Fulga sau ideal și real  CINE O FI!  Între oaspeții ce se aflau în monastirea Curții de Argeș, acel nestimat al arhitectură bizantine, în vara anului 1864, era și un june, Costin Fulga.  Nimeni nu-l cunoștea.  Nu avea încă doozeci și cinci ani.  Fruntea lui lată și undulată de cugetări, uitătura vie și pătrunză-toare, semn al unui spirit concentrat, zîmbetul ironic care-i flutura pe buze cînd auzea discuțiile vulgare ale celorlalți, arătau că este una din acele ființe cari viețuiesc mai mult în sine și cari nu aruncă atenția în jurul lor decît numai atunci cînd află ceva mare, frumos și nobil, sau ceva demn d-a smulge prin ilaritate un suflet din lumea cugetărilor.  Junele Fulga nu avea altă ocupație mai favorită decît să contemple biserica, să străbată locurile vecine, să citească la umbra unui fag sau să se afunde în reverie, voluptatea sufletelor alese.  Avea o singură grijă, aceea d-a veni regulat la ora mesei.  Nu lua parte la convorbirile cari animau pe ceilalți oaspeți.  Își bea cafeaua, privind varietatea ornamentelor bisericei, adevărate giuvaerii de artă; apoi pleca, și nimeni nu-l mai vedea în cursul zilei.  El nu izbutise să cîștige simpatia oaspeților; din contra, ațîțase oarecum ciuda prin purtarea lui retrasă.  — Păcat de acest june!  exclama uneori o doamnă care păstrase din junețea de odinioară numai cochetăria și pe lîngă care grațiile ar fi putut trece fără teamă că vor fi întunecate.  Păcat!  — zicea ea — îi plac mai mult zînele muntelui, arborii stîncelor, norii cerului, decît lumea.  Este un sălbatec.  N-are creștere.  Cu toate că în fața lui este o dulce melancolie, dar sînt sigură că este un fiu de bădăran.  — Adevărat!  — exclamau ceilalți, și peste cîteva momente reîncepeau discuțiile cari urmau pînă cînd auzeau clopotul că-i cheamă la masă.  Aceasta era viața ce duceau de cîteva săptămîni oaspeții noștri.  Într-o zi însă, către apusul soarelui, curtea monas-tirei urui sub roatele unei carete care se opri la scară.  Era o familie însemnată din București, Urianu, care venea pentru cîtva timp în aerul pur al munților.  Domnul și doamna Urianu urcară încet scara, în capul căreia-i aștepta episcopul cu fața voioasă.  Pe cînd schimbau cuvintele de bunăvenire, un înger de copilă zbură pe scară și veni să sărute mîna cuviosului bătrîn care-i răspunse cu mîngîieri și sărutări pe frunte și păr.  Era Zoe Urianu, o gingașă copilă de optsprezece ani, în toată strălucirea frumuseței și a juneței, zglobie ca un flutur, sprintenă ca o căprioară.  Ochii ei negri și arzători păreau că mistuiesc tot ce este frumos, tot ce este plăcut în natură, verdeață, azur, stele, lună, auroră.  Vocea ei părea că îngînă tot ce este armonie și viață, pasări, zefire, murmurul apelor, freamătul frunzelor.  Coama-i neagră, fluturînd pe umerii rozalbi și rotunzi, părea o aripă de corb pe zăpadă.  — Tată episcop, unde este camera mea? — întrebă ea, luîndu-l de gît.  știi că trebuie să-mi dai una cum îmi place!  — Vei vedea că am știut ce-ți place!  răspunse bătrînul, luînd-o de mînă și ducînd-o la doo camere destinate noilor oaspeți.  Cînd Zoe văzu de la fereastră toată valea ce se întinde între oraș, monastire și dealuri, verde ca un covor, însmălțată ici și colo de arbori stufoși, iar Argeșul ca un brîu de argint scăldînd-o în tot lungul; cînd văzu sub fereastra camerei o grădină plină cu pomi ale căror ramuri se înclinau sub greutatea fructelor pîrguite, cu brazdele de flori cari îmbălsămau aerul, cu pasări cari ciripeau în frunziș, cu fluturi cari zburau ca niște fulgi de zăpadă, figura copilei se lumină de plăcere și, sărutînd mîna bătrînului, zise:  — îți mulțumesc.  Aci voi fi ca o zînă în palatul său.  — Ia seama însă!  — zise călugărul zîmbind.  — în camera de alături este un Făt-Frumos care cam aruncă pe fereastră versuri la stele, la flori, la pasări.  Să nu rătăcească vîntul acele versuri și p-aici.  — Nu te teme, voi închide bine fereastra.  Bătrînul trecu în camera părinților.  Un june alături. . .  Un june care aruncă versuri pe fereastră! . .  Un june despre care episcopul zice că este un Făt-Frumos!  — acestea puseră copila pe gînduri.  Ce voiți?  Era în anii cînd inima începe să șoptească preludele amorului, cînd sufletul așteaptă fără să știe ce, cînd brațele strîng la sîn fantasmele albe și frumoase cari zboară din capul ce arde.  Zoe se plimbă mult timp cu mînele încrucișate pe sînu-i care sălta.  Pentru ce acest june, pe care nu l-a văzut, pe care nu-l cunoaște, ale cărui versuri nu le-a citit, nu poate să-i iasă din minte?  Iacă ce cugeta ea cu seriozitate.  Văzînd însă că cugetările nu izbutesc a-i da un răspuns, începu să-și rînduiască lucrurile.  Pe fereastră-și puse cărțile: Bolintineanu, Alecsandri, Lamartine, Schiller, Chateaubriand, erau autorii favoriți.  După ce rîndui toate, așa că un ochi deprins îndată ar fi văzut că acolo este cuibul în care visează un suflet virginal, — plecă însoțită de guvernanta ei, Amalia, fată bătrînă de pe marginile Rinului.  — Acum să facem cunoștință și cu doamna Na-tură, zise Zoe către Amalia.  — Lasă pentru mîne această vizită.  — Nu, dragă, viața este scurtă!  — și zglobia copilă alergă pe pajiștea înverzită ce se întindea între poarta monastirei si iazer.  Apoi se rezimă de tulpina unui copac și se uită lung în oglinda apei, jucîndu-se cu panglicile pălăriei sale.  Ochii-i erau arzători, buzele-i murmurau.  Un fluture lipindu-se de buzele ei, ar fi auzit-o șoptind: Unde o fi el acum? Apoi întoarse ochii către monastire și-i aținti la fereastra vecină cu a ei.  Nu văzu decît 5 perdelele albe fîlfîind în vînt, pomii legănîndu-și vîrful, și suspină.  Un cîrd de oaspeți venea din susul iazerului.  Zoe și Amalia plecară spre dînșii.  Erau mai multe doamne și bărbați.  Zoe se uită 10 la fiecare dintr-înșii, dar nu văzu nici unul care să fie din categoria celor ce aruncă versuri pe fereastră.  Se aștepta să vază un june palid, înalt, mlădios, melancolic — pe cînd cei cari treceau, erau o adevărată varietate de tipuri burlește.  Zoe și Amalia se adînciră în vale.  Zoe visa, mergînd cu ochii plecați.  Ce se petrecea în sufletul ei?  Aerul era atît de dulce!  Boarele suspinau în frunze, paserile cîntau, iar norii strălucitori călătoreau pe aria senină.  Toate acestea pare că-i șopteau la ureche, ca să n-auză Amalia care culegea flori, întrebarea:  — Cum, Zoe?  Pînă acum n-ai întîlnit pe acela ce tu visezi?  — Nu încă!  răspundea ea suspinînd.  — Grăbește, timpul trece, viața nu are decît o primăvară.  În acel moment ochii ei văzură o hîrtie.  O lo și citi aceste versuri șterse cu cîteva linii:  Dacă viața noastră jună  E ca floarea unui crin,  Dacă moartea încunună  Traiul nostru cel mai lin;  Dacă noi n-avem ursită  Ca un pom să înverzim,  și în lumea fericită,  Ani d-amor să mai trăim! . .  Pentru ce această viață  Să ne treacă în zadar?  Hai să soarbem cu dulceață  Al iubirii scump pahar!  — Cum!  — exclamă Zoe, — și el a șters aceste versuri cari sînt atît de frumoase?  Dacă-l voi cunoaște o dată, o să-l rog să mi le scrie în album.  Apoi începu să comenteze versurile:  „Pentru ce ar așterne Dumnezeu aceste covoare de iarbă și flori, pentru ce ar încununa munții și cîmpiile cu verdeață, dacă nu pentru desfătarea noastră?  Ar fi o nebunie să lăsăm a trece cel mai frumos timp al anului fără a ne îmbăta de profumul florilor, de cîn-tecul paserilor, de freamătul și răcoarea pădurilor, de murmurul apelor și seninul cerului! ”  Zoe era într-una din acele dispoziții cînd răsună în suflet un concert de melodii, cînd tot ce izbește auzul și vederea, prin prisma iluziilor, este frumos.  Deodată Zoe se schimbă la față.  Ea văzu un june care înainta încet și cugetînd.  Ascunse hîrtia în sîn.  Ochii lor se întîlniră și doo scîntei scăpărară deodată.  — Cine o fi?  se întrebă copila roșind și tremurînd.  Ochii ei împăienjinați nu mai vedeau decît întunerec, și în acel întunerec privirea tristă și profundă a junelui.  — Cine o fi?  se întreba Fulga, urmînd calea către monastire.  Nu putea să-și șteargă din minte acea figură de înger și acea ochire care-i pătrunsese tot sufletul.  Noaptea veni.  Luna se rădică pe umărul dealului și lumină întinsa și frumoasa vale a Argeșului.  Lumea dormea.  Într-același timp doo ferestre se deschiseră la monastire, doo figuri se arătară.  — Cine o fi?  murmură Zoe, înclinîndu-și fruntea pe mînă.  — Cine o fi?  murmură Costin, ștergînd o lacrimă.  și ochii lor rătăciră mult timp peste vale.  Apele scînteiau la lumina lunii și a stelelor.  În același timp doo suspine se îngînară cu freamătul frunzelor, cu cîntecul greierilor; doo voci șoptiră:  — Cine o fi?  și ferestrele se închiseră.  ROo ȘI LACRIMI  Costin stinse lumina și se aruncă în pat.  