmărăndița nu i-a făcut copii, cum hu-i făcuse nici Bălășica, și că soția d-a doua a fost mai cu minte ca cea -d-întâiu, căci a putut să se cumpănească și să iasă din încurcătură fără a se ruina cu desăvârșire,  Nu se cunoaște data exactă a morții Pahar-nicului Stănuță Jianu; se știe numai că în corespondența cassei de comerț a lui Hagi Popp, care a durat până în anul 1836, când Zenovie Popp s-a mutat la Viena, unde a ocupat o funcție publică însemnată, nu se găsește altă scrisoare subscrisă de Stănuță fără numai aceia din 1 Maiu anul 1827.  prin care cerea nepotului său să-i cumpere de la Viena o cingătoare de surpătură (hernia) ce s-a inventat de curând.  Se vede că a început să sufere și el de boala ce a răpus pe tatăl său și că, curând după aceia, a încetat din viață și a murit fără moștenitori, ca și fratele său Ghiță, ca și țiul lui Zamfir, astfel că șireaua lui Hagi Stan din neamul Jienilor s-a stins.  în răstimpul dintre anul 1796 și 1810 Stănuță a fost -orânduit de Divanul Craiovei ca epitrop al nepotului său Iancu Jianu eroul nostru, după cum vom vedea mai la vale.  VII  CAPTIVITATEA LUI RADU MOȘIUL LUI IANCU JIANU ȘI URMĂRILE EI  Am descris mai pe larg poate de i-ât ar fi trebuit în istoria întâmplărilor haiducului național Iancu Jianu, istoria rudelor lui, și mai ales p-a lui Hagi Stan și p-a fiilor săi, pentru care cer ertare îngăduitorilor mei cititori, pentru că poate i-am importunat, numai cu intenția de a le face cunoscut cât de sus a fost născut eroul nostru, și cât de jos s-a scoborîl el însuși.  împins fiind numai de dragostea ce simțea pentru poporul de jos.  Numai prin cunoașterea trecutului familiei sale, vom putea să ne dăm seama ce mari sacrificii a făcut el pentru a se scoborî din palatele părintești în codru, și ce ranguri, ce onoruri și ce bogății a părăsit el.  spre a deveni un biet haiduc, un umilit dar viteaz apărător al drepturilor connaționalilor hii.  A părăsit case boerești spre a trăi sub umbră de copatiu, expus arșiței, frigului, ploii sau gloanțelor, și din privilegiat ocrotit de o mulțime de slujitori, a preferat să fie întocmai ca mulțimea, ca oameni din popor: un oropsit, un alungat din lume, un prigonit de slujitori și un fugar în tot momentul expus morții.  Nu sărăcia, nu lipsa, nu setea de bani a trimis pe Iancu în codru, ci un alt sentiment, pe care-l vom afla citind cefe ce urmează de aci încolo.  știm că Iancu Jianu a fost fiul cel mai mic al lui Răducu Jianu, și că acesta a fost fiul mai nfare al lui Radu cel bătrân, fratele lui Amza cel mare și al lui Hagi Stan.  Acest Radu bătrânul și-a început cariera sa de mare negustor de producte și-vite pe la anul 1720 și a fost cel mai mare dintre frații săi, dar nici o dată n-a trăit în bună armonie cu acești frați, pentru că el, urmând tradiția ce-i a lăsat ca moștenire tatăl său, s-a ocupat numai cu întreprinderile negustorești și a neglijat cu desăvârșire ocupațiunile boerești și cultivarea pământului.  Acest fiu de boerănaș a trăit ca un negustor fără mult fast și pretenții, țiind o casă modestă și fără multe slugi, pe când frați săi trăiau ca niște boeri și se ocupau: Am-zache cu cultivarea pământului, iar Stan cu trebife de mare funcționar, precum am spus mai sus.  Dintr-această causă dăinuia între frați oare-care dihonie; cei mici se plângeau că cel mare, prin viața sa simplă și fără nici un aparat, le înjosea neamul și micșiora prestigiul numelui lor.  Această dihonie a rămas de moștenire și la fii celor trei frați, care firește au dus viața și au adoptat obiceiurile părintești.  Dintr-aceștia fiul cel mai mare al lui Amzache, lonită, nu haiducul, ci altul, s-a stabilit pentru mult timp în Viena și a trăit acolo până aproape de bătrânețe ca un boer oriental; a trăit printre Grecii fruntași din capitala imperiului austriac, a vorbit și scris numai în limba greacă, a fost unfilogrec înfocat și a subscris în tot d-auna Zianos.  Copii lui, după ce vărul lor Iancu Jianu s-a făcut haiduc, cum vom vedea mai la vale, s-au numit Zieni, și au purtat acest nume până mai deună-zi când, mi se pare că s-au stins.  Fiul d-al doilea Grigorie s-a dus asemeni în Viena, ca să învețe carte superioară, pentru că această capitală era pe atunci orașiul în care copii de Români bogați se duceau spre a se desăvârși în învățătură, iar după ce si-a terminat studiele, s-a reîntors în țară și a trăit în ea ca un boer.  El nu și-a urît limba strămoșească nici n-a uitat a vorbi românește; din potrivă a iubit pe Români, și mai cu seamă pe țărani, a fost un patriot învăpăiat în sensul patrioților din timpul său; a fost unul din căpeteniele rescuîaților din Craiova cari au resturnat pe Al.  Vodă Moruzi; a cheltuit o bună parte din averea sa pentru a sprijini pe sub mână mișcarea lui Tudor Vladimirescu, și de îndată ce Oltenia a fost ocupată de către Turci, el a fugit în munți, și de acolo în Banat, și a preferat a suferi mizeria și surghiunia până ce s-a restabilit liniștea, dar cu toate acestea, după ce Iancu s-a făcut, haiduc, s-:, grăbit și el să-și schimbe numele, și din Jianu s-a schimbat în Cesianu, nume ce poartă și azi descendență săi.  Fii lui Stan, știm ce au devenit, căci am des-scris pe larg trecutul lor în capitolele precedente; ei au continuata d-a întreține cu descedenții lui Radu niște relățiuni cât se poate de reci, dar, după ce Iancu nepotul lor a apucat calea Codrului, Stănică, singurul care a apucat acea vreme, nici nu s-a gândit să-și schimbe numele, poate pentru că n-avea copii, nici nu s-a ferit d-ași ascunde rudenia cu el.  Fratele său Ghiță n-a putut să-l schimbe, căci deja murise fără moștenitori, și Ionică unicul fiu al lui Zamfirache, care se născuse mut, surd și bolnav, și care a trăit o viață chinuită de suferințe, fiind mereu bolnav, deja murise în vârstă de 15 ani.  Urmașii lui Radu, cari fură foarte numeroși și care au dat Olteniei și țârei întregi un mare număr de odrasle viguroase și folositoare patriei lor, de și au suferit mult din cauza mâlmirei ce le-au pricinuit fapta rudeniei lor cea mai de aproape, n-au încetat d-a purta numele de Jianu, d-a se simți mândri că purtau acest nume, ce a rămas stimat și onorabil, chiar un urma săvârșirei faptelor fratelui și unchiului lor și s-au silit să spele acea pată printr-o conduită exemplară, prin fapte vrednice de laudă și prin o reputațiune bine me-ritată de oameni eminamente onești.  Ei au urmat fără șovăire calea urmată de străbunii lor, ca-lea adevăraților boeri Români, semănată numai cu fapte bune și acte patriotice, cari duce la ținta ce urmează ori ce patriot, adică realizarea progresului, a binelui public și a prosrității naționale.  De și unul din ei a urmat o cale care numai bo-erească nu a fost, cum vom vedea mai la vale, totuși majoritatea acestei numeroase familii, în considerație că Iancu a urmărit realizarea unui mare ideal național, au ținut să fie și ei națio-naliști, au făcut fapte românești și nici unul din membrii acestei spițe numeroase nu și-au părăsit numele de familie părintesc, ci și-au dat toate silințele, prin faptele lor, ca să contribue ca acest nume să fie din zi în zi mai stimat, mai onorabil și mai demn de purtat.  Chiar Iancu, după ce s-a lăsat de haiducie, prin o purtare exemplară s-a silit să șteargă din amintirea trecutului faptele sale cele vrednice de osândă, după lege și scriptură, și să scoată în evidență numai isprăvile lui vitejești și să se mândrească cu ele ca cu niște fapte eroice.  Nu e vorbă, a fost foarte mult ajutat în dobândirea a-cestui rezultat, de către făuritorii legendei sale, cari au lăsat în umbra uitărei tot ce a fost mic și vrednic de blamat din actele sale, și au scos în relief numai faptele lui eroice, naționalismul lui cel vrednic d-a servi drept pilduire, suferințele poporului ce el a vrut să ușiureze și tot ce a fost mare și frumos în aventura sa.  