DIMITRIE BOLINTINEANU  OPERE  V  ROMANE  Ediție îngrijită, note și comentarii  de  TEODOR VÂRGOLICI  SCRIITORI ROMÂNI  Editura Minerva  București—1984  MANOIL  1855  PARTEA I  Iubite B,  De cîteva zile mă aflu la Petreni, moșia d-lui N.  Colescu.  Ah!  iubitul meu, ce locuri minunate!  ce plăcere a lăcui în sînul munților, departe de deșărtăciunele omenești!  cum cugetul se înalță mai presus de lumea de argil, în acest templu dumnezeiesc!  cum toate simțurile se află într-o mirare neîncetată!  cum inima se simte tînără și curată ca profumul suav al cascadelor! . . .  Fermecul naturei ne îndumnezeiește și invită inima la amor.  Numai între oameni omul se face aspru; numai între oameni răzbunarea rădică brațul a lovi! . . .  în lumea deșartă în care am trăit, nu era un singur minut în care să nu fiu în ceartă cu ursita vieții mele.  Aice, la vederea acestor locuri, de cîte ori nu mi-am înălțat inima mai presus de lanțul deșărtăciunelor omenești; de cîte ori, uitînd relele omenirei, am îmbrățișat-o cu lacrime! . . .  Dar societatea de femei frumoase și spirituale, întru care mă aflu, adaog fermecul acestui loc încîntător!  Ce femei!  ce viață dulce! . . .  Ah!  bunurile vieței nu cunoscusem pînă aice și ades ziceam în mine: „Am trăit și traiul este amar! . . . „ Ce vrei, dragul meu?  eu nu cunoșteam ce fericire gustă acela care are o familie: pîn-a nu mă naște, moartea a secerat pe tatăl meu; pîn-a nu cunoaște lumea, maică-mea s-a dus după tatăl meu; am trăit și am crescut, pînă la vîrsta aceasta, străin ca un copil picat din lună.  Astăzi, am găsit viața intimă, familia. . .  căci trebuie să știi, aici sînt în familia mea.  Dl.  N.  Colescu mă iubește ca pe copilml său; femeile mă răsfață. . .  Smărăndița, soția d-lui N.  Colescu, mă cheamă poetul ei favorit de multe ori copilul său. . .  Are doozeci și cinci de ani, și este un tip de frumuseță; fără exagerare, o frumuseță rară, dar seamănă cu o floare ce în dimineața vieței sale se înclină melancolică! . . .  un suflet plin de blîndeță; o inteligență superioară; multe cunoștințe, mai ales pentru o damă din timpul și din țara noastră! . . .  Nu sînt mare cunoscător în femei, dar Smărăndița mi se pare femeia ce am visat.  D-nul N.  Colescu este boier mare.  Nu are nici spirit, nici învățătură; asemine el n-are voință, și mai ales pe lingă soția; dar are bună judecată și inima îngerească.  Zoe este nepoată Smărăndiței: o copilă de cincisprezece anișori; chipul mătușe-sei, dar strălucitor de frăgezime.  Ai asemăna-o cu un bobocel de roză pe care fluturii încă nu-l bagă în seamă; plină de spirit și de inimă. . .  Mărioara este o amică a Smărăndiței: o fată de boier mare, de 18—20 de ani; nu este prea frumoasă, dar drăgălașă ca luna lui mai! . . .  vorbele ei răsună ca o muzică sublimă; ideile cele mai comune în gura ei se îndum-nezeiesc!  Duduca este cu totul altceva: o fată de cincizeci de ani, rămasă nemăritată; un lucru ridicol, atît pentru spiritul, cît și pentru fizicul ei.  Cu toate aceste, are inimă.  Natura face uneori cîte o compensație: acolo unde nu este spirit, este inimă; acolo unde nu e frumuseță, este spirit.  Această duducă — după cum îmi spune dl.  N.  Colescu — de la vîrsta de 16 ani pînă astăzi, visează un bărbat! . . .  dar ceva perfect, ideal, ca Făt-Frumos cel din basme.  In tinerețile sale, mai mulți, atrași de fermecu!  averei ei, îi ceruseră mina; ea nu voi pe nici unul, fiindcă nici unul nu se asemăna cu idealul viselor sale.  Mai tîrziu nime nu se arătă!  Atunci, Duduca plecă în străinătate să găsească vreun conte seau baron scăpătat, să împarță cu dînsul averile și inima sa; dar peste doi ani, se reîntoarse iarăși singură.  In timpul ocupației Principatelor, inima ei bătu, doar o va cere vreun ofițer; însă nici macar un doboșăr nu o ceru! . . .  cu toate aceste, ea tot așteaptă un soț.  O femeie ce nu află pe nimene în lume care să vrea să se lege de ursita ei trebuie să sufere; această suferință o face rea; dar Duduca, din contra, pare firește voioasă. . .  poate că speranța, ce nu a lă-sat-o încă, face acest efect asupra caracterului său.  Eu însă petrec cu Duduca foarte bine; ea se crede literată pentru că a cetit tot ce s-a tipărit prin Curierul românesc și prin Curierul de ambe sexe; știe de rost toate versurile vechi și noo; cântă toate cânticele, cu toate că glasul ei nu este prea încântător.  