Camera era scăldată în razele lunii.  El începu să cugete și cugetările lui erau aci triste ca lumina candelei ce ardea la morminte, aci rîzătoare ca florile stropite de plînsul nopții.  I se părea că o fantasmă albă se ascundea în cutele perdelelor, că din cînd în cînd scotea capul și se uita lung și amoros la dînsul, că cu încetul ieșea din ascunzătoarea ei și înainta către pat; că aci înclina figura ei care îi strălucea în undele părului ca o lumină în noapte, că simțea suflarea ei adiindu-l ca o boare pribegită din trandafiri și iasomie, că buzele ci calde-i atingeau fruntea.  Atunci se trezi, ca cum degetul lui Dumnezeu l-ar fi atins, căci acea fantasmă avea figura copilei ce întîlnise în valea monastirii.  Întinse brațele ca s-o strîngă la sîn, fantasma pieri.  Costin se sculă cu fruntea udată de sudori.  Lacrimi arzătoare îi șiruiau din ochi.  Camera părea plină de profumul ce exala părul fantasmei.  Rămase mult pe gînduri.  Era turburat, trist și voios; auzea în sufletul lui șuierăturile vijăliei, adierile îmbălsămite ale dimineții, gugulirile voluptății sufletești; vedea seninul cerului, purpura zorilor, răsfrîn-gîndu-se în cristalul apelor.  Își trudea mintea ca să înțeleagă acel mister.  — Să cred în farmece?  — se întreba el cu ciudă, ștergîndu-se pe frunte.  Pentru ce copila de ieri nu-mi iese din minte?  Ciudat!  și el ieși din casă, doară va ieși și copila din inima lui.  Dar să nu ieși, Zoe!  Unde vei afla tu un templu mai sînt, mai luminos, mai plin de armonie și amor, decît inima lui Costin Fulga?  Nu te îngrija dacă s-a supărat oarecum, pentru că nu înțelege ceea ce simte.  Pentru întîia oară simte voluptoasele torturi ale amorului.  și tu tot asemenea, dulce copilă, tu care te zvîrcolești cu neastîmpăr în patu-ți virginal, fără ca somnul să poată atinge genele-ți lăcrimate.  Cele doo ochiri ce v-ați aruncat ieri, au fost doo fulgere; inima voastră a fost iasca care s-a aprins 5 de acest foc ceresc.  Toate apele pămîntului nu pot stinge ceea ce Dumnezeu aprinde!  Costin se îndreptă spre poartă.  Era închisă.  Zgudui zăvoarele cu un necaz copilăros, ca cum ar fi sperat să le sfărâme.  Sări peste uluci în grădină, se strecură prin umbra pomilor, apoi își aruncă ochii spre fereastra. . .  care?  O singură fereastră era în lume, precum o singură lună în cer.  Nu văzu în camera ei decît lumina lunii sărutîn-du-se cu lumina unei candele.  Legănarea pomilor care își înălțau vîrful pînă în dreptul ferestrei, făcea să se legene cele doo lumini.  O privighetoare cînta, legănîndu-se în vîrful unui pom.  Îi păru că paserea indiscretă se uita înăuntrul camerei.  Pentru întîia oară simți gelozia amorului, și această gelozie pentru o pasăre!  Se rezimă d-o tulpină, rămase cu ochii țintiți spre acea parte, așteptînd să se deschidă cerul. . .  fereastra ei.  Noaptea era atît de dulce!  Tăcerea era atît de reli- gioasă!  Frunzele și apele murmurau atît de misterios!  Din cînd în cînd niște sunete zburau în aer, erau liliecii cari izbeau clopotele cu aripa lor.  Fulga ședea nemișcat.  Văzîndu-l cineva cu ochii țintiți spre monastire, rezimat de tulpină și cu fruntea înclinată pe mînă, ar fi crezut că este geniul nopții.  Cugetările se rostogoleau ca valurile în sufletul său.  și ele se înălțau pure, sînte și suave, către aceea care le inspira, cum fumul tămîiei se înalță în spirale către Dumnezeu.  Era concertul dorințelor ce exală un suflet cast, acel concert ce fiecare l-a auzit în inima sa, cînd a fost atins de focul întîiului amor, acel concert vechi cît omenirea și totdauna nou.  Cînd luna începu a se topi în acea lumină vagă care 40 anunță apropierea zorilor, cînd apele începură a se ascunde în ceață și aburi albi a pluti din dealuri peste vale, Costin văzu o umbră albă apropiindu-se de fereastră și doo brațe mai mult goale că o deschid.  Fiorul ce simți el atunci cine poate să-l exprime?  Cînd Zoe își înclină frumosul ei cap pe mînă, lui i se păru că toată natura se înfioară de plăcere.  Ochii copilei se îndreptară către pomii unde se afla el, ca cum o voce misterioasă i-ar fi șoptit că acolo trebuie să fie.  Costin fără voia lui ieși din umbră și, întinzînd brațele către dînsa, strigă răpit de bucurie:  — Tu ești!  și brațele îi căzură în jos, iar capul i se înclină pe sînul ce zvîcnea ca și cum cuvintele lui ar fi insultat sînta reverie a îngerilor.  Copila îl recunoscu.  — El!  strigă ea, și se ascunse în perdelele cari fîlfîiau.  O săritură, și junele rușinat fu în curte.  Biserica era deschisă, intră și îngenunche înaintea icoanei.  Un călugăr, care aprindea candelele, se uită la dînsul, dar nu turbură ruga care se înălța atît de fierbinte din sufletul junelui înamorat!  Se rugă mult.  Un balsam misterios îi alină zvîrco-lirile sufletești.  Viitorul i se arătă atît de frumos încît sărută icoana, răpit de bucurie, și fugi.  Simțea ca o sete d-a contempla bolta azurie a cerului, mare cît amorul său.  Dealurile începură a străluci în lumina zorilor care scăldau orientul ca un ocean de flăcări și purpură.  Picăturile de roo scînteiau pe iarbă și frunze.  Pasările se guguleau în aerul răcoros.  Cîteva rîndunele zburau ciripind în jurul lui Costin care privea din pridvorul episcopiei biserica cu turnurile fumegînde de ceață.  Sufletul lui era în așteptare.  Cu fruntea înclinată pe mînă, ca să uite orele cari zburau atît de încet, ca cum durerea ar fi smuls aripele bătrînului Saturn, el își îmbrînci cugetarea spre trecut.  Îi părea că se află în ziua cînd piosul Neagoe-Vodă a sînțit acel monument de care nu se satură ochii străinului călător.  În fantasia lui reînființa strălucirea acelei zile însemnată în istoria artelor României.  Valea era plină de poporul care se adunase din județele cele mai depărtate și care se mișca ca valurile unei mări, îndesîndu-se în jurul eroicei armate.  La poarta monastirei erau înșirați seimenii și fustașii.  Veneau apoi șirurile cari se întindeau pe cale către oraș, dorobanții, călărașii, roșiorii, lefegii, vînătorii, sărăceii, lipcanii, pușcașii.  În curtea bisericei erau ferentarii, ceată de eroi pedeștri și haiducii călări.  în jurul templului erau cei 10 cinci sute copii de casă.  în capul lor era vătaful care ducea arcul și purpura Domnului.  Unul din copii ținea steagul domnesc de mătase roșie cu sîntul George p-o față și Vulturul pe alta.  Îi părea că vede pe marele și piosul Neagoe-Vodă, însoțit de doamna care strălucea de frumusețe, urmat de toată curtea, înaintînd spre biserică, în sunetul muzicelor și al strigărilor entuziaste ale poporului cari zguduiau aerul.  Văzu pe sîntul patriarh al Bizanței așteptînd în scara templului și pe augusta păreche plecîndu-și genunchii.  Văzu templul strălucind de lumină și îmbălsămit de flori și tămîie, auzi imnele și rugele înălțîndu-se către ceruri.  Cînd domnul, doamna, patriarhul, toată curtea, ieșiră și înaintară spre sala tronului, Costin simți un fior religios care-i pătrunse tot corpul; și cînd ochii lui se rădicară cu sfială asupra doamnei, scoase un strigăt de bucurie, căci recunoscu figura copilei ce iubea, strălucind de grații și tinerețe.  Dar creația fantasiei pieri ca fulgerul și cînd își întoarse capul, rămase în extaz ca înaintea cerului deschis. . .  Era Zoe în rochie albă și într-o mantilă albastră, scăldîndu-l cu uitături pline de amor.  Copila surprinsă roși ca o cireașă și fugi în camera ei.  Costin rămase mult timp cu ochii țintiți pe ușa care-i ascunsese tot ce au visat poeții mai pur, mai dulce și mai frumos.  CUM CRESC MUGURII ȘI FLORILE  Ciudată este inima omului!  Cunoaștem legile după cari se mișcă apele pămîntului, stelele cerului, norii aerului, dar nu cunoaștem pe ale inimei care este cel mai profund ocean și cea mai misterioasă adîncime a universului.  Vai aceluia care se încrede a pluti pe acest teribil abis!  Suferințele celui ce înfruntă furia lui Neptun, sînt nimic pe lîngă cele ce va îndura el.  În tot cursul zilei Costin străbătu coridoarele și locurile din jurul monastirei ca o hiară sălbatecă care poartă în pîntece săgeata vînătorului.  Către seară, simțind că este cu neputință ca somnul să atingă genele lui, lo un cal și începu a-l alerga peste văi și dealuri.  Tîrziu după miezul nopței, ostenindu-și corpul, se culcă pe spinarea unei stînci.  Văzîndu-i cineva fața plină de frumusețe, dar palidă și îndurerată, vestmintele rupte, părul plin de ierburi și pulbere, ar fi crezut că este Adoniu ucis de sălbatecul mistreț sau Prometeu sfîșiat de vulturii lui Jupiter.  Se deșteptă cînd razele soarelui începură a fi arzătoare.  Uitîndu-se în jurul său, văzu la poalele stîncii calul care păștea.  Se simți atîta de trudit și descurajat, încît murmură cu durere:  — Vai!  ce s-a făcut tăria sufletului meu de ieri!  În cîteva ore cum m-am schimbat!  și plecă cu pașii împleticindu-se spre monastire.  Calul îl urmă cu capul plecat.  Uneori ridica urechile și țintea ochii săi inteligenți asupra junelui, ca cum l-ar fi întrebat de ce sufere.  Costin se afundă într-un desiș de arbori.  Umbra, freamătul, răcoarea îi alinară puțin durerea încît simți dorul d-a o revărsa în cîntece.  Vocea lui se auzi în sînul năturei ce părea că visează și ecoul văii îngînă aceste versuri:  Cer frumos al țării mele,  înflorit cu mii de stele,  Cît ești tu de fericit,  Că-n lumina ta se scaldă  O privire dulce, caldă,  Ochi de înger mult iubit!  Lunca răsuna încă de cele din urmă cuvinte ale junelui, cînd o voce din depărtare, ca din altă lume, dulce și misterioasă,un cîntec melodios lebădă murindă, făcu să i se înfioare inima ca frunza și iarba mișcată de boare.  Înclinînd auzul spre pămînt, sorbi accentele acelei voci, cum soarele arzător soarbe roo florilor.  Cîntarea încetă.  Condamnatul din infern auzind vocea lui Dumnezeu că-l iartă și-l cheamă la bucuria eternă, n-ar fi avut o față mai strălucitoare decît Costin în acele momente.  Alergă spre partea de unde auzise acele accente cerești.  Într-o speluncă sub poalele monastirei, văzu pe Zoe.  Era însoțită de Amalia.  Biata copilă avea aerul abătut.  ședea pe țărmul unui izvor și rupea flori dintr-un buchet pe cari le arunca în apă, apoi le urma cu ochii cum pluteau.  Costin nu cuteză a se apropia.  și cu toate acestea cît de mult dorea să șază pe acel covor de iarbă lîngă copilă, mai cu seamă că era un loc liber lîngă dînsa!  Se ascunse între arbori și se uită lung și amoros la ea, pînă cînd niște copii, care se certau și gata să se încaiere pentru un pui de turturea, trecînd pe lîngă dînsul, apucară spre Zoe.  S-ar fi luat după dînșii, dacă ea n-ar fi întors capul către copii în acel moment.  — Ionel, zise cel mai mare dintre dînșii, care nu avea decît vreo zece ani, către altul ca de șapte ani, fă-ți cruce și spune adevărul.  Nu ți-am zis eu ieri că am aflat un cuib de turturele?  — Ieri?  răspunse Ionel, uitîndu-se lung la cel care îl întreba și mușcînd dintr-un codru de turtă.  Nu știu.  Ieri am fost la tîrg.  — Vezi că minți!  strigară ceilalți copii cu triumf.  — Minț eu?  se răsti cel care întrebase.  Acum vă arunc în apă.  — Încearcă dacă vrei să strig pe mama care este colea, zise Ionel.  — Puiul este al nostru!  strigă unul cu aer decis, către cel mai mare.  Tu nu ai să te amesteci.  Auzi tu?  — Eu am văzut cuibul, Trică.  Puiul este al meu.  — Ba este al meu, căci eu v-am dus pe acolo.  știam că este un cuib.  — Vorbă să fie.  Eu m-am urcat în copac.  D-aceea mi-am rupt cămașa?  Să-l las voo?  Cît lumea!  Dă-mi puiul, Ionel.  — Nu-l dau, și copilul o tuli.  Dar cel mare îl prinse de păr.  Ceilalți săriră pe dînsul și se rostogoliră toți în iarbă ca un ghem.  Zoe, Amalia și Costin săriră ca să-i despartă.  Copiii se aleseră, unii cu părul smuls, alții cu fața zgîriată și alții cu cămașa sfîșiată, iar Ionel se alese cu puiul pe care-l mîngîia în sîn.  — Nici Solomon, zise Zoe, nu poate să-i împace.  — Să încercăm, adăugă Costin, fericit că află ocazie d-a vorbi cu aceea care de la întîia vedere, se făcuse doamna inimei lui.  Apoi adresîndu-se copiilor, urmă: — Puiul nu poate să fie al tutulor, pentru că fiecare din voi vrea să-l aibă.  Vreți să vă dau cîte un picior sau aripă?  — Nu, nu!  strigară copiii cu milă.  — Atuncea dar nu rămîne decît să-l vindeți.  Eu vă dau un leu pe dînsul.  Un leu se poate împărți, dar nu și un pui.  — Bine, iacă puiul!  zise Ionel, scoțînd din sîn turturelul.  Costin îl lo și-l dete Zoei, zicîndu-i:  — Fii mama orfanului.  Ea lo puiul și-l sărută.  Junele dete moneda lui Ionel, îndemnînd s-o împartă drept.  Îndemnul fuse în deșert.  Copiii abia se depărtară cîțiva pași și începură a se certa, cerînd fiecare să ție moneda pînă la sat.  Dar Costin nu mai era dispus să se ocupe de dînșii.  El și Zoe schimbară cîteva ochiri care-i făcură să roșească.  În cele din urmă Zoe rupse tăcerea:  — Aș dori să știu numele celui ce mi-a încredințat p-acest mic orfan.  — Costin Fulga!  murmură junele.  — Eu, Zoe Urianu.  — știam, zise el, zîmbind.  — și eu știam cum te numești.  Zoe își mușcă buzele care-i trădau misterul inimei.  Figura lui Costin se lumină de bucurie.  — Nu am avut fericirea de a te vedea ieri!  — N-am ieșit din casă.  Nu-mi era bine.  Cu cît amorul este sublim, cu atît cele dintîi cuvinte prin cari el se trădează sînt pulbere în soare, stele în lumina zilei.  Ei tăcură, căci inimile lor își spuneau cele mai dulci secrete.  În acea zi Costin veni la masă.  Cîteva dame aruncară ochiri pline de răutate, căci ele pătrunsese misterul junei perechi.  Zoe nu ridică ochii din taler și nu scoase nici un cuvînt.  În deșert Costin spionă o singură ochire.  Se sculă de la masă, plin de ciudă.  Către seară o întîlni în vale.  Paserile cîntau în arbori.  — Auzi cum acești poeți ai lui Dumnezeu îți mulțumesc că te înduri să-i vizitezi!  zise el cu întristare.  — Am aflat accentele unui alt poet, răspunse ea, și sînt supărată că nu le aflu scrise în fiecare frunză.  Nu s-a îndurat să arunce în cale-i decît doo inspirații cari nu-mi ies din minte.  Costin surîse.  Vorbiră de poezie, de muzică, de pictură, de botanică, de astronomie, numai de amor nu cutezară nici un cuvînt.  A treia zi Costin într-un moment de răpire, o salută cu numele simplu:  — Zoe!  A patra zi el nu ieși din casă, avu friguri.  Zoe aflînd, se închise și stătu toată noaptea la fereastră.  A cincea zi se întîlniră.  El îi zise: — Zoe!  Ea îi zise: — Costin!  — și-i întinse mîna pe care el o atinse cu buzele.  Copila se înfiora.  Peste doo săptămîni, Zoe și Costin ședeau pe malul Argeșului, sub umbra deasă a copacilor.  Paserile cîntau în frunze, iar ei jos șopteau:  „Te iubesc! ”  și adierile din iarbă, flori, frunze și unde, îngînau șoapta unei sărutări al cărei profum se înălța către Dumnezeu.  Costin și Zoe ridicară ochii spre cer.  Li se păru că cerul este deschis și că Dumnezeu le surîde din splendidul său tron, zicîndu-le:  „Iubiți-vă! ”  METEMPSIHOZĂ  Urianu este un nume care ascunde pe cel adevărat.  Nici că am putut face altminterea, cînd cei mai mulți din eroii noștri viețuiesc încă.  Zoe vorbi părinților ei atîta despre întinsele cunoștințe ale lui Costin Fulga în litere, științe și arte, încît aceștia întinseră mîna junelui cu bunăvoință.  — Domnule Fulga, îi zise într-o zi Urianu, ne însoțești cîteva zile la Rucăr?  Zoe dorește de mult să vază peștera Dîmbovicioarei.  Eu și domnia-ta vom merge călare.  — Cu bucurie, răspunse junele.  și a doua zi, în revărsatul zorilor, trăsura era pe cale.  Urianu în partea dreaptă lîngă soția sa, iar Fulga în stînga lîngă Zoe.  La un conac copila zise încet lui Costin:  — Să treci cu calul în partea dreaptă a trăsurei ca să nu mă observe mama cînd mă uit la tine.  Pentru întîia oară ea îl tutuia.  Se uită lung la dînsa cu una din acele priviri pline de amor, bucurie și voluptate, priviri cari par a sorbi ființa asupra cărei cad.  Ea îi răspunse cu un zîmbet de cochetărie.  Cîtă fericire în inima acestei june perechi!  Natura întreagă părea că se învestise de sărbătoare ca să o primească.  Muscelele erau pline de flori, profume, melodii și murmure dulci.  Pasările se jucau în aerul senin și cîntau imnul de întîmpinare al acestor amanți.  Din cînd în cînd Costin descăleca și culegea flori, le făcea buchete și le da frumoasei amante.  Zoe i le plătea cu zîmbiri pe cari nu le-ar fi schimbat pentru toate splendorile lumii.  Seara o petrecură în Cîmpulung.  Junii noștri se preumblară în partea de sus a orașului, însoțiți de Amalia, acest Argu care închidea ochii, murmurînd cu regret: „Tinerețe, tinerețe! ”  și cugetările ei zburau poate către țărmii Rinului, către timpul cînd se plimba și ea cu un bălan fiu al Germaniei prin acele locuri desfătătoare.  Cam acesta trebuie să fi fost țelul cugetărilor Amaliei, căci din cînd în cînd cîte o lacrimă picura din ochii ei.  Acea parte a orașului este acoperită de arbori frunzoși.  Ici și colea cîte o vînă de apă șerpuiește prin iarbă și sub garduri.  În partea despre răsărit se întinde ca o pînză și vuiește rîul Doamnei.  Razele lunei se scăldau în unde și licurau prin foile arborilor.  Junii umblară mult.  Sufletul lor era beat de cele mai dulci simțăminte.  Costin strîngea ușor brațul tremurînd al copilei care-și înclina capul pe umărul lui.  Într-un moment, cînd mișcările sufletului par a nu mai avea loc într-însul și izbucnesc cu putere, Costin o strînse la piept și o sărută cu foc.  Cîtva ea se zvîrcoli ca o columbă în brațele lui încleștate; dar simțimîntul de care amîndoi erau pătrunși, o făcu să răspundă și ea cu sărutări înfocate și cuvinte pline de amor.  El luînd frumosul ei cap între mîni, în momentul cînd era luminat de razele lunii, o privi cu extaz și strigă:  — Zoe, Zoe, noi ne-am mai iubit odată.  — Cînd?  întrebă ea, și sunetele acestui cuvînt se topiră într-o sărutare.  — Nu știu.  Dar îmi pare că am mai contemplat odată această figură cerească, că am mai sărutat odată aceste buze mai dulci și mai sînte decît bucuriile raiului, că am mai strîns în brațe acest corp divin cu care m-aș arunca în valurile mărei.  Spune, Zoe, n-ai fost tu odinioară vestala ce am iubit pe țărmii Tibrului, atuncea cînd pășteam oile tatălui meu?  Sînt de atunci aproape doo mii de ani!  Spune, îți amintești?  N-ai fost tu o floare de grenadă din Alambra și eu un filomel care cîntam, sorbind roo de care erai stropită?  Pare că te-am mai văzut în India.  Erai cea mai frumoasă baiaderă din Casimir și eu cel mai drăgălaș poet al Gangelui.  Te-ai scăldat odată în valurile albastre ale rîului sînt.  Jucîndu-te cu soațele tale, ai alunecat într-o vuitoare.  Era să pieri, dacă nu m-aș fi aruncat în valuri să te scap.  Odată sufletul meu era în palatul Valhala al lui Odin.  Nu erai tu frumoasa fecioară care mi-a turnat în cupa de aur idromelul spumînd?  Nu erau buzele tale cari au îngînat pe harpa de ivor suspinele amoroase ale Freiei?  Îți amintești?  Odin te dase sufletului meu ca să-l desfătezi, căci îmi lăsasem corpul în cîmpul războiului.  Patul de nuntă ne era un nor de purpură.  Copila, răpită de fericire, îl asculta cu nesaț.  — Zoe, acum cred și eu în metempsihoză lui Pitagora.  Cred că sufletele noastre s-au mai întîlnit și s-au iubit în această lume.  Altminterea cum s-ar putea ca în cîteva zile, noi să ajungem a ne iubi atît de mult, încît să nu fim decît un singur suflet, cu același dor, cu același gînd.  și buzele lui o sărutau, cum sărută razele arzătoare ale soarelui rozele grădinilor.  și murmurele dulci ale nopței, și vuietul undelor spărgîndu-se de petricele, și suspinul paserilor din arbori repetau ca niște șoapte venite din cer:  „ Da, voi v-ați iubit de atîtea ori! ”  Amalia îi deșteptă din extazul lor.  Se înturnară acasă pătrunși de religiozitate, ca cum s-ar fi întors dintr-un sînt pelerinaj.  Dar nu era pelerinajul amorului lor?  Acele locuri umbroase, prin sărutările, suspinele și aspirațiile lor, nu devenise mai sînte decît Sinaiul, Meca și Sionul?  PEȘTERA DÎMBOVICIOAREI  A doua zi pe cînd se înhămau caii la trăsură, domnul Urianu se plimba prin curtea ospelului.  Arunca ochii din cînd în cînd spre fereastra lui Fulga.  Aerul figurii arăta că cugetările îi erau concentrate.  — Zoe iubește pe junele acesta.  Nu știu cum se face, dar și eu îl iubesc!  Aci se învîrteau cugetările părintelui.  Nu cuteza însă a merge pînă la scopul lor, eternul legămînt între Zoe și Costin.  De cîte ori o idee se apropia furiș de acest scop, Urianu părea că vede întunecîndu-se figura soției sale.  Chiar în acea seară avusese o dispută cu dînsa!  — Nu-mi plac convorbirile acestui june cu Zoe, zise ea.  — Mie-mi plac totdeauna convorbirile în cari inima și spiritul cîștigă ceva bun, adăugă el cu autoritate.  — Ar trebui însă a cugeta și la viitor.  — N-am nici o grijă.  Este un june cu caracter nobil.  — Caracterul cel nobil chiar poate să-l îndemne la niște aspirații cari. . .  — Nu le aprobi?  o întrerupse el.  Ai uitat oare de unde am plecat?  — Nu, însă ar fi bine ca fata mea să plece de unde am terminat eu.  Urianu se încruntă.  Aceste cuvinte erau o epi-gramă asupra originei sale obscure.  — Ar trebui să știi, murmură Urianu, că nu femeia înalță pe bărbat, ci bărbatul înalță pe femeie.  și disputa se termină cu tăcerea soțului și cîteva murmure ale soției.  Sculîndu-se dimineața, Urianu zise soției sale:  — Trebuie să rupem odată cu aceste prejudiții cari ne fac să fim o castă în popor.  Nici Dumnezeu, nici spiritul timpului, nu le mai toleră.  Am rămas izolați de societate care ne combate cumplit.  și ieși.  îl văzurăm plimbîndu-se prin curtea ospelului.  Era încă afundat în gînduri cînd auzi vocea Zoei:  — Bună ziua, tată.  și zglobia se agață de gîtul tatălui său, care se uită cu iubire la acest odor al căsătoriei sale.  — Cît ar fi de fericiți împreună!  cugetă el, apoi întrebă: — Unde este Fulga?  — Nu l-am văzut încă!  răspunse ea roșind.  Am observat că se culcă foarte tîrziu.  Nu stinge lumina decît la doo ore din noapte.  Aceasta poate să-i facă rău.  Ceartă-l tu, tată.  — Dar ce drept am eu?  — Cum ce drept?  Dar ești dator să arăți unui rătăcit calea.  — Așa! . . .  Bine, l-oi certa!  zise el sărutînd frumosul ei păr.  Dar în momentul cînd Zoe se agățase de gîtul tatălui său, ieșea și Costin din camera lui.  — A!  domnișorule, zise Urianu, întinzîndu-i mîna, ești din aceia care nu iubesc să vază soarele răsărind.  Junele roși, bătrînul urmă:  — Să nu uiți proverbul: „Cine se scoală de dimineață, departe ajunge pînă seara! ”  Dar acest proverb mai cere o condiție imperioasă ca să-l putem aplica cu prudență.  Trebuie să ne culcăm de timpuriu seara, ceea ce domnia ta nu cam faci.  Am observat că stingi lumina foarte tîrziu.  — Uneori cînd lucrez, îngînă Costin.  Zoe se simți ușurată.  — Acum nu va mai fi palid, cugetă ea.  Mamei nu-i place din această cauză.  „Pare că este fiert în ceară! ”  zice ea.  Plecînd, trecură acele frumoase locuri cari sînt coroana Muscelului.  Se opriră cîteva ore în Nămăiești, o monastire de călugărițe săpată într-un munte de piatră.  — Aș voi să locuiesc aci, zise Zoe, după ce vizitară acel ciudat monument.  — Atuncea ar fi cuibul unui înger, adăugă Costin încet.  M-aș face eremitul acestui munte.  — Eloisa și Abelard, murmură ea, dar fericiți!  și pentru întîia oară ea simți că nu mai poate fără acest frate al sufletului său, frate pe care-l întîlnise în momentul cînd inima lui se dezvolta ca să soarbă flacăra și lumina amorului.  Către seară erau în Rucăr.  Pentru a vizita Dîmbo-vicioara trebuia să meargă călări.  A doua zi în revărsatul zorilor, caii nechezară în curte.  Doamna Urianu înțelese că nimeni altul nu poate să însoțească cu mai multă grijă pe Zoe, decît Costin, și pentru întîia oară fuse gingașă cu dînsul.  — Vei avea grijă de Zoe, domnule Fulga!  zise ea.  Costin nu știu cum să mulțumească de bucurie.  — Mama este amabilă cu tine pentru că azi ești mai rumen, îi șopti Zoe.  Trebuie să știi că nu îi plac decît oamenii cu figuri sănătoase.  Plecară călări.  Doi țărani mergeau înainte, în urmă Zoe și Costin, apoi doamna și domnul Urianu, însoțiți de alți doi țărani cari țineau frînele cailor.  Doamna Urianu căuta să nu piardă din vedere pe Zoe, ceea ce nu fuse cu putință, din cauza desișului de arbori, din cauza stîncilor, din cauza cotișurilor și. . .  și. . .  și, mai cu seamă, din cauza amorului care iubește singurătatea.  De la o fugă de cal pînă la peșteră, calea se schimbă.  Ceea ce vedem, este natura munteană în toată mîndria și strălucirea ei.  Sînt frumoși țărmii Rinului încărcați cu vii și ruine, sînt mărețe culmile Alpilor, sînt rîzătoare malurile Tagului.  Dar nicăirea natura nu înfățișează atîtea variații, aci sublime și sumbre, aci gînditoare și gingașe.  Nicăirea nu sînt atîtea valuri de lumină și umbră, de ceață și raze, de profume și adieri.  Dumnezeu făcînd această cale, pare că a cugetat la toate efectele ce încearcă omul în fața naturei și a pus aci tot ceea ce poate să le deștepte.  Aflăm aci în miniatură semeția Tavorului, întunecimea Vezuviului, profumele Himalaiei, ondularea grațioasă a Pindului.  Cugetările călătorilor sînt aci eroice ca în Omer, aci lirice ca în Pindar și Ossian, aci tragice ca în Sofocle și Byron, aci dulci ca în Teocrit și Catul.  Calea Dîmbovicioarei este o strîmtoare între doi munți de piatră cenușie, cari se înalță drepți ca doi păreți.  La picioarele lor se rostogolesc vuind valurile albastre, reci și spumegînde ale Dîmbovicioarei.  Albia lor este calea ce duce la peșteră.  Razele soarelui nu pot străbate în această strîmtoare titanică.  Culmea munților uriași este încununată de pini și feregă; păreții lor sînt însmălțați de flori albastre și galbene.  Din fundul acestei strîmtori nu vedem decît azurul cerului, arborii culmei cari se înclină și se lăn-țuiesc, vulturii rotindu-se prin nori și paserile cari zboară pe lîngă cuiburile acățate în stînci.  În cîteva locuri calea se răsfață și rămînem uimiți de lumina, verdeața și umbra cari se mărită cu grație și voluptate.  Amanții străbătură această cale, pătrunși de fioruri aci religioase, ca cum ar fi intrat într-un templu gotic; aci eroice, ca cum ar fi văzut ieșind naintea lor cetele ferentarilor lui Mihai, vărsînd din armele lor flăcări, moarte și fum.  Zoe și Fulga mergeau alături.  El ținea frînele celor doi cai.  Ea se ținea cu brațele de gîtul junelui și înclina capul pe umărul lui, așa că formau o grupă care ar fi făcut pe un pictor sau sculptor să strige: „Iacă un model! ”  Zoe dori să știe toată viața amantului său și o află.  El îi spuse că este fiul unui arendaș din satul Fulga, că a pierdut părinții din cea mai fragedă copilărie; că rămînînd singur, fără protecție, fără mijloc de vie-țuire, a plecat în București unde, cu mari trude, a putut să afle un loc ca să poată învăța.  îi spuse toate suferințele, toate privațiile cu cari s-a luptat; pînă cînd a putut termina învățăturile din Sîntul Sava și pînă cînd să-și facă o poziție modestă.  În cuvintele lui era atîta adevăr, atîta devotament, atîta simțire, încît ea îi strînse capul la sîn și suspină adînc cînd el zise:  — și acum cînd am ajuns acolo unde zburau aspirațiile mele de fericire și ambiție, mă simț atîta de străin în această lume mare, atîta de nefericit, încît adesea căpătîiul meu este scăldat de lacrimi.  Aș da toată știința mea pe un colț la o vatră unde să fiu iubit.  Zoe, tu nu știi ce va să zică a fi străin, a nu avea pe nimeni care să îngrijească de soarta ta pe nimeni care, cînd frigurile corpului și ale creierilor telănțuiesc în pat, să se așeze un moment la căpătîiul tău și să te mîngîie.  Am zăcut și lîncezit în pat săptămîni întregi, și, pentru că eram străin și fără putere, nici o figură de amic n-am văzut în pragul camerei mele.  Pot să fug, să caut pînea la un alt cap al lumei și nu va rămînea un loc gol în această țară unde m-am născut, unde am suferit și pe care o iubesc atît de mult!  Oriunde m-aș duce, aș fi tot atît de străin cum sînt și aci.  — Costin!  zise ea, arătîndu-i o față udată de lacrimi și-nnorată d-o mustrare tînără.  — Dar eu?  — Tu!  — strigă el, strîngînd-o în brațe.  Să nu mă iubești.  Să îneci acest simțimînt în inima ta.  Tu ești avută, eu sînt sărac; tu ești aristocrată, eu sînt fiu de plugar.  — Nu, nu!  și tata e fiul unui plugar.  S-a rădicat prin sudoarea lui, tot ca tine.  Apoi tu, abia un june, ai ajuns departe și vei ajunge și mai departe, cînd vom fi uniți, căci în amorul meu vei afla îndemnul ambiției, curajul și puterea sufletului, un sîn lîngă care să te repauzi și o mînă care să-ți șteargă sudoarea frunței și să-ți aline bătăile inimei.  Nu crezi că voi fi o bună soție?  — Tu să nu fii o bună soție, tu, Zoe?  — Atuncea dar pentru ce vorbești cu atîta amărăciune de viitor?  — Viitorul meu fără tine, Zoe, zise el, și un fulger întunecos scăpără în ochii săi, va fi o luptă turbată cu lumea pînă cînd voi muri.  — Fără mine, așa să fie!  Dar și al meu fără tine, va fi mormîntul!  și sigilară acest jurămînt solemn cu o sărutare.  În acel moment ieșiră din calea întunecoasă și văzură răsfățîndu-se naintea lor o vale plină de arbori și lumină, de flori și paseri, de pîraie argintii cari murmurau prin iarbă.  Cerul era senin, soarele dulce și arborii își legănau vîrfurile lor, și vulturii se roteau în limpedul aer, și paserile cîntau și săreau prin foile arborilor, scuturînd roo de care erau udate pe capul junilor amanți.  Aci se opresc și descalecă.  Văzură un izvor de cristal care izbucnea dintr-o stîncă și care le deșteptă dorința d-a bea.  Alergară, ținîndu-se de mînă.  Iarba și florile abia se înclinau sub pașii copilei.  Ea se apleacă, face din mînele ei mici și albe o cupă cu care bea ea și el.  Dar în momentul cînd Zoe alina setea tantalică a lui Costin, cu această cupă care îl făcea să nu se mai sature, domnul și doamna Urianu ieșeau din strîmtoare și-i zăriră.  Figura tatălui se lumină de un zîmbet, figura mamei se încruntă.  Copila dete un țipăt ușor, desfăcu cupa și-și udă rochia de sus pînă jos.  Reintrară în calea ce, în apropiere de peșteră, se îngustă mai mult și are aspectul ca cum un trăsnet ar fi despicat muntele.  Undele vuiau mai cu putere, păreții muntelui erau mai întunecați, aerul mai rece și țipătul vulturilor se auzea mai des în jurul stîncelor.  Zoe și Fulga nu cutezau să rădice ochii; ea se roșise, el se pălise și adierile apei le sărutau fruntea asudată și arzîndă.  Tremurau pe caii lor, ca doi copii prinși furînd poame.  Ei schimbau din cînd în cînd ochiri furișe.  Domnul Urianu le arunca ochiri pline de iubire și tinerețe.  Numai doamna Urianu, după mînia care făcea să-i tremure buzele, nu era dispusă a ierta necuviința fetei d-a alina cu apă din mînele ei setea junelui.  Soțul însă părea că-i amintește suvenirile din tinerețe.  Bunul tată, el știa că aceste dulci păcate sînt florile de aur din cari este împletită cununa fericirei, el știa că este o crimă a le ofili cu suflarea uscată și aspră a pruderiei.  De aceea-i ierta, și, în limbajul ochilor ce schimba cu dînșii, părea că-i încuraja chiar.  Caii spărgeau cu plăcere undele albastre cari se rostogoleau vuind, călătorii erau afundați în cugetări cînd ochii domnului Urianu văzură în păretele din dreapta muntelui o adîncime întunecoasă.  — Iacă poarta infernului!  zise el, arătînd-o cu mîna.  — Aci e peștera, zise unul din țărani.  — și vom intra în ea?  strigă Zoe cu spaimă.  — Mai încape vorbă?  răspunse tatăl.  Ai un cavaler lîngă tine care te va apăra și de zmei.  — Eu nu intru, chiar cînd aș avea o sută de cavaleri lîngă mine!  murmură doamna Urianu, aruncînd priviri speriate cari căutau să pătrunză întunecimea peșterei!  — Vei intra!  șopti soțul ei, și în accentul lui era o stăruință plină de tinerețe pentru că ai un cavaler care prețuiește cît o mie.  Inima de gheață a prudei dame păru că se topește sub ochii domnului Urianu, în cari scînteia adevărata iubire și o dulce mustrare.  Ea îi dete brațul, zîmbind de încredere și intrară.  În timpul acela cîțiva țărani, aprinsese torțe și luminau intrarea peșterei.  Zoe încă nu se decisese a intra.  Se uita cu teamă la acel abis de întuneric, adevărat capriciu sălbatic al naturei muntene.  — Așa o fi poate infernul!  șopti ea și o paloare dulce topi rumeneala figurei sale.  Bătrînii se adînciră în peșteră.  Doi țărani cu torțele în mîni așteptau pe juni.  — Să intrăm și noi, Zoe!  zise Costin cu vocea rugătoare.  — Mi-e teamă, răspunse ea.  — Cu mine?  întrebă el și copila citi o mustrare în figura lui.  Ea se lăsă a fi condusă, precum odinioară frumoasa regină a Cartaginei, nefericita Didonă, fu condusă de Enea în peștera muntelui, fiind apucați de vijălie, cînd vînau căprioara și gazela Atlasului.  Aceeași rușine coloră fruntea fecioarei, același fior făcu să-i tremure sînul ca frunza plopului bătut de vînt.  Se afundară în peșteră.  Lumina fantastică a torțelor o făcea mult mai înfiorătoare.  Stîncele de piatră păreau niște sentinele.  Fantasia lui Costin care împopora toate cu suve-nirile trecutului, îi făcu să vază în acea peșteră o pîndă de care profitau strămoșii noștri, cînd barbarii cutezau a călca sîntele hotare.  îi păru că vede încă pe colonii Romei, înclinați pe lancea lor, pîndind și ascultînd cele mai mici zgomote ce turburau somnul muntelui.  — Dacă această peșteră ar avea o voce, zise el, strîngînd la sîn brațul tremurînd al fecioarei, cîte fapte mărețe și nobile ar spune lumei!  Cîte săgeți or fi zburat de aci, făcînd pe cumpliții barbari să muște țărîna în agonia lor.  — Dar cine știe, adăugă ea, cîte ființe persecutate de lume au căutat scăpare într-acest loc înfiorător!  Cîți ca noi or fi abandonat patul moale al casei părintești și preferit un așternut de frunze și mușchi în această peșteră unde nu ajung vuietele și ghearele acelui demon cumplit care se numește Lume!  Dacă aș ști, Costine, că părinții mei s-ar opune la unirea noastră, atunci ne-am rătăci în sînul acestor munți, am cere fiarelor un culcuș și plantelor un nutriment cu care să ducem o viață plină de amorul nostru, care nu poate încăpea decît în sînul acestei naturi frumoase și mărețe!  Fulga strînse și mai mult la sîn brațul iubitei copile.  — Sînt multe istorii pentru această peșteră, murmură unul din țăranii cari luminau calea.  — Spune tot ce știi!  zise Zoe.  — Apoi iacă chiar aci, urmă țăranul, luminînd un neteziș de piatră, este patul unde a repauzat o fată care-nnebunise de iubire.  Biata Zamfiră!  Era cea mai frumoasă, cea mai bună din fetele Rucărului.  Pare că o văz încă în vîrful muntelui ca o zînă, cu ia și catrințele scăldate de fluturi cari seînteiau la soare; cu mijlocul încins de bete în cari anima mănunchiuri de flori fragede și rumene ca fața ei.  Zoe și Fulga ascultau cu atenție.  țăranul însă simțind că picioarele i se împleticesc, șezu pe stîncă, lăsă torța să-i cadă fumegînd la picioare și înclină în mînă fața arsă de suferințe.  Pieptul lui zvîcnea de suspine și lacrimile-i curgeau șiroaie.  Junii amanți țintiră asupra țăranului uitătura lor plină de mirare.  Erau pătrunși de milă.  Simțeau că este o victimă a celui mai sînt și mai puternic simțimînt, o victimă a amorului.  Ceilalți, cu torțele în mînă, ascultau în tăcere oftările-i năbușite.  Un țăran apropiindu-se de Fulga, șopti:  — Să vă spun eu istoria lui și a Zamfirei.  El se pierde cu totul cînd gîndește la aceea care l-a iubit atît de mult!  Domnul și doamna Urianu se apropiară.  Zoe le spuse încet cauza acelei grupări tăcute.  Lumina palidă și tremurîndă a torțelor da peșterei un aspect care amintea înfiorătoarea descriere a infernului din Dante.  Stoluri de lilieci, turburați din somnul lor, zburau în jurul grupei, izbind uneori flacăra torțelor cu aripa lor.  Pe cînd țăranul se bocea singur și încet, celalalt începu:  ZAMFIRA NEBUNA  Sînt cincisprezece ani aproape de cînd acest nefericit Marin se iubea cu Zamfira.  Erau atîta de fericiți!  Viitorul era plin de măguliri pentru dînșii!  Așteptau cu nerăbdare iarna ca să se cunune.  Toamna scuturase frunzele pădurilor.  Vînturile ofilise iarba văilor și a munților.  Muscelele erau tăcute și triste.  Focul începuse să arză în vatră!  Atuncea începură a se găti de nuntă.  În casa Zamfirei erau războaiele întinse cu țesătura velințelor și a pînzelor.  O vedeam trecînd cu grabă de la un război la celălalt, descurcînd ițele, alegînd linurile, îndemnînd pe fetele care-i ajutau la facerea odoarelor de nuntă.  Într-acel timp Marin lucra mereu la înfrumusețarea și înavuțirea casei unde avea să locuiască cu Zamfira, își înconjura casa cu garduri bune, rînduia în grădină brazdele pentru primăvară, făcea coșare pentru vite și cotețe pentru pasări, mărea porumbarul, încărca celarul cu saci de mălai și făină, cu poame și legume; întindea pe gratii prunele la soare; și cînd soarele era spre apus, pleca, cu inima înflorind de măgulirile dulci ale viitorului, către locuința Zamfirei.  Acolo trecea toată seara, glumind sau vorbind de zilele cînd vor fi împreună.  Dar se vede că nu era scris să fie fericiți acești tineri cari păreau a fi făcuți unul pentru altul!  Cu cîteva zile înainte de Nașterea Domnului, cînd toată lumea se îngrijea de sărbători, un dorobanț aduse pe ascuns o hîrtie către subprefect și cîțiva militari se furișară prin sate.  țin minte că în minutul cînd am dat cu ochii de un militar, m-am înfiorat.  Chiar în acea seară am întîlnit pe Marin și i-am zis:  — Vere Marine, nu miroase bine.  Am văzut militari răsfățîndu-se prin sat.  Am face cuminte dacă am tuli-o în munți.  Bietul tînăr a îngălbenit ca ceara și, lăsînd capul să-i cadă pe sîn, murmură:  — Să fugim?  Dar Zamfira!  Ne-am luat cojoace, merinde, cîte o piele dc urs, puști, cuțite și ne-am furișat în murgul serei din sat, după ce Marin a înștiințat pe Zamfira de soarta lui.  Trei săptămîni am locuit în această peșteră, mereu în pază de hiarele sălbatice cari cercau să rostogoale pietrele cu cari astupasem intrarea.  și era o iarnă grea.  Nu ieșeam din peșteră decît ca să lom merinde și să strîngem lemne pentru foc.  Într-o seară însă, Marin, nemaiputînd să rabde fără să vază pe Zamfira, se avîntură în sat.  Dar n-apucă să intre și o droaie de cîni începură a-l lătra.  Tocmai atunci un cîrd de dorobanți și militari se întorceau de la cîrciumă.  El, îndată ce-i văzu, începu să fugă spre casa Zamfirei.  Dar ei auzind cînii că latră cu furie, zărind prin întuneric ceva care fugea sub streașină gardului, crezură că e hiara sălbatică și unul din ei descărcă o pușcă.  Un gemet surd se îngînă cu șuierarea crivățului și ceva omenesc căzu.  Cînd se apropiară și, la lumina unui tăciune ce aduse dintr-o casă vecină, se uitară, văd că cel ce sîn-gera pe pragul de la ograda Zamfirei era Marin, acela pe care de atîta timp îl căutau pentru miliție, după stăruințele zapciului.  Fără îndurare de rănile lui din cari gîlgîia sîngele, îl tîrăsc prin zăpadă la casa satului unde îi legară brațele la spate și-i tunse frumosul păr.  A doua zi Zamfira află de prinderea lui Marin.  Satul întreg plînse de durerea și bocetul ei.  Alergă cu picioarele desculțe, cu părul despletit, cu toată zestrea într-o maramă și se aruncă la picioarele zapciului, cerînd cu lacrimi să răscumpere scutirea iubitului ei.  Zapciul însă rămase neînduplecat ca o stîncă de piatră.  El ura pe această fată care-l înfruntase pentru niște cuvinte rele ce-i adresase odată.  Acum aflase prilej să se răzbune, izbind cu legea care totdeauna în mîna unui om rău este un cuțit înveninat.  Chiar în acea zi bietul Marin fuse pornit pe jos, legat în lanțuri și tîrît de doi dorobanți călări.  Zamfira și părinții ei îl urmară pînă la Cîmpulung de unde fu trămis la București cu toți prinșii pentru oaste din Muscel.  Biata copilă văzu pe iubitul ei mergînd cu capul plecat și ofilit, cu ochii plini de lacrimi, cu picioarele împleticindu-se și legat de un lanț cu ceilalți prinși.  Cînd ajunse la marginea orașului, unde aveau să-și ia ziua bună de la părinții, rudele și cunoscuții lor, — Marin strînse la piept pe Zamfira, amîndoi rădicară ochii la cer și făcură jurămîntul în adîncul inimei lor, d-a nu sminti nimic din legămîntul ce au încheiat în valea Rucărului, d-a se iubi pînă la moarte!  Dorobanții dară semnul plecărei.  Doo suspine ieșiră din sînul lui Marin și al Zamfirei, doo suspine cari păreau că le rup rărunchii.  Marin fuse tras de lanțul prinșilor; Zamfira încleșta brațele de gîtul lui și cîtva timp merșeră nedespărțiți.  Un dorobanț cu patul puștei descleștă brațele fetei, o îmbrînci și se puse cu calul între ea și el.  Zamfira se uită lung și rău la sălbatecul care o despărțise de acela care îi era mai scump decît lumina ochilor.  Păru că vrea să se arunce asupra lui, dar nu avu putere, căci căzu fără simțire în zăpadă.  Cînd se deșteptă în brațele părinților ei, în deșert căută cu ochii ca să vază pe Marin, în deșert plecă capul ca să auză zgomotul lanțului care îl tîra.  Ceața-l ascundea din vedere și nu mai auzea decît șuieratul vîntului care spulbera zăpada.  Abia către seară se înduplecă a intra în oraș.  Toată noaptea plînse și se rugă.  A doua zi reveni în Rucăr.  Cînd am lăsat peștera, după cinci săptămîni de suferințe, și am intrat în sat, n-am mai cunoscut-o: atît se schimbase, atît se ofilise.  Nu mai era fata frumoasă și zglobie de odinioară care însenina cele mai întunecate frunți cu arătarea ei.  Gura ei abia murmura cîteva cuvinte cari se-necau în lacrimi.  Cu mari trude mamă-sa o făcea să mînce puțin, să soarbă cîteva picături de apă.  Mîna lui Dumnezeu o mai izbi cumplit în săptă-mîna Brînzei: pierdu în aceeași zi părinții și rămase străină în satul nostru.  Dar această asprime nu avu ce să mai zdrobească într-însa, căci tot era zdrobit.  Urmă ca o ieșită din minți coșciugele părinților ei, auzi rugele înmormîntărei, auzi sunetul tînguios al clopotelor, auzi zgomotul surd al pămîntului căzînd peste cele doo coșciuge și nici o lacrimă nu-i picură din gene, nici un suspin nu-i umflă sînul.  Toți se îndesau în jurul ei, toți se încercau să o facă a-și reveni în minți.  Nu mai fuse cu putință.  Era nebună!  Într-o zi se făcu nevăzută.  Tot satul a căutat-o, fără să poată da de urma ei.  Primăvara începu să zîmbească, munții se acoperiră de verdeață; apele Dîmbovicioarei începură a vui, rostogolind cu ele frunzele uscate.  Cîțiva copii se apropiară de peșteră.  Dar văzînd o femeie galbenă, cu părul plin de buruiene, cu veșmintele zdrențuite, fugiră cu spaimă.  Răspîndiră în sat vorbe că au văzut pe Mama Pădurii.  Eu primisem de la Marin cîteva scrisori pentru Zamfira îi răspunsesem ca din partea ei, scriindu-i lucrurile cele mai dulci ce mi-au putut trece prin minte, ca să nu aibă nici o grijă de soarta ei.  Vorbele copiilor mă făcură să cuget la Zamfira și plecai spre peșteră, luînd și scrisorile lui Marin.  Era chiar ea, Zamfira, nebună!  Nu mă cunoscu.  ședea în gura peșterei și arunca pietricele în valuri.  Am început a-i vorbi d-ale trecutului.  Nu înțelegea nimic.  La orice întrebări îi făceam, da din umeri.  Cînd am zis însă numele lui Marin, ea sări drept în picioare, ca cum numele acesta ar fi deșteptat-o dintr-un vis lung și greu.  — Marin, dragul meu Marin, l-au luat la oaste.  și cine știe după șapte ani, dacă ne-om mai vedea iar!  murmură ea, și norul sălbăticiei părea că piere din fața ei.  Apoi înclinînd capul ofilit pe mînă, urmă cu întristare:  — șapte ani departe unul de altul, șapte ani să nu ne vedem, ce viață!  El suferă, dar și eu sufăr.  Aci voi locui cît timp va fi la oaste.  Nu mă voi duce în sat, nu voi îngenunchea la mormîntul părinților mei, nu voi pune flori la cap, nu-mi voi spăla fața, nu voi pune ie și catrință noo, pînă cînd Marin nu se va întoarce de la oaste.  Pînă atuncea nu mă voi ruga decît așa lui Dumnezeu, care n-a avut milă de noi!  și cu un aer crunt aruncă o piatră spre cer.  Apoi urmă:  — Ocări și pietre, iacă ce se cuvine aceluia care-și rîde de suferințele noastre.  Să zici lui popa Dinu să nu mai toace la biserică, să nu mai tragă clopotele, pînă cînd Dumnezeu nu-și va aduce aminte de noi.  și căzu pe gînduri.  Am scos din sîn scrisorile lui Marin și am început să i le citesc.  Mă ascultă cu luare aminte.  Din cînd în cînd mă uitam furiș la dînsa și vedeam o seninătate sufletească că se răspîndește în fața ei.  Nu mai vedeam o nebună, ci o floare arsă de trăsnet, dar care încă poate să se înalțe verde și frumoasă pe tulpina ei.  Chiar în acea zi primisem o scrisoare de la Marin.  Nu o citisem.  Adevărul este că nu mă grăbeam a le citi, pentru că-mi sfîșiau inima.  Deschisei scrisoarea și începui a citi.  Mă ruga să vînd oile și cu banii ce voi iua să caut un tînăr care să-l înlocuiască la oaste.  — Cum?  strigă Zamfira.  Se poate una ca aceasta?  Merg în sat cu tine.  Vreau să vînd tot ce am.  Voi da doo mii de lei pe an aceluia care va merge la oaste în locul lui Marin.  Dar ce zic eu?  Ce nebunie!  Cine este acela care, pentru un pumn de bani, să lase vatra părintească, să plece din satul lui, să meargă acolo unde nici o inimă nu-l așteaptă!  Oricum însă, voi căuta.  — Nu vei căuta, zisei eu, nu vei vinde nimic, Zamfiro!  Voi merge eu la oaste în locul lui.  Mie nu-mi trebuie nici o plată.  Plata mea este mulțumirea ce voi avea d-a vă ști că sînteți fericiți.  Ea mă luase de gît și plîngea de bucurie.  O dusei în sat.  în cîteva săptămîni cu îngrijirea și gingășia femeilor, Zamfira își veni în minți.  Popa Dinu se însărcină cu facerea formelor ca să înlocuiesc eu în miliție pe Marin.  Iar pînă cînd să se facă formele, trecură luni, și nici o scrisoare nu mai primirăm de la Marin.  Am aflat în urmă cele întîm-plate.  Un rucărean, mergînd la București, spuse lui Marin de pierderea Zamfirei.  Durerea lui fu cumplită la început; intră în spital unde zăcu cîteva luni; dar ieși vindecat, fără altă urmă decît o întristare care se citea în figura lui.  O femeie începu să-l mîngîie.  Fără știrea mea, Zamfira vînduse din averea ei, așa că la plecare-mi, ea îmi dete o pungă în care erau trei mii șase sute lei.  Cînd am ajuns la București, Marin ieșise din oaste.  Doctorii spitalului îi dase drumul.  Ochii lui, storși de lacrimi, nu mai vedeau bine.  Am și plecat, crezînd că-l voi ajunge în cale.  Nu l-am întîlnit.  Am ajuns la Rucăr.  El nu venise încă, dar am aflat o scrisoare pentru mine.  Am citit-o.  Erau cîteva tîn-guiri pentru pierderea Zamfirei, dar se simțea ceva trezit într-însele.  Apoi mai zicea că, prin mijlocirea unei femei care s-a înmilat de suferințele lui, a putut să iasă din oaste și că peste doo săptămîni în ziua de Sînt-Petru, ziua numelui meu, în revărsatul zilei, va fi în Rucăr.  Am spus Zamfirei că peste doo săptămîni, în ziua de Sînt-Petru, ea-l va strînge în brațe.  — Doo săptămîni—murmură ea și doo lacrimi ca doo mărgăritare picară din genele ei.  Dar cîte nu iartă o inimă cînd adevărat iubește!  Toți începurăm a o dezmierda cu glume și mîngîieri.  Ea nu știa cum să ne răspundă de bucurie.  — Eu fac gătirile pentru nuntă în ziua de Sînt-Petru, zise popa Dinu.  Am înțeles eu pentru ce Marin a scris lui Petru ziua cînd va veni.  Zamfira-i sărută mînele.  Era răpită de fericire.  Acum la rîndul ei începu să îngrijească de casă.  Îi înapoiasem banii neatinși.  Răscumpără tot ce vîn-duse.  Toți am pus mîna și am dres grajdurile, porumbarul, cotețele, coșarele, cari începuse a se surpa.  Ea spoi casa, lipi hîrtie noo la ferestre, zugrăvi în jurul lor flori și stele, anină mănunchiuri de flori și ramuri în grinzi.  În revărsatul zilei Sînt-Petru, satul rămase uimit, văzînd pe Zamfira strălucind de frumusețe și sănătate ca în zilele ei cele bune.  Pentru fiecare avea un zîmbet, pentru fiecare o vorbă bună.  Popa Dinu o văzu dînd mîncare la paseri și strigă:  — Iacă zîna munților.  Am făcut cununiile de argint.  Azi o vom cununa cu Făt-Frumos.  Cînd lumina dulce a soarelui începu să scalde valea îmbălsăinită de flori și verdeață, toți eram în capul satului cu Zamfira și popa Dinu, așteptînd pe doritul Marin.  Dar el întîrzia.  — Te-a uitat bucureșteanul!  zise în glumă o fată.  — Cine știe ce i s-o fi întîmplat!  răspunse mireasa.  și ochii ei căutară să pătrundă frunzișul după culmea dealului, de unde aștepta să coboare frumosul mire.  Dar nimeni, nimeni.  Vin stoluri de cocori, vin adierile îmbălsămite, vin murmurele dulci ale pădurilor, dar Marin nu mai vine.  și satul întreg așteaptă!  și undele rîului, și frunzele muntelui, și turmele oilor. . .  toate tac și ascultă, doară vor auzi un strigăt de bucurie pe culmea dealului, pe calea de la Cîmpulung.  și Zamfira cum așteaptă cu inima bătînd!  Dar iacă cineva printre arbori.  Ochii nu-l cunosc; e departe.  — El! . . .  Marin — strigă Zamfira și înclină capul pe sînul unei fete.  Dar mai iacă cineva lîngă acela ce Zamfira zise că este Marin.  — Cine să fie!  Zamfira se uită lung. . .  lung!  — O femeie!  — murmură satul!  — O femeie!  — răspunse ecoul văii.  Dar nimeni n-o cunoaște.  Marin aleargă răpede în vale și femeia după el.  Zamfira se ascunde după fete.  Nimeni nu se mai uită la ea.  — Bună ziua, fraților!  — strigă Marin apropiindu-se.  Apoi sărutînd mîna lui popa Dinu, ai cărui ochi căutau să-i pătrunză cugetul ascuns, zise cu glasul în care se simțea o adîncă remușcare, arătînd pe femeia ce-l însoțea:  — Binecuvintează, părinte, pe soția mea.  — Soția lui!  — răsună un glas sfîșiitor, apoi un rîs cu hohot. . .  rîsul Zamfirei.  Iar înnebunise.  Marin trecu prin mulțime ca o săgeată.  Cunoscuse vocea, dar nu-și credea auzul.  Zamfira fugi iar și viețui în această peșteră de unde n-a mai fost cu putință să o depărtăm.  Ea, cea mai dulce, cea mai blîndă din fete, era o leoaică cînd vedea pe Marin.  Blăstemata femeie care tîrîse înaintea altarului pe Marin fugi chiar în acea zi.  Peste doo luni mîna lui era dezlegată înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.  Dar Zamfira nebună nu mai voia pe acela care căutase în brațele altei femei uitarea unei sînte iubiri!  Peste cîteva luni muri aci unde plînge acum bietul Marin.  Ani au trecut de atuncea, dar durerea lui este tot vie și altă scăpare nu este pentru el decît patul rece și întunecos al mormântului, lîngă aceea care a murit cu numele lui pe buze și cu brațele încleștate de gîtu-i, căci pe patul morții ea l-a iertat.  CUM ERA FULGA?  A treia zi eroii noștri se întoarseră la Curtea de Argeș.  Junii revăzură cu bucurie leagănul amorului lor.  Dar bucuria le fuse scurtă, căci într-o zi domnul Urianu zise:  — Mîne vom pleca la Rîmnic, de acolo vom trece Carpații, vom călători prin Austria și Germania; vom sta doo săptămîni în Paris și, către finele lui august, ne vom întoarce.  Zoe și Fulga se uitară lung unul la altul.  Tatăl, observînd paloarea lor, contino:  — La întoarcere ne vom vedea, domnule Fulga.  Amicia ce am încheiat nu va fi trecătoare.  Cele ce auzise în peșteră schimbase cursul cugetărilor lui.  El nu mai avea curajul să-și expună unicul copil unui simțimînt ale cărui consecințe puteau să fie fatale.  Se înfiora de ideea că acești doi copii plini de viață și inimă, al căror viitor era plin de măguliri, ar putea să-i devie victime.  Unirea între Zoe și Fulga nu depindea numai de dînsul, căci el nu era domn în casa lui.  Iacă pentru ce:  Urianu, precum știm, era un fiu al poporului, care se căsătorise cu o jună din aristocrație, ale cărei rude, prin influența ei, îl dominau: așa că el nu putea să facă nimic fără consimțimîntul lor.  Junii avură o profundă durere.  Zoe se plînse Amaliei.  Costin intră în conștiința lui.  După multe cugetări, ajunse a-și dicta, cu autoritatea puterei sufletești ce mai totdeauna o are un june oțelit în suferințe, această linie a conduitei sale în viitor:  „Costin Fulga, înainte d-a cunoaște pe Zoe, scopul vieței tale era d-a lupta pentru scăparea poporului din suferințele și mizeria în care se află.  Acum cunoști o ființă care, unindu-se cu tine, îți va netezi această cale spinoasă.  Dar pentru a te uni cu dînsa, trebuie să te rădici prin merit, zel și virtute, acolo ca, cerînd mîna ei, nici tu să fii umilit prin respingere, nici ea să fie înjosită prin primire.  Cugetă de unde ai plecat și unde ai ajuns și vei vedea că ai puterea d-a ajunge la cucerirea aceleia care-ți va împleti zilele vieței cu florile fericirei.  Dar această dorință să nu te facă a te abate din calea adevărului, frumosului și binelui.  Fulga scrise aceste rînduri pe întîia pagină a amin-tarului său.  Apoi se preumblă cu fața luminată de încrederea în sine.  El nu era din acea junime spulberată, care dezmite azi zisele de ieri, care se rostogolește ca niște valuri de oriunde vîntul întîmplărei bate, care vegetează fără scop în viață.  Bărbații pe care-i iubea, erau tot ce România are mai însemnat în politică, litere și științe.  El îi iubea, fără înclinare dacă ei se sfîșiau între dînșii.  Îi vedea pe toți și suspina de atacurile violente ce unii aruncau altora și regreta că nu are putere d-a-i uni într-o singură partidă a cărei deviză să fie: „Virtute și lumină.  Aspira să fie puternic într-o zi, pentru că în putere vedea instrumentul d-a făptui aspirațiile lui.  Ajunsese a cunoaște bine lumea și a-și face un cerc de amici și adepți cu cari într-o zi ar fi putut să facă o mișcare bună în România.  Era din acea stofă din care nasc Cromvelii și Vașing-tonii; acel amestec de inimă și spirit, cugetare și acție, reverie și energie, luptă și pace, generozitate și neînduplc-care; o medalie ale cărei fețe se sfidau în aparință, dar cari se acordau în logica faptelor.  Dacă s-ar fi născut in tron, vulturul roman ar fi plutit liber între Tisa și Balcan.  Dar se născuse într-o colibă și abia ajunsese să fie cunoscut și prețuit în cîteva cercuri, abia ajunsese a strecura cîteva articole în gazete, articole cari fură blamate de toți pentru că învedera răul fără cruțare.  Era mai mult temut decît iubit.  Acolo unde făcea umbră, era sfîșiat, calomniat.  Fiecare vedea într-însul un Ercul în leagăn încă, și toți cercau să-l sugrume.  Un amic al său observă unui cap de partidă:  — De ce nu ești bun cu acest june?  — Nu pot.  — De ce?  — Pentru că nu știu dacă mîne acest leu va fi amic cu mine, dacă mă va cruța în setea lui de răzbunare.  — Ce răzbunare?  — Idealul la care el se închină, nu-l împacă cu starea de față.  — Cu toate acestea, zise amicul zîmbind, un bine ce ai face acestui leu nu va fi uitat.  — Nu-l cunoști.  Este din aceia cari nu iartă amă-girile.  Mai curînd sau mai tîrziu ne va lovi cumplit pentru că i-am înșelat credința în ideal.  Așa că cu toată știința, virtutea și talentul său, Costin Fulga era cel mai nefericit dintre junii de seama lui.  Era un mărgăritar călcat în picioare de tot ce era mai mediocru, mai stupid și mai infam din societate; un fenomen trist, pe care-l vedem în viața multora cari mai tîrziu izbutesc să îngenunche societatea la picioarele lor, acela d-a fi persecutați în tinerețe.  — Sînt un paria, zicea cu durere.  Trebuie să fug din această țară, unde numai munca mea nu are nici un preț.  Odată se plînse unui amic:  — Desper că voi ajunge să am o poziție.  — O poziție?  răspunse acela.  O vei avea totdeauna pentru că ai talent.  Alteori zicea glumind:  — Sînt o monedă pe care ministrul de finanțe nu o pune în circulație.  Însă cu toate persecuțiile ce îndura mereu din partea lumii, el nu se descuraja.  În momentul cel mai critic, cînd toți amicii săi credeau că el trebuie să fie înclinat sub crucea Calvarului, atuncea chiar se rădica mai oțelit și mai cutezător.  Lupta pentru dînsul era o voluptate.  — Pentru ce atîta încăpăținare?  îi ziceau unii.  Așteaptă circumstanțele favorabile.  Nu seca în deșert forța sufletului tău.  — Să aștept?  răspundea el cu ironie.  Să fiu sclav întîmplărei, să mă închin fatalităței?  Nu!  Dacă circumstanțele nu-mi sînt favorabile, voi lupta contra lor pînă cînd le voi învinge sau voi pieri.  — Dar nu înțelegem de ce atîta sudoare pentru locul ce aspiri tu, un loc care e atît de modest!  — Locul la care aspir, este al meu și, luptînd pentru dînsul, lupt în același timp pentru o mie de nefericiți ca mine.  Împac datoria ce am către mine, cu aceea ce am către semenii mei.  și voi avea locul acela care e atît de modest, chiar cînd ar trebui să răstorn un tron casă ajung acolo.  Amicii săi dădeau din umeri.  Entuziasmul pentru dînsul creștea, dar amestecat cu compătimire.  Deseori cu o îngrijire frățească:  — Va învinge oare?  întrebau unii.  — Cine știe!  răspundeau alții.  știm numai atîta că: sau va învinge, sau va muri luptînd.  TURTUREL ȘI TURTURELA  În ajunul despărțirei lor, Zoe și Costin trecură ziua împreună.  Erau voioși, însă zîmbetul lor era scăldat în lacrimi, în tot ce făceau, se vedea o sete d-a profita de fiecare minut.  — Ai să pleci, Zoe, zicea Costin, și nu ai văzut încă unde era sala tronului în timpul lui Neagoe-Vodă.  — Taci, răspundea ea, nu vorbi acum asemenea lucruri.  Vorbește-mi de tine.  Să nu ne treacă nici un minut în deșert.  și luîndu-și aerul cel mai serios, ca o mamă care consilie pe fiul său de care se va despărți, începu a-i înșira o mulțime de amărunte: unde locuiește în București, la ce fereastră șade cînd lucrează, la ce oră să vie el, cari sînt rudele lor și caracterul fiecăreia, pe cari din aceste rude le iubește domnul Urianu, pe cari nu poate să le sufere, cari din ele au mai multă influență asupra mamei sale, cum trebuie să caute a cîștiga afecția lor; — în fine ca o noo Ariadnă, ea da noului Teseu ghemul cu care se pătrunde în labirint, să sfărâme obstacolul și să o cîștige pe ea.  După ce crezu că a terminat, plecară să mai vadă o dată locurile atît de scumpe lor!  Străbătură dumbrava unde s-au văzut întîia oară și buzele li se întîlniră fără voie într-o lungă sărutare.  șezură mult pe malul Argeșului și ochii lor, urmînd cursul undelor, păreau că urmăresc zilele dulci ale amorului cari se duc fără să se mai întoarcă.  — Cum aș voi ca rîul să-și oprească cursul!  — exclamă copila, înclinînd capul pe sînul amantului care o dezmierda cu sărutări și mîngîieri.  — Nu ar fi mai bine să-l urmăm în cursul său?  întrebă el, și un fior pătrunse p-amîndoi.  Dar natura era atît de voioasă în jurul lor!  Părea că este o mamă care și-a pus veștmintele cele mai strălucitoare ca să asiste la cununia fiilor ei.  Era o cununie pentru Zoe și Costin, jurămintele sub seninul cerului, sărutările lungi și caldele îmbrățișări.  Cîțiva pomi înclinîndu-și ramurile stufoase peste dînșii, păreau că sînt mînele lui Dumnezeu cari se întind și binecuvîntează unirea lor.  Soarele lumina acest templu infinit, însmălțat de florile cari șopteau cu boarele cuvinte de amor, răsu-nînd de concertul paserilor, de freamătul foilor.  În acea seară, șezură mult în coridorul monastirei, mînă în mînă, ochi în ochi și cu sufletul ascultînd acele voci misterioase cari cîntă în sînul nostru, voci pe cari nu le aud decît amanții, Dumnezeu și îngerii cari le însoțesc cu harpele lor.  Pentru întîia oară, Costin se furișă în camera fecioarei.  Un simțimînt nespus îl inundă și căzu pe scaun, șoptind o rugă din adîncul inimei.  Zoe îl scălda cu uităturile calde și amoroase.  Sufletul ei era îmbătat de fericire și mîndrie îngerească, văzînd pe amantul ei atît de mișcat.  Ca să-l smulgă din extaz, ea deschise pe Ossian și citi Cântecele din Selma, strigătul geniului care plutește pe aripa de foc a vijăliei, sînte și sublime inspirații ale acestui Omer al Nordului.  Cîte strigăte, suspine și armonii în sufletul acestui june, frumos și brav ca Salgar!  Cîte lacrimi, duioșie și amor în sînul acestei Colme care tremură pentru ziua cînd va striga pe amantul ei și nu-i va răspunde decît ecoul muntelui!  Veni ora cînd Amalia curmă pura lor confidență.  Se despărțiră.  Zoe se aruncă pe pat și mușcă perina care nu putea să-i răspunză cu vorbe dulci.  Costin atinsese acel pat.  — Aci dormi tu, zisese el cu tinerețe, și dasupra ta plutesc îngerii cerului.  și el îngenunchease naintea patului, întinzînd brațele și mîngîind cuibul fecioarei; buzele lui ca gura cerbului însetat de unda rece a fîntînei, sărutase perina pe care se înclina capul acela atîta de blînd, frumos și plin de amor!  — Ah!  strigă ea, pentru ce nu m-am aruncat cu el în brațe pe fereastră?  Pentru ce n-am murit azi, cînd zicea să urmăm Argeșul în cursul său?  și se zvîrcolea fără să poată închide ochii, și brațele-i strîngeau la sîn razele lunei cari se jucau pe patul ei.  — Costin, Costin!  urmă ea, de ce nu aflu capul tău pe această perină scăldată de lacrimile aceleia ce te iubește?  De ce brațele mele nu pot să te lănțuiască aci, în patul înaintea căruia tu ai îngenuncheat?  Dar crăcile pomilor de la fereastră se auziră trosnind și copila sări să vază ce este.  Nu auzi decît răsu-flarea Amaliei, care dormea în camera vecină, nu auzi decît murmurele dulci ale nopței; dar auzi și suspinele înăbușite cari ieșeau din frunzișul întunecat al pomilor.  și lumina lunii sărută capul copilei, care se înclină să vază cine suspină.  — Zoe!  — șopti o voce din frunze.  — Costin!  răspunse ea, și brațele ei atinse mîna junelui care se înălța din frunze.  Acățîndu-se de ramuri, Costin izbuti să se apropie de fereastră și Zoe văzu împlinirea dorului: strînse pe Costin în brațe și sorbi cu buzele roo ce udase fața și părul lui.  și noaptea era atît de frumoasă!