Era ziua de mai întîi a anului 1859.  Mai multe familii de boieri dezbrăcați la 24 genariu de privilegele regulamentare, fugind de capitala revoluționară, se adunau la o moșie lingă Ploiești unde, fără cea mai mică temere, puteau să critice lucrurile și oamenii noi.  Pînă a introduce pe cititori în mijlocul acestui cerc de desprivelegiați, ca să le facem cunoștința bărbaților și femeilor de care era compus, să vorbim despre moșia boierească.  Satul ei era situat pe o înălțime de unde ochiul vedea o întindere de doo ore, fără să întîmpine decît o luncă lată, coperită de tapete cu diferite colori.  Pe aceste tapete se vedea Prahova alergînd capricios, făcînd abateri, întoarceri și vărsînd în urma sa niște gemete sălbatece.  Casa era situată pe vîrful dealurilor.  Ea domina grădina de arbori prin înălțimea sa.  Să nu vă așteptați a vă duce intr-un castel ca cele dupe Rin.  Părinții noștri n-au zidit castele pe lia moșii, din cauza nestabilității timpurilor de atunci, invaziunelor de turci și de tătari, înaintea cărora nimic nu mai putea sta.  Mai tîrziu, sub fanarioți, cînd dată cele mai multe familii de astăzi, bătrînii perdură gustul de a trăi pe la moșii, atît încît unii din cei mai avuți de multe ori nu știau în ce parte de loc se aflau moșiile lor.  Casa proprietarului nostru era făcută de zece ani numai.  Cu doo rînduri, cu un balcon de fer la rîndul dintîi.  Un salon, o sală de mîncare.  O bibliotecă, fără nici o carte.  Restul era noo camere mici.  În partea dreaptă a oasii erau dependințele, bucătăria, grajdurile etc.  In partea stingă era grădina.  Ziua de întîi mai fusese frumoasă pînă la apusul soarelui; dar de aci înainte, cerul se întunecă.  Un vînt repede, o ploaie furioasă începură a bate și a uda, și ținură asfel pînă aproape de zio.  Societatea ce se afla aici fuse nevoită a se închide în casă și a căta distracțiu-nele sale în convorbiri și jocuri inocente.  Era zece oare din noapte.  Printre vuietul vînturiior și ploii se auzi deodată strigătele depărtate ale poștașilor; dar astfel cît o urechie sperimentată ar fi ghicit, dupe strigăte, că caii erau stătuți.  Societatea crezu neapărat că o familie așteptată aici se îndrepta către sat.  Iată dar o distracțiune ce pentru un cerc de oameni închiși în casă, la țară, este un mare evenimînt.  Stăpînul casii trimise oameni înaintea postii să se informe.  Salonul era mobilat cu oglinzi, canapele, scaune, fotoliuri.  Pereții tapisați cu hîrtie cu colori.  Societatea de față se forma de vreo zece persoane din care patru bărbați și șase dame.  Stăpînul casii se chema postelnicu George; era un om ca de cincizeci de ani, oâcheș și cu părul jumătate alb.  înalt de stat și puțin încovoiat; figura sa avea trăsuri pronunțate, fără să fie inteligintă.  Toate facultățile sale părea că rămăseseră fără nici o exersițiune.  Judecata la dînsul era totdauna falșă: toate efectele îl impresionau cu vioiciune, și niciodată nu-și da osteneală a slăbi acea impresiune prin cercetarea cauzelor ce le produceau.  Sufletul său nu putea a se înălța niciodată) din cercul strimt al intereselor egoiste: nici o idee mare nu putea să pătrunză aici.  Avea o mare doză de răutate.  Falș, intrigant, șiret, ar fi fost periculos daca natura nu i-ar fi refuzat mijloacele intelectuale.  Lucru ciudat!  această natură a făcut o minunată cumpănire: astfel vedem fearele cele mai înrăutățite supuse la o lege ce regulează cu mare avarițiune reproduoțiu-nea lor!  ființele veninate sînt nevoite a se tîrî și lipsite de facultatea de a zbura!  El moștenise o mică avere de la tatăl său.  Cînd intrase în serviciul statului era sărac.  Retribuțiunea cu- noscută i-a fost atît de puțină incit nu numai nu i-ar fi permis a-și mări averea; ba încă nu i-ar fi ajuns nici la întreținerea vieții; cu toate acestea, ieși din serviciu dupe doisprezece ani, cu șase ulii galbeni venit în moșii.  Nimeni nu se miră de aceasta, căci asemenea fapți sînt deși în această țară.  Cînd se retrase din serviciu cu începutul guvernului interimar al principelui A.  Ghica, îi veni ideea de a se însura.  Postelnicul George era o partidă strălucită în București.  Era bogat și boier mare.  Aceste cualități sînt de ajuns pentru un bărbat ca să ceară mîna celei dintîi fete din țară.  Era bătrîn, răucrescut, fără spirit, fără învățătură, încărcat de defecte fizice și morale; însă în țara noastră, în căsătoriă, nu se cere decît avere și un nume.  Avea dar drept să caute o fată de 16 ani, frumoasă bine-crescută, cu spirit, cu inimă și cu avere mare.  EI trimise în toate părțile de știre să i se găsească o mireasă cu toate aceste cualități.  Pînă a nu se găsi mireasa, se puse să-și cumpere cai, călești, case.  și scrise la trei cabinete o petițiune circulară, cerînd a i se da o decorațiune pentru servicele ce a făcut în timpul ocupării țărilor de streini.  Dupe trei luni de cercetare pe ici pe colo, întîmpia-rea făcu să găsească o mireasă, și cu toate cualitățile ce dorea el.  Sînt trei ani, era în București o fată, o minune, o perfecțiune sub toate raporturile.  Junie, frumusețe, spirit, creștere, simtimente delicate, toate le poseda în puntul cel mai înalt; în fine, era una din acele ființe rari, unici poate, ce Dumnezeu din timp în timp face să nască în unele societăți degenerate, ca cum ar voi ca oamenii să-și aducă aminte că nu i-a părăsit.  Asfel era femeia ce se găsi demnă a fi sacrificată acestui om.  Legenda șearpelui din fîntînă, căruia se da pe toată ziua cîte o vergină să devore, numai ca acesta să lase pe locuitorii cetății a lua apa, este o ingenioasă metaforă a istorii unor bărbați cărora, pentru interese oarecare, li se sacrifică aceste dulci și inocente ființe.  Nu s-a găsit încă un sîntul George ca să învingă trufia acestor bălauri.  Se înțelege că fata nu priimi bucuros a da mîna acestui om; dar părinții stăruiră serios.  Eduoațiunea sa superioară, unită cu simțîmîntele cele mai nobile de abnegare, fuse cauza perderii junei Elene.  Ea priimi, căci astfel voiau părinții săi, priimi precum ar fi priimit să meargă într-o mănăstire sau să moară, ca să facă plăcere părinților.  Nunta fuse splendidă.  Lumea vorbi mult despre acest menagiu.  Cei mai mulți fericiră pe Elena pentru un asfel de consorte și mai toate mumele își urau pentru fiicele lor partide ca postelnicul George.  Toată societatea din București, în timp de zece zile, nu vorbi decît de darurile ce se trimiseră miresii.  Lumea văzu în timp de doo luni acești însurați ară-tîndu-se la grădina de la barieră, sau la opera italiană, apoi însurații dispărură, se duseră să trăiască la țară, și fură uitați.  Elena nu iubea pe soțul său, căci nu putea nici să-l stime, nici să-l admire; din contra, toate faptele soțului său în timp de trei ani erau de natură ca consoarta sa să-l desprețuiască.  Ea însă nu i-o arăta nici lui, nici celoralți oameni.  Dumnezeu, ca să o console, îi dete o fetiță.  Suferințele daseră frumusețelor sale o grație cu totul rară, sufletul său se înnobilase și mai mult în aceste su-ferinți.  In vocea sa, în expresiunele sale, în privirile sale, în mișcările sale, era un parfum de melancolie atît de suav, atît de ideal, că cei care o vedeau credeau să vază ceva dulce și ceresc ce ar fi zărit într-unul din visele vieții.  Bărbații erau preocupați cu politica zilei, care îi dez-moștenise.  Unul se chema logofătul Constantin.  El însuși număra cincizeci de ani.  Acesta începuse cariera sa politică sub Regulamînt.  Trimis să învețe legile la Paris, să înturnase licențiat, abia venise și se numi profesore de drept.  Mai tîrziu părăsi profesoratul și intră în magistratură, cu gînd a se face într-o zi ministru, servi pe cei trei domni regulamentari și înaintă; dar nu se lipi cu inima decît de cel mai rău dintre cei trei domni.  Cît pentru al patrulea domn, îi era enimic declarat.  Om cu învățătură, cu inteligință, cu voință foarte; dar dintr-o margine în ceialtă a ființei sale fizice, intelectuale și morale, ca să găsim vorba cea mai justă; anost, cum se zice la București în stilul familiar.  în fine, unul din acei oameni pe care nimini nu poate să iubească, nici însuși amantele lor.  Unul din ceialți doi se chema Iordache, se trăgea din viță de domn, tată-său sau moșe-său fusese fiu de domn, beizade.  Toți îi ziceau principele Iordache, el însuși își da acest titru cu îngîmfare.  Soția sa mai ales era în stare să rupă relațiunile cu cei mai buni amici care nu i-ar fi zis principesă.  Aveau un fiu de șase ani, căruia părinții, ei însuși, îi ziceau principe!  maladie ridiculă ce bîntuie de la un timp încoace multe capete seci; fruct al moravelor streine ce unii români în călătoriile lor în Europa au putut să culeagă în căile ferate, în birturi, în baluri publice, pe unde au lunecat.  Ea va trece prin propagarea ideilor luminate și serioase.  Consoarta sa era fiica unui neguțetor avut; această condițiune mai mult contribuise a prezintă în ochii săi titru de principe cu o valoare mult mai însemnată.  Averea sa făcuse pe Iordache să o ia de consoartă.  Iordache risipise averea părintească împreună cu toate cîștigurile de mare foncționar al statului în timp de mai mulți ani și acum trăia din averea femeii sale.  Mai venea unul, un bădăran înavuțit și boierit, un om de 60 de ani, cu părul siv.  Acesta începuse cariera sa ca băiat în casă la un boier mare, mergea dupe călească și ducea ciubucul boierului.  Dupe un serviciu de mai mulți ani, fuse numit copist la o cancelarie, unde, prin protecțiunea stăpînului său, în cîțiva ani ajunse lâ cele mai înalte foncțiuni și își făcu o avere în moșii de optsprezece mii galbeni venit pe an.  Acest om are facultatea excepțională de a deveni instrummt răufăcător.  Viața lui politică și socială este un șir de trădări, de intrigi, de lașități, de abuzuri.  . Princepele Bibescu de cîte ori îl vedea la palat în zile de recepsiune, îl întreba:  — Ce face consulul rus? . . .  Sarcasmul spiritualului domnitor era luat de dînsul pentru un complimînt.  Femeia sa, tip de bădărană parvenită, pare că a născut în lume ca să formeze această pereche fără rival.  Fiica lor ce se află acolo e frumoasă, alt nu are nimic.  Această familie de parveniți purta numele Serescu, și, ca să-și dea mai mult lustru, adăoga pe cărțile, de vizită, sub coroana de comite, prepozițiunea de.  Mai era o damicelă, dintr-o familie cunoscută.  Deși părăsită de îngrijirea unei mumi, Caterina era înțeleaptă; lipsită de o educațiune strălucită, natura îi fusese favorabilă, spirit, frumusețe, grații se disputau care să-i aducă mai multe omagine.  Era pe atunci damicela la modă.  Cualitățile ei erau lăudate de toți.  Iată cele dintîi noțiuni despre persoanele de față.  Să ne înturnăm în salonul postelnicului George în momentul cînd se auziră în depărtare strigăte de postași.  Cea dintîi ce dete alarma și alergă către fereastă fuse Caterina.  Ana, fiica parvenitului celui avut, o urmă după datina damice[le]lor ce se țin una de alta și care fac de surîd cu maliție bărbații.  — Cine poate să fie?  zise ea.  Tudorina Corleasca, Marița și Zoe șeni cu bărbată-său.  Era vorbă să vie! . . .  — Aș dori mult să văz pe aceste nebune, zise Elena.  Mai ales pe Zoe șeni, deși nu aprobez purtarea lor în timpul carnavalului.  1  — Ho!  ho!  strigă principele lordache, ce, credeați că noi am rămas în urmă cu moravele parisienilor?  — Au jucat pe dracul pe vîrful degetelor î zise post.  George.  în toate nopțile, dupe bal, se duceau ele și altele, cu atîți crai, la birtul lui Hug, unde se puneau pe mîncare și băutură pînă la zio; și. . .  — și ce?  răspunse Elena, negreșit, nu poci aproba această purtare; dar nici nu poci a-i da un caracter culpabil.  — Așa sînt muierele, zise postelnicul contrariat.  Se apără una pe alta!  Elena deveni roșie.  — Dar cînd ți-oi spune, urmă el, că această bandă ușoară de muieri, dupe cină se puneau de cîntau și jucau cu Blanșa franceza tontoroiul de gît? . . .  — Nu știu, răspunse Elena.  — Nu știi? !  dar eu însumi le-am văzut cu ochii mei eram la București, trăsesem la otelul lui Hug, dormeam; m-am deșteptat de chiotele lor. . .  am deschis ușa camerii să văz doare s-a aprins birtul'.  Ce am văzut?  acele muieri strigînd și sărind împrejurul mesii, cu un cîrd de golani.  Gîndești că s-au rușinat de mine cînd m-au văzut?  hop!  hop!  m-au chemat să iau parte cu dînsele.  „Nene George!  vin-aici! ” . . .  — și nu te-ai dus?  îl întrebă principele Iordache.  — Eu!  — Eu m-aș fi dus, aș fi cîntat și jucat cu ele tontoroiul.  — Np-mi spui?  zise principesa, ai și mutră de asfel de petreceri! . . .  — Eu!  hei!  hei! . . .  Cînd ai ști. . .  — Tocmai că știu. . .  — Nu știi nimic! . . .  Dar ascultă, or să vie aici. . .  Să le facem curte. . .  — Era vorba alaltăieri la București, zise Serescu, să vie și Talangiu, cu familia.  — și șer, zise principesa.  La aceste vorbe Caterina tresări și un văl de purpură trecu pe fața sa; nimeni nu băgă în seamă această tur-burare.  — Minunat orator este Talangiu! . . .  zise Serescu, cînd: vorbește se face tăcere adîncă, ar zice cineva că vorbele cură din buzele lui ca mărgăritarele.  — Nu sînt de această părere, arhon logofete. . .  șer vorbește mai bine! . . .  în Adunarea de sub Bibeseu erau oratori buni! . . .  hei, ce timpuri! . . .  Eram deputat. . .  nu m-ai auzit vorbind îfi Adunare niciodată?  îmi aduc aminte încă cum fulgeram într-o zi opoziția!  nimeni nu mai ceru să vorbească în seanța aceea. . . . Era  cu pricina lui Trandafilor, cînd ceru Rusia să exploateze minele.  Grozav băturăm pe opoziție. . .  a doua zi închiserăm Adunarea.  Strigătele poștașilor se auziră acum în curte.  Ospeții alergară în capul scării, servitorii veniră eu luminări.  Erau patru trăsuri închise.  Călătorii se coborîră, apoi urcară scara, îndată se auziră mulțime de voci zgomotoase de femei.  NOII VENIȚI  Salonul era plin de lume.  Talangiul cu familia, șer, Tudorina; Zoe șer cu băr-bată-său, și alții cu care vom face mai tîrziu cunoștință.  Deocamdată să ne ocupăm de o persoană necunoscută ce intră cu șer.  — Permiteți-mi a vă prezenta pe d.  Elescu, zise șer, înaintlnd către d-na Elena, însoțit de un june necunoscut.  D-nu este român, adăogă el, amic al meu din copilărie.  Strein în țară, căci lipsește de aici de cincisprezece ani.  Elescu se înclină cu respect înaintea Elenii, Elena îl privi cu bunătate și îi zise:  — Bine ai venit, domnule!  crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici.  Pe urmă șer îl prezintă la toate damele și la stăpînul casei.  Să vorbim puțin despre noii veniți.  Talangiu este un om politic.  O ființă bizară. . .  ce ține prin sistemul nervos de natura poeților și femeilor.  Susceptibil de a se întuziasma îndată; exaltat pină a nu ține seamă de linia așezată între sublim și ridicol.  Fanatic în ideile sale, neuitînd nimic, neînvățînd nimic, închinător, sfios prin temperamînt, vorbind cu un talent natural; dar sofist, nestrălucind decât atunci cînd este a vărsa veninul său în rănile partidelor politice.  Integru alfel, dar de ambițiune; virtutea la dînsul este o rolă ce a hotărît să joace, este o amestecătură bizară de bun și de rău; de leal și de perfid; un lucru neînțeles, neisprăvit, căruia lipsește foarte puțin a fi perfect, foarte puțin a fi ridicul.  Astăzi aspiră a fi cap de partidă, a reînvia privilegeații și privilegele moarte și a juca rola profetului Samuel.  Sistemul nervos îl înrîurește pînă în credințele sale.  șer este de 36 de ani, natură întîrzietoare, tot este încă june într-însul sau cel puțin el crede că abia acum intră în viață.  Inima îi lipsește, spiritul său este comun.  Pare a fi născut să strălucească în toate lucrurile mici, este, daca putem a-l numi asfel, geniul nimicurilor.  Cele doo dame, Tudorina și Maria,sîntdoo tipuri diferite ce recheamă Loreta de la Paris.  Una frumoasă, tăcută, gravă; spirit mărginit; inimă seacă de orce simțimînt.  Iubind plăcerile pentru că s-a întîmplat să fie aruncată în curentul lor; ceialtă, spirituală, viicioasă, seamănă a fi venită ca să facă a se iubi plăcerea.  Soțul său, un bon enfant .  Un june de 30 de ani ce veni cu aceste dame, deși de o naștere cu totul obscură, dar averea mare ce-i rămase de la părinți făcu să fie priimit cu oarecare egalitate în societatea privilegiaților; aceasta îl costă mult, el caută să-și plătească intrarea prin nenumerate prezinte oferite damelor.  Către acestea el are spirit plăcut, ce este o justă compensațiune pentru fizicul său.  Vom vorbi încă de un nou sosit cu femeia sa, de șeni, un boier mare, oare nu a fost totdauna mare, în junia lui era sărac, și dat cu totul la desfrînări.  Era un fel de Lovelas; aceasta dovedește că în junia sa avea o figură plăcută.  Tînăr încă, se însură, maritagiul îl făcu să se apuce de comerț, cîștigă, făcu stare colosală.  Astăzi casa sa este cel dintîi salon în București, nimeni nu știe nici să trăiască, nici să priimeaseă mai bine pe streini decît dînsul.  Soția sa, Zoe, uită numărul anilor ce se scură sub picioarele sale și se crede încă tînără și proprie tutulor ideilor tinere.  Conversațiunea ce începu acest cerc era plină de interes; mai întîi întrebară noutăți din capitală.  — Să ne ferească Dumnezeu de mai rău, zise Talangiu.  — Iar a mai făcut ceva liberalii?  întrebă postelnicul George.  — Liberalii!  liberalii!  este vorbă de liberali? . . .  credeai d-ta că ai noștri or să meargă pînă să priimeaseă nu numai a rămînea în minister, ba încă să serve interesele unei stări de lucruri nerecunoscute de puterele garante, și să dea asfel mai multă tărie regimului de astăzi; dar ce aștepți de la ch. . .  înțeleg ei ceva? . . .  în curînd are să fie pe aici în vecinătate o tabără ostășească, știți ce va să zică aceasta?  că daca puterile nu vor recunoaște votul de la 24 genariu, ne vom lupta cu armele în mînă.  Sînt fini, nu este îndoială.  Europa nu se află în pozi-țiune de a permite nici unei puteri vecine să ocupe țara, pentru un mie lucru, ar face-o cînd ar izbucni o revoluție. . .  și nu este de mirare să vedem că se recunoaște acel vot monstruos! . . .  Avem să ne așteptăm la lucruri triste, arhon postelnice. . .  Astfel vorbi Talangiu.  Cei mai mulți bărbați îl înconjurară.  — Triste!  triste!  zise postelnicul George.  Revoluții, ucideri. . .  — Toate acestea nu sunt nimic, răspunse Talangiu. . .  Eu, unul, nu mă tem de ele; dar le doresc, căci ele vor aduce cu voie, fără voie, ocupatiuni streine, și ocupațiu-nele vor aduce vechiul regim de ordină legală, dar din nenorocire nu mă aștept la acestea, și iată pentru ce sunt în adevăr supărat.  — Așa este!  strigară Serescu și principele Iordache.  — Dar, revoluționarii de meserie, urmă Talangiu, pare că au înțeles lucrul, căci ei acum propagă contra revoluțiunelor.  — Daca îmi este iertat, zise Elescu, voi face o mică obiecțiune la toate acestea.  știți că lipsesc de mulți ani din țară; nu am luat parte în certele de partide. . .  Prin urmare văd lucrurile cu sînge rece — înțeleg aceste certe, înțeleg dar și existența partidelor.  Ele sunt naturale, le vedem în toți timpii, la toți popolii, și nu numai că nu mi se par periculoase, dar încă le cred utile în interesele generale ale națiunii: ele sunt care fac de naște lumina, dau vigoare și energie cugetărilor și acțiunelor.  Dar nu trebuie a per de din vedere că aceste certe, ca să aducă rezultate binefăcătoare, caută să rămîie în cercul opiniunelor în chestiuni ordinare.  Văd însă că ele la noi trec linia ce le este însemnată; și atunci devin doo tabere, una a tării, alța avangarda streinilor în țară; una voiește mărirea, fierea, neatîrnârea națiunei; ceiăltă neapărat o să vie a combate, prin urmare a cere contrariul.  Iată dar că aceste partide devin periculoase intereselor generale.  D.  Talangiu ne zice că așteaptă mîntuirea în ocupațiuni streine.  Însă care mîntuire?  a unei clase sau a țării?  Ocupațiunile streine pot să fie favorabile unei clase, însă niciodată intereselor unei țări.  De cîte ori streinul calcă pe acest pămînt, este o consecuință naturală să răpească cîte un drept din cununa acestui popol.  Cît pentru mine, condamn aceste tendinți către ocupațiuni streine, căci, o repet, ele favoară interesele unei clase și lovesc interesele țării.  Dar trebuie o filosofie cu totul rece ca să nu cădem în asemenea erori.  Aceste cugetări generoase ale lui Elescu nu puteau să fie de gustul unei societăți care nu le înțelegea.  Cei mai mulți suriseră cu pietate, unul șopti în ridicul: „De unde ne-ați adus pe acest filosof? ”  Era acolo un suflet care îl înțelegea: Elena.  Vorbele lui atinseră inima acestei femei; ea auzi vbrbindu-se un limbagiu care îi era cunoscut.  Astfel ca un prizonier care, după ce a trăit mai mulți ani într-o țară streină, aude deodată limba sa natală.  Nici o recomandațiune nu putea fi mai bună pentru Elescu înaintea Elenii decît simțimîn-tele sale.  Ea intră în convorbire și zise:  — D-nu Elescu!  are dreptate; noi suntem prea îm-pătunați ca să rezonăm în chipul în care rezonă d-lui.  — Nu are dreptate, strigă Talangiu.  — Dar, domnul meu, răspunse Elescu, nu vei respinge că certele de partide de astăzi, pe tărîmul pe care sunt puse, nu fac să cîștige țara nimic?  — și, prih urmare, dorești să ne împăcăm?  zise Talangiu.  și cu cine?  cu revoluționarii de meserie, enimicii proprietății, familiei, religiei?  cu bandele de desculți ce se hrănesc în vise cu sîngele boierilor, pînă cînd vor începe aievea să-l soarbă? . . .  Să ne înfrățim cu călăii noștri.  Vezi, domnule, că ideile d-le sunt utopii.  — Nu voiți pace cu partida adversă, căci credeți că oamenii care o compun v-au atacat privelegele de clasă; dar preferați amicia streinilor, care tolerîndu-vă acele privelege parțiale vor să răpească independința țării!  Iertați-mi a vă spune că nu vă înțeleg și că politica d-v.  este egoistă.  — Mă prinde mirare să te aud vorbind asfel, zece zile după venirea d-le în țară!  Sunt sigur că ai căzut îndată în cursele lui Rusetache, Brătieni, Goleștii și companie!  — Ii cunosc din nume, n-am nici un cuvînt nici să-i urăsc, nici să-i desprețiiiesc, căci n-am nici un cuvînt a-i crede din acele bande de desculți ce visează despoieri și sînge.  — Ho!  ho!  Daca ai astfel de idei despre acei oameni, apoi sănătate bună!  Mine o să te văd scriind în Românul sau în Dîmbovița! . . .  — Sunt sigură, zise Elena, că la București ați vorbit destul politică!  Vedeți, damele sunt nerăbdătoare să asculte alte lucruri.  — Lasă-ne în pace î strigă post.  George.  O să vorbim politică, căci de aici atîrnă moșiele și capetele noastre.  — Hei!  domnule Elescu!  zise Talangiu, răsturnîndu-se pe o canapé.  Nu cunoști țara aceasta! . . .  Află că tot ce este mai bun aici este clasa privilegiată.  Aici este patriotismul, cunoștințele, expejriința, onestitatea, sacrifi-cele.  Afară de aici nu mai este nimic bun.  Ceea ce se cheamă clasa doua se compune în genere de ciocoii noștri; ceea ce se cheamă burghezie se compune de sîrbi, greci, venetici, fără nici o amoare pentru țară.  Numai clasa nobililor a rămas nebînuită de corupțiune.  Nici un boier mare nu a speculat în foncțiunele publice.  Vezi cum din zi în zi se ruină stările lor?  dovadă că supt onești.  Pe cînd cei de a doua clasă se ridică pe averile lor neîncetat, cumpără proprietăți nemișcătoare pe toată ziua.  Numai clasa nobililor a dat pînă astăzi oameni învățați, literatori, oameni politici, oratori.  Ne spun unii că am dăn-țuit cu streinii prin baluri?  că purtăm decorațiunele lor.  Dar în starea de slăbiciune a țării, redusă a fi ocupată de streini, prin însuși nebuniile revoluționarilor de meserie, spune-mi, nu era un act de patriotism a priimi streinii cu flori, a le da baluri?  care era scopul?  nu era a scăpa țara?  nu este o faptă de tărie de caracter a purta decorațiunele streipe, cînd știm că mulți ne critică?  Aceasta numai noi avem curagiul a o face.  Se zice încă că este o mare coitipțiune?  unde se află?  în mulțime, în clasa doua, în burghezie, în țărănime.  Nu în clasa nobililor.  Vedeți ce se întîmplă în familii mai jos de noi.  și comparați cu moravele familiilor noastre.  Între noi abia să fie doo sau trei familii puse la index, doo sau trei femei care printr-o conduită neregulată au dat ocaziune oamenilor să critice, In jos de noi ele sunt cu miile, toate pot zice.  — Ce bine vorbește!  strigară unii.  — Voi să expui lucrurile cu imparțialitate, zise Elescu.  Mai întîi voi zice că nu mai sunt clase în țară, că sunt numai români.  Daca este vorba de clasa privilegiată, eu însumi sunt din această clasă.  Aceasta îmi dă drept a vorbi aici contra acei clase pe care o numești nobilă și îi dai atîtea nemeritate cualități.  Încă din timpii colo-nilor romani, și în urmă din timpii celor dintîi domni români, și mai noi, au rămas mai multe familii istorice, în timpii vechi numele familiei nu exista, titruriie erau pe viață, și se vede că tot meritul se punea pe acele titruri, căci ele țineau locul numelui de familie, precum dovedesc hrisobulele vechi, titruriie neputînd trece moștenire la copii, căutau a-și cîștiga titruri noi ei singuri prin fapte frumoase, și pentru aceasta puneau atîta preț pe titruriie lor și nicidecum pe numele familiei.  Unii copii ajungeau, alții piereau în întuneree, rămîind ou hrisobulele familiei și lăsînd locul lor altor oameni noi.  De aici vine că chiar astăzi familiile istorice sunt pe la sate în stare de boieri de neam și unele reduse la con-dițiunea de clăcași.  Diferitele faze ale istoriei serviră a ucide aceste familii.  Domnii ei însuși uciseră mulțime de boieri; pe urmă veni persecuțiunea grecilor și parveniților contra familiilor de români.  Dorobanții sub Matei Basarab și sub următorul acestuia uciseră sute de familii cu femeile și copiii lor; pe urmă veni persecuțiunea fanarioților pe la începutul domniei lor, și puține familii vechi putură scăpa încă de cuțitul sau de urgia lor.  Cei mai mulți, ruinați, se retraseră la sate, unde uitarea și întunerecuil coborî peste uaroatorii lor.  Ceea ce se zice astăzi nobleță sau marea boierie este creațiunea domniei fanarioților, necontenit împrospătată cu parveniți.  Către acestea ea nu constito o.  noblețe nici după Regulament, ci o simplă burocrație ca aceea a turcilor, căci fiii nu moștenesc de la părinți nici rangurile, nici aceleași privilege.  La aceste vorbe toată adunarea și mai ales femeile protestară.  Din acel moment Elescu murise în spiritul acestii mici societăți.  Elescu urmă:  — Nu este destul.  De cînd peri boierii români și de cînd fură înlocuiți cu parveniți venetici, românii perdură spiritul de vitejie, și cu dînsul toate virtuțile.  De atunci domniile se dară acelora ce oferă mai mulți bani și mai multe concesiuni către streini, demnitățile cele înalte se dară acelora ce promiteau a servi mai avantagios acea politică mizerabilă a streinului.  De atunci și pînă astăzi scurtele generațiuni ale boierilor se stinseră și niciodată -nici o faptă mare nu se mai făcu; nici una din virtuțile ce constito caracterul clasii nobile nu mai există.  Regulamentul nu schimbă nimic în aceasta.  Această instituțiune își făcuse timpul.  Toată societatea începu să murmure contra lui Elescu; și mai tare decît toți Serescu parvenitul.  — Cine a adus aici pe acest roșu?  întrebă principele Iordache.  — Ah!  unde te duci găsești de acești oameni!  zicea principesa.  Daca aș fi știut, nu aș fi venit.  — Merită să i se zică a pleca de aici!  zicea Sorescu.  Să atace asfel boierii!  trebuie să fie nebun!  — Ne-a lovit rău, zicea postelnicul George.  Dar.  Elena se apropie de bărbatu-său și îi zis:  — Nu lua lucrul ca ceialți.  El însuși este boier. . .  Ceea ce zice este adevărat.  Acest june are zece mii de galbeni venit, un om atît de avut nu poate fi un revoluționar.  — Are zece mii de galbeni venit? . . .  zise el, și îndreptîndu-se către societate: Ei, bine!  Iată cum îmi place să vorbească românul!  Are dreptate dl.  Elescu.  Ce tot îmi spuneți de nobleță?  și noi suntem nobili; dar nu ne îngîmfăm cu nobleță; oamenii de spirit și de inimă caută să cugete ca noi.  Apoi ce mi-a făcut această noblețe pentru țâră?  Se cheamă că ne cunoaștem.  Acest discurs făcu pe toți să șe mire, damele riseră.  — Ce l-a găsit pe postelnicul George să spuie aceste vorbe, care nu sunt ale lui?  întrebă șer pe Taiangiu.  — Se vede că nevasta i-a șoptit ceva la ureche.  — Domnilor, zise Elena.  Să decidăm a nu mai vorbi politică, căci prevăz că o să ajungem la discuțiuni violente, care nu sunt iertate adevăraților nobili.  Elescu se puse pe un scaun lîngă Elena.  O oră de întrevedere fuse destul să înțeleagă că singura femeie ce se afla aici era numai Elena.  Către acestea ea era regina societății nu numai prin maniere, prin spirit, prin simțimînte; dar încă și prin frumusețe.  — Mărturisește, domnule, că politica a devenit o boală în țara noastră!  îi zise Elena.  — Aveți dreptate.  — Nimeni nu se mai ocupă decît de politică, de la miniștri pînă la țărani.  Miniștrii fac politică, Adunarea face politică; foncționarii fac politică, și administrația țării este părăsită.  