Mulțumită acestor corectări, acești cântăreți și apologiști ne-cunoscuți au reușit să facă din numele lui, numele lui Iancu Jianu, un nume legendar, frumos, mândru și vrednic de purtat.  Bătrânul Radu Jianu, după cum rezultă din actul comunicat D-lui Gr.  Tocilescu de către D-l Amza Jianu, și publicat în „Revista pentru Arheologie, Istorie și Filologie”, a avut de soție pe-Rada, fiică de boer din localitate, cu care a â-vut doi fii de parte bărbătească: pe Răducu și pe loniță, nu acela ce a purtat numele de Zianos și nici eroul nostru, ci altul, ai cărui urmași nu-ii am putut afla, nici daca a avut urmași sau ba.  Bătrânul Radu Jianu pe lângă agricultură, vi-nicultură creștere de vite și alte lucruri atingă-toare de agricultură, se mai ocupa și de altele: învârtea felurite negustorii, cari erau în raport cu agricultura, strângea bucate, unt.  piei, vite și miere, pe cari le vindea gealepilor și cazaclâilor Turci de la Diiu și Rahova, cu prețuri bune și cu bani peșin și făcea afaceri minunate.  Deja încă de pe atunci nu mai erau Turcii ceia ce fusese Turcii de altă dată, adică niște oameni eminamente cinstiți, conștiincioși, drepți, țiitori de cuvânt, oameni de omenie și nepărtinitori, cum fusese până pe la începutul secolului al XVIII.  Contactul cu Grecii fanarioți, care din zi în zi se-făcea mai strâns și mai familiar, îi silise să împrumute relele lor obiceiuri și să devie lacomi, hrăpăreți, asupritori, mincinoși, necinstiți și necredincioși în îndeplinirea cuvântului dat.  Aplecarea lor spre lux, fast, trufie, cheltueli nechibzuite, desfrânări și traiu deschilibrat, îi sileau să cheltuiască mai mult de cât aveau, și să-și dă-rapene averile,-să contracteze datorii mari și să se gândească de a-și crea venituri ilicite din funcțiunile ce ocupau.  Negreșit ghiaurul, adică creștinul, era gâscă de jumulit, oaia de tuns, țapul expiator, mai ales cel cu avere mare.  Radu Jianu avea la Diiu reputația că ar fi fost om foarte bogat, atăt de avut în cât ar fi putut să excite lăcomia unui Pașe turcesc; în mod foarte firesc această reputațiune excită lăcomia lui Husein Pașa de la Diiu, care îl cunoștea de a-proape.  căci de multe ori îi vânduse zaherale însemnate pe socoteala hasnalei împărătești.  Așia dar, pela anul 1738, luna Martie, pe când Oltenia, de și era încă sub stăpânirea Austriaci-lor, în urma funestului tractat, de la Pasarovici, se afla pe atunci ocupată militărește de către Turci cari se războiau încă din anul 1735 cu Austriecii și cu Rușii; pe când Husein Pașa se afla tă-bărît în preajma monăstirei Cozia și oștirea Turcească furnica peste toată suprafața pământului dintre Dunăre, Olt și Carpați, Radu, fiind furni-rbr al oștirilor Turcești și încrezându-se în făgă-duiala dată de însuși marele Vizir, că nici un fir de păr din cap românesc nu va fi atins, precum și în contractul formal ce închease chiar cu Pașa și în promisiunea făcută de amicul său cum că persoana, familia și avutul său se vor bucura de cea mai deplină libertate, se dusese spre cartierul general al lui Husein Pașa, adică spre Co-zia, însoțit de femeia sa Rada și de fii săi Radu și Iancu, ca să execute contractul încheiat, și tot de odată familia sa să facă băi la Călimănești, iar el personal să facă oare-care afaceri comerciale prin munții Oltului.  Pe atunci era credința nestrămutată cum că ceia ce pronunța Turcul era sfânt și păzit cu sfințenie; cu toate acestea Hu-sein Pașa, de și Turc, pentru care cuvântul dat este lucru sfânt, își uitâ de promisiunea ce făcuse, nesocoti făgăduiala marelui Vizir și, de îndată ce aflâ că Jianu se afla instalat la Căli-mănești, în apropiere de tabăra turcească, împreună cu familia sa, crezând că acesta ar fi având asupra sa sume mari de bani, puse pe chehaiaua sa anume Mahomed Aga, să pue mâna pe Jianu și pe familia sa, și-după ce-i arestâ ca pe niște prizonieri de resboi, ordona omului său de încredere ca să-i buzunărească de tot ce ar fi găsit asupra lor.  ca un hoț de rând, și să le mai ceară încă și o sumă însemnată pentru desrobire.  Ceia ce ordonâ Pașa se făcu întocmai.  Radu Jianu fu a-restat împreună cu femeia sa Rada și cu feciorii săi Radu și Iancu; ei fură puși la propreală ca niște prizonieri de răsboi, de și Turcii nu se găseau în răsboi cu țara Românească, și după aceia toți pe rînd fură buzunăriți în toată forma, dar buzunăreala nu avu rezultatul așteptat; în chimirul Jianului, Mahomed Aga nu găsi mai mult de cât câte-va sutimi de lei, atât cât îi trebuia omului să cheltuiască pe drum și la băi, căci marfa ce ai- fi vrut să strîngă o plătea, cum e-ra obiceiul pe atunci, cu bani ghiață, la predare.  Ca să nu remâe de rușine, adică să dea creștinului drumul fără nici o altă asupreală, nu-i venea de loc la socoteală Turcului, căci i se perdea prestigiul, adică spaima ce inspira nenorocitelor de raiale numele de păgân.  Asemenea nu-i venea la socoteală să renunțe la bănoasele speranțe ce Fa îndemnat, când s-a hotărît să pue mana tam-ne- sam pe bietul creștin, ci a găsit cu sale ca să-i arunce în.  spinare vina că ar fi fost un spion nemțesc, vină care nu se potrivea cu el nici măcar ca nuca în perete, căci Jianu, în decursul domniei Austriacilor în Oltenia, nu numai că nu dovedise nici un fel de simpatie pentru Nemți, dar încă s-a luptat din toate puterile, împreună cu alți patrioți Români, pe cât l-au er-tat mijloacele, ca să alunge pentru tot-d-auna din patria sa pe Nemți și guvernul lor.  Ce să faca dar?  inventă, altă stratagemă.  Prea puternicul pașe știa prin sine însuși, și mai aflase și de pe la îndatoritorii informatori, cari nu lipsesc nici o dată d-a furnica pe lângă aseme nea soiu de oameni când creștinul dă de primejdie; aflase, zic, cum că Radu avea stare mare, avea bani buluc.  în orașiul său.  și că se scălda numai în rubiele și mahmudele, prin urmare putea să plătească cu cea mai mare înlesnire orice sumă iar fi cerut pentru desrobire, și-i puse capul la preț; el ceru drept răscumpărare pentru capul lui, al femei și ale celor doi copii ai săi, și drept despăgubire pentru desrobire, suma de lei vechi 1730, sumă care azi ar părea o bagatelă aproape ne însemnată pentru ori-ce proprietar de moșii, dar care pe atunci era foarte exorbitantă, căci banii în acele timpuri erau așa de scumpi în cât un leu prețuia mai mult de cât o sută din vremea de astăzi.  Când auzi bietul creștin d-asemenea satara, îșl smulse părul și barba, plânse amarnic, atât el cât și femeia și copii lui, se jurâ pe tot ce are omui prea agoniseau averi pământești, ci cheltuiau toti banii ce căpătau pentru a ajuta pe cei în nevoi și a înălța sf.  Biserici.  El cheltuise o sumă mare de bani cu tipărirea penticostariilui tradus pentru prima dată în românește de predecesorul său e-piscopul Damashin, și restul îl împărțise pe la mai mulți boeri și târgoveți fără dare de mână, ca să scape prin pribegire de iataganul și sabia turcească.  Cu toate acestea tot găsi să-i dea 50 galbeni de aur, cari pe atunci umblau 5, lei precum și o sută taleri în argint.  De acolo tânărul Radu plecâ mult mai ușurat și mai animat de speranță că va reuși, căci episcopul, daca n-avusese să-i dea mai mulți bani, îl căpuise cu o mulțime de scrisori de recomandare pe la mai mulți boeri fruntași din Oltenia, care de sigur aveau să se înduplece ca să-și deschidă pungile, chiar pe un asemenea timp de foc, spre a-l împrumuta pe chezășia episcopului.  Așea dar, de îndată ce a ajuns la Caracal, Radu înduplicâ pe vornicul C.  Bălăcescu ca.  să i dea 65 de taleri, și pe căpitanul Petru Zătreanu ca să-i împrumute cu 33 taleri.  Alai strânse de la Constantin Beișeanu 32 taleri, da la Iordan Giurgiuvea-nu și tovarășii săi 50 taleri, de la loan Cojocarii, prin jupan Chiriac.  163 taleri, de la fratele lui Conda Călărașii!  37 taleri și pol de la părintele egumen Hotăranu galbeni de aur 5, de la fratele Andrei Moldoveanu 7 pol de la Barbu Portăresei!  10 talere, de la Nedelcu Gherlan 10 talere și de la Marin de la Segarcea 30 taleri; toate aceste sume fură date cu împrumut dar fără dobândă.  Numai un turc anume Mustafa de la Diiu, (Vidin), cu care tatăl său făcuse mai multe afaceri bănești însemnate, l-a împrumuta cu 100 talere cu dobândă; asemenea și sluga sa din prăvălie anume Constantin iarăși 100 taleri și tot cu dobândă.  Cu aceste sume împrumutate și cu câți-va bani găsiți a casă, putu Radu să încherberească suma desrobirei hotărîtă de Turc, și să aibă timp d-a se întoarce la Cozia mai nainte d-a sosi termenul fatal.  După ce priimi banii, turcul numai avu în cotro; el fu nevoit să dea drumul lui Jianu, cu nevast-a și copii lui, și să-l căpătuiască cu teș-eherele, care să-l asigure că d-aci încolo o să poată să trăiască nesupărat de Turci.  VIII  JUDECĂȚILE în SECOLUL TRECUT.  Bătrânul Jianu scăpâ de robia turcească, dar de robia pricinuită de urmările relei purtări a Turcilor față de el, nu scăpâ în toată viața sa, căci necazurile, supărările și amărăciunele ce-i pricinuiră resultatele acelei robii fură atât de numeroase și de sdrobitoare, în cât îl turtiră sub cotropitoarea lor greutate.  Multe și dureroase fură acele amărăciuni; multe și ucigătoare fură suferințele ce îndurâ bietu Radu Jianu după întorcerea sa de la Cozia.  Mai întâiu găsi tot avutul său mișcător și nemișcător din Caracal prădat și devastat de către ienicerii Pa-șalei, cari trecuse de la Diiu spre a.merge către Cozia, și care-și înseipnase calea prin pustiire.  Cu ocazia acestei treceri prădalnice, casele Jianului fusese, arse și dărîmate.  moara și hanul său de la moșiea vecină cu orașiul asemeni fusese arse și dărîmate, pătulele, hambarele și magaziele pline cu provizii ce adunase din țară pe bani gata, spre a le preda oștilor împărătești, fusese golite și jefuite, chiar holdele după câmp, care promiteau a fi mano ase.  fusese zopite și pârjolite.  Nu-i mai rămăsese drept avuție alt de cât negrul pământ, pe care hoardele cotropitoare nu putuse să-l ia nici să-l pârjolească.  Văzând acest groaznic prăpăd, bietul bătrân se luâ cu mânele de păr și plânse cu mare jale împreună cu soția și copii săi perderea ce i s-a pricinuit, și blestemă cu foc neamul păgânilor nimicitori; cu toate acestea nu se descuragiâ, ci se puse cu ardoare și bărbăție pe muncă ca să-și repare avutul, spre a-l aduce, măcar în parte, în starea înfloritoare de mai nainte.  El în viața lui făcuse nult bine, mai la toți concetățenii săi, mai cu seamă megiașilor de prin prejur, cari erau mai toți cu dare de mână, dar după nenorocirea ce i se întâmplase n-a fost plătit de vecini și prietenii săi cu aceiași monedă El, cum am spus mai sus, în numerar n-avu.  sese mai nimic, pentru că ori-cine căsca gur-la dânsul și cerea să-l ajute, el bucuros își deș-lega punga și nu-l lăsa să plece cu mâna goală; mai ales patrioții, adică acei boeri, cari rămăsese credincioși domniei pământene și conspirau spre a alunga pe.Austriac!  din Oltenia și a-și încorpora moșioara lor cu patria mumă, lor le deschisese în tot d-auna punga largă de tot și dătuse fără să socotească.  Cu toate acestea, când fu și el la ananghiie și vru să ceară și el înapoi o mică parte din ceia-ce dătuse altora, atunci se schimbară cu totul lucrurile; în locul acelei bune-voințe generoase și încurajetoare cu care priimișe el pe toți cei ce-i ceruse ajutor, nu întâmpină alt de cât refusuri mai mult ori mai puțin deghizate, mustrări pentru conduita sa risipitoare, împutări cum că din.  pricina purtărei sale echivoce față cu Turcii, au atras și asupra lor urgia Turcului, astfel că, pe ângă el au fost și ei nevoiți să îndure aspre per-secuțiuni din partea păgânilor, și multe altele de același fel.  Chiar acei ce împrumutase pe fiul său Radu, dintre cari mai toți lusese larg ajutați de Radu Jianu în timpul prosperității sale, nu se mulțumiră numai ca să-i refuze o mică amânare la scadență, ci îi amintiră că-i mai datora încă și alte sume ce nu 'detuse, și-i cerură să le înapoeze la soroc sumele împrumutate, pe care i le-a dat.  împinși fiind numai de milă ca să-l scape di” jugul robiei.  Patriotismul și expunerea pentru apărarea naționalismului român au fost slăbiciunile cele mai pronunțate, la mulți din membri familiei Jianu, precum vom vedea mai la vale, dar acel patriotism a fost răsplătit lui Radu prin cea mai neagră ingratitudine.  Văzând și văzând că de la recunoștința oamenilor numai avea nimic ce aștepta, văzând că creditorii, adică acei ce împrumutase pe fiul său ca să plătească gloaba turcilor, îl stângeau în ușe, și-i cereau cu insistență restituirea banilor lor, văzând mai cu seamă că fratele său Stan, la care ședea în gazdă, căci casele sale erau încă arse, împins fiind de soția sa care era o viperă de femee, îi da mereu să înțeleagă că găzduirea sa și-a familiei sale a durat prea muțt și a ajuns a fi o povară; văzând iarăși că datornicii săi, cari erau îndestul de numeroși, se făceau că nu aud când le cerea măcar o părticică din aceia ce i datorau, iar cine avea să ia ce-va cerea cu doo guri, amărâtul bătrân, își luâ inima în dinți și.  cu mare jale și multă părere de rău, puse în vânzare câte-va curele de moșie ce avea spre partea muntelui; le vându pe ce apă nu curge fratelui său Hagi Stan, și după aceia se puse cu ardoare ca să-și rezidească casele, moara și hanu, să-și reumple pătulele, hambarele și magaziele, să-și cultive moșiele și să reînceapă bănosul său comerț, mai ales după retragerea Turcilor.  în urma păcii ce se încheiase cu Nemți prin care se realipise Oltenia de țara Românească.  Vremurile erau cât se poate de priincioase pentru învârtirea unui comerț așa de bănos, mai a-les când se învârtea de un om experimentat și activ cum era Radu Jianu; puțin timp ar fi trebuit bătrânului ca să-și restabilească posiția, să recapete ce a perdut, să plătească aceia ce datora și să răscumpere aceia ce vânduse, dar soarta nu vru să fie îndurătoare cu el, procleta și dușmănoasa de ursită rea nu-l lăsâ în pace, ci s-a amestecat ca să-i strice toate bunele sale com-binațiuni.  Era bătrân Radu Jianu, trecuse de 70 de ani, dar era încă verde și promitea a trece peste 80 de ani; însă supărările ce-i pricinuise perderea ce încercase și mai ales ingratitudinea omenească îi minară pe nesimțite sănătatea și-l apropiară cu încetul de mormânt.  El însă nu băgâ de seamă, își râse de suferință, înjugă boala la carul voinței sale, își râse de dureri și merse înainte spre ținta dorinței lui; însă până într-o zi fură toate.  Coțușea de boală răbda ea cât răbdâ, se supuse ea cât se supuse acelei voințe de fer, dar îi veni și ei apa la moară, și într-o zi puse mâna pe bătrânul rebel, îl înhățâ strajnic de pept, îl trânti la pat și, după trei zile de luptă,o luptă de uriaș, îl răsturnă drept în negrul mormânt.  Abia se sfârșise reconstruirea casei, moarei și a hanului, când Radu Jianu se culcă ca să nu se mai scoale.  Moartea lui Radu Jianu care avu loc pe la 1755 ar fi fost pentru nenorociți!  săi fii întocmai ca lovitura dn grație pentru condamnați!  la moarte; ea i-ar fi -istovit pe toți cu totul, dacă între cei doi frați n-ar fi fost Răducu, fiul cel mai mare al răposatului, un tânăr plin de inimă și de bărbăție și un om care nu se sperie de fiteși-ce primejdie.  