V.  Demetrius  PĂCATUL RABINULUI  ROMAN  BUCUREȘTI  EDITURA LITERARĂ A CASEI ȘCOALELOR  1920  Deși perdelele fuseseră trase de cu vremne, ză-duful moleșitor, de sub fierbintele soare de Iulie, răsbătuse în odae.  Berta se lăsase numai în cămașe și-și făcea vânt cu evantaiul.  Ea nu simțea numai dogoarea, văzduhului; o căldură lăuntrică nu-i da pace.  Fră-mântată de gânduri, femeia nu se putea nici ră-cori, nici odihni.  După prânz, bărbatu-său plecase grăbit, iar ea, îmbibată de lene, venise în camera de culcare, unde socotea să doarmă, ca de obicei, doo ceaiuri împlinite.  Iși îmbrăcase dela zece dimineața ca-potul de tulpan, socotind că n-are să aibă musa-firi, nici la masă, nici după și, de cum îi plecase bărbatul, femeia venise să se desbrace și să se lase cotropită de somn.  Dar n-apucă să se lungească pe canapea și David,cumnatu-său, tânăr dc doo zeci și opt de ani, fără să bată la ușe, fără să i se audă pașii, a dat busna în odaie.  Berta s-a înroșit și a țipat  — Fugi de-aici, David, tocmai era să mă desbrac.  Dar el a sorbit-o din ochi, s-a uitat la ea așa de curios, așa de fierbinte și i-a răspuns glu-mind:  — Desbracă-te, ce?  nu ești destul de frumoasă?  — Nu fi nebun, David!  l-a mustrat ea.  și el se apropia mereu.  Parcă era nebun dea-binelea.  și e tânăr și frumos David, oacheș, să juri că e român!  Ce-l găsise? . . .  Pe semne că el avea chef de glumă. . .  Ea l-a rugat să plece, l-a amenințat că-l bate!  El voia s-o sărute!  — Măi, vino-ți în fire!  sunt nevasta fratelui tău!  Dacă ne vede cineva?  — Acum nu ne vede nimeni!  a găsit cu cale să răspundă el.  Tare era plăcut și nebun!  După ce a reușit să-l hotărască să plece, Berta a închis ușa cu cheia, și-a desbrăcat capotul și s-a întins, numai în cămașe, pe canapeaua rece de mușama.  După primul fior de plăcută răcoreală, mirată, a început să-și perindeze toată scena petrecută între ea și David, și să cerceteze toate vorbele și mișcările, și-ale ei și-ale lui.  Ea, care dormea de obicei doo ceasuri încheiate după prânz, o clipă nu putea închide ochii acum și se mira și ea de nesomnul ei.  După, certuri cu bărbatu-său, după vre-o supărare ce i se vestea în chiar vremea mesei, după vești bune: că s-a logodit cineva din familia lor, că iar a câștigat unchiu-său cu o hipotecă, ea dormea nesimțitoare sfintele ei doo ceasuri!  „Nu l-am întrebat de ce venise, se gândi ea.  Cât despre el! . . .  A uitat să-mi spue de ce a venit!  și cum se uita la mine!  Așa s-o fi uitând la fete?  Le zăpăcește!  Câte o fi având! . . .  Are ochi tare frumoși! . . .  Uitase de ce-a venit!  Nu m-a mai văzut el în capot?  Imi stă așa de bine în capot?  Am corp frumos!  sunt voluptoasă!  El e tânăr, se zăpăcește repede, ce crezi!  El e de vârsta mea!  Altă femee, tânără ca mine, și-ar fi pierdut capul!  Cred că și l-ar fi pierdut!  El e așa de frumos!  Nu seamănă cu fratele lui, de loc!  Solomon e greoi, n-are foc; e și bătrân, de timpuriu!  Bine că nu ne-a văzut cineva!  I-am spus că-l bat!  Nu s-a supărat; râdea!  Avea haz!  Ce mai ochii!  Ar fi mers el departe cu îndrăsneala lui?  Zău, ce-ar fi făcut, dacă eram mai blândă? ”  Femeia sări jos de pe canapeaua, care se înfier-bântase de căldură corpului ei și, desculță, începu să se plimbe prin cameră, făcându-și vânt cu evan-taiul.  Intoarse cheia în broască și deschise ușa, pe care ea o închisese, și eși în sală.  Picioarele des-culțe, călcând pe mușamaua întinsă în tot cuprin-sul sălii, simțeau răcoarea ei, și senzația aceasta îi plăcea Bertei.  Privind din întâmplre spre ușe, văzu bastonul de corn, cu mâner de argint, al lui David.  