Politica este puntul de plecare chiar al particolarilor, orice faptă este calculată pe o idee politică!  literatura cade; nimeni nu mai citește decît gazete; cărțile de literatură nu se mai vlnd.  Comerțul lîn-cezește; artele, științele au amorțit.  Artiștii fac tablouri ce reprezintă scene de la Adunare; figuri de deputați unde nici arta, nici artiștii n-au nimic de aflat.  Profesorii părăsesc-clasele ca să dezbată chestiuni ministeriale. . .  femeile. . .  se văd părăsite pentru politică. . .  Politica este cea mai mare rivală a noastră, și încă vă plîngeți de noi că nu îmbrățișem ideile cele noi! . . .  este o mare schimbare în această țară. . .  Lipsești de cincisprezece ani?  Erai amic cu frate-meu Constantin, care a murit. . .  dar atunci erați amîndoi copii. . .  mi-aduc aminte încă. . .  eram copilă. . .  — îmi pare că vă văd în brațele doicii. . .  Erai frumoasă.  — A! . . .  — Regina tutulor acelor îngeri mici și grațioși ce surîdeau atunci la viață.  — Prin frumusețe, nu este așa?  atunci, poate! . . .  — Dar nu ați încetat a fi regina micilor și grațioșilor îngeri ce acum s-au făcut mari, de o sută de ori mai grațioși.  Vorbe de felul acesta Elena niciodată nu auzise, adre-sîndu-i-se ei.  Roșeața înecă fața sa; și, luînd un aer voios, se prefăcu că nu auzise nimic și urmă:  — în adevăr, toate animalele sunt gentile cînd sunt mici, cele mai nesuferite mari, mici sunt pline de grație.  — Afară de șerpi și de cîteva persoane ce sunt aici. . .  mai zise Elescu.  — Ce răutate! . . .  Nu-ți plac ospeții noștri?  — Unii nu-mi plac!  îi cred niște suflete uscate de orice idee mare, generoasă.  — și ce numiți un om cu idei mari și generoase?  Ce le-ar servi aceste cualități în societatea noastră, unde aceste simțiminte sunt proscrise?  sunt ridiculate sau văzute rău?  Societatea nu cîștigă nimic, și cei ce le-ar avea ar deveni nefericiți. . .  Elena lăsa sufletul său să vorbească.  Apoi, aducîndu-și aminte că poate vorbele ei să fie interpretate în simțul cel adevărat, zise:  — Îmi place însă aceste frumoase simțiminte!  și poate că sunt în eroare. . .  — Pentru ce această îndoială?  — Vai!  sunt o expresiune a societății în care trăiesc!  — Așadar te îndoiești de toate?  D-nu Georges, junele introdus în societate pentru averea sa, se apropie de dînșii.  — Ce știri de la București?  îl întrebă Elena.  — Se mărită domnișoara S. . .  cu M. . .  îi dă doo mii galbeni în moșie venit și doozeci mii galbeni numerar.  Minunată partidă pentru un om cu spirit.  — Vei să repetezi ce ai zis?  întrebă Elena.  Pentru că ia o zestre mare este o partidă minunată pentru un om cu spirit!  — Vai!  zise George, asfel este de cînd simțimîntul a părăsit inimile românilor și a intrat în casele cu bani.  Nu mai faci nimic fără bani astăzi.  Toți amatorii de însurat sunt datori și toate fetele care au ceva stare se mărită ca să cheltuiască zece mii de galbeni pe an.  — Toți bărbații și toate fetele nu pot să fie asfel.  Pentru ce descriți atît de crud această sărmană societate?  Ne aduceți cîteva picături din Dunăre, și ne ziceți: „iată Dunărea! ”  Ne dați cîteva persoane și ne ziceți: „iată societatea”.  — Dar aceste persoane sunt atît de numeroase, zise George, încît formează maioritatea.  Puțini sunt care nu gîndesc la bani.  Să nu mergem mai departe: chiar în acest salon.  Domnișoara Caterina și șer.  Ea este săracă; el foarte bogat.  și cu toate astea nu cutează să o ia de nevastă; dar spune-i că un unchi bogat îi dă acum o zestre colosală, mine îi cere mîna.  Eu zic că faptul este rău; dar oare nu are nimic care să-l scuze?  — Lăsați-mă.  Nimic nu-l scuză, afară numai de lipsa de inimă. . .  Elescu, auzind pe ginere vorbind de această particu-laritate, întrebă pe Elena ce este cu acești doi tineri.  — Un amor, zise ea, o copilărie. . .  Amorul triumfă totdeuna chiar asupra banilor.  Anaoreon a dovedit-o în versuri foarte grațioase.  Dar în cazul de față junele a rămas neînvins.  George trecu la altă grupă.  — O să ședeți mai multe zile aici?  întrebă Elena pe Elescu.  — Acest locaș este încîntător, doamnă, și singurul cuvînt care m-ar face a-l părăsi este numai temerea de a nu mai putea să mă despart de aici.  — Sunteți nesuferit cu complimîntele franceze! . . .  E un mare defect aceasta. . .  învățați pe lingă femei a minți mai tîrziu în viața politică. . .  — In adevăr, doamna mea, unde am găsi un cerc compus mai bine decît acesta?  Poci zice aceasta fără a roși.  Nu am mințit.  și trebuie să am o mare putere asupra adminațiunei mele ca să nu zic mai mult decît ceea ce am zis.  Elena tăcu, apoi după cîteva minute:  — Cum găsești pe domnișoara Caterina?  — Foarte frumoasă.  E tot ce poci a vă spune pînă acum.  — Vei să te prezintez?  Elena cheamă pe Caterina și îi prezintă pe Elescu.  Cea din urmă răspunde la prezintare cu o familiaritate franșă.  — îți place mult politica?  îi zise ea.  — Eu nu mai vorbesc politică. . .  Caterina era frumoasă, o talie fină și înaltă, un cap frumos; fața albă și palidă; părul negru, ochii mari, negri, plini de langoare, rechemau ochii fecioarelor în rugăciune, asfel cum imaginațiunea melancolică a pictorilor se place cîteodată a ne prezintă.  Elena se duce să vorbească cu celealte dame și lasă cu Caterina pe Elescu.  Elescu era tot atît de comunicativ ca și Caterina.  Ei păreau că erau amici de mulți ani.  Făcu Caterinii întrebări de natură ce un vechi amic încă nu cutează a face unei fete.  Caterina din parte-i nu rămase înapoi.  — Am auzit că te cere în căsătorie d-nu Bar?  — Este adevărat; dar nu voi să consimț; și nu că este de o vîrstă am- fi tată; dar, după cum se zice, este un om ce nu poate să-mi con vie. . .  — Dar d.  Bar este foarte avut. . .  — Poate; dar nu-mi place. . .  nu-mi mai vorbi de acel om.  — Ah!  domnișoară!  înțeleg. . .  inima nu-ți este liberă? . . .  — Poate. . .  dar știi că ești indiscret!  — Îmi place a spune totdauna ceea ce gindesc.  — Dar cînd te gîndești rău?  — Spui rău.  — Nu este bine. . .  poți să superi pe ceialți.  — Atunci îmi cer pardon.  — Dar de la mine nu ai cerut?  — In adevărat te-a supărat?  — Nu! . . .  Dar d-ta pentru ce nu te însori?  Cred că nu mai e vîrsta care te oprește!  Elescu începu să rîză cu plăcere.  Această naivitate în gura Caterinii avea tun farmec deosebit.  — Nu, în adevăr. . .  am trecut de treizeci de ani. . .  aș voi să mă însor, dar nu găsesc pe nimeni să mă va. . .  — Cu atîtea fete nemăritate?  nu cauți, nu vei. . .  însoară-te cu politica!  — Rîzi de mine. . .  — Nu! . . .  îmi răzbun.  Călătoriile sale afară din țară făcuseră pe Elescu să nu se gîndească încă la însurătoare; bogat, independinte, tînăr, el trecuse junețea sa ca cei mai mulți turiști în cele întîi capitale ale lumii, înconjurat de o lume cu totul voioasă și ușoară, 4n mijlbcul tutulor petrecerilor, eu amante pe care le schimba atît de des ca și caii săi, câ și cînii de vînătoare.  Cumpătat în cheltuieli, nu risipea decît venitul și acest venit era cheltuit cu ordin, nu avea nici o datorie; prin urmare nu avea nici o grijă: era mulțumit.  Nu iubise nici o femeie, căci numeroasele sale amante, prin spirit, prin stima ce ar inspira, pentru delicateța simțimîntelor, puritatea moralității, erau așezate foarte jos pe lingă sufletul-său superior.  El le privea ca niște obiecte de plăcere și, cu toate că le cultiva, dar le păstra cel mai adine dispreț.  Abia se înturnă în țară și gîndul său fuse să facă o noo călătorie.  „Curios lucru, își zise el în acea seară.  Daca în loc să iau din nou lumea în cap, rămîneam aici, mă însuram? . . .  Această fată este tot ce mi se cuvine, tînără, frumoasă, spirituală.  E săracă; dar eu sunt bogat. . .  apoi anii trec, se adaogă; gusturile au să se schimbe. . .  cu vîrsta vin trebuințele unei viețuiri liniștite; din boale, trebuințele unei ființe care să vegheze asupră-mi; vine în final trebuința de a avea o companie. . .  Negreșit, mă-ritagiul cată să aibă mulțumirile lui, de timp ce toată lumea se supune legilor sale; trebuie să fie o mare fericire a vedea împrejuru-ți copilașii jucîndu-se! . . .  O viață cu totul noo, o viață intimă, liniștită, o viață de moralitate. . .  Nu cunosc simțimîntele acestii fete; simțimîntele sunt adesea fapta creșterii.  Nu cunosc creșterea sa; dar oricare ar fi, o femeie, măritîndu-se, începe o altă creștere.  Sper că o să înrîuresc asupra inimii sale.  Daca mă cunosc destul de bine, crez că poci a mă număra între oamenii cu inimă, cu educațiune. ”  Asiei cugeta Elescu, căutînd la Gasterina, ce o găsea din ce în ce mai frumoasă.  Apoi, aducîndu-și aminte de convorbirea dintre Elena cu George, își zise încă: „Aș face un fapt înțelept, daca m-aș pronunța îndată pentru o fată ce nu o cunosc decît de doo oare?  Nu ar fi mai bine să o studiu? . . .  știu eu ce poate să iasă? . . .  o cochetă, poate, și atunci orice fericire piere. . .  nu numai atît, dar independința mea?  Voi fi silit a deveni sclav!  sclavia este nesuferită chiar în lanțuri de roze.  Femeile sunt capricioase; nervoase. . .  de multe ori slabe. . .  cată a se aștepta la toate.  Nebuni sunt bărbații care se reazămă pe virtutea femeilor!  Ele au inimă ca și dînșii. . .  daca le citește un preot la cununie, cred că este destul ca aceste ființe să nu mai simță niciodată. . /  legile oamenilor egoiști le încrimină, le condamnă cînd ele încetează de a mai iubi un bărbat urîcios. . .  Plăcerile ce simțim a vedea copiii noștri sunt dulci; dar grijele părinților cind copiii se bolnăvesc sau mor sunt atît de mari! . . .  Ce trebuie o companie la bătrînețe?  cînd ești bogat, nu ești niciodată părăsit.  Ce este însurătoarea daca nu un pact de a trăi toată viața cu un amic împreună, fără a-l urî niciodată și fără a putea a face alt amic, utopie!  nu înțeleg a se însura decît într-un moment de exaltare, căci cată a fi exaltat ca să faci asfel de pas.  Eu nu iubesc pe această fată. . .  Nu voi face astfel de nebunie! . . . ”  Astfel cugeta Elescu cînd Elena veni lîngă dînsul și îi zise:  — Ai rămas pe gînduri?  oare frumoasa noastră fată a făcut aceasta?  Elescu surîse.  — Nu este scris!  răspunse el.  — Ce fel nu este scris?  Crezi în predestinare?  — Nu poci a-ți zice nici că crez, nici că nu crez. . .  am avut însă de multe ori cuvinte a crede.  Omul are facultatea de a voi, dar această voință ea însuși e supusă la niște legi independente de dînsul.  Hazardul are o mare parte de InrîurÎre în lucrurile omenești.  Poate această înrîurire este pe care o lom pentru acea putere care ar prezida și ar decide de mai nainte la toarte faptele în viața omenească?  De multe ori ocaziunea hazardoasă devine cauza unui șir întreg de fapți și decidă de toată viața unui om; altă dată rezonul, sprijinit de voință.  Nu poci așeza nimic de absolut în această materie.  Scriptura are altă doctrină, totul purcede de la providință.  Nici un fir de păr nu se mișcă în capul tău fără știrea celui de sus.  — Nu ești hotărît în nimic?  — Oh!  filosofia și-a făcut timpul.  Ea a fost proza poeziei, ca să zic astfel.  Este o altă filosofie de care umanitatea are nevoie astăzi.  Nu știința ideilor abstracte; dar știința cauzelor mizeriii societăților omenești, în ra port cu trebuințele lor materiale și morale.  Nu mai este dat științelor a se ocupa cu cauza efectelor cerești, nici cu viitorul sufletelor în alte lumi.  Aceasta este treaba religiei.  — Vei a materializa tot.  — Să nu desprețuim materia.  Daca sufletul este căldura, materia este flacăra: starea materială decidă de multe ori de starea morală.  Să venim spre exemplu la popoli.  Toți popoliî a căror stare materială este mizeră nici nu cugetă, nici nu sunt altfel decît sub inspir ațiunea mizeriei.  