Mai toți aceia cari avusese să dea tatălui său precum știm, n-au mai vrut să dea nimic urmașilor bătrânului răposat, și pe nimeni nu putu ei să apu-ce, căci, p-acele vremuri patriarhale vorba era vorbă și făgăduiala făgăduială, astfel că împrumuturile, transacțiunîle și daraverile se făceau mai mult prin viu graiu și prin răboj, și foarte rar, rar de tot.  prin zapise și ispisoace.  Intre Români toarte rar se găsea om care să-și calce cuvântul, dar din nenorocire pentru fii Jianului, bătrânul Radu învârtise comerțnl-mai mult cu străinii, și printre ei, cu toată prolitatea ce domnea pe atunci între oameni, totuși se găsiră, mai cu seamă după niște epoci de tnrburare și prigonire, cum fusese acelea ale invaziunei turcești din anii 1738 și 1739, se găsiră zic îndestui oameni pe cari îi lăsară inima să se bucure la copii celui ce-i ajutase și să nu se fie de vorbă.  Cei ce aveau să dea, cum ziserăm, nu se prea grăbiră să dea, dar cei ce aveau să ia veniră în păr; ba încă pe lângă ei se mai înfățișară și o bună sumă de ființe fără inimă și demnitate, ca toți străini, gealepi armeni și evrei, pripășitul după la Diiu și Belgrad, cari își priimise până în-tr-o para de la răposatul tot dreptul lor, dar pe care lăcomia îi îndemnase să fie necinstiți.  Aceste lepădături ale țărilor megiașe cutezară să jure, după moartea tatălui lui Răducu, că n-au priimit nimic de la bătrân și să ceară de la fiu a doua plată.  Radu Jianu, de și era destul de mare ca să învârtească un comerciu ca al tatălui său cu pricepere și iscusință, fiind pe vremea robiei o-cupat cu învățătura, și ne apucând încă să fie inițiat de bătrân în secretele daraverilor comerciu-lui său, nu putu să distingă datoriile bune de cele mincinoase, nici să recunoască pe debitori răi de plată și neomenoși dintre cei cinstiți.  Văzându-se împresurat de atâta leotă de creditori, Radu care împlinise 35 de ani la moartea tatălui său, nu-și perdu cumpătul, ci din contră se ridică la înălțimea situațiunei ceru termene de plată creditorilor, și, după ce dobândi cu chiu cu vai răgaz de la toți, începu să vândă fără grabă, adică cu preț bun.  marile aprovizionări făcute de tatăl său și, cu banii prinși din ele, începu să plătească, mai întâi pe cei mici adică pe cei săraci, și după aceia pe străini, lăsând mai la urmă pe boerii și pe negustorii pănJnteni cari se arătau mai îngăduitori.  După ce achită toate datoriile, Radu se puse cu o activitate fără preget pe lucru, adică continua d-ași cultiva pământurile și d-a învârti comerciu de strângător de bucate și, din câștigul ce putu agonisi, urmâ d-a plăti într-una pe datornicii ce rămăsese mai în urmă, fără a înstrăina din pământurile moștenite de la părinți, alt-ceva de cât numai câți-va munți isolați și câte-va curele de moșie de mică însemnătate.  Cu banii prinși pe acele moșii el plăti mai cu seamă datoriile ce făcuse dânsul ca să des robească pe părinții și pe fratele său Iancu din robia turcească; însă când să zică: Doamne ajută, atunci își aprinse mai rău pae în cap și intra într-o vâltoare de procese, în care se sbătu. 'el  și urmașii lui, aproape 30 de ani.  In anul în care plăti ultimilc datorii ale tatălui său, veni în vârstă legiuită fratele său Iancu.  Acesta care nu era vestitul haiduc, ci unchiul lui, de îndată ce ajunse în vârstă, se grăbi d-a cere fratelui său partea sa de moștenire.  Radu priimi bucuros și numai de cât scoase la iveală catastifele și tă-gârța de zapise și lițuiți.  Fratele său priimi drept bune toate condeele din catastișe, ca drept cheltuite, și luâ asupra sa partea ce i se cuvenea din datoriile tatălui său și descărca pe fratele său de sumele ce a plătit pentru exoflisirea lor.  Dar, când fu vorba să.  ție în seamă și plata datoriei de 1730 lei, contractată pentru a da Turcilor gloaba desivbirei.  atunci Iancu își schimbă părerea și nu viu cu nici un preț să o ție în seamă și să recunoască ca burtă vânzarea munților și curelelor de moșie, pretinzând cum că acele zapise de datorie erau subscrise de el, adică de fratele său, iar nu de răposatul lor părinte, prin urmare îl privea numai pe el.  In deșert Radu se încercă să-i explice c-a subscris el zapisele, liind că dânsul fusese trimis de către Turci ca să facă rost de bani, pe când el, Iancu, împreună cu muma și tatăl lor, erau ținuți la popreală; în desert bătrânul episcop Clement, care se restabilise pe tronul episcopal, încredința pe Iancu Jianu că Radu grăia adevărul; în deșert afirma prin jurământ chiar bătrâna lor mumă, cum că tot ce spunea fratele său era sfântul a-devăr, căci nu fu chip să înduplece pe Iancu d-a considera ca bine cheltuită suma de 1730 lei, nici d-a recunoaște ca bine vândute făstoaicele de moșii, de și însuși el fusese robit de Turci și desrobit cu acei bani.  El cerea într-una făstoaicele de moșii sau valoarea lor, și nu vrea să știe de cei 1730 de lei.  Neputându-se să se înțeleagă, la urma urmelor, a-lergâ la judecată și ceru fratelui său să-i dea: sau moșiele vândute în ființă, sau în locul lor o sumă de bani întreit mai mare de cât făceau acele sfericele.  Judecățile chiar azi țin cât lumea și pământul și nu se sfârșesc în șiruri de ani, necum p-atunci când domnea în toată prosperitatea sa erra străgănirilor și a venalităței!  Condica lui Caragea încă nu se pusese în aplicare și nici nu se alcătuise, căci loan Caragea încă nu se suise pe tron; pe atunci încă nu se pusese în vigoare nici măcar condica lui Ipsilante, și domnea încă marea condică a obiceiurilor pământului, obiceiuri adunate în colecția de legiuri a lui Matei Basarab, comentate și mult alterate de către is-cusițiidiaci fanarioți.  Pe atunci judecățile țineau cu zecimile de ani și se judecau de generațiuni întregi de cileni și cinovnici; dar cu toții, de la diacul cel mai inferior și până la mădularele divanului judecătoresc de șeapte și chiar până la obștea celor 12 boeri veliți, precum și a mădularelor înnaltului divan domnesc, nu se urneau din loc de cât numai prin bani.  Ei dau dreptatea, nu acelora ce o aveau, ci mai cu seamă acelora ce dau mai multe rușfeturi.  Vai de acela ce nu vrea sau nu putea să dea!  el era mai dinainte condamnat.  Pe vremea Fanarioților se mai amesteca un nou factor la distribuirea dreptăței, adică înrîu-rirea politică.  Acei ce erau reputați ca urători sau prigonitori ai Grecilor, acei ce dedeau dovezi că nu prea sufereau bucuroși jugul Fanarioților, și mai ales cei de peste Olt, cari fusese, pe drept ori pe nedrept, cu cuvânt sau fără cuvânt, acuzați cum că ar iî simpatisat cu Austriaci și ar ti fost bucuroși să mai dăinuiască încă în Oltenia domnia Nemțească, aceia erau mai mult ea ori care prigoniți și zădărîți de șicanele și asupririle celor însărcinați cu împărțirea dreptăței, de și între judecători nu erau numai Greci.  Acei nenorociți m au amenințați să piarză pricinile cele mai drepte.  Radu Jianu era unul din numărul acelora cari nu avea ochi buni înaintea Grecilor.  Pe drept sau pe nedrept, toată leota veneticilor cotropitori vedeau în el pe unul din cei mai aprigi inamici ai Fanarioților și pe unul din dușmani cei maiholărîți ai domniei de fapt a liftei din Fanar.  El, dar.  când se.  înfățișa înaintea justiției, cu toate zdrobitoarele probe și mărturii ce înfățișea înaintea divanului judecătoresc, nu dobândea dreptatea ce a-vea, ci, neputând fi ras așa dintr-o dată, era a-mânat din zi în zi, tărăgănit și dus de la Ana-tei Caiafa, de la divan la divan, de la Caracal la Râmnicul Vâlcei și d-acolo la Craiova.  Sărmanul de el!  era plimbat din loc în loc, sub cuvânt că ar fi fost de trebuință să se facă constatări la fața locului, numai și numai ca să calicească pe împricinat, cheltuind mereu, și tot de o dată să se piardă urma zdrobitoarelor mărturii ce a-vea, prin moartea martorilor, sau prin alte accidente stergătoare de dovezi.  