Ea este aceea ce zic franțezii cu adevărat bas-bleu.  Iți scriu din camera mea, ce dă asupra grădinei, pe o masă încărcată de cărți de tot felul. . .  Dulcele profum al florilor și al rîului intră în cameră și mă îmbată!  stelele sclipesc voioase în spațiul curat al cerului, ca bucuria în inima mea, și seamănă, într-un minut de voluptate cerească, să se cufunde unele într-altele!  Privighitoarea cîntă îa ferestrile mele, îngînată de dulcea murmură a rîului și a sipetelor!  Ah!  cum totul e voios și fericit împregiurul meu! . . .  pentru ce numai eu sînt neodihnit? . . .  nu știu ce am, căci viitorul mă înspăimîntă! . . .  2 mai  Astăzi, d.  N.  Colescu îmi zise să rămîi totdeauna cu dînșii și să nu fac nici o deosăbire de familia sa și a mea, dîndu-mi cuvinte că este dator să facă tot pentru mine, căci am talent și trebuie să lucrez ca să dau iimbei românești o vină de vieață literară.  Mi-a zis că i se rupe inima când vede la popoarele străine înflorind frumoasele arte și literatura, iar la noi, nimic, nimic! . . .  acestea sunt vorbele sale  Dl.  N.  Colescu este român bun.  Bătrânii noștri era mai buni decît noi, mai români.  Noi ne-am germanizat, fran-țizat; știm mai multe decît ei, dar nu mai sîntem români! . . .  O!  patria mea!  amorul tău se va stinge pînă în sfîrșit în inimile fiilor tăi? . . .  Astă-dimineață, preumblîndu-mă prin grădină, întîlnii fără veste pe Mărioara.  Nu-ți poți închipui ce efect mi-a făcut această întîînire!  Voiam să intru în chioșc (pavilion) spre a mă deda meditațiilor mele; am găsit-o acolo ocupată cu compunerea unei ghirlande de floricele de curînd culese.  După ce-mi făcui reverința, mă întrebă dacă ghirlandele vreodată m-au încîntat? . . .  eu nu-i putui răspunde, căci gura mi să închisese. . .  ea se roși și, voind să-și ascundă rumeneala, ieși răpide din chioșc săltînd prin grădină ca o gazelă! . . .  3 mai  Astăzi în chioșc am găsit toată societatea damelor despre care ți-am vorbit.  Mai era încă și Andrei, vechiul nostru camarad, carele s-a însurat cu Elena, sora Smărăndiței.  Andrei, cum îl știi, tăcut, serios, dar loial.  Elena, frumoasă și amorată de bărbatul său.  Toată societatea vorbea, rîdea, cînta; totul insufla fericire și bucurie.  Mărioara, în acest amestec, trecînd pe lîngă mine, îmi recită o strofă din poeziile lui Bolintineanu:  Ia-ți harpa de aur, poetule june!  și cîntă, căci ochii-mi de lacrimi sînt plini;  și pentru aceasta pe frunte-ți voi pune  Ghirlandă de crini.  Puteam eu, cu timiditatea mea, să răspund ceva?  știi, amice? . . .  poetul se găsește uneori în poziția cea mai nenorocită în societate: se vede astfel osîndit, încît trebuie să facă sau figură de nătărău sau de impertinent.  Voii a întrerumpe pe Mărioara; aturice îi zisei:  — Ieri m-ai întrebat dacă ghirlandele vreodată m-au încîntat? . . .  să-ți arăt un vers făcut de un amic al meu asupra acestui sujet.  Duduca, cum văzu că scot hîrtia din buzunar, sări de se puse lîngă mine, invitînd toată adunarea a asculta.  Toți mă încungiurară și eu cetii:  O ghirlandă-mi trebui mie,  Ca să pot să mai trăiesc,  Să mai viu la veselie  și viață să simțesc;  Dar ghirlandă împletită  De fecioare voiesc eu  Căci mi-e inim-amorțită  și chiar seacă-n peptul meu.  Cine poate a mi-o da,  Căci eu dulce-i voi cînta?  — Curioasă idee!  zise Duduca, ce au poeții, nu știu, că tot ghirlande de fecioare visează ei.  — și încă tinere, îi răspunsei eu.  — Of!  matia mu zise Duduca, care știa grecește.  Copilițe tinerele,  Ce tot stați și vă gîndiți?  Adunați la floricele  și ghirlanda-mi împletiți.  Pin- ce cîmpul e în floare  Pe amor încununați;  Căci ca mîine floarea moare  și de dor o să oftați,  și cînd flori nu veți afla,  La ghirlande veți visa.  — Asta-i mai puțin decît nimică, zise Duduca.  — Ba prea bine, zise Mărioara.  Iute-iute, copilițe,  O ghirlandă-mi împletiți,  Cu-ale voastre dulci gurițe  Nodurile le uniți.  Pe copilul cel zburdatic  Ce Amor lumea-l numi,  Cu un cîntic nebunatic  Il voi face a veni.  Voi ghirlanda îmi veți da  și eu voo voi cînta.  — Poetul cade în mitologie, zise Duduca.  — Nu e nicicum prozaic, zise Maria.  Lăcrimioara vă zîmbește  Lîng-un trist nu-mă-uita.  Ochiul care le privește  Face minte-a cugeta.  Prin somn nu vi se arată  Nici o umbră de amor?  Au nu-i timpul ca să bată  Peptul vostru simțitor?  A!  cînd flori nu veți afla  și amorul va zbura.  — Tot amor și iar amor, zise Duduca.  De simțiți vreo durere  Lăcrimioare adunați.  De vă trebui mîngîiere,  La nu-mă-uita cătați.  O durere, cât de mare  Lăcrimioarele alin,  Nu-mă-uita dulce pare  Sufletelor ce suspin.  Vă grăbiți a le-aduna  Căci ca mîine nu le-ți afla.  — Cred și eu, dacă le-a bate bruma!  zise Duduca.  Toți riseră la exclamația aceasta.  Mai luați și viorele,  Mai luați și crinișor;  Luați rose, micșunele  Luați fel de fel de flori  și cântați cu veselie  La ghirlandă împletind  căci ca mâine, cine știe?  Nu vă voi vedea zîmbind.  și când voi veți înceta  Vai!  și eu n-oi mai cânta  Mărioara și cu Zoe, îndemnate de Smărăndița, rmi aduseră în triumf o ghirlandă.  Duduca, puindu-se între ele:  — Iaca ghirlanda care-ți trebuie!  — Dar dați-o autorului, zisei.  — nu e de d-ta făcut versul acesta?  — Nu!  Autorul este la Moldova.  Numele lui, Sion.  — Sion?  acest nume adevărat este?  unii cred că e un nume fictiv, un ideal.  — Ba foarte adevărat.  Eu îl cunosc din corespon-dință, și am o mare simpatie pentru el Are talent acest  tînăr, dar pătimește de doo boale, ca și mine, de neavere și de lene.  Altfel ar avea și nume mai mare, și ar și lucra mai mult.  Pe cînd ne ocupam de critica lui Sion, iată că veni la noi și Alexandru C. . .  El are o moșie în vecinătate și e încîntat totdeauna de frumusețile, spiritul, averea și nobilimea sa; tot dorul său pare a fi să-l cunoască lumea ca un Don Juan românesc!  In politică este legitimist sau partizan a lui Enric V, pe care niciodată nu l-a văzut; are o metodă cu totul originală de a se, reproduce în lume: cu boierinașii de pe la țară vorbește himie și fizică; iar aceștia, neînțelegînd nimică și nevoind să-o arăte, îi dau totdeauna dreptate.  Smărăndița îl întrebă ce-i fac surorile? . . .  el răspunse că peste curînd are să le călugărească, căci, crescînd în mănăstire de mici, nu vor să mai trăiască în lume.  8 mai  știi tu pentru ce această Mărioară este totdeauna în închipuirea mea?  „ți-e dragă”, îmi zici. . .  Eu să iubesc!  o, nu! . . .  Esite scris ca să nu cunosc acest simțimînt; inima-mi e mută, spiritu-mi rîde de orice patimă de natura aceasta.  Cum voi iubi eu, eu carele mă îndoiesc de orice iubire! . . .  Pentru mine o femeie este un lucru neînțeles: amorul la ea trece ca un vis; în ceea ce-i drag, ea pe sine se iubește.  Omul pentru dînsa este o mirază ce face să se prețuiască meritele ei; fără acest interes, ea nu ar iubi; în scurt, egoismul personificat, — iată cum înțeleg eu o femeie.  Apoi este altă întrebare: dacă această Mărioară ar iubi, pentru ce să mă iubească pe mine, și nu pe altul?  Fără stare, fără nume, scos afară din legile societății; — ceva care face să zîmbească oamenii la numele meu. . .  Cele ce-ți scriu sînt triste, dar sînt adevărate! . . .  8 mai  Mărioara a plecat cu tată-său, Duduca și Alexandru C. . .  Peste cîteva zile se vor înturna.  Alexandru se urcă în trăsura ei;el mi se pare prea ocupat de dînsa! . . .  11 mai  Fără să-mi fie dragă, gîndesc neîncetat la dînsa. . .  această gîndire îmi face rău! . . .  m-am făcut nesuferit, tăcut. . .  Cînd sînt în societate, voi să fiu singur; singur, doresc societatea! . . .  adesea părăsesc casa. . .  ochii-mi rătăcesc pe cîmpii și se opresc asupra tuturor trăsurilor ce trec. . .  Ieri, după plecarea Mărioarei, zării o trăsură în depărtare. . .  mi se păru că este a ei;. . .  alerg înainte. . .  iluziune! . . .  un poștaș se înturna cu caii fără trăsură! . . .  atunci mă îndreptai cătră un sat așezat în culmea dealului! . . .  o poziție desfătătoare!  o dumbravă de mestea-căni formează poarta acestui rai pămîntesc.  Mă rătăcisem pintre acești arbori de argint cari, încununați cu ramuri de smarald, își perd picioarele într-un tapet de iarbă împestrițat cu miroase de flori.  Acolo, la picioarele unei măguri, diotr-o stincă de peatră curge o apă rece și limpede ce, împărțindu-se în mai multe rîulețe, se perde în iarbă mărmurînd.  Iată o țărăncuță cu o cofă pe umere: bălaie și rumenă ca o roză sălbatică, plină de frăgezime și de sănătate; avea o talie elegantă; păru-i gălbior des și încrețit, împletit în doo coade lungi, se cobora de subt năframa-i albă ce flutura pe capu-i sărutat de vîntulețe.  Doo zevelci roșii, cu felurite flori, o copereau peste cămașa-i albă, de la mijloc în jos.  Doi ochi albaștri coperiți de gene lungi și aurite. . .  iată chipul ei.  îndată ce mă zări, stete și lăsă cofa cu apă jos.  — Pentru ce te-ai oprit?  o întrebai eu.  — Este obicei de la bătrîni, îmi răspunse copila, cînd trece un călător, să stăm dacă venim de la fîntînă.  — Dacă este așa, dă-mi să sorb și eu din astă cofă.  Cum te cheamă?  — Tudora.  Copila rădică vasul pînă în dreptul buzelor mele și lăsă ochii în jos.  Pe cînd fcteam apă, ochii mei întîlniră pe ai săi ce-i rădicase.  Ea văzu și roși.  — Ai părinți?  — Am un tată bătrîn.  — Colo, în sat?  — Ah, zise copila, pînă ieri, dar astăzi. . .  — Astăzi, ce?  — L-au închis la subcîrmuire, ca să dea arendașului patru sute de lei ce i-ar fi dator. ,  după ce i-a vîndut tot pînă și ferul plugului! . . .  Ei, boierule, nu este dreptate pe pămînt! . . .  am fost și m-am rugat de subcîrmuitor să-i dea drumul ca să poată munci și plăti cu încetul; subcîrmuitorul se vede om bun, dar mi-a zis că sînt alții care nici pe el nu-l lasă să mă asculte. . .  Mi-a zis să mă rog de proprietarul moșiei. . .  M-am rugat. . .  dar îmi crapă fața de rușine, cînd mă gîndesc ce mi-a zis! . . .  Of, of!  nelegiuiți sînt unii oameni!  La aceste vorbe, vrui să-i dau banii ce-i trebuia; dar nu aveam asupră-mi.  — Unde șezi?  o întrebai.  — Cea dintîi casă din sat, la stînga.  — Fii mîine acasă.  Pe la ameazăzi îți voi aduce banii.  — Vrei să rîzi?  îmi zise ea.  — Nicidecum, drăguță.  Un creștin bun trebuie să facăbine.  Deși nu sînt prea bogat, dar acest bine ți-l pot face fără să mă struncin și fără să-ți cer nici o slujbă.  Fii sigură, mîine viu.  — O, Dumnezeule!  strigă ea, încrucișîndu-și mîinele și uitîndu-se la cer.  Așadar tot sînt oamni buni pre pămînt! . . .  Eu, domnule, vezi d-ta, sînt o fată proastă; nu știu să vorbesc, nu știu să-ți mulțămesc. . .  Ea nu putu să urmeză: lacrimile o înecaseră.  Noi ne despărțirăm.  O, Dumnezeule!  pentru ce oamenii sînt așa de răi  13 mai  — știi ceva?  îmi zise Alexandru C. ,  întrînd.  Ești drag Mărioarei. . .  numai de tine vorbea.  Să te văz!  — Să te văz pe tine, îi răspunsei.  — Pe mine?  nu.  Cu filele îți perzi timpul numai în bilete, ocheade, suspine și vorbe dulci; cel mult dacă agiungi să te capeți cu cîteva sărutări fără rezultat.  Eu unul sînt, cum zice vorba, pentru vînatul lesne: femeile măritate sînt patima mea.  Dar fiindcă este vorba de fete, apoi, trebuie să știi că cunosc una, o mîndruliță, cum zice poetul Alecsandri:  Cu flori galbine-n cosiță,  Cu flori roșii pe guriță.  Asta deși e fată, dar iesă din catigoria celorlante: o țărăncuță, o fată sărmană, lesne de prins în laț, fără suspine și bilete.  Mîime sau poimîne am de gînd să șterg cel de pre urmă vers al poetului. . .  înțelegi?  — Rușine și păcat!  — Sang-dieu !  Ascultă, părinte Dorotei!  cei ce au făcut legile erau mai învățați decît tine.  Găsește-mi un singur paragraf într-o condică, unde legiuitorul pedepsește fapta, cu bună învoială făcută între doi, și care nu supără pe a doua persoană.  Nu e vorba de nevrîsnicie, de silă, de înșelăciune, ci de bună învoială.  Vezi dar că eu nu ies din spiritul legiuitorului; cît pentru conștiință, asta e o marfă de care ușor mă pot desface.  Eu nu mai sînt Alexandru acela pe care-l cunoșteai tu; cu toată ideea ce-i fi avînd despre ușurința caracterului meu, am suferit multe de la oameni.  Cînd întrai în lume, credeam că am a face cu îngerii; mai tîrziu văzui că mă înșelasem; lumea mi se arătă ceea ce era: o societate de nerozi și de tîlhari.  Unii mă înșelară, alții mă desprețuiră! . . .  atunci a trebuit să iau o rolă, și iată ce zisei: „Oamenii sînt răi; dacă m-oi asemăna lor, voi merge înainte, și ei îmi vor întinde mîna; de nu, mă vor zdrobi.  între aceste doo alternative trebuie să aleg. ”  Mă făcui ca ceialalți.  Atunci veni rîndul meu.  Oamenii mă înșelară, îi înșelăi și eu; mă desprețuiră, îi desprețuii și eu.  Ce necuviință vezi întru aceasta?  mi-am răzbunat î răzbunarea este singura dreptate pe pămînt.  Am fost drept.  Oamenii niciodată n-or fi mai buni! . . .  cel ce are puterea în mână și-ți vorbește de fericirea altora te înșală; demagogul care strigă pe strade te înșală; femeia ce-ți zice că te iubește te înșaiă; cel ce-ți strînge mina te înșală; cel ce vorbește ca tine din vise și din morale te înșală.  Ce mai aștepți dar?  — Alexandre!  vorbești ca un om în ajunul de a se face tîlhar sau de a-și curma viața singur, însă sînt încredințat că ceea ce zici este o glumă.  