Acolo nu este nici instrucțiune, nici cugetări înalte, nici morală.  Din contra, acolo unde starea materială este înfloritoare, domnește civilizațiunea.  Ea dă toate mijloacele de perfecțiune intelectuală și morală.  Astfel este și cu indivizii în parte.  Omul care lipsește de mijloacele vieții își lasă spiritul fără cultură.  Vestejește, de pere; inima i se oțelește, vede toate în rău, în amărăciune.  Cel ce are mijloace se cultivă, tot îi surîde cu plăcere, sufletul lui e împăcat, devine generos. . .  Iată, doamna mea, ce trebuie să dorim.  Iată filosofia ce trebuie să medităm, adică care sunt cauzele mizeriei omenești pe pămînt.  în același timp un serv anunță că cina era gata.  D-na Elena lo brațul Talangiului.  Postelnicul dete brațul principesei Iordache.  Elescu ieși cu Caterina, ceialți dupe întîmplare.  CINA  Oaspeții coborîră în sala de mîncare.  O curățenie escuisă domnea în sală și pe masă.  Sala nu avea nimic straordinar.  Pereți tapisați, un plafond de lemn sculptat și zugrăvit.  Scaune simple; dulapuri cu argintării de serviciu și vase de porțelanuri imitate.  Pe masă, candelabre cu luminări aprinse.  Doo mari buchete de flori fragede.  Elescu se puse lîngă Caterina, care ședea la stînga postelnicului; în față cu dînsul, puțin mai în dreapta, era Elena.  Convorbirea devenise parțială.  șer vorbea cu domnișoara Sereasca.  — Se înțeleg de minune, zise Tudorina vecinului său George, desemnînd pe șer și pe domnișoara Sereasca.  — De ce nu?  părinții sunt capabili să-i înlesnească mijloacele a deveni metresa lui, numai pentru, că este șer. . .  — Ce oroare!  — Cronica scandaloasă pretinde că aceasta ar fi un fapt împlinit. . .  — Taci, pentru D-zeu!  — Se zice că în anul trecut la M. . .  —O, taci!  nu se poate. . .  — Un. . .  — Mă scol de la masă. . .  — Atunci tac. . .  cronica zice. . .  — Dar d-ta nu e bine să repeți.  — Iată domnișoara Caterina! . . .  Ia un mare interes a vorbi cu Elescu. . .  — Strategeme de femeie?  — Ce fel?  — Să exalteze amorul propriu al lui șer. . .  să-l facă gelos. . .  — În deșert umblă. . .  n-o mai iubește nici cît ar iubi calul arab ce l-a trimis la țară în spital de bătrîn.  — I-am spus.  Ea nu crede. . .  — Se vede că îl iubește?  — E încă nebună! . . .  Dar, ia spune-mi, acest Elescu se vede un om de spirit. . .  Are avere?  — Zece mii de galbeni venit din moșii.  — Cînd a venit?  — De cîteva zile.  A trăit tot prin țări streine.  — E om foarte frumos și are manieri destinse. . .  — Ce îl distinge mai mult este o originalitate în frumos, ce mulți oameni nu pot să aibă.  — Spre exemplu?  — Jumătate venitul său îl cheltuiește în faceri de bine, trimite pe tot anul băieți și fete la Paris în pensionate cu cheltuiala sa.  — Ce idee î să vede în adevăr că este original!  — Este O faptă bună.  — E nebun! . . .  îi plac femeile?  — Ca să le aibă metrese și să le plătească. . .  în viața lui nu a iubit.  — Nu mai vorbești de politică?  strigă postelnicul George către Talangiu.  — Întn-o societate atît de plăcută, cine se mai gîn-dește la politică?  zise Talangiu.  — Dar eu voi vorbi. . .  căci voi să aflu ce zic puterile de cele ce să întîmplă pă la noi?  Rusia ne-a părăsit cu totul!  Austria vede și tace; Francia vede de Garibaldi.  Turcii au făcut faliment. . .  ne-a lăsat în mina moldovenilor. . .  Ai noștri de ila Paris ne zic să lucrăm și nimic mai mult. . .  Ce să lucrezi în gura lupului?  știi, arhon logo-fete, că mai bine eram noi cu protectoratul Rusiei decît cu garanția puterilor?  Ce-mi garantează ăștia daca mi-a luat rangurile și privilegele?  în loc de un stăpîn, șapte!  copilul cu moașe multe rămîne cu bu. . .  netăiat! . . .  Astăzi ei ne guvernează, ba încă se ceartă între ei care să aibă mai mare influință!  de ce nu hotărăsc mai bine să ia cîrma în mină?  șapte miniștri; șeapte consoli.  — E mult adevăr în ceea ce zici, arhon postelnice. . .  dar ce să facem. . .  să mai răbdăm. . .  tractatul de la Paris n-o fi nemuritor. . .  bun e Dumnezeu și protectoratul nu este departe.  — Oh!  ce zile frumoase erau atunci!  strigă Serescu cu entuziasm.  — Erai bine cu consulul rusesc. . .  știu că proteja pe cei ce-i erau devotați!  zise postelnicul cu oarecare răutate.  — în adevăr, răspunse Serescu cu sfiiciune.  — Numai să fi voit cineva; dar știu că ar fi făcut stare atunci. . .  Serescu, care înțelese că face aluziune la dînsul, tăcu și se rușină.  Doamna Serescu bău trei pahare de apă rece.  știi de ce vorbește așa?  întrebă Caterina pe Elescu.  Serescu atunci și-a făcut stare mare.  — Dar postelnicul?  — Tot pe atunci.  — Pentru ce dar îl critică?  — Pentru că Serescu nu împărțea totdauna cu dînsuî.  Elena devenise gînditoâre.  Din timp în timp ochii săi se îndreptau către Elescu, ca cum el era singurul om care ar fi trebuit sa nu cunoască niște răni ce se descopereau atunci.  Elescu găsea o plăcere involuntară a-și odihni ochii asupra Elenii.  Elena lera o frumusețe perfectă: albă și cu părul umbros; gîtul ei părea tăiat de cel mai mare artist al antichității, în marmura cea mai fină a Italiei; gura mică, rumenă, se deschidea surîzătoare pe doo rin-duri de dinți mici, bine înșirați și albi ca laptele; o frunte potrivită; sprîncene bine pronunțate, ce mureau pe nesimțite în vîrfurile despre tîmple; gene lungi, încrețite ușor, ochi tăiați în forma migdalelor, totdauna înrouați de lacrimi și înecați de melancolie voluptoasă.  — Cum găsești pe Elena?  întrebă Caterina pe Elescu.  — O ființă perfectă.  Nu poci a face decît cele mai sincere elogiuri sub toate raportele.  — Ai dreptate. . .  și pe lîngă toate acestea, cu tot disprețul ce ar trebui să aibă pentru bărbatul său, care o martiriză, este un înger de bunătate, de blîndețe, de virtute. . .  — O să mai șezi aici la țară?  — Toată vara.  Dar d-ta?  — Eu crez să plec cu șer. .