Când fu pusă în aplicare codica lui Ipsilante, în anul 1775, judecata lui Radu Jianu cu fratele său apucase să se trimeată spre înfățișare la Divanul Domnesc, dar Vodă Ipsilante, crezând că făcea bine, retrimise pricina ca să se judece din nou de către noul Divan.  Dintr-această cauză noi amânări,' noi străgăniri și noi cheltueli; astfel și-a petrecut bietul Radu o viață întreagă, alergând din judecăți în judecăți și încurcându-se din ce în ce mai rău în mreaja unui dedal de formalități de procedură, una mai machiavelică ca alta, până ce ajunse cu judecata înaintea divanului domnesc, așteptând de la dânsul anafo-raua definitivă bună sau rea.  Ajungând la acel stadiu, tocmai când să zică Doamne ajută că a scăpat, căci la urma urmelor isbutise să smulgă de la boerii veliți o anafora favorabilă, se pomeni că Vodă Nicolae Caragea, care înlocui pe dreptul Ipsilante, în loc să întărească hotărîrea definitivă, anula toată procedura urmată până atunci și trimise pe potrivnici iarăși la primele instanțe, ca să se judece din nou, nu după obiceiul pământului cum se judecase până atunci, ci după pravila decretată de predecesorul său, de și acea pra-”vilă prevedea ca pricinile dinainte de; promulgarea acelei legi să se judece după vechiul obiceiu.  Radu Jianu, aflând această știre, fu coprins de așea de mare amărăciune și scârbă, în cât căzu la pat greu bolnav.  Zăcu el multă vreme, dar nu muri, ci merse înainte cu cârcota de judecată și, după ce se însănătoși, se duse d-a dreptul la Ca-ragea Vodă, căzu în genuche la picioarele sale și-i ceru cu gură mare să-i facă dreptate și să precurme o dată un proces atât de îndelungat.  Caragea îi făcu pe voe, aduse pricina de judecată înaintea divanului, și divanul rosti anaforaua cea mult așteptată, pe care Vodă se grăbi a o întări, dar ce surprinză și ce decepțiune pe bietul împricinat!  In sfârșit, la urma urmelor, sfânta dreptate fu îngenuchiată, nedreptatea eși triumfătoare, Răducu fu ras fără speranțe de îndreptare și condamnat să întoarcă lui Iancu valoarea curelelor vândute, împreună cu venitul lor de la vânzare și până la plata banilor, în urma unei prețuiri ce se va face de 12 boeri veliți, plus pravilnica dobândă  IX  COPILĂRIA LUI IANCU JIANU.  Răducu Jianu a fost un om foarte prigonit de noroc, dar un om tare și răbdător; el îndurase cu bărbăție toate străgănirile unei judecăți costisitoare, care durară mai bine de 30 de ani, che-tui în judecăți tot venitul moșielor sale, pentru a suporta grelele cheltueli de judecată, dar, cu toate acestea, chiar după ce perdu definitiv procesul, nu se descuragiâ, nici nu căzu la pat doborât de povara atâtor emoțiuni zdrobitoare, ci îndură toti cu bărbăție și inimă bună, întocmai ca în timpuri normale, și de bolnăvit nu se îmbolnăvi, și fireasca sa dispoziție nu perdu.  Om vesel și chefliu a fost el în viața lui, om vesel și chefliu a rămas pănă la moarte.  FJ s-a născut pe la anul 1818, prin urmare, când cu robirea tatălui său, a avut numai vre-o 17 ani, și după toate probabilitățile a trăit peste 84 de ani, căci Iancu Jianu haiducu, când a rămas orfan de tată n-a avut mai mult de 15 ani, și în anul 1815 abia împlinise 30 de ani, prin urmare a fost născut pe la anul 1784.  Procesul l-a perdut pe vremea lui Nicolae Cara-gea, adică cam pe la anul 1782, și flind-că a fost executat de fratele său cu mumbașiri (portărei)  Iancu Jianu haiduc în vârstă de 19 ani.  (Pag.  125)  Stâncuța prima iubita a lui Iancu Jianu haiducul.  (Pag.  126)  ca să-i plătească banii. fără  de zăbavă, Răducu și-a zălogit toate moșiele și venitul lor la vărul s u Hagi Stan Popp, și-a plătit întreaga datorie până la o para.  Cu acea ocazie, llind-că n-a o-prit nimic pentru întreținerea sa și a numeroasei sale familii, s-a dus în București împreună cu unchiul său Paharnicul Stan Jianu, care ocupa postul de judecător în Divanul Craiovei, a căzut cu mătanie la picioarele lui Vodă Hangerliu, care înlocuise pe Caragea, precum și la ale boerilor divanului care protegeau familia lor, și a reușit să obție funcție de ispravnic sameșiu în județul său, pe care a păstrat-o câtă vreme a fost pe tron Hangerliu.  Intr-acest resfimp Răducu a reușit să se plătească de întreaga datorie contractată către Hagi Popp, iară să.  vânză o singură moșie.  După uciderea lui Hangerliu, fu mazilit și el, adică lipsit de isprăvnicie, și, ca să nu stea de geaba, s-a retras la una din moșiele sale după valea Taz-lăului, și s-a apucat de plugărie.  Mulțumită acestei ocupațiuni și a sârguinței ce a depus în cultivarea pământului, el a reușit să-și îndrepteze averea și, curând după aceia, să-și vadă visul cu ochii, adică să-și însoare pe Amzuță, fiul său cel mai mare, cu o fată de boer bogat și mare din localitate,- adică cu Catinca din neamul Crețeștilor, care frumoasă era, bogată era, dar era și mândră foc și plină de nazuri și de fumuri.  Socrului nu plăcu firea nurorei sale, dar fiului fi plăcu foarte, căci se brodise ca să fie, și el îngâmfat și fudul, cum am zice, nu stricase Dumnezeu doo case.  Radu și soția sa cam tânjiră, dar daca văzură că tinerii se înțelegeau de minune, îi lăsară în pace și nu ziseră nimic, căci doar nu ei aveau să ție casă cu asemenea noră.  După ce avu loc însurătoarea lui Amza, Radu trimise la Sibiu pe fiul său d-al doilea, pe Dumitrache.  pentru ca să învețe oare-care carte străină, mai ales nemțească, și după aceia să facă și puțină practică negustorească, la vărul său Stan Popp.  Peste trei ani făcu același lucru și cu Nicolae, iar pe la anul 1796 și cuMihalache, că tuturor fraților lui Iancu le plăcuse cartea și procopseala, dar când veni rândul și al fiului său mai mic, adică al lui Iancu, nu fu chip să-l urnească din curtea casei părintești, că el nu iubea cartea, nu iubea pe dascăli, nu iubea străinătatea și pe străini, ci iubea cu pasiune viața la- țară, traiul sub cerul liber, câmpie-le și codrurile din jurul casei părintești.  Răducu Jianu nu prea se supără că fiul său mai mic Iancu, nu prea se arăta cu o aplicare prea mare pentru învățătură, pentru că nici el nu prea învățase carte multă în tinerețea sa și, slavă Domnului, după ce se apucase de vechea ocupaJțiune strămoșească, adică de agricultură, care pe atunci nu prea cerea știință de multă carte, cu dânsa reușise să iasă din hărtoapă și să-și refacă averea.  Văzându-și copilul cel mai mic că nu-l trăgea nici de loc inima spre carte, s-a hotărît ca să-l destine și pe el agriculturei și să se hotărească să-i bășcăluiască, mai nainte de moartea sa, ca parte a lui, moșia sa de pe valea Tazlăului ce cultiva, el însuși și care îl îmbogățise.  Avea dreptate bătrânul; pe atunci majoritatea boerilor plugari nu-și creșteau copii cu multă carte grecească, nici nu le inspira ambițiunea d-a deveni niște concurenți ai feciorilor de boeri mari, la slujbe de cinovnici prin isprăv-nicii și divanuri, ci, de mici copii, îi învățau să se deprinză cu munca câmpului și-i puneau să le dea mână de ajutor.  Cei patru fii mai mari ai Jianului învățase carte multă de îndată ce fusese trimiși în streinătate, dar mai nainte d-a pleca, dătuse mânâi de ajutor tatălui lor la cultivarea pământului cu multă tragere de inimă.  Cu totul din potrivă, Iancu, fiul său mai mic,nici nu vru să învețe carte, dar nici nu vru să dea la iveală cea mai mică aplecare pentru agricultură.  Lui Iancu nu-i plăcea plugul și pace bună, dar îi plăcea cai, pușca, vânătoarea de urși și de capre negre, viața sub cerul liber, traiul trudit pe pământul gol, mâncare rudimentară pe iarbă verde și încurrarea d-a călare, pe cai sălbateci și pe câmpii lueii, ziua și noaptea.  