O mulțurnire adâncă îi năvăli ființa, fără gânduri limpezi, așa ca o speranță nebună a inimii.  Lo bastonul din cuier, îl simți cu plăcere că e rece și i se păru că pentru răceala lui l-a luat.  Il privi surâzând, veselă, gândindu-se cât de tu-rburat fusese Dâvid, că să-l uite, după ce-l uitase și de ce venise.  Iși vârâ bastonul, pe la ceafă, între-capot și piele, de-alungul trupului și țipă înfundat, să nu-o audă nici ferestrele, de plăcerea ce i-o pricinuia răceala lui, pe spatele asudat de căldură.  Cu toată nevinovăția lucrului pe care-l împlinea, avea simțimântul că săvârșește o faptă oprită.  Îl petrecu pe cât putu peste tot trupul, până când nu mai simți nici o senzație de răceală.  Apoi îl privi mult, se jucă cu el; îl aruncă în sus și-l prindea pe amândoo palmele, întinse.  Intră în salon, care avea trei ferestre către stradă, și se așează pe un scaun.  De câte ori auzea pași pe trotoar, privea la jalozele.  Se muta de pp un scaun pe altul, căutând răcoarea și nelăsând din mâni bastonul, jucăria.  Intr-un rând i se năzări că cineva, după ce trecuse pe sub ferestre, intrase cu pași tiptili în curte.  Femeia neastâmpărată își opri suflarea, ne-hotărâtă, aproape înfricoșată, țeapănă și cu ochii către ferestrele de către curte.  Nu se mai auzi ni-mic, poate că i se păruse. . .  Peste câteva clipe, spaima îi pierise cu totul și, urmându-și jocul, desbrăcată, numai în cămașa ei străvezie, desculță, întoarse privirile către sală: David, turburat, aprins, abia mai stăpânin-du-se, o privea lacom.  Dela isbucnirea acestei iubiri trupești între cum-nați, între David și Berta, nevasta Rabinului în-cepuse să simtă pentru bărbatul său o silă tot mai mare și tot mai îndreptățită de poftele și de judecata ei.  Numai la început și puțin timp, conștiința o judecă aspru și o făcuse să-i pară rău, să se mustre că se lăsase ușoară vârtejiului care o aruncase în brațele lui David.  Apoi treptat, tribunalul, lăuntric își schimbă roba judecătorească cu haine obișnuite, amuți!  Dar și în robă neagră, conștiința fusese neputincioasă, ne în stare s-o smulgă din îmbrățișerile patimei; știa numai să dojenească.  Patima era noo, viguroasă și flămándă; începuse să troneze și se făcea admirată.  Pe de-altă parte, judecata celui vinovat își murmură sieși: odată păcatul săvârșit e de prisos să nu-l repeți.  E și păgubitor.  Il făptuești deatâtea ori cu gândul, amintindu-ți-l, în cât sufletul nu scapă de umbra și de povara lui.  și-apoi, odată săvârșit, tu nu mai faci alt păcat, ci îl repeți pe cel făcut odată, ceia-ce este foarte puțin.  E tot, un singur păcat Pe de altă parte, e ca și cum ai avea cinstea și curajul să nu te desminți, să nu te desvinovățești; ci să înfrunți mai departe o pri-mejdie, peste care ai avut odată curajul să treci.  Iar acest curaj e cu atât mai mare, cu cât crezi mai mult în forțele misterioase ale naturii, în le-genda sufletului nostru, în Dumnezeu.  Ori cum, nu este lucru lămurit, dacă acel care ar părăsi cel dintâi terenul vinovăției, ar fi un laș sau un curajos.  Când cearta lăuntrică dintre conștiință și pași-une se potoli cu totul, pasiunea nu crescu, ci co-borâ pe treapta deprinderilor, și acolo, firavă, pi-pernicită, se înrădăcină.  Cu toată slăbirea patimei, Solomon Weiss, bărbatul, nu câștigă nimic; din potrivă, nevastă-sa se răci sufletește, față de el, tot mai mult.  Cât timp Berta simțea o neînfrânată patimă pentru David, credea că din pricina acesteia, a ne-buniei ei, poate trecătoare, ea nu-și mai iubește bărbatul.  