Intr-un caz sau în altul, nu pot să-ți dau nici un răspuns. . .  — Mergeți la stupină?  zise Smărăndița, ce intră în casă.  14 mai  Ai auzit, iubite B. . . ,  ce principuri are acest Alexandru?  sînt mai mulți ca el aice; oameni pentru care moral, onor, patrie nimic sînt! . . .  La dînsul aceasta nu vine din supărare, din suferință, precum zice el. . .  ci din lipsa cunoștințelor; felul cu care a expus aceasta o dovedește curat.  Eu am dat brațul Mărioarei. . .  brațul ei pe brațul meu! . . .  o, fermec necunoscut! . . .  credeam că o să mor de mulțămire! . . .  Niciodată n-am văzut ceva mai grațios.  — Zoe mi-a zis că o să pleci la Italia, îm zise ea, adevăr e? . . .  cînd pornești?  — Prea adevăr!  peste o lună.  — Așa curînd? . . .  și cînd o să te întorci?  — Poate niciodată.  — Niciodată! . . .  dar părinții d-tale?  — Au murit de mult timp.  — Dar țara?  dar cunoștințele? . . .  știi că este trist ceea ce zici?  să vede că ești poet.  — Poet?  iar această vorbă! . . .  în adevăr trebuie să mărturisim că bieții poeți sînt rău înțeleși în lumea aceasta.  Poezia este luată de o ușurătate.  Un adevăr în gura poetului este o poezie; un simțiment în inima lui este o poezie!  Ei nu pot să spuie nici dorințile lor, nici părerile lor. . .  tot este poezie la ei. . .  — Vezi ce locuri frumoase!  îmi zise Mărioara zîm-hind și schimbîncl vorba, ca cînd înțelese de unde voiam să merg.  — Încântătoare! . . .  sărmanii poeți!  sînt luați ca copii! . . .  Nu știu dacă și d-ta nu faci parte cu ceilalți?  — Eu?  nu; te încredințez!  — Apoi dar crezi că un adevăr în gura unui poet este un adevăr ca în gura oricărui om?  — De ce nu?  — Așadar, dacă ziceam. . .  Aici buzele mele înghețară.  — Dacă îmi ziceai. . .  ce?  — Că-mi ești dragă!  îi zisei în sfîrșit.  — Taci, taci!  îmi zise ea, lovindu-mă cu mănușa peste gură.  Agiunserăm la stupină.  Dumbrava eră plină de albine” Stuparul, un bătrîn cu perii albi, ne ieși înainte.  — Ce-ți fac copiii?  îl întrebă doamna N.  — Numai zece mi-au rămas!  răspunse moșul dă-tinînd din cap.  Domnul N.  Colescu atunce voi să-și arăte cunoștințile sale despre fiziologia albinelor.  — Videți, zise el, fiece stup are cîte o albină mare ce se cheamă trîntor. . .  aceasta nu face miere, dar cînd e vorba de mîncare, el aleargă cel întîi.  Este o mare asemănare între albine și oameni: instrucțiile celor din urmă. . .  Un țipet ce scoase Mărioara opri pe dl.  N.  Colescu de la istorisire. . .  — M-a mușcat de buze î strigă Mărioara.  — Mușcă, căci le bateți, zise moșul.  — Eu nu mai stau aice.  Ah!  cu ce plăcere aș fi făcut ca păstorul antic sub cuvînt de a suge veninul ce o viespe înfipsese în gura drăguței sale, se îmbătă de o lungă sărutare.  — Să mergem!  zise d-na N.  Colescu.  — Să mergem!  zise boierul, supărat că n-a putut sfîrși știențificu-i cuvînt.  — Sînt alte mușcături mai rele; dar acelea nu în-spăimîntă!  mai urmă d-nul N.  Colescu, aruncând o căutătură asupra lui Alexandru.  Ințălegi tu ceva?  15 mai  Mărioara mă iubește! . . .  rîzi de mine cit vei voi. . .  nu-mi pasă.  Este adevărat că ți-am scris că femeia este o egoistă. . .  dar ce vrei?  egoismul este un bine mare pre pămînt; fără el, nu s-ar ținea rînduiala lucrurilor, fără el, unii, ca să facă plăcere altora, s-ar arunca în foc și în apă. . .  O!  dulce fericire i vei trece și tu ca o lumină într-a-ceastă noapte ce este viața mea, ca să faci și mai amară rămășița zilelor mele! . . .  16 mai  Voi să-ți scriu cîteva rînduri comice: astăzi, Smărăndița îmi arătă o scrisoare deschisă.  — Vrei să rîzi?  mă întrebă ea.  Această carte vine de la un moș al meu. . .  Am măritat pe soră-mea, pe Elena, cu un tînăr ce-i e drag și o face fericită.  Moșu-meu nu găsește ginerile de viță mare;. . .  cetește!  „Smărăndiță!  Ginerile ce a luat pe Elena o fi avînd multe merite, o fi învățat ca Guizot și viteaz ca Napoleon, dar tot viță de gios este!  Tată-său abia era clucer și nu avea voie să poarte nici barbă!  Familia Parascovenilor este cea mai veche din Valahia; baroni de Ilfov, conți de Rîmnic, marchizi de Craiova au stat în neamul nostru, precum genealogia, ce am dat să-mi facă la Paris, mărturisește.  Dar tu ai stricat totul!  răspunderea să cază asupra ta; eu îmi spăl mînele ca Pilat din Pont! . . .  ștefan B”  La cetirea acestei scrisori, nu puturăm a ne ținea rîsul.  — O să răspunzi?  — La astfel de scrisoare nu pot să răspund serios.  — Atunce răspunde rîzînd: satira este un mijloc de îndreptare al celor rătăciți; prin batjocoră Platon a ucis pe sofiști, Pascal pe cazuiști, Voltaire pe fanatici.  — Batjocora face pe oameni ipocriți, fără să-i îndrepteze. . .  Dar să lăsăm aceasta; ești vînător? . . .  mîine avem să mergem toate femeile, cu d.  N.  Colescu, la vînătoare în munți.  O să ne însoțești?  23 mai  Nu ți-am scris de șepte zile.  De șese zile sînt în pat, și Zoe nu mă lasă să scriu.  știi că era să mergem la vînătoare; ascultă ce mi s-a întîmplat.  Smărăndița, Elena, Mărioara și Duduca se puseră în-tr-o trăsură, avînd pe Alexandru pe scaunul vezeteului.  Andrei, Zoe și eu, în altă trăsură.  Dl.  N.  Colescu mergea călare.  După noi venea un car cu merinde și cîțiva vînă-tori de munte.  Frumusețile tinerei Zoe înfloresc răpide ca un arbor In primăvară.  — Nu mai scrii poezii?  mă întrebă ea.  — Nu, domnișoară.  Aș scrie și proză dar nici asta nu voi.  — Păcat!  ai fi scris bine.  — și pe urmă?  — Gloria!  zise ea zîmbind.  — Gloria este un vis, zic filosofii.  — Zic, dar aceasta nu-i oprește de a o dori.  De eram eu poet. . .  — Ce-ai fi făcut? . . .  — Aș fi scris toată viața mea.  — Cu care scop?  — Cu scop ca să las limbei mele o literatură și să împlinesc o datorie cătră patria mea.  Dar d-voastră, poeții, nu voiți a scrie dacă persoana dumneavoastră nu trage oarecare folos; și dacă s-ar face o lege care să vă oprească de a subscrie cele ce compuneți, nu ați mai scrie niciodată.  — Poate că ai dreptate; dar eu mă mir de ce nu v-apucați d-voastră, demuazele și dame, să faceți aceea ce pretindeți de la noi.  — Noo ne lipsesc mijloacele care le aveți d-voastră, bărbații.  Noi nu putem forma o educație națională ea d-voastră: în pensionatele unde învățăm noi, cîrmuirea nu s-a îngrijit ca să statornicească o educație și o instrucție națională.  Pensionatele sînt dirijate numai de nemți și de franțezi; nu învățăm decît niște biete limbi străine, și cînd ieșim, abia ne putem scrie numele nostru; apoi mamele îndată ne mărită, apoi menajul, copiii:. .  Vorbind astfel, părea că-i supărată, și supărarea da un nou fermec frumuseților sale.  Într-acest minut, Andrei se deșteptă din distracția lui.  — Am cetit ieri, zise el, un poet iranțez; mi-a plăcut poeziile lui, fiind foarte simple și naturale.  Eroii de care vorbește pare că-i vezi cu ochii; vorbele lor, pare că le auzi. . .  astfel au un interes mai mult.  Eu cred că aceasta este adevărata poezie! . . .  — Nu sînt de părerea asta, Andrei!  poezia eete o invenție; poetul ce are nenorocirea să nu știe sau sa nu gîndească aceasta, nu mai scrie poezii; el poate fi istoric, romanțier, jurnalist, afară de poet.  A crea, a născoci, iată misia unui poet.  În timpul acesta trăsura damelor se oprește în marginea unui sat, sub poalele munților; a noastră se alătură de dînsa.  Mărioara era prea ocupată.  Ce n-aș fi dat să-i fi putut zice macar doo vorbe!  — De aici, îmi zise Smărăndița, trăsurile nu mai pot merge; noi vom urca dealul călări.  Vînătorii aduc caii.  Damele se coborîră din trăsură.  Găsii ocazie atunci a strînge brațul Mărioarei, ajutîndu-i să se coboare din trăsură.  Dl.  N.  Colescu, ce-i toca gura ca o meliță pintre vînători, dete semnul de plecare.  Cînii începură să latre, oamenii să se miște.  Damele se aruncară pe cai, iar noi pornirăm pe jos, pe lîngă caii lor, ducînd pe ai noștri de căpestre.  Eu mă alăturez de Mărioara.  — O să te ostenești, îmi zise ea.  — Aș dori toată viața mea să nu se mai sfîrșască călătoria asta.  — Nici o vorbă, nici chiar cătră cei mai iubiți? . . .  — Iți jur!  — Spune-mi încă o dată, Manoile, mă iubești tu?  Acest cuvînt este dulce ca viața.  Adevăr este că-ți sînt dragă, Manoile?  — Tot ce-mi era drag în lume s-a făcut nevăzut înaintea ta!  — Nu te cred.  — Te îndoiești încă?  cum as putea să te încredințez, Mărioară?  — Dovedindu-mi că nu iubești pe Smărăndița.  — Smărăndița! . . .  ah, Dumnezeule!  ce idee ț-a trecut prin gînd! . . .  Dar ea este pentru mine ca o soră.  — Sînt geloasă și de surori, Manoile!  și tot cel ce iubește trebuie să poarte și simțimentul acesta.  Interesul care-ți poartă ea întărită toate prepusurile mele. . .  Ieri, am luat seama, ți-a adresat o ocheadă, care mi-a sfîșiet inima! . . .  Manoile, te rog, fie-ți milă de slăbiciunea mea. . .  și fiindcă tu nu mă iubești. . .  — Nu te iubesc? . . .  o, Dumnezeul meu!  cum nu-mi pot sfîșia peptul pentru ca să cetească în inima mea!  — Ei, bine, dacă este așa, să mă asculți!  — Spune, Mărioară, spune ce vrei, și mă vei vedea dacă te iubesc.  — Eu pretind, Manoile, să pleci de aice.  — Să plec?  să plec?  dar ce ar zice oamenii aceștia?  cu ce cuvînt m-oi îndepărta  — Nu mă iubești, Manoile; căci dacă inima ta ar simți ceea ce simte a mea, nu m-ai face să sufăr. . .  te-ai duce îndată.  — Bine, Mărioară, bine. . .  dacă vrei numaidecît, voi pleca; dar spune-mi pentru ce?  — Făgăduiește-mi că vei pleca.  — Făgăduiesc; mă jur.  — Mulțămesc, Manoile, zise ea strîngîndu-mă de mină.  Acuma vrei să-ți spun pentru ce?  Pricina este că voi să te iubesc eu, și numai eu.  Nu-mi e destul să știu că nu iubești pe Smărăndița, dar voi ca nici ea să te iubească pe tine.  Convorbirea noastră se curmă după doo oare trecute ea doo minute.  Ajunsesem într-o poiană.  Locul pe care ne-am fost oprit era încununat de o dumbravă verde de brazi.  Ici-colo să înălța niște vîrfuri de munți ca niște piramide negre.  De aici, ochii noștri rătăceau asupra mai multor dealuri mici și se perdeau în umbra văilor lor albite de rîuîețe.  Mai departe, o stîncă eoperită de ninsoare și perdută în aburi era lăcașul singuratic al șoimului.  Dincolo ochiul vedea o stană de peatră, goală, a căria sîn se deschidea și da naștere unui brad rătăcit de soții săi.  In sînul pădurei posomorite ce încununa dealul pe care stăm noi, se vărsa dintr-un codru o cascadă de apă limpede.  Acest torent se arunca cu zgomot dintr-o înălțime într-un lighean de granit; iar de aci, se vărsa prin jgheaburi și se ascundea prin deosebite crăpături, ca niște șopîrle de argint.  Intr-un minut, toți vînătorii se împărțiră pe la posturile lor de pîndă.  Damele noastre, fermecate de frumuseța acestor locuri, merseră să vizite pădurea; apoi se așezară la umbra unui stejar, unde așteptau cu nerăbdare timpul prînzului.  Dl.  N.  Colescu este un vînător vestit.  Viața lui este plină de anecdote vînătorești.  Vînatul pentru dînsul este o pasiune neînvinsă; mai multe pei de urși, de lupi, de vulpi, de căprioare; mai multe părechi de coarne de cerbi și de țapi; mai multe măsele de porci fălbatici și, pe lingă aceste, reumatismul de la picioare atestează mii de isprăvi onorabile din partea sa.  El, după ce împărți pe ceilalți vînători, veni și la mine.  — Manoile, dar tu dat-ai cu pușca de cînd ești?  — Am ucis, zisei eu, în viața mea un pițigoi, un bot-gros, un ciocîrlan și o rîndunică; socot că de mi-ar fi ieșit înainte o fiară mai mare, mai lesne aș fi ucis-o.  — Caută dar să nu-ți tremure mîna cînd îi vede pe giupînul urs, căci acela e mai fioros decît un botgros.  Tu să stai aice lîngă femei; dac-a veni ursul, trage fără temere!  Vorbind astfel, țipă din corn și se făcu nevăzut pintre copaci, lăsînd încă doi vînători spre apărarea femeilor, ia întîmplare de a veni ursul.  Pîn-atunce nu fusesem niciodată la vînătoare, așa-zicînd, formală.  Dar nu-ți poți închipui ce impresiune mi-a făcut cînd am auzit, îndată după semnul dat de dl.  N.  Colescu, răsunînd văile de țipetele gonacilor.  Fă-ți idee de larma ce poate să facă în codru, și mai ales în munți, vro doo sute de oameni și vro treizeci de cîni țipînd deodată sub poalele codrului, în felurite glasuri și tonuri.  Mi se părea că mă aflu într-o lume de feerii; pare că așteptam, din minut în minut, să văd deschizîndu-se cerul și pămintul.  Mie mi se suisă părul în vîrful capului și stăm în extaz cu pușca pe brațe, pe rădăcina unui arbor tăiat.  Damele sta, așteptînd să auză vro descărcătură de pușcă; dar tăcerea se prelungea. . .  astfel, urîndu-li-se, veniră cătră locul unde mă aflam eu.  — Cît ești de serios!  îmi zisă Smărăndița, parcă ești un foncționar din garda națională ce se crede un adevărat soldat.  — Îmi vine să arunc arma; și aș face-o, de nu mi-ar fi rușine de vînători, care or să zică că de frică am fugit.  — De frică!  nu este nici un pericol, mi se pare.  Dar iaca! . . .  iaca căprioara. . .  dă-i foc. . .  dă!  În adevăr, o căprioară sprintenă ca o gazelă venea asupra mea cu o repegiune de fulger, atît însă mă încîntă frumuseța ei, încît refuzăi de a da.  — Ce faci?  ziși Smărăndița.  — Mi-e milă, răspunsei, biața ființă!  ce mi-a greșit ea, mie sau altora, pentru ca ă-i răpesc zilele?  Căprioara trecu pe lîngă mine fără să mă vază macar.  Damele, celelalte, văzînd-o, începură a rîde.  Smărăndița îmi dete dreptate.  — Îmi păstrez încărcătura pentru urs, zisei eu, pentru ca să mă îndrept mai bine.  — Un urs!  răspunseră femeile.  — Un urs!  strigă Duduca căzînd pe iarbă.  — Manoile!  îmi zisă Mărioara apropiindu-se de mine, nu pune în pericol, căci cel mai mic rău ce ți s-ar întîmpla mi-ar zdrobi inima și viața.  — Aș muri ferice apărîndu-te, Mărioara me!  Zece vieți de aș avea, toate le-aș da pentru tine.  știi tu, dulce fetică, că eu nu mai pot trăi singur de acum înainte? . . .  Nu apucai să sfîrșesc vorba și deodată o descărcătură de carabine făcu să răsune văile una după alta.  După aceasta se auzi un răcnet ce făcu să se zburlească părul în capul nostru.  Mai mulți vînători strigau: „Feriți!  feriți!  ursul!  ursul! ”  În adevăr, un urs de o mărime rară se arătă înaintea noastră.  Damele, înmărmurite de spaimă, nu aflară nici bărbăția fugei.  Andrei, pe dinaintea căruia trecu animalul sălbatec, îl ochi! . . .  Plumbul său pătrunsă gura ursului și se înfipse într-un fag.  Acesta turbă, perii săi se zburliră și făcură o roată împrejurul capului; gura lui vărsa spume roșii; ochii lui se făcură ca doo picături de sînge. . .  scoase un răcnet. . .  își mușcă labele, apoi căută în toate părțile să vază de unde venisă glonțul.  Damele stau între mine și între urs, în calea lui.  Acesta le vede și se aruncă cu turbare asupra lor.  Un minut, și aceste femei ar fi fost sfîșiete: trebuia un om de bunăvoință să se sacrifice pentru ele: orice alt mijloc era nefolositor.  Zoe era în urma lor.  Ea voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de o mărăciune și o țină în loc.  Eu mă arunc între urs și între fetică.  Animalul, văzîndu-mă, năvăli asupră-mi, iar femeile scăpară prin fugă.  Ursul veni așa de repede, încât nu-mi dete timpul ca să descarc carabina.  Această carabină avea o baionetă; baioneta mi-a scăoat vieața.  Îi înfipse!  ferul în gît, și-l ținui la o distanță oarecare.  Andrei, văzînd pericolul în care mă aflam, alergă înf agiutoriul meu; dar neputînd trage în urs de fiică să nu mă lovească, scoase un cuțit de vînătoare și, cu sîngele race al său, împlîntă ferul în coastele fiorosului animal.  Acesta răcnește, șovăie, cade; dar, în căderea sa, îmi sfîșie cu gheara umărul sting. . .  rana mea sîngeră. . .  sîngele cură ca un izvor.  Damele, văzînd că ursul cade, stau într-o depărtare de noi, temîndu-se să nu se rădice animalul.  Smărăndița și Zoe veniră pînă la mine. . .  O, Doamne!  pentru ce Mă-rioara nu se apropie? . . .  frica în inima ei să fie mai tare decît amorul? . . .  Smărăndița îmi legă rana; cu toate aceste, pierderea sîngelui fu atîta de mare, că, după cîte-va minute, căzui pe brațele ei, fără simțire.  Cînd mă deșteptai, eram acasă.  Cele întîi raze ale soarelui încălziră ochii mei.  O femeie jună și frumoasă, stînd în picioare la căpătîiul patului meu, înclina capul peste fruntea mea și părea că numără fiece suflare a vieței mele.  Mi se păru un vis frumos și reînchisei ochii, de frică să nu mă trezesc.  Dar o lacrimă căzută pe frunte-mi mă deșteptă cu desăvîrșire.  Era d-na N.  Colescu.  Atunci îmi adusei aminte de scena din munte, și recunoscui că fusesem leșinat.  Smărăndița veghează noaptea lîngă capul meu.  — Ce, aici?  o întrebăi eu cu un glas slab.  — Taci, îmi răspunsă ea, nu vorbi! . . .  ești rănit. . .  ai fost leșinat! . . .  — Cel puțin lasă-mă să-ți mulțămesc pentru. . .  — Nu voi să-mi zici nimic.  — Ești un înger!  — Sînt femeie. . .  ți-ai pus viața în pericol pentru mine, eu trebuie să-ți mulțămesc.  — Amiciția ce-mi arăți mă atinge atît, că nu voi putea niciodată cu nimic să mă plătesc.  — Ia seama, îmi răspunse ea zîmbind, căci după socoteala ce faci îmi rămîi dator, și eu sînt o creditoare exactă. . .  — Orice vrei! . . .  chiar și să tac cît oi fi bolnav.  — Tăcerea mai înitîi, apoi altceva. . .  mi-ai făgăduit să nu faci niciodată nimic fără să mă întrebi.  — înnoiesc făgăduința.  — Bine, zise ea, acum mă duc să mă odihnesc, îți voi trimete o privighitoare care ți-a face mulțămire.  „Pentru ce Smărăndița îmi ceru să-i repet făgăduința ce-i dasem, de a nu face nimic fără să o întreb? . . .  Ce însemnează aceasta?  Temerea Mărioarei să fie adevărată? . .