Aceste exerciții corporale, cu care începuse să se deprindă încă de cănd n-avea mai mult de 14 ani, îl pârli la față,îi îngroașe pielea, îi înăspri mâinele și-i făcu să dobândească o fire cam rebelă, neascultătoare și prea independentă, dar îl făcu să capete tot de o dată și niște mușchi de oțel, o sănătate de fier și o putere extra-ordinară.  astfel că peste scurt timp deveni vestit în călărie și vânătoare, Iancu se făcuse atât de dibaciu în exercițiurile corporale, în cât la 15 ani încăleca fugaciul cel mai sălbatec, chiar din fugă, fără să pue piciorul în scară, ci numai înfigând mâna în coama calului, și băga glonțul prin veriga de inel.  Acest băiat fii precoce în toate, în amor ca și în exerciții corporale.  Umblând mereu după vânătoare, bătătorind mereu drumurile mari, cu- treerând înlr-una satele și dormind mai mult prin păduri de cât sub acoperișuri de casă, avu prilejul să se îndrăgostească cu o fată de țăran, cu o fetișcană mândră a nume Stăncuța, și cu toate că n-avea nici noo-spre-zece ani.  vru s-o ia de nevastă.  Jianu bătrânul, zice D-nul Ioan Ghica în scrisoarea sa de la 26 Decembrie 1882 adresată lui V.  Alexandri, de și habar n-avea că era strănepot al lui Cesianus.  de și nu se portrivea cu banii Filipești, cu vornicii Crețulești și cu logofeții Bărcănești, dar purtau ciacșiri roșii, meși galbeni și ișlic cu perna verde în patru colțuri, boer tot boer, nu s-a învoit să lase pe țiul său să ia de nevastă o mojică.  Cum să se învoiască el să se încuscrească cu un clăcașiu?  „Văzând că se îngroșea gluma și că dragostea se întețea, Radu Jianu s-a hotărît să-și ducă băiatul la Caracal.  Zis și făcut, cam cu voe, cam techer mecher, cum s-a putut.  Tânărul a doua zi, după ce a ajuns în oraș, a încălecat pe murgul și fuga înnapoi; tată-său iar l-a luat, el iar a fugit; l-a închis în casă, el a sărit pe fereastră; l-a închis în pimniță, el a spart ușea.  Tată-său dac-a văzut și văzut că nu-i venea de hac, s-a adresat la stăpânire, cerând să-l surghiunească.  Caimacamul a și poruncit ispravnicului ca să-l închidă la Strihaia.  Băiatul țeapăn, a trântit slujitorii și pe egumen, și a scăpat; slujitorii s-au luat după dânsul; el daca s-a văzut strâmt or at, s-a înhăitat cu vr-o câți-va flăcăi cu care copi-ferise:  Tot ca dânsul de bărbați  și pe cai încălecați  Lungi de mână,  Tari de vână  și croiți pentru pricină,  și au apucat câmpii.  „Mai bine de un an a pribegit Iancu prin păduri și prin munți, hrănindu-se cu carne necântărită, luată de pe la ciobani, și desiidând potera.  Nici nu omora, nici nu schingiuia, nici nu jeluia, ci numai se găzduia, fugea de poteră și de panduri cât putea, dar când îl încolțea, apoi se a-păra:  Căci nu vrea  Viu să se dea.  Gloanțele lui mergeau mai drept de cât ale ar-năuților domnești. ”  Intr-acest timp de pribegie al tânărului ștrengar, tatăl său se gândi ca să-l astâmpere cu un mijloc mai subțire.  El crezu că, dacă ar stârpi cauza răului, poate ar stârpi și răul și va isbuti a readuce în casa părintească pe fiul cel rebel; așa dar, într-o zi chemâ la sine pe tatăl Stăncuței drăguța fiului său, și-i propuse să-și mărite fata cu un țăran de seama ei, iar el o va înzestra cu doo perechi de boi, o vacă, un rând de boc-cealâcuri, o salbă cu zece galbeni împărătești și altele ale casei, cum vedeți o zestre de om chiabur pe acea vreme.  Tatăl fetei priimi; asemenea și fata, căci de când a fugit de la casa părintească, Iancu nu mai dătuse pe la iubita sa, de frică să nu fie prins, și ea, pe semne, ne iubin-du-l cu focul cu care el o iubea, își luase nădejdea de la el și-șipotolise învăpăiarea din trecut.  Stăncuța se mărită, făcu și copii, dar Iancu tot nu se reîntoarse în casa părintească; această întâmplare neplăcută a fiului său mai mic amărî până, la suflet pe bătrânul Radu Jianu și-i grăbi moartea, care avu loc pe la anul 1802, când deja trecuse de 84 de ani.  Aflând de moartea tatălui său, aflând asemeni că bătrânul și-a împărțit averea în șease părți și a bășcăluit câte o parte la iie-care din copii săi, Iancu s-a mâhnit foarte că a perdut un tată bun ca pâinea caldă, și, cu inima înfrântă și smerită, s-a întors la casa părintească, ca să plângă pe mormântul a-celuia ce-l făcuse om, și pe care el îl amărâse atât de mult.  Tot de odată porni cu gândul să mân-gâe pe muma-sa, pe care o iubea foarte mult.  Inturnându-se din codru spre casă părintească, bietul tânăr se abătu pe la Valea rea, în care locuia Stăncuța, iubita lui, care încă-i era dragă de se topea, și pe care n-o văzuse de aproape doi ani trecuți, dar intrând în sat, aflâ de la un tănăr de seama sa, cu care se cunoștea, că ingrata l-a trădat,s-a măritat de mai bine de un an cu un țăran de seama sa, că deja avea un copil și că pe el l-a lăsat buzat.  Această știre, care apoi fu confirmată de toți cei din sat, dătu lui Iancu o lovitură de măciucă drept în țeasta capului, iar copilărescului său amor o lovitură de moarte.  Acest incident puse capăt primei aventuri haiducești a eroului nostru.  El îl strânse de pe drumuri și-l alipi de casa mamei sale.  Când ajunse a casă, adică la conacul moșiei de pe valea Tăsluiului.  Iancu găsi acolo numai mormântul tatălui său și plânse pe el până ce se sătura; la conac însă nu găsi mamă, nugăsi soră, nu găsi frate, ci numai figuri streine, chipuri necunoscute!  Ajungînd la acel conac aflâ de la oamenii ce întâlni că acea moșie, la împărțeală, a căzut în partea fratelui său Amzache, și că acela a arenda-t-o, iar el sta la casa părintească din Caracal, care asemeni a căzut ca parte a lui.  Aflând toate acestea, Iancu a plecat mâhnit de la acel conac în care își trăise cei mai frumoși ani ai copilăriei sale, și s-a dus la Caracal, dar ajungând acolo a' aflat că muma sa, jupâneasa Stăncuța, nu mai sta în bătrâna casă părintească a Jienilor, în care-i născuse pe toți, ci a fost nevoită să plece, ca să se adăpostească prin alte tărâmuri, din cauză că nu putea să se înțeleagă cu noru-sa Calin ca.  Chiar bătrâna casă părintească dispăruse, fusese dată la pământ și înlocuită cu o casă bo-erească mare, naltă, încăpătoare, luxoasă, dar cu alt stil de cât bătrânul și comodul stil românesc.  Ceia ce aflâ îl mâhni, îl amărî și-l făcu să-i pară rău că a hoinărit atâta timp prin codru, fără de nici uu scop sau folos, și că a cheltuit o bunătate de vreme ce putea întrebuința mai cu folos, în niște fapte copilărești, cațe avusese ca consecință prima și cea mai teribilă decepțiune a sa.  Aflând de la unii din amicii casei care locu-au în Caracal cum că, după moartea tatălui său.  muma-sa împreună cu toate rudele sale a numit ca epitrop al său, al Ancuții și al lui Mihalache, singurii frați care încă erau nevârstmci, pe Stănică Jianu, care, din cele descrise în capitolele precedente știm cam ee poamă bună era, s-a dus la Craiova ca să-i facă o vizită și să afle de la el soarta marnei sale și a fraților săi.  Ajungând acolo fu bine priimit de Stănică și dobândi de la dânsul toate informațiele de care a avut iievoe.  De la el a aflat că fratele său Mihalache a plecat din casa părintească în lipsa sa, pe când tatăl său încă trăia, că s-a dus la Sibiu ca să învețe și el carte nemțească și să înlocuiască pe Dumitrache care se întorsese la Caracal, că Dumitrache s-a însurat și s-a apucat tot de plugărie, cultivându-și moșiele ce-i căzuse ca parte de moștenire, și tot de la el afla că viața jupânesei Stăn-cuța sub același acoperemânt cu jupâneasa Ca-tincuța devenise peste putință, căci soacra și nora se iubeau ca câinele cu pisica.  Ne putând să mai stea în fosta sa casă șine câtandisind să locuiască în Caracal în altă casă streină luată cu chirie, jupâneasa Stanca fusese nevoită să părăsească orașiul în care se născuse, în care trăise pân-atunci în timpul ernei și în care îmbătrânise, și s-a dus împreună cu Ancuța ca să se stabilească în casele sale din capătul viei din marginea Drăgășanilor, ce o priimise ca zestre de la părinții săi.  