Dar când patima se slei, și ea tot nu se simți atrasă către bărbatul său, văzu deslușit că nu mai avea nimic de împărțit cu el; că, deși nici o pie-dică serioasă nu exista între ei, nu se mai puteau apropia și că el îi era atât de indiferent, încât putea foarte bine trăi mai departe sub acelaș aco-peremânt cu dânsul.  Berta, fire leneșă, visătoare și pătimașe, n-ar fi fost în stare să divorțeze, să înjghebe altă viață.  Ea nu-l iubise însă nici odată pe rabin.  Iar ca o urmare a observațiilor ei, pe care le făcea fără voe și fără să știe, trecând prin labirintul cu deo-sebite temperaturi ale dragostei,—Berta își ura băr-batul, nu cu putere, ci cu desgust, ca pe cineva care nu e în stare să se facă iubit, ca pe un netrebnic  Sufletul ei tânjia după viața liberă, de care credea că se bucură toată lumea, și de care numai ea, ca nevastă de rabin, se vedea osândită să n-aibă parte.  Berta își disprețuia bărbatul și pentrucă era rabin și pentrucă el nu vedea lipsa de spațiu și de variație din viața lui.  Ea credea că numai un om sărac de năzuințe sufletești, născut stors de vlagă, sigur în tot lun-gișul tinereții că nu-i va tânji inima după nimic, poate să se chinuiască într-o asemenea profesie.  Un rabin nu e un om, gândea Berta, e o ma-șină: înghite cărți și scoate predici.  Păcătuise deci, față de omul ăsta netrebnic?  Creștinii numesc cu groază greșeala asta: incest.  La ovrei însă, cumnatul unei văduve face o faptă bună, dacă ia pe nevasta fratelui său în căsătorie.  Berta nu păcătuise prea mult: Solomon nu trăia pe lumea asta, îl putea socoti mort.  Farmecul săvârșirii unui mare păcat avusese la început asupra sufletului ei o amețitoare și îmbă-tătoare putere, și el singur înfierbântase patima în-drăgostiților, mai mult decât frumusețea lor.  Când Berta ajunse să înțeleagă că fapta ei era aproape talmudică, farmecul pieri.  Viata liberă, colorată, parfumată, din baluri, dela patinaj, din stațiuni balneare și climaterice, de prin grădini, îi lumină închipuirea, o ispitea acuma, ca o feerie privită de departe, din umbră.  In ceasurile de tihnă trupească, ea îl silea me-reu pe David să-i povestească despre lumea cea plină de perechi și de desfătări.  Numai mulțumită poveștilor lui, David era încă bine primit.  Dorin-țele care-i dogoreau și trupul și sufletul, înfierbân-tând și trup și suflet, se căleau, se îmbătau și se stingeau în închipuirea ei, ca un foc în vatră.  Berta nu avea voință.  Totuș, într-o zi spuse:  — Am să-l hotărăsc pe Solomon să mă lase în August la Constanța.  Ce zici?  își întrebă ea amantul, visătoare.  — și crezi, că ai să te duci singură?  întrebă David.  — Să mergi și tu.  E o idee.  Ce?  n-are să mă încredințeze fratelui lui?  Dar tu vrei să mergi?  — Merg bucuros!  cu tine!  și amantul simți un fior în spate, de plăcere, dar, și de îngrijorare, căci începuse s-o cunoască.  Solomon era tânăr, n-avea decât treizeci și patru de ani.  Dar îl copleșise învățătura.  Ceiace îl împovăra și-l strâmtora și mai tare, erau miile de priviri, pe care rabinul și le închipuia necurmat ațintite asupră-i.  El își cerea să fie pilda moralității coreligio-narilor lui și mândria lor.  Iși închipuia că este vecinic comparat cu egalii lui de altă religie, eu episcopii, cu profesorii dela facultatea teologică română, — și tot traiul lui era o stânjeneală.  știa că n-are talent oratoric, cunoștea și se te-mea de cultura vastă și de inteligența rodnică a unora dintre colegii lui, evrei, din București, și din alte orașe.  Vedea, nefericit, că nu-i rămâne de cât cinstea, cu care să se fălească la nevoe.  Gândurile egoiste, pe care fatal le naște și le răsădește în spiritul nostru o necurmată compara-ție cu alții, mai bine înzestrați, în loc să-i usuce inima pentru plăcerile vieții, i-o umpluseră de do-rințe, fără știrea lui.  Lipsa lui de strălucire, succesele celor cu care se compara, ar fi trebuit să-l îndrumeze către alte bucurii, dar el se orbea, se amăgea.  și-așa și el își ascundea slăbiciunile, iar natura lui de timid îl ajuta să nu și le dea în vileag.  Rabinul Weiss, nu avea nici vreme să se des-coasă, să vadă ce-i clocește inima și mintea în chichițele lor.  O lipsă de credință adâncă, tainică, în fericire, îi face pe unii oameni să se mașinizeze, să se ferească de sentimente, de idei și de societate.  Pe Berta nu apucase s-o iubească, să simtă vâlvătaia și neinfrânarea dragostei și, fără nici o piedică, o luase de nevastă.  Până n-șpuease să i se facă sete, el și ajunsese la izvor.  In oboseala și în vagul de desamăgire care ur-mară după câteva luni dela căsătorie, el crezu că simte potolirea amorului și întoarcerea, după voia Domnului, chemarea la studiile lui, și la talmud.  De atunci încolo, pe nesimțite i se făcu rușine să se apropie duios sau drăgăstos, de nevastă-sa, el, predicatorul rece, care-și poftea soția să vie la templu, să-i asculte cuvântările.  Când încolțea și în el duioșia, stângace, femeia care parcă se simte totdeauna datoare la împotri-viri, i se împotrivea.  Așa că avânturile inimii lui pieriră în floare.  Intre el și Berta se întinse ca uh pod de ghiață, pe care nu mai puteau trece de cât nevoile bănești ale gospodăriei.  El nu deschidea ochii să vadă și să se întristeze omenește de cele ce se petreceau în el și în preajmă-i, înconjurat, zidit pe viață și pe moarte de ambițiile lui de rabin.  Dacă s-ar fi trezit la realitate, dacă ar fi văzut că e setos de viată, de dragoste, Solomon, fără îndoială, și-ar fi iubit ne-vasta cu toată duioșia și libertatea inimii.  și poate că ar fi câștigat-o.  Dar așa, răceala ei îl făcea tot mai stângaci, mai sfios.  Când Berta îi ceru voe și bani, ca să petreacă departe de el, o lună, rabinul primi rece și mâh-nit.  Intrucât neastă-sa plecă sub paza fratelui lui, Solomon, deși cu inima strânsă, nemulțumit, socoti că nu are drept să se împotrivească.  Putea spune că se teme de părerea lumii?  Pentru prima oară femeia dezerta de lângă el, îl lăsa să îndure singur plictiseala vieții lui po-runcite, neschimbată vecinic.  Nevastă-sa nu era și ea rabin, ca să nu-și îngădue o lună de petrecere, la trei ani odată!  și parcă nu-i da și lui inima brânci spre undeva, spre alte locuri, unde să nu se simtă acelaș om, cu care i se urâse?  Cui nu i se urăște cu sine, și-n oglindă și-n conștiința sa, și cine nu simte nici odată plictiseala aceasta obștească?  Văzând hotărâtă ziua plecării ei, Berta se simți o altă făptură, mai dibace, mai bogată.  Sta gata să cânte, să zâmbească și să râdă la tot ceasul: cu mosafirii cari veneau s-o iscodească, cu servi-toarea, a cărei urâțenie n-o putea suferi, cu însuși bărbatu-său.  Dar când Solomon, prins de farmecul veseliei ei voia să fie drăgăstos, Berta își aducea aminte de croitoreasă, care nu-i adusese la timp rochia, de un negustor nepoliticos, în sfârșit de un lucru nemulțumitor, menit să-i strice voioșia.  De când îi dăduse voe să călătorească în tovă-rășia lui David, Berta își disprețuia bărbatul și mai mult.  Altă dată, când rabinul își ridica fruntea de pe cărțile lui, vedea obișnuita siluetă a nevesti-si, când la dreapta, când la stânga.  Berta însăși venea să șteargă praful depe cărți, de pe scaune.  Acum cucoana era ocupată toată ziua cu toa-letele ei de călătorie, iar în locu-i, Anica, servitoarea, își petrecea trupul subțire de jur împrejurul lui.  Berta era plină, voinică, eu pieptul și cu șoldurile puternice și bogate.  Rabinul Weiss își ridică din când în când ochii de pe carte, ca să memoreze și, fără să vrea și-i oprea pe fața fetei.  Dar chipul Anichii era atât de respingător, din pricina buzei de jos, groasă, grea și moartă, și-a gurii cu cozi, în cât bărbatul privea în altă parte.  După ce își turburase de câteva ori gândurile și studiul cu urâțenia servitoarei, Solomon se de-prinsese să-și repeadă privirea de pe creștet pe pieptul și pe șoldurile ei de fată mare, care nu erau rău croite.  Linia lor dulce, stăvilită de fră-gezimea vârstei, nu era încă stricată de muncă.  Fără să-și dea seama, bărbatul privea tot mai îndelung, trupul care-i da ocoale; se întreba, nevrând, dacă e sau nu frumos.  După ce-l cerceta în deajuns, trădătorul cerce-tărilor talmudice ridică privirea spre chipul fetei, cu nădejdea vagă, că nu i se va părea atât de urât, pe cât îl știa de mai înainte.  Cu vremea, el ajunse să vadă că ochii, fruntea, părul fetei, nu sunt nici ele urâte, și să regrete că gura o face atât de neplăcută pe Anica.  In sfârșit, Berta și David plecară la Constanța.  Solomon, rămas singur, se simți părăsit.  Afară de nevastă-sa și de frate-său, pe care îi avusese mereu pe lângă el, alte afecții nu avea.  Un mo-ment se gândise, să plece și el după ei, dar niște încurcături la o sinagogă și teama că se va spune că petrece, îl opriră în București.  Părăsitul poftea uneori pe oâte cineva la masă; dar de cele mai multe ori mânea singur.  Seara mai ales i se ura cumplit și o chemă pe Anica să-i facă patul.  Ideia că e singur îl obo-sea parcă.  Tot timpul cât servitoarea, tânără, se invârtea prin obscuritatea odăii, făcând patul, ra-binul își mută privirea din cercul de lumină de pe masa lui de cetire, spre ea.  Toată nevoia lui de dragoste, combătută din ru-șine, față de nevastă-șa, care știa ce persoană serioasă trebue să fie un rabin, încolțea în el privind șoldurile feceoarei.  Omul se înfrâna, își înturna des capul spre fe-restrele întunecate, dar nu se îndură să tacă și în-drugă câte ceva, ca s-o mai ție pe Anica în cameră.  Când se temea mai tare de pornirea lui, îi pri-vea chipul.  Dar lumina lămpii din camera aceia era trădă-toare: nu ajungea limpede până la capul fetei, iar umbra generoasă i-l schimba, și făcea din Anica o fată ca lumea.  Intr-o zi, Anica întrezări fierberea din sufletul stăpânului ei.  Era seara, lumina lămpii era mai mică și stă-pânul sta țeapăn în scaun, privind-o pe tânăra fată cum înainta spre el cu o tavă, pe care avea apă de băut.  Fetei îi tremura mâna, paharul țăcănia, isbindu-se de garafă.  Când o vazu tremurând, înțelegând că se temea de el, că-i bănuise frământările și că aștepta îmbrățișările lui, Solomon se repezi la ușe și o în-chise cu cheia.  Anica îl bănui, nu țipă, nu crâcni, îl privi speriată și așteptă.  „De ce ți-e frică?  de ce tremuri? ”  o întrebă el, cuprinzând-o ușor de mijloc.  Solomon începu prin a tăgădui or ce gând rău și a se plânge de singurătatea în care trăia.  In acelaș timp însă, el se asculta și se dispre-țuia: „Unei femei de teapa asta să te plângi! ”  Anica îl asculta mirată, se simțea nevrednică de spovedania stăpânului ei, dar tot se temea.  Ca să-și înece sfada din el, ca să-și înăbușe disprețul și să nu lase lucrurile baltă, ca un nebun, el îi lăudă fetei frumusețea trupului ei, o strânse în brațe, cu putere și-i dădu doozeci de lei, ca să nu spună nimănuia.  Era hotărît în clipa aceia să deschidă ușa, s-o lase să plece.  Dar și-aduse aminte toată turburarea ce i-o pricinuiