CORBEA  ISTORIE ORIGINALA  DE  STEFAN STOENESCU  ILUSTRATĂ CU 7 GRAVURI  BUCURESCI  EDITURA LIBRĂRIEI H.  STEINBERG  7, CALEA RAHOVEI, 7  TIPO-LITOGRAFIA DOR.  P.  CUCU  8, BUL.  ELISABETA, 8.  1892.  Corbea în costum oltenesc ședea culcat pe buștean!  CORBEA  I.  Era o frumoasă dimneață de primăvară.  — Soarele arunca razele-i aurii și bine făcătoare asupra satului Gruen.  — Bătrâna Vochița, eșise în bătătură să dea grăunțe paserilor și în cele mai fragete desmierdări își hrănea bobocii și puișorii.  Ochii bătrânei erau obosiți. —  Părea că nu dor-mise toată noaptea. —  După ce termină de hrănit paserile, se așeză pe prispă și cu nerăbdare 'și arunca din când în când privirile spre drumul cel mare.  — Aștepta pe cine-va.  — Cine putea desluși. —  De o cam dată vom spune numai, că, după o lungă așteptare, bătrâna intră în casă, își îmbrăcă o scurteicuță și porni spre biserică.  — Mă duc să întâlnesc pe moș popa, mur-mură ea, lucrul nu-mi pare curat.  Peste un moment dispăru.  în urma ei ușa se întredeschise și un cap omenesc apăru, care urmări cu privirile pe bătrâna Vochița;—și când se asigură că ea nu mai putea vedea nimic în urmă, acel om misterios se arătă în întregul său.  — A plecat, zise el altor trei figuri hidoase, să fugim.  Era ceva îngrozitor a vedea patru gâligani, vărtoși și urâți, armați din cap și până în pi-cioare, apărând pe o biată ușcioară de casă ță-rănească, care de altminteri avea înfățișarea unei case cinstite. —  Acești sbiri, îmbrăcați turcește, negreșit că nu putea fi locatari, împreună cu Vochița, despre care vom vorbi mai târziu, pentru a o cunoaște mai de aproape.  — Ei, Ifraim, zise cel mai chipos dintre sbiri, ideea mea este să nu plecăm.  — Cată să aflăm toate ascunzătorile, ca la noapte să ne și pu-nem planul în lucrare.  — Așa e?  Are dreptate Ianacu, zise un altul, el este cel mai vechiu supus la stăpânul nos-tru și trebue să fi avut multe întreprinderi de soiul acesta.  — Tocmai ceea ce mă gândeam și eu.  — Dar de ne-o dibui Corbea ascunzătoarea?  — Ce mai vorbă. —  De unde să-i dea lui în gând că este cine-va în pod?  ș-apoi el unul și noi suntem patru, el va fi dedesubt și noi dea-supra.  — Dar bine să nu-i găsim calul? . . .  întrebă cu neliniște cel care se chema Ifraim.  — Tocmai ceea ce mă miră și pe mine.  — Azi dimineață a plecat fără cal;—apostolicește. . .  și cu toate astea în grajd nu e nimic.  — Nu se poate! . . .  Trebue să ne fi înșelat noi. —  Nu putem să ne reîntoarcem, la stăpânul nostru fără Corbu.  — Ce mai cal!  bre! . . .  Halal să-i fie! . . ,  Calul poartă numele de Corbu și stăpânul de Corbea.  Unul ca cel-l-alt.  — Doi lei, doi smei! . . .  — Amăndoi însă, nu fac nici cât un papuc de-al stăpânului nostru.  — Ori cât de puternic ar fi Corbea, Chesat Efendi , la un singur cuvânt 'i-ar arunca de gât grelele lanțuri ale închisorei.  — și de ce nu-i face odată pe spinare, să nu aibă a se mai teme de el?  zise Ignat.  — Să vedeții urmă Ifraim, Corbea este iubit de toți locuitorii și de toate satele de prin pre-jur.  — Dacă 'l-ar arunca la închisoare, țăranii s-ar nemulțumi și ar da naștere la răscoală.  Planul lui Chesat Efendi , de-a-l omorâ pe ascuns și de a-i lua calul, este mult mai lesnicios.  — Iată dar că noi nu îndeplinim de cât tocmai planurile sale.  — Dar să ne cam pitim dupe aici, am pu-tea fi zăriți de cine-va.  — Ascultați, zise Ianacu, doi să ne ascundem în podul grajdului; când Corbea va veni, negreșit că va duce calul în grajd, atunci năvală asupra lui și calul va fi al nostru.  Dacă din întâmplare va veni fără de cal, apoi cei-alți doi, care ne vom ascunde în podul casei, îl vom pândi până va adormi și atunci cu iataganul asupra lui îl vom sili să ne spue unde este calul.  Până atunci să ne ascundem.  și cei patru sbiri se despărțiră în două: doi din ei apucară spre grajd; iar cei alți doi reîn-torcându-se în casă se urcară în pod.  Iată ceea ce se petrecea în locuința lui Corbea când el lipsea de acasă, și când muma lui, Vo-chița, se duse la moș popa să-i citească o mo-liftă.  Cine e Corbea și ce mare însemnătate avea el și calul său vom vedea mai la vale.  Să trecem acum asupra unei noi povestiri, care ne va da toate deslușirile asupra celor spuse până acum.  Mocilenii au fost odinioară o frumoasă monas-tire.  — Pe timpul lui Corbea însă devenise o tristă pușcărie.  — în mijlocul curței, cum intri se ridica biserica, construcțiune splendidă în in-terior, oare cum impunătoare în exterior.  — Din nefericire, picturile care-i ornează fațada, privite de aproape, sunt de un ridicol care te face să surîzi.  — Nicăeri casele chinezești, fulgerile și trăsnetele stacojii, sânții și dracii cu coadă sau fără coadă, nu au fost răspândiți cu mai multă profusiune. —  Caprițiul decoratorelui a mers până a desemna pe pereți un soare cu picioare de om  Tinda bisericei este susținută de vre-o zece columne de granit artistic săpate.  în năuntru sunt vre-o patru columne tot de granit, colosale și sculptate peste tot.  Aceste columne ar face admirați unea celor mai dificili. —  Pardoseala tin-dei și a interiorului bisericei este de lespezi de marmoră albă.  Afară de biserică mai este și un paraclis foarte frumos.  — încolo nimic, nimic, de cât ziduri văruite.  Celulele deținuților sunt luminate prin câte o singură fereastră de temniță, toarte apropiată de tavan.  Ușile sunt de lemn masiv și în partea lor superioară, au câte uă mică ferestrue, spre a per-mite sentinelei să se uite înăuntru.  Mobilierul este în general compus dint-un pat de lemn și dintr-o mescioară.  — Alt ce-va nimic.  — Pereții arăta pretutindeni o nuditate în toată puterea cuvântului.  în timpul zilei, arestații, care nu sunt puși la secret, au libertate să se preumble prin curtea pușcăriei.  Prima noapte ce petreci la Mocileni este fu-rioasă.  — Idea că te afli sub acelaș acoperământ cu ucigași și rău-făcătorii, îți face o impresiune din cele mai rele.  — Incuiatul zăvoarelor, stri-gătul: cine-i acolo?  al sentinelelor sunt asemenea de natură a-ți mări neliniștea.  Ceea ce îți produce efectul cel mai teribil este că la ora când zorile de seară încep să bată, auzi un câine urlând în curtea pușcăriei, într-un mod îngrozitor.  Un bătrân temnicer, foarte familier cu cei închiși, printre altele, iată ceea ce 'ți mai po-vestește.  Acum 289 de ani într-un mic orășel de munte al cărui nume nu-l știm cu siguranță, căci astăzi nu mai există, să celebra în biserica principală, căsătoriea unei tinere copile de vre-o șease-spre-zece ani.  — Mireasa era de-o frumusețe rară, ochii albaștri, avea delicata nuanță a viorele-lor, taliea ei era subțire și flexibilă; părul ei era de un blond atât de auriu în cât nu se putea alege de rîul de beteală, care-i cădea grațios pe umerii săi rotunzi și albi.  Ea purta o roche de atlas alb, coperitu de o tunică de dantelă și ri-dicată în partea stângă, unde era prinsă în ro-che printr-un gingaș buchet de miozotis; această floare atâta de delicată care pare că șoptește a-manților: nu mă uita! . . .  Toaleta Miresei era simlpă, dar elegantă și lipsită de ori-ce ecsagerațiune provincială.  Să vedem acuma care este fericitul soț? . . .  Dacă am judeca privind numai pe mireasă negreșit că am presupune un tînăr tot atât de simpatic, și ast-fel această pereche, ar fi cea mai potrivită și nunta cea mai frumoasă.  Din nefericire nu este ast-fel.  Acela care dă mâna miresei, nu este nici tâ-năr, nici frumos.  — Capul său este pleșuv, ochii în fundul capului, obrajii rotunzi și roșcovani, nasul căzut pe buze și în fine proeminența burței sale lăsa cu mult înapoi picioarele, care sunt scurte și cam sucite.  Numele său este Ianache Varicos, fost băcan și apoi proprietar mare.  — După nume se vede cât de colo că e grec și e prea adevărat.  Secre-tul înavuțirei sale nu e greu de ghicit.  — A ve-nit din țara grecească sărac lipit, atât de sărac chiar, în cât nu avea parale nici să-și cumpere o doniță spre a putea să vânză bragă.  în cele din urmă câștigă în țara Românească multe pa-rale, căci prin șiretlicuri deveni bragagiu; apoi plăcintar, simigiu, cârciumar, băcan, cămătar și în cele din urmă mare proprietar.  Aceasta este întreaga carieră ce percursesee no-bilul mire, cu succesul obicinuit tutulor maslina-giilor din țara gregească, care când vin la noi n-au după ce bea apă și peste un an îi vezi în trăsuri că te stropesc cu noroiu, ba câte o dată te și bat; și la isprăvnicie tot a lor este dreptatea.  Intrebarea este acuma, cum de a consimțit frumoasa copilă ce are alături, ca să devie soția coconului Ianache, zicem coconului, căci acum Ianache vânzătorul de bragă, plăcintar, simigiu etc. ,  e cuconit de toată lumea.  Părinții Maiioarei, căci ast-fel se numește mi-reasa grecului, d-nul și d-na Arhondărescu, erau plini de imaginațiune.  — Trebue să fii fericită, a zis boer Arhon-dărescu, care era și pitar, că te cere cuconu Ianache, care are venit pe an 5000 de galbeni, când tu n-ai nici o zestre.  Ia-l fata mamei, îi zise cucoana Arghira, să te vază maica în trăsură.  — Nu-l iau, a zis fata, pentru că iubesc pe Corbea și am jurat ca să-l iau pe el. . .  — Ba o să ei pe Enache.  — Ba n-o să-l iau.  — O să-l ei, a răcnit tatăl său, boerul și pi-tarul Arhondărescu.  A trecut însă o lună, două, trei, și Marioara rezista mereu.  Boerul, imagină atunci să joace o comedie care reuși.  Corbea era țăran, român, avea avere frumușică și mai cu seamă pe Corbu, un cal negru, care răpise inimile tuturor fetelor.  Corbea era frumos, de acea frumusețea bărbătească, care se găsește numai la popoarele din gintea latină, și avea un tip adevărat românesc, căci era adevărat român, după cum îl arată și numele. —  Era brun, două sprâncene negre și arcate îi umbra ochii, cari erau plini de foc; părul său era lung, mlădios și naturalmente buclat; 'nalt de statură, fruntea largă mâinile mici și picioarele musculoase.  Caracterul său era dulce și tot de o dată res-boinic la trebuință.  Dacă Marioara îl iubea, Corbea în schimb o adora.  Acestea zise, să revenim la boerul Arhondărescu și la stratagema ce imaginase în înțele-gere cu Ianache Varicos și cu Chesat Efendi cel mai avut din acele părți ale locului și tot de o dată și cel mai cu influnță lângă marele Vizir din Constantinopol.  Intr-o seară Chesat Efendi , se afla la Arhon-dărescu. —  Cucoana Arghira și Marioara se aflau de față.  — Să aducă dulceață și cafea, strigă boer Ar-hondărescu, bătând din palme, după cum era obiceiul pe atunci, pentru a chema pe robi sau chiar pe servitorii liberi.  Un servitor intră.  Dulceață și cafea zise boerul Arhondărescu din nuou.  — Indată cucoane!  Dar feciorul nu eși.  — Ce stai aici, dobitocule, strigă pitarul.  — Nu m-ai auzit? . . .  — Ba am auzit cucoane, dar vream să vă spun că a sosit o veste.  — Ce veste, întrebă cu grabă cei ai casei? . . .  — A murit viteazul Corbea.  — Corbea a murit! . . .  strigă Marioara, sco-țând un țipăt sfâșietor și căzu jos fără cunoștință.  Apa, oțetul de trandafir, inundară într-un mo-ment pe biata copilă, care după un lung leșin, reveni în fine la viață.  Comedia era jucată.  Corbea nu murise.  Servitorul era plătit.  Chesat Efendi , își netezi barba și cugetă:  — Ah!  Dac-ași pune odată mâna pe calul a-cestui svănturatic și de ași putea să-l curăț după suprafața pământului!  Boer Arhondărescu remase deplin mulțumit de această comedie și peste vre-o trei luni cununia Marioarei cu Ianache se celebră după cum am văzut la începutul acestei narațiuni;—căci Ma-rioara, care fusese mult timp bolnavă și care avea presimțirea că va muri în curând, ne mai având ce iubi, nu se mai opuse la voința părinților săi, nutrind chiar secreta speranță că această căsătorie grăbită, prin noile suferințe, 'i va aduce moartea ei.  E adevărat că o vedem la începutul narațiunei atât de frumoasă cu beteala de mireasă pe cap, dar în același timp e și atât de palidă, în cât asistenții nu-i dau un an de viață.  Suferința 'i-a mărit grațiile care o împodobesc, în loc de a-i le distruge.  Aceasta e în rânduiala naturei. —Florile mor, dar vestejindu-se, ele îmbălsămesc aerul cu dul-cele lor parfume și ornează câmpiile cu dalbele lor frumuseți.  II  Era în luna lui Mai.  Aerul era dulce și par-fumat; paserile cântau prin dafini și prin bos-chete.  — Nu departe de orășelul din munți dili-gența, care venea din Târgoviște, cobora o repede coastă, încărcată de călători. — Printre persoanele care ocupau fundul diligenței, se afla și un tî-năr, a cărui nobilă figură, brună, se distingea dintre cele alte. —Acest tînăr avea ca la 22 de ani.  — Mai avem mult până să ajungem?  întrebă el pe unul din vecinii săi.  — Vre-o două ceasuri, așa cred, răspunse în-trebatul.  și după acest răspuns, tînărul, care părea foarte nerăbdător, se cufundă într-o adâncă reverie.  Era Crobea.  El venea să petreacă lângă idolul său, Mari-oara, câte-va zile ce găsise mai libere.  El era fericit și în acel moment visa poate o fericire și mai mare, căsătoria sa cu Marioara îi părea asigurată.  — Părinții ei 'mi-o vor da de sigur, cugetă el, Marioara va fi a mea!  E adevărat că nu sunt de neam mare; dar sunt avut și cu nume ro-mânesc; ș-apoi Marioara e săracă.  Ast-fel cugeta Corbea.  — Aspirațianile sale ar fi fost împlinite poate, dacă n-ar fi avut de-a face cu un om ca Arhondărescu și dacă n-ar fi avut de dușman pe Chesat Efendi care-i număra zilele.  Intre acestea umbrele serei acoperiseră câm-piile, dar diligenta era la poarta orașului.  Peste un sfert de ceas ea sosi în curtea poștei.  Aci Corbea fu întâmpinat de un prietin al său, și care aflase de venirea lui.  Dupe ce se îmbrățișară prietenește, Corbea băgă da seamă că prietenul seu este îmbrăcat în haine de serbătoare.  — Dar asta ce mai e? . . .  zișe Corbea rîzând.  Nu sunt nici pitar, nici vistiernic să mă primești în ast-fel de mod.  — Poate vei deveni cu vremea, zise pe acelaș glas, prietenul seu.  — Dar de-o cam dată aceste vestminte nu te privesc; la nouă ceasuri mă duc la o nuntă, unde sunt poftit.  — O nuntă! . . .  — A!  bine zici, că n-ai cum ști! . . .  ș-apoi cum era să afli.  — La Grueni nu prea vin nou-tățile, mai cu seamă cele casnice. . .  — Dar ce nuntă? . . .  întrerupse Corbea.  — A lui Ianache Varicos! . . .  — Negreșit că a luat vre-o văduvă avută, dar bătrână și urîtă tot ca el?  — Te înșeli! . . .  Mireasa lui Ianache este cu totul din potrivă. . .  ea e săracă.  — Ce fel, Ianache să ia o fată săracă? . . .  — Intocmai, Enache cămătarul a găsit de cu-viință că a luat destulă camată asupra banilor, și s-a decis pentru cât-va să se ocupe și de fru-musețe. . . .  — Atunci mireasa lui Enache este frumoasă și tînără?  — și una și alta.  — Dar numele ei? . . .  — Marioara Arhondărescu.  La aceste cuvinte Corbea îngălbeni și începu să șovăiască.  El se rezemă de perete ca un om beat.  — Ce ai?  strigă prietenul său.  Ești mai gal-ben ca un mort!  — Nu e nimic! . . .  articulă Corbea cu slă-biciune, cătând să se conțină.  Nu e nimic!  re-petă el; — o amețeală, o osteneală a drumului.  Să lăsăm acum pentru un moment pe nefe-ricitul Corbea și să ne transportăm în casa d-lui Arhondărescu.  Curtea era plină de trăsuri.  Ferestrele vărsau torente de lumină și muzica cânta arii de vese-liă în intrarea casei.  In salon balul începuse a se anima deja.  Invitații soseau cu grămada. —Fără a ne opri să perdem un timp prețios, descriind luesul fastuos dar lipsit de bun gust al Doamnelor din acest oraș, să trecem la mireasă, frumoasă Marioara re-trasă într-un unghiu al salonului, ea ședea palidă și tristă pe o canapea.  Albaștrii săi ochi înotau în lacrimi. —Iluziunile ce perduse, speranțele ce se stinseră în virginalul ei sîn, o turmentau în acest moment mai mult ca în tot-d-auna.  — Această serbare, cugata ea, o destinasem în gândul meu lui Crbea, și Corbea nu mai este!  Beteala nunțială care 'mi încingea fruntea, acum vre-o patru luni încă mă vedeam în reveriile mele, punând-o pentru Corbea.  și astă-zi el nu mai e! . . .  Pentru un altul am pus beteala nun-țială. . .  — Pentru un altnl! . . .  și o imensă disperare se întipări în figura co-pilei; sprîncenile ei se contractau de durere, ini-ma ei svâcnea și ochii 'i se umpleau de lacremi ce putea abia să-i oprească — Dânsul se învârtea fantastic prin salon și muzica cânta. . . .  cânta. . . .  cânta. . . .  ca și cum ar fi vrut să insulte durerea Marioarei.  Mirele Ianache Varichos umbla din grupă în grupă adresând la fie-care câte un cuvânt, bine dichisit și ținându-și gâtu țeapăn ca un adevărat mojic speriat.  CHESAT Efendi  Din timp în timp, el se apropia de Marioara, adresăndu-i complimente pe care silea să le facă dulci și alese, dar care în realitate nu era de cât niște banalități vulgare și ordinare ca o-mul ce le adresa.  Orele 10 sunară.  Balul era în toată splendoarea sa.  — Ianache se apropie din nuou de Marioara, îi prezintă bra-țul și trecu cu dânsa în camera atenantă, tran-sformată în bufet.  — Ești frumoasă, Domnișoară, și dac-ai ști cât te iubesc! . . . .  Marioara înfiorată începu să tremure.  Ianache își esplică îndată această emoțiune în favoarea sa și atrăgând-o către o canapea, ce se afla lângă o fereastră de-asupra grădinei, o sili să șează și continuă de a-i adresa cuvinte, care mai de care mai nesăbuite.  Fereasta era deschisă.  — Un arbore care era în dreptul acelei ferestre, scoase de o-dată un lung freamăt, ca și cum ar fi suflat vântul cu putere.  Dar afară atmosfera era liniștită și nici cel mai mic zefir nu adia.  Ianache vorbea mereu și Marioara continua de a ține tăcerea.  Grecul însă atribui această tăcere naturală, timidităței unei tinere copile, și luând curagiu, voi să-i înconjoare talia cu brațul.  Marioara dete un țipăt, dar același freamăt care se mai auzise încă, se produse din nuou, și aproape în același moment, un om sări de pe fereastră în casă și cu un revolver ce ținea în mănă, făcu foc asupra lui Ianache!  Acesta căzu.  — Corbeo! . . .  strigă Marioara și căzu jos fără cunoștință.  III  La sunetul ce produse detunarea revolverului lumea din salonul vecin alergă spăimântată.  Tabloul ce o aștepta aci, era înfiorător: Ia-nacbe zăcea pe scânduri în mijlocul camerei și cu cămașa sângerată; Marioara leșinată pe o ca-napea și Corbea palid, lângă dânsa, palid cu sprân-cenile crunte, aștepta evenimentele cu sânge rece.  Invălmășeala fu mare.  Câte-va doamne, leșinară.  — Cuconul și cucoana Arhondărescu, crezând că Marioara e moartă scoaseră țipete îngrozitoare.  Intr-un moment salonul nunței, atât de ani-mat, atât de vesel cu puțin înainte se deșertă și reintră în tăcere.  Vestea despre cele întâmplate se răspândi cu repeziciunea fulgerului, și mai mulți medici dimpreună cu polițaiul sosiră îndată.  Dar, Ianache era mort.  Marioara după câte-va ore își reluă simțirile, iar Corbea, nefericitul voinic fu arestat.  Cititorii își aduc aminte fără îndoială, posi-țiunea în care îl părăsisem.  Corbea, dacă nu ne înșelăm, părăsise pe acel prieten, care eșise să-l întâmpine în curtea poștei și care 'i dedese fatala noutate, într-o stare de surescitațiune morală nedescrisă. —  El luase cu pași repezi drumul locuinței Marioarei, intrase pe ascuns în grădiniță asupra căreia da fereastra camerei în care văzurăm petrecându-se drama ce am espus, și se urcase în arborele în care se afla lângă acea fereastră.  Motorul care 'l împinsese de a-și alege tocmai acea fereastră, este că el o văzuse deschisă și că tot-d-a-una observând arborele din dreptul ei, cu-getase, cu drept cuvânt, că acela era puntul cel mai favorabil pentru a putea observa cele ce se petrec înăuntru.  Intențiunea lui era de a vedea încă odată pe Marioara, fără ca să fie însă văzut de dânsa, și de a se sinucide în urmă.  Soarta voise însă ca Ianache să-și conducă mi-reasa în acea cameră și să se așeze cu dânsa pe canapeaua de la fereastră în cestiune, spre a-i vorbi de amor.  La această vedere Predilă tremură.  De mai multe ori puse mâna pe revolverul ce avea la sine din călătorie, de mai multe ori pusese mâna pe acel revolver, spre a ucide pe grec, însă se abținuse.  Dacă Ianache, nu 'și-ar fi permis să măsoare cu brațul său profanator talia frumoasei copile, poate că lucrurile s-ar fi schimbat și ar fi luat cu totul o altă față.  Dar Ianache, fără să știe, își răpi și această ultimă scăpare.  La acea vedere Corbea își perdu mintea și sări în odae de pe arborele asupra căruia se afla.  De aci înainte cunoaștem ceea ce s-a întâmplat.  Să revenim la Marioara.  Când ea își veni în fire și deschise ochii, văzu în jurul său pe părintele și mama sa.  — O!  ce vis urît am avut, zise ea cu o voce stinsă.  Apoi după o lungă pauză, ideile lămurindu-se strigă:  — Dar nu! . . . .  Nu a fost vis! . . .  Am văzut pe Corbea. . .  cum văz. . .  Corbea! . . .  Glonțul. . .  Ianache! . . .  și articulând aceste cuvinte căzu iar în slăbiciune.  A doua zi fiind mai bine, părinții săi, fură siliți să-i descopere tot.  Ei îi mărturisiră hidoasa comedie ce jucaseră în privința morței lui Corbea, spre a o decide să priimească de soț pe Ianache.  — Ce pedeapsă! . . .  Fură siliți să se umilească din 'naintea propriu-lui lor copil!  Când Marioara află că Corbea trăește, uită toate suferințele ce îndurase: își îmbrățișă părinții și înarmându-se cu o energie rară sexului slab, în loc de a se dezola, se dete speranței, având fer-ma convincțiune că o așteaptă un viitor fericit și că Corbea nu va fi condamnat.  Peste câte-va zile, obținu permisiunea de a-l vedea.  — Corbea! . . .  esclamă ea la prima întreve-dere, și căzu pe sînul frumosului voinic.  — Te iubesc, murmură el stergându-și ochii care 'i se umpleau de lacrămi.  In tot cursul prevențiunei nu fu zi, de la că-pătarea voei de a-l vedea, fără ca Marioara să nu vie să-l vază,  Ei erau fericiți!  Dar veți zice:  — Aceasta este o fericire? . . .  — Da, voiu răspunde eu.  — Erau fericiți pen-tru că sperau și puteau să 'și destăinuiască tî-năra lor iubire.  A spera, este o fericire atât de dulce! . . .  Dar Corbea și Marioara nu sperau numai, ei se iubeau.  Amorul și speranța nu constituesc oare ferici-rea cea mai deplină ce poate să egsiste?  — Așa este, îmi veți respunde, dar amorul și speranța nu formează de cât o fericire relativă.  Aveți dreptate! . . . .  Dar spuneți vă rog, dacă se poate cum-va să egsiste în lume fericirea absolută.  Corbea și Marioara erau dar fericiți.  IV  Dioa necinstei se apropia.  — Corbea trebuea să fie judecat, și poate spânzurat.  — Toată lumea ar fi fost de sigur în favoarea lui Corbea, dacă Chesat Efendi și toți lingușitorii lui n-ar fi căutat toate mijloacele să 'l condamne la moarte.  Să-i fi auzit, ai fi crezut că Ianache fusese un sfânt, un om muncitor și plin de virtute, care 'și câștigase averea în modul cel mai onorabil, cel mai constiincios, care făcea onoare orașului și cele-l-alte.  Intrebați însă văduvile și orfanii jefuiți prin camătele sale.  Lumea știa fără îndoială, ce preț să pună pe acele elogiuri, dar lumea uită relele ce i le-a fă-cut un om când acel om nu mai este.  In fine, în zioa de 18 Octombre, avu loc ju-decata lui Corbea.  Presența Morioarei îi întărea puterile.  El se declară vinovat; regretă faptul comis desluși cum că intențiunea sa nu era de a ucide pe Ianache, ci de a se sinucide, după ce va fi văzut pe Marioara.  Era să fie achitat, dar judecătorii plătiți de banii și influența lui Chesat Efendi , îl condamnară la douu-zeci de ani închisoare.  Marioara palidă, dar tare, se apropie de Corbea.  — Curagiu, îi șopti ea.  Nimic nu e încă pierdut.  Intr-adevăr, scăparea lui atârna numai de un fir de ață.  Tăiat și acest fir, securea era să cază asupra condamnatului și să 'l lovească cu toată cruzi-mea.  — Acest ultim fir era recurgerea la Divan.  Se va stinge oare și această ultimă scântee de speranță, sau va deveni un focar?  Cine poate ști! . . .  V  Peste cât-va timp de la închiderea lui Corbea se pusese în lucrare jalba către Divan.  Marioara era oare-cum abătută, neștiind ce sfârșit va avea această jalbă.  Tristă și uimită, ea sta retrasă în camera sa și la fie-care dată ce se deșchidea ușa, tresărea că luase înțelegere cu tatăl său să o vestească de sfârșitul acelei jalbe.  De odată cucoana Arhondărescu intră veselă în casa ficei sale și-i zise:  — A scăpat!  A scăpat! . . .  căci acuma consim-țeau cu toții la căsătoria ei cu Corbea.  Marioara, la cuvintele mamei sale, păli de bu-curie și lăsându-se să cadă în genuchi:  — Dumnezeul meu! . . .  îți mulțumesc! . . .  șopti densa plină de-o sacră emențiune.  Marioara duse numai de cât iubitului său feri-cita veste.  Inainte însă de a se pronunța achitarea, Corbea fusese adus la Mocileni, unde fusese închis.  Marioara venea foarte des cu muma sa să-l vază.  Intr-o zi un mic câine favorit, se luă după trăsura stupânei sale care se ducea să facă lui Corbea visita obicinuită, și nu voi în nici un chip să se mai întoarcă acasă.  Marioara opri trăsura și 'l luă cu dânsa.  Dar când fu să plece de la Bisericani înapoi, câinele începu să chelălăiască în jurul lui Corbea ca și cum ar fi voit să rămâe cu dânsul și ca și cum 'i-ar fi cerut ajutor.  Această rugăciune a câinelui fu înțeleasă de Marioara și ea zise lui Corbea:  — Imi pare că micul meu cățeluș voește să rămâe cu tine.  — Atât mai bine, respunse acesta; eu voiu îngriji de dânsul și mă voiu desfăta cu jocurile lui.  — Oprește-l atunci! . . .  zise Marioara, și se de-părtă.  Micul Leu, că așa se numea cățelul arătă, o mare iubire pentru Corbea și în curând a-cesta îl luă în atâta afecțiune, în cât nu se putea despărți un moment de dânsul.  VI  In zioa în care Corbea obținuse grația de la Divan, și când Marioara alergase la închisoarea lui ca să-i dea de veste, iată ce se întâmplă:  Chesat Efendi , care văzu că Corbea va fi achitat și că viața lui va fi în pericol și afară de acestea nu va putea dobândi calul acestui voinic, își deschise punga în dreapta și în stânga, până ce în fine reuși a face ca Corbea să fie dat în mâna lui după achitare și să zică că a fugit din închisoare.  Sărmana Marioara!  Fericirea 'i surise așa de tare, în cât nenorocirea deveni ultimul ei sfârșit.  Ea plecase, cum știm, împreună cu muma sa să-i vestească frumoasa și fericita noutate, că Divanul îl ertase.  Cât de mare îi fu încremenirea, când i se spuse de păzitorii închisorii, că Corbea a sfărâmat ză-brelele ferestreler și a fugit.  — Tocmai când îl scăpasemu! . . .  cugetă Marioara.  — Totul în zadar, îi spuse temnicerul; daca nu fugea. . . .  poate: dar acum când îl vor prinde va fi din nou închis, ba poate spunzurat. . .  — Doamne! . . . .  Doamne! . . . .  se ruga sărmana Marioara! . . . .  Dar Corbea nu mai era!  El nu fugise însă, Chesat Efendi devenise stăpân pe viața lui.  Iată pentru ce câinele Leu, rămas în urma lui Corbea, urla în toate zilele dimineața și seara  V  Era noapte.  Alexandru III Vodă, sta într-o sală înconjurat de curtezanii săi cei mai de aproape.  Acest om era în vârsta dintre bătrânețe și ma-turitate; figura lui esprima pismă și răutate.  în adevăr, cercetând viața sa, vedem trăsuri de ace-lea ce ne arată pe omul pismăreț, bănuitor, cu suflet mic, fără conștință, fără principii nici în viață privată nici în viață politică, iubind tro-nul numai pentru tron.  In acest moment un Bulubașa anunță că sei-menii au adus pe Corbea.  — Să-l aducă aici, zise Domnul.  După câte-va minute, Corbea intră în mijlocul a mai mulți seimeni.  El era îmbrăcat cu costu-mul său de țară, părul lung pe umeri, privirea pătrunzătoare și severă se lăsă asupra acestoi oameni ca un nor de fer.  Alexandru al III-lea nu putu să sufere și lăsă ochii în jos, apoi căutând putere în mânia sa, îi zise  — Ai voit să fugi la turci să-ți vinzi țara.  Pentru ce? . . . .  Căci ți-am făcut multe bunuri poate!  te-am scăpat de la închisoare.  — Ce dovezi ai că am voit să fac cele ce zici? . . .  Nici una.  Ast-fel ți-au spus toți acești oameni ce te înconjoară, datoria lor de linguși-tori este să mință; dar datoria unui domn este să nu- crează.  Tu trăeși cu ei, și numai cu ei, și ei te înșeală ca să te răcească de țară, îți spun că țara umblă să te piarză și tu crezi, și cu cât te depărtezi de țară, cu atât te apropii de ei.  Dar pentru ce îți voiu mai zice aceste?  Ele nu pot să te schimbe.  Imi zici că ai făcut mult bine pentru mine.  Aceasta adevărat este; dar acesta nu îndatorează nimic la tăcere; când 'mi-ai făcut binele de care vorbești, eu 'l-am priimit cu tocmeala de a mă lăsa în mâinile acelui mize-rabil de Chesat Efendi ?  Tu faci rău mie și țărei, pentru aceasta dar îți voiu. . .  — Si care este răul ce fac acestei țări și ție?  — Te sprijini pe turci și pe greci și nu mai ții socoteală de legile țărei; biruri mari ai pus pe țară, pe oameni îi ucizi fără judecată, sau i dai prada veneticilor, bunioară cum m-ai dat pe mine.  — Dar pe cine mă voiu sprijini, dacă nu pe străini?  Pe voi? . . . .  Iată cum răspundeți prin tră-dare.  Nu țiu socoteală de legile țărei?  Pun biruri grele? . . .  Dar eu nu am cumpărat domnia cu legi, ci cu bani.  — Domnia cată să fie un lucru sfânt, iar nu negustorie.  — Destul! . . .  în loc să-mi căzi la picioare și să-ți ceri ertare, tu te împotrivești mie și mă mustri, țăran necioplit!  Ce altă dovadă mai bună, că vreți să mă răsturnați?  Dați-l la închisoare și voiu pune eu la cale ce are să se facă cu dânsul.  — Ai puterea în mână, ești stăpân pe lutul meu; nu însă.  și pe gândurile mele. . .  — Luați-l! . . .  mai strigă Domnul.  Corbea surîse și eși cu sbiri săii.  — Mâine să i se tae capul înaintea poporului.  — Acest om are inima țăranilor pentru dân-sul, Doamne nu ar fi mai bine să piară în as-cuns?  — Nu, Vistiere!  Voiu să piară pe față, ca să se cutremure toți cei ce cugetă ca dânsul!  Lingușitorii se retraseră, și Vodă rămase singur.  Guardienii plecară la închisoare.  VI  — L-ai cuminicat părinte?  întreabă unul din ei întorcându-se către preot.  Gădea așteaptă. . .  cată să sfârșim odată.  — Preotul dete cuminicătura lui Corbea.  Acesta o sorbea și zise:  — Voința lui Dumnezeu fie îndeplinită! . . .  — Acum vin-o dupe noi!  zise cel d-ântâiu gar-dian.  Corbea se scoală și-l urmează.  La ușa camerei pe din afară erau înșirați mai mulți seimeni armați.  Indată ce Corbea apăru, ei îl înconjurară, și el merse în mijlocul lor.  Indată ce eșiră ast-fel din curtea închisoarei, Corbea văzu o mulțime de oameni adunați în piața din vecinătate.  Nu departe de zidurile în chisorei se înălța un pat de scânduri de brad.  Acolo era locul destinat pentru tăerea capului lui Corbea.  Intr-unul din capetile acestui pat ședea în picioare cu o secure în mână gâdea, care mai din-nainte fusese huiduit de popor: împrejurul patului erau soldați armați și între pat și zidul închisorei se vedeau două tunuri întoarse către locul de tăiere; tunarii stau preparați să tragă, îndată ce Corbea apăru tot poporul strigă:  — Corbea! . . .  Corbea! . . .  Să nu moară Corbea! . .  Să moară păgânii! . . .  Corbea să trăească.  Osânditul se urcă pe patul de tăiere.  Acolo el îngienuchiă și ceru să-si facă cea din urmă rugă-ciune.  Lucru ciudat!  Când poporul văzu pe acest om rugându-se, un sentiment neînțeles încinse sufletul său.  Toată această mulțime căzu în ge-nunchi și se rugă în acelaș timp pe când se ruga Corbea!  Corbea sfârși ruga și îndreptându-se către Gâde îi zise!  — Vino! . . .  Fă-ți datoria! . . .  Gâdea își pregăti secura, făcând toate miș-cările pentru tăere.  Ferul se ridică asupra ca-pului lui Corbea.  Mulțimea se înfioră la vederea acestei mișcări grozave, fie-căruia i se părea că secura era ridicată pe gâtul său.  Gâdea era să lovească! . . .  Când din depărtare un glas de femee strigă din toate puterile!  — Opriți-vă! . .  Opriți-vă! . .  Poruncă de la Vodă!  și gâdea încremeni cu securea ridicată.  Poporul respunse prin mii de urări! . . .  O fată tînără, îmbrăcată în negru, cu părul revărsat pe umeri, frumos și negru ca durerile sufletelor nobile, despicând mulțimea, se urcă pe patul de tăere și se aruncă în brațele lui Corbea.  Era Marioara. . . .  — Cine ești?  răcni capul seimenilor.  — Iată cine sunt! . . .  și Marioara îi întinse un pergament cu porunca Domnului care revoca pe-deapsa cu moartea.  Aceasta oare, devenise o fericire pentru bietul Corbea? . . ,  Nu! . . .  Scăpat de la moarte trebuia să fie aruncat din nou în închisoare.  Sermana Marioara se deprinse cu această viață.  Văzând moartea sigură a iubitului ei, merse la Domn, îi câzu în genuchi, își smulse părul; în fine, acesta mișcat de frumusețea ei și nu-trind oare-care plăceri neomenoase, pe care spera să și le îndeplinească mai târziu, făcu grațiarea lui Corbea însă, numai, de la moarte, iar nu și de la închisoare; cu modul acesta el își asigurase două căi: una de a ținea pe Marioara în tot-d-a-una în apropiere, pe lângă închisoarea iubitului ei, altă.  că dându-i ertare el credea că va do-bândi iubirea Marioarei, din causa generosităței ce arătase.  Cât despre Marioara, ea priimise de-o cam dată să-l scape de la moarte; iar cât despre închisoare era alt-ceva.  — Ei se putea vedea. . .  se puteau iubi. . .  iată tot.  Ast-fel dar Corbea fusese din nou închis.  Mai 'nainte însă văzurăm că el fusese dat în mâinele lui Chesat Efendi .  Să vedem cum scăpă el din mâinile acestui nele-giuit și cum ajunsese prisonierul lui Alexandru III.  Chesat Efendi, ceruse și dobândise prin bani, soarta viteazului Corbea.  — El îl închise în pim-nițele sale și acolo îl hrănea într-un mod foarte mizerabil.  Bietul Corbea suferea cele mai nele-giuite torturi, ca să spue unde își ține calul, — Corbea nu voea să spue cu nici un chip.  Intr-o zi el își prepară o armă dintr-o bucată de cerc ce se afla prin acea subterană, și pe când venea păzitorul să-i aducă merindele, el îl ucise cu acea armă și strecurându-se cu multă dibăcie fugi din teribila lui subterană.  Chesat Efendi aflând de fuga lui, puse să-l ur-mărească.  — Cercetă pe ascuns la Boerul Arhon-dărescu, însă ei, după cum știm, îl țineau că e fugit.  — Trebue să fie în Grueni, în satul său, cugetă veneticul.  — A!  Il voiu prinde și amar va fi de dânsul.  Spre acest scop el trimiese cei patru sbiri, pe care 'i-am văzut la început în casa bătrânei Vo-chița.  — De și cam târziu dar am crezut de da-torie a lămuri începutul acestei istorii.  VII  Ne-aducem aminte, că cei 4 sbiri, se ascunse-seră în ograda lui Corbea, — doi în podul coșarului, iar cei alți doi în podul casei.  Peste vre-o două ceasuri bătrâna Vochiță se reîntoarse cu inima mulțumită, căci moș popa îi citise molifta; — ea intră în casă.  și se îmde-letnici cu de-ale trebei, fără să bănuească de tâlharii ce era ascunși în casa ei.  Către seară, sosi și Corbea, ostenit și gânditor.  — Bine te-am găsit măicuță, zise el voichiței.  — Bine ai venit sănătoșel, copilul meu, zise bătrîna cu bucurie.  — Toată ziua am fost neli-niștită.  — Unde-ai întârziat până acum.  — Tu știi foarte bine că de când ai scăpat din mâinile acelor nelegiuiți îmi făgăduiseși să fii cu mine și să nu te mai duci prin oraș.  — Oamenii din orașe sunt ca câinii. . .  Corbea era așa de preocupat cu gândurile sale, încât nici nu respundea la întrebările și la cu-vintele Vochiței.  — știi destul de bine, urmă Vochița, că tre-burile ne merg foarte reu, vitele ne-a murit mai toate, bucatele au rămas mare parte pe câmpuri.  — Ai dreptate mamă, așa e am suferit multe păgubi. . .  mai cu seamă dumneata ai fost foarte nenorocită, dar nu e vina mea! . . .  ș-apoi acum nu este asta care mă muncește. . .  — Cum? . . .  Mai ai încă noi planuri?  Lasă-te dragul meu de întreprinderile tale.  — O să-ți pierzi capul! . . .  — Nu pot mamă! . . .  Destinul mă târăște pe calea ce am apucat, O!  cât aș da să scap de în-curcătura în care me găsesc! . . .  Dar! . . .  Marioara! . . .  O!  iată cea ce mă face și mai nenorocit. . . .  Iu-birea mea mă va pierde mai curând de cât in-tunericul în care mă aruncase veneticii.  — Iubirea ta! . . .  Dacă o iubești și dacă te iu-bește și ea, luați-vă și trăiți împreună, ce vă pasă vouă de venetici, ce vă pasă de cea-l-altă lume? . . .  — Așa e dar din cauza lor nu pot scoate ca-pul în lume; astă-zi mai mult de cât ori când. —  Căci, trebue să-ți mărturisesc, mizerabilul de Che-sat Efendi, mă urmărește pretutindeni — de când am scăpat din închisoarea lui, sbirii lui mă caută în tot locul.  — Ori unde nu gândesc cu ei mă întâlnesc.  — Dar, din norocire, curagiul și puterea mea îi trimite pe toți pe cea-l-altă lume! . . .  Mă voiu lupta până ce voiu fi în stare;. . .  dar în cele din urmă, cine știe.  — Aide, dragul meu, nu mai te obosi cu ast-fel de necazuri; — ei nu vor pătrunde și până aci.  — în sat te iubesc toți și nimeni nu va suferi să se apropie dușmanii de casa noastră.  — Așa e, daca ar trebui să stau numai în sat. . . .  Dar, nu înțelegi mamă, că trebue să văd pe Marioara, trebue s-o întâlnesc cât mai de gra-bă.  — Dragostea ei mă usucă și mă face să nu stau la un loc. . .  Trebue s-o văz, mamă, trebue s-o am lângă mine, s-o ascult vorbind. . .  s-o iu-besc și să mă iubească! . . .  — Nenorocit copil! . . .  murmură bătrâna.  Soarta ți-e în adevăr cumplită.  — Fără această dragoste, tu ai putea fi fericit.  — Ințelegi dar, că trebue să fac toate putin-cioasele să mă întâlnesc cu ea; să-i spun tot ce mi s-a întâmplat; căci ea trebue să sufere mult.  ș-apoi cine știe. . .  dușmanii mei o fi mințind-o; 'i-o fi spunând că am murit sau cine mai știe ce.  — Așa dar vrei să pleci iar. . .  — Da, mamă, mâine voiu pleca din nou, și cred cel puțin să mă reîntorc fericit și cât se va putea mai curând.  — Fie voea Domnului!  zise bătrâna, ștergân-du-și lacrămile.  Corbea în suterană, ținând calul de frâu privește ușa cu dispreț.  — Acum mamă să ne culcăm: căci mâine trebue să ne sculăm de dimineață.  și Corbea luându-și noapte bună de la Vochița intră în odaia sa, iar bătrîna, după ce închise bine poarta ogrăzii intră și ea în odaia de alături să se odihnească.  Către mezul nopții, Corbea, nu adormise încă când auzi în pod oare-care mișcări neobicinuite.  El se sculă, își luă două pistoale din cuiu și eși în sală. —In momentul însă de a călca pragul odăei duoi oameni săriră ca fulgerul după ușa podului, și înainte de a prinde Corbea de veste să tragă cu pistolul, sbirii îi apucară mâinele cu putere.  Corbea ne putând să tragă cocoșul, se sforța în brațele lor și lovind în tâmplă pe unul din ei cu țeava pistolului îl ameți și îl culcă la pă-mânt.  Cel-alt se luptă cu toate puterile și isbuti d-abea a-i înfige cuțitul în umăr.  — El țintise la inimă, dar Gorbea printr-o repede mișcare se sustrase de la o moarte sigură.  Vochița eși și ea; dar sbirii lovind-o cu piciorul o asvârli în ușă producând ore-care sgo-mot.  — și când ea dete primul țipăt înăbușit, cei-alți sbiri, ascunși în podul grajdului, se re-peziră înăuntru și împreună cu cel-alt reuișră a deserma pe Corbea și a lega pe biata Vochița, înmărmurită de groază.  — Ești al nostru, ucigașule semeț! . . .  strigară cei trei sbiri!  Corbea scărșni din dinți și se smuci din mâi-nele lor.  Dar în zadar; mâinele și piciorele-i erau strâns legate.  — Acum să ne spui unde-ți-e calul? . . .  Alt-tel te omorâm aici. . .  sau te sugrumăm de viu! . . .  — Omorâți-mă dacă vă stă în mână, dar ca-lul nu veți afla unde e! . . .  — Bine! . . .  ziseră zbirii; dacă nu voești a ne spune nouă, vei spune stăpânului nostru; el va ști să-ți scoată vorbele din gură, măcar cu cârligul.  — și cine este stăpânul vostru?  întrebă Cor-bea cu dispreț.  — Chesat Efendi! . . .  — Chesat Efendi? . . .  A! . . .  nelegiuitul! . . .  și-a regăsit prada! . . .  Dar fiți siguri bîestemaților, că nu eu voiu fi cel care va suferi din nou tortu-rile lui, ci el va peri în ghiarele mele! . . .  — Vom vedea! . . .  rânji Ifraim.  în fața lui nu vei zice tot ast-fel! . . .  Acum pe drum copii!  Pe bătrâna s-o vărâm așa legată cum se află sub pot.  și după ce puseră bine pe biata Vochița, doi luară pe Gorbea, iar doi duceau de supțiori pe amețitul sbir, care d-abia își putuse veni în simțire.  A doua zi de dimineață, ei se aflau în curtea lui Chesat Efendi, și când acesta se sculă, sbirii îi înfățișară pe Corbea, legat cobză.  — Iată-te în fine, mișelule!  răcni Chesat.  De astă dată nu vei mai scăpa.  Dacă-mi vei spune unde 'ți-e calul te voiu ține cu viață; iar de nu am să te taiu în bucățele.  — Fă ce vei voi cu mine, că eu nu-ți voiu da calul meu.  Nimeni nu știe unde l-am ascuns.  Deci poți să nădăjduești mult și bine.  Afară dacă te vei învoi cu mine la cea ce 'ți voiu cere.  — Să vedem, zise Chesat Efendi, netezindu-și barba.  — Dacă te 'nvoești să-mi dai libertatea și să nu mă mai superi nici odată, să mă lași în pace să iau pe Marioara de nevastă și să trăesc cu dânsa neturburat de sbirii tăi, atunci îți făgă-duesc să-ți vânz calul!  nu însă să ți-l dăruesc.  — Nu se poate!  zise grecul turcit.  Dacă 'ți voiu da libertatea tu te poți rescula cu de-ai tăi în potriva mea și să-mi ei calul și poate și viața.  — Odată ce-i vei cumpăra, zise Corbea, ce drept mai pot avea asupra lui?  Cât despre viața ta la ce-mi va folosi, când eu voiu fi liniștit și neturburat de neomeniele tale? . . .  Chesat Efendi cugetă cât-va și după ce luă o hotărîre, zise lui Corbea:  — Uite, te am în mâinele mele; aș putea să fac din tine ori ce voiu vrea; dar fiind că zici că sunt neomenos, voesc să-ți dau o dovadă că te înșeli.  Cât îmi ceri pe calul tău?  — Nu-ți cer mult: două mii de galbeni, cât pentru zestrea Marioarei.  — Două mii de gelbini pentru un cal! . . . .  Dar fie,. .  face mai mult de cât atât. . .  și turcu șoptind unui vătaf al său, chel și cu mustățile până 'n ureche; acesta se depărta și peste câte-va momente reveni cu două pungi pline cu aur.  — Iată, zise Chesat lui Corbea, iată-ți prețul calului; dar să te ții de cuvânt.  Să nu faci un pas spre răsbunare, căci nu vei avea nici o pu-tere! . . .  — Să mă ferească sfântul! . . .  respunse Corbea.  — Acum ține banii și spune-ne unde este calul.  — Nu vă voiu spune, cât voiu fi în mâinele voastre.  — Credeți că nu înțeleg șiretlicul?  —Voiți să aflați unde este calul, și apoi să faceți cu mine tot ce veți vrea? . . .  Nu! . . .  S-apoi în locul unde e calul nimeni nu poate intra de cât eu; dacă voești, dâ-mi câți-va oameni de-ai tăi siguri, și când le voiu da calul, atunci să-mi dea și mie libertate.  — Bine, zise veneticul; dar ia seama să nu faci vre-o neghiobie că nu scapi de mâinele mele.  — Fii pe pace, zise Gorbea, cam în doi peri.  Cum se înoptă Corbea porni însoțit de 6 oa-meni ai lui Chesat, bine armați, și spre mezul nopței, ajunseră în Grueni.  La marginea satului era o mică pădurice, care de și puțin întinsă, dar copacii erau bătrîni și scorboroși.  — Calul meu este în aceasta pădure, zise Corbea, să intrăm și 'l vom găsi în grajdul lui.  Intrară în pădure și se opriră în fața unui copac mare și scorboros.  Corbea scoase o mică daltă ce o avea în sînul său și înfîgând-o în coajea a-celui copac, ea se deschise întocmai ca o ușă.  Cei șease păzitori ai lui, se priveau unul pe altul plini de mirare.  — Să intrăm în grajd, zise Gorbea, și el apu-că cel d-ântâiu înainte, iar cei șease îl urmară.  La rădăcina copacului, ei deteră peste o in-trare cât poate încăpea un om, și unul câte unul urmară după Corbea.  în fața lor se deschise ca o subpământă.  care ducea cam depărtișor de la intrare.  Merseră ast-fel pe sub pământ, până ce deteră de o ușă de fer.  Corbea împinse zăvorul și in-trară cu toții într-un grajd zidit cu peatră, la ale cărui esle, Corbu era legat, nemâncat săr-mânul de vre-o două zile, de când cu fuga lui Corbea din închisoarea lui Chesat Efendi.  Cum simți sgomot, Corbu își ciuli urechile, își întoarse capul și începu să sforăe.  Cei șease oameni împreună cu Corbea intraseră înăuntrul grajdului, și pe când Corbea deslega calul, ei îl privea cu mirare; nu văzuseră nici o dată un cal mai frumos.  Lumina în acea subterană venea din două re-suflători, practicate cu multă dibăcie, de stăpâ-nul ei și comunicând cu esteriorul.  Când Corbea deslega calul și eși cu el spre ușă, cei șease păzitori voiră să-l urmeze; dar de-o dată Corbea trecu repede cu calul, și ușa de fer se închise în urmă-i lăsând înăuntru grajdului pe cei șease cu armele lor cu tot.  — Traiu bun, dragiii mei, le strigă Corbea de afară.  Ce bine stau acum!  2000 de galben în pungă și șease nelegiuiți îngropați de vii! . . .  Ha!  ha!  ha! . . .  și Corbea se depărta cu calul său, rîzând în hohot!