Viind la Drăgășiani, jupâneasa Stanca a adus cu sine și o familie de patru țigani, robi ai ei, adică pe.Alexie vizitiul curții, care într-a-celași timp era și un vânător vestit, pe nevas-ta-sa Ilinca care era o bucătăreasă renumită, precum și pe cele doo fete ale lor: Safta și Marghioala, fetișcane între trei-spre-zece și un-spre-zece ani, spre a face serviciul de fete în casă.  Tot de la Stănuță aflâ Iancu că relațiunile dintre jupâneasa Stăncuța și fiul său Amzache devenise atât de puțin cordiale.  în cât, având necesitate de îndeplinirea a o mulțime de formalități-necesare epitropiei averei copiilor șăi minori, ca bătrînasă nu mai fie în dese relâțiuni cu el și să nu-l vază supărându-se ori de câte ori îl deranja cu acele formalități, renunțase de buna voia sa la sarcina de epitroapă, ce era un drept legiuit al său, ca mamă și tutore legală, înduplecase și pe Amzache ca să renunțe la drept urile de epitrop, în lipsa sa, ca frate mai mare, și, în comun acord numise ca epitrop pe altă persoană, adică pe dânsul, pe Stanică Jianu fiul lui Hagi Stan, unchiul bărbatului său, de și acela locuia în Craiova, era foarte mult ocupat cu treburile isprăvnicatelor ce administra, care-l plimbau când într-un județ când într-altul, și pe lângă acestea toate mai avea și reputațiunea de om negligent și risipitor; îl numiră tocmai că era ceva mai strein și mai îndepărtat.  Din norocire acest epitrop risipitor al propriei sale averi nu risipi nimica din averea copiilor lui Răducu Jianu, dar nici nu îngriji tocmai bine de ea, ci lăsa pe jupâneasa Stăncuța ca s-o îngrijească și s-o administreze cum va sti și se va pricepe, ceia ce ea făcu cu multă tragere de inimă, căci își iubea copii.  Acea avere fu administrată cu mare-tragere de inimă, dar nu cu multă pricepere, căci văduva lui Răducu nu era bă-talnică nici iscusită în conducerea unor daraveri de bani.  Această nepricepere avu urmări funeste pentru copii săi mai mici, căci în realitate îi dătu pe mâna lui Amzache și Dumitrache.  Stanca îmbătrânind prea mult, fu silită ca să dea pe mâna lor averea fraților lor mai mici cu care ei făcură aceia ce știură.  Stanică se ocupă numai cu corto-roși rea nenumăratelor procese rămase în suspen-siune după moartea tatălui lor.  Iată sorgintea' noilor procese ce avură să descurce copii lui Răducu după ce perdură pe tatăl lor: Iancu fratele lui Răducu murise peste uri an după moartea acestuia, adică în anul 1803.  și în locu-i rămăsese ca moștenitori copii acestora.  A-cești copii, de și tatăl lor priimise de la fratele său toate sumele ce avea să priimească, în urma procesului câștigat, și d-a precurma printr-o înțelegere frățească pretențiile de venituri, dobânzi și cheltueli de judecată, la care susțineau c-avea drept, în Joc d-a se mulțumi cu capetele deja priimite, și d-a se feri d-a mai reîncepe să bătătorească lunga tale a judecăților, intentară fiilor lui Răducu noi procese de pretențiuni de despăgubiri, și începură să sue din nou seările Di-vanurilor, până ce în cele din urmă se văzură cu toții caliciți și numai vechilii lor îmbogățiți, cum s-a întâmplat și se întâmplă și azi în ori ce prigonire de judecată.  După ce dobândi de la.  epitropul său toate a-ceste informațiuni, iar pe d-asupra o dare de seamă detaliată des pre mersul proceselor, Iancu pleca de la Craiova, și se duse la Drăgășani, spre a revedea pe maică sa și pe sora sa.  Întâlnirea cu muma și cu sora lui fu foarte duioasă și însoțită de multe lacrămi și îmbrățișeri.  După aceia Iancu rămase la Drăgășani și nu se duse d-acolo de cât numai ca să vâneze fiare sălbatece împreună cu iubitul său Alexe țiganul, care fusese în copilăria sa singurul său dascăl, povățuitor și prieten iubit.  Reviind la casa părintească, el nu-mai vru să se-ocupe cu învățătura de carte, ci înduplecă pe mu-mă-sa ca să se mulțumească numai cu ceia ce eF învățase, adică să știe șă scrie și să citească în limba Românească, de la dascălul bisericei din satul în care copilărise și să vorbească limba Greaca antică și modernă ce învățase de la dascălul grec ce făcuse burduf de carte pe fratele său Mihalache, precum și limba turcească pe care tatăl său o vorbise în perfecțiune.  Mihalache din mica sa copilărie a fost foarte aplecat spre învățătură, astfel că peste scurt timp învățase tot ce știa Grecul profesorul său, însă Iancu eroul nostru tot din mica copilărie nu se-mânase nici de loc fratelui său.  De bine de rău învățase și el să scrie și să citească grecește a-pla.  cam cum dătu Dumnezeu, dar, de și nu învățase multă carte grecească, peste scurt timp a învățat să vorbească grecește și turcește de-i tu-ruia gura.  Tot de o dată mai dătu din mica sa copilărie la iveală o foarte mare aplicare pentru un alt soiu de învățătură, despre care am vorbit mai sus, al cărei dascăl fusese Alexe vizitiul, în brațele căruia el crescuse și care aproape îl dădăcise, fiind mai mare de cât el cam cu vre-o treizeci de ani.  Crescându-l țiganul îl învățase tot ceia ce știuse el, adică cum să dreseze și să conducă în perfecțiune cai cei mai nărăvași și cum să vâneze pasărea din sbor.  Nu fu pentru el o pagubă foarte-mare neștiința de multă carte, pentru că pe a-tunci exercițiile corporale erau mai apreciate și mai folositoare de cât cele spirituale.  Pe atunci edu-cațiunea intelectuală, adică instrucțiunea, nu prea.  era răspândită în societatea română și nu intrase încă în gustul public.  Fii oamenilor din popor, ai muncitorilor, meseriașilor, negustorilor, ai boerănașilor și chiar ai boerilor cei de clasa a patra și a treia nu învățau pe atunci carte nici măcar să iscălească, pentru că nu simțeau încă necesitatea sa.  Cât despre fii țăranilor nici nu fac pomeneală, căci ei, orbii și nepricepuții, nici azi când instrucțiunea a ajuns pâinea cea din toate zilele al tuturor oamenilor, alimentul neapărat existenței omenești, nu simt acea necesitate.  Pe atunci, adică pe la începutul secolului al XIX, se găseau mulți boefi de clasa a doua și chiar boeri de clasa întâia, fruntași între fruntași, care iscăleau prin punere de pecetie, căci nu știau nici măcar azi-buche.  Abia între capii boerilor vestiți instrucțiunea răzbise cu oare care intensitate și făcuse oare-care progrese, dar acea instrucțiune n-a fost românească.  ferească Dumnezeu, ci streină, precum din nenorocire este și astăzi în clasa noastră de elită.  Pe atunci feciorii de boeri învățând limba gre-cească, precum moșii și strămoșii lor care apucase câte o carte în mână, învățase limba slavonă, și precum și astăzi, nepoții și strănepoții lor învață limba Franceză.  Trebuia să învețe gre-cește boerii contimporani ai Jianului, pentru că grecește voribeau boerii și cocoanele de atunci în-tre dânșii; trebue dar ca și urmașii lor să învețe negreșit franțuzește, căci limba franceză vorbesc între dânșii odraslele boerești.  Cu toate acestea instrucțiunea, de și fu grecească, totuși dătuse oare-care rezultate bune, produsese câți-va oameni procopsiți, spre pildă pe Gotești, Bălăceni, Văcărești, Greceni, Câmpineni, Moțnuleni, Slăti-neni.  Filipești și alți câți-va, și pusese cartea îrt e-îâna tuturor odraslelor boerești.  Incolo ignoranța cea mai desevârșită se resfăța cu mândrie în negura celui mai absolut întunerec, căci știința de carte nu era pe atunci trebuincioasă de cât numai popilor, dascălilor, călugărilor, logofeților de divan, calemgiilor și diacilor.  Boerul n-avea nevoe să știe carte pentru ca să ocupe posturile cele mai importante; el le ocupa, nu pentru că era vrednic de ele, nici pentru că era dotat cu însușirile și cunoștințele trebuincioase lor, ci pentru că era boer și avea prin naștere drept la toate funcțiele potrivite cu rangul său.  Lucrarea brutală, de cancelarie, o făcea logofătul, logofețelu), diacul sau calemgiul, iar boerul punea numai turaua sau pecetia încrustată pe inel sub cele scrise; d-aceia mergeau treburile așa de bine în bine-cuvântatele țări Românești!  Ignoranți rămâneau numai Românii, pe când Grecii nu neglijeau instrucțiunea cu nepăsarea cu care o negligiau Românii, ci învățau pe copii lor carte, măcar d-ar li foșt de trei palme în frunte, sau un calic ca vai de el, căci învățătura era pâinea lor, de toate zilele și cheia care deschidea Fanariotului poarta spre procopsire și înavuțire.  Iată prin ce minune reușise Fanaripții să. cotropească țările Române cu atâta înlesnire și să ocupe cele mai bănoase locuri ale boerilor pământeni.  Mihalache și Iancu copii Jianului în copilăria, lor, pe lângă cartea grecească ce le predase dascălul grec ce locuia în casa lui Răducu, mai învățase și puțină carte românească, pentru că se ntâmplase ca casa lor să fie în apropiere de biserica satului, și, după cum știm noi, cei care a-vem mai mult de șease-zeci de ani, ținem minte că, chiar până în prima jumătate a acestui secol și chiar până la anul 1855, toate privdoarele bisericilor erau transformate în niște școli mititele, în care dascălul sau difteriul de la biserică învăța pe copii Românilor din ntahala carte românească, unii chiar și grecească, cât se poate de elementară, dar îndestulătoare, pentru a putea să scrie, cum la Dumnezeu, și să citească pe slovenite Bucoavna.  Pe atunci Bucoavna, Cias-lovul și Psaltirea erau singurile cărți ce se dau copiilor într-acele școli, și falanga și lovirea palmelor cu linia era unica metodă pedagogică.  în tinda unei biserici și de la un dascăl de biserică am dobândit chiar eu, primele noțiuni de citire pe o carte tipărită.  A citi litere de mână am învățat mai întâi, și mama mea a fost primul meu învățător; a citi litere de tipar am înbățat de la dascălul Ion de la Popa Chițu, în anul 1818, iar, în anul 1819 și 1850 am continuat a învăța, a scrie, a socoti și a citi curent, la musiu Hristache loaniii, în curtea bisericei' Oțetari.  în șccola sa, care era cu plată, am învățat până ce s-a deschis clasa primară de la Caimata, adică până în luna Aprilie anul 1851 unde am trecut împreună cu el.  eu Ca școlar și el ca profesor în primele doo clase.  După ce învățată tot ce putură să învețe din Bucoavnă, ceaslov și psaltire, copii Jiantdui urmară lirestele și propriele lor aplicări și înclinări, fără nici o siluire din partea tatălui lor care era blândețea și bunătatea încarnată.  După ce învăță de la dascălul Grec tot ceia ce știa el, Mihalache devenind băețel de 15 ani, ceruse și obținuse voe de la tatăl său ca să se ducă la Sibiu, ca să înlocuiască în școala săsească de acolo pe fratele său Dumitrache, care scrisese babacului său că a învățat tot ce trebuia să știe, și că vrea să se re-întoarne în țara, spre a se ocupa ca și fratele său Amza cu cultura pământului pe una din mo-șiele părintești, precum și cu comercial de cereale și vite.  Tatăl lor le dătu voia cerută la amândoi și îi lăsă pe unul să vie și pe altul să plece.  A-jungând la Sibiu, Mihalache întră în școală și, după ce o termină, nu se grăbi a imita pe fratele său Dumitrache.  adică să se reîntoarne numai de cât în țară, a se însura ca și el tot cu o fată de boer, și d-a se muta la țară spre a se ocupa cu munca câmpului.  După ce termină școala săsească, Mihalache rămase la Sibiu și se alipi pe lângă unchiul său Hagi Stan Popp care, precum știm, locuia acolo și învârtea un mare negoț cu țara Românească.  Tocmai după ce stătu mai mulți ani atașeat pe lângă acea casă și învăță toată știința și practica comercială, veni și el în țară și se stabili în Caracal, deveni un bencher mare și făcu o avere colosală, negreșit după moartea tatălui său.  Nicolache s-a stabilit la Sibiu, în mod definitiv, nu s-a însurat nici o dată, a trăit din venitul moșielor sale, pe care le cultiva Dumitrache, și a murit în vârstă de vro șease-zeci de ani fără de moștenitori.  X  DRAGOSTE FRĂȚEASCĂ.  Reîntortându-se în casa părintească după a-venturele sale amoroase și hoinăritul său prin munți și păduri, care durară aproape doi ani.  Iancu se apucă tot de viața ce dusese în copilăria sa.  adică tot de vânătoare, în tovărășie cu credinciosul său rob Alexe, fără să întâmpine vre-o împotrivire sau măcar o observațiune din partea mumei sale care, îndemnată fiind de oarba iubire ce simțea pentru fiul său cel mai mic, îl lăsâ de capul său.  stăpân pe timpul de zi și de noapte, ca să facă ce-o vrea și să urineze fireștile sale înclinări.  Aceste înclinări l-a făcut să fugă de lumea orașelor, de camarazi de aceiași vârstă și poziție socială ca el, de ori-ce relațiuni cu clasa bo-erească, și mai ales cu femeile și fetele din lumea sa, și să trăiască într-o singurătate sălbatecă, departe de lume, departe de oameni, departe de societate.  în schimb iubea pe țărani, cu care se învățase să trăiască, și al căror port îl purta de preferință de când cu aventura sa amoroasă cu Stăncuța; de atunci încoa îi era drag să fie în contact cu sătenii și simțea pentru ei o simpatie vădită; pe fetele, surorile și nevestele țăranilor însă de la pățitania sa cu coțușea de Stăncuță nu mai le iubea și fugea cu oroare vădită de bolile, petrecerile contactul cu ele.  Aceiași lipsă de afecțiune ce el simțea pentru fii de boeri de seama sa, simțea și pentru frați, săi mai mari, mai cu seamă pentru Amzache care, la rândul său, a simțit pentru el o repulsi-une vădită chiar din copilăria lui, pentru că gusturile și plăcerile lui era în contrast vădit cu gusturile și cu plăcerile fratelui său mai mare.  El iubea pe plugari pe când Amzache îi ura de moarte, de și făcea plugărie; el îi apăra, pe când fratele său îi prigonea; el purta mai în fie care zi eu drag frumosul costum românesc, pe când Am-zache îl ura și purta numai costumul turcesc ce purtau boeri mari și mici din vremea sa.  Această antipatie reciprocă se transformă cu timpul în-tr-o răceală și indiferență vădită, iar răceala în-tr-o ură surdă, într-o adevărată dușmănie.  Aceiași răceală începu să simță și Dumitrache pentru Iancu; acesta îl mustra, adesea cu asprime, mai ales pentru că prea da nas mocârțanilor de țărani purtăndu-se cu ei prea pe picior de egalitate.  Cel ce se purta mai aspru și mai arogant cu Iancu era tot Amzache, care era din fire om san-chiu și supărăcios.  El venea foarte rar la Drăgășani ca să vadă pe mama sa, dar de câte ori venea, nu se sfia d-a spune în auzul tuturor că fratele său mai mic s-a născut pentru nenorocirea întregei sale familii, și d-al împroșca cu ascuțișul sarcasmelor sale înțepătoare.  Dumitrașcu fratele său d-al doilea venea ce-va mai des ca, să vadă pe mama sa; el nu mergea cu ura prea departe, dar totuși nu se purta mai bine cu Iancu; el îl privea cu dispreț, îl Irata cu semeție de sus și-l batjocorea ca cum nu i-ar fi fost frate bun.  Numai Nicolache fratele său d-al treilea, care de ordinar sta în Sibiu și une ori chiar la Viena, și numai câte odată venea ca mosafîr la Caracal, și din când în când da o raită până la Drăgășani, spre a sta câte o săptămână împreună cu mama sa, numai el se purta cu bietul Iancu ceva mai omenește, mai frățește, și, cu toate că era mai mare de cât el numai cu șapte ani, îl trata aproape ca un părinte.  Când se întâlneau Nicolache vorbea lui Iancu tot ca un frate mai mare, adică tot mustrându-l și dojenindu-l pentru fireasca sa sălbăticie, dar cu oare-care blândețe, cu multă bunătate și cu vocea blajină a unui povă-țuitor care îi vrea binele.  Din nenorocire pentru eroul nostru, acest frate vizita foarte rar casa mamei sale și petrecea cea mai mare parte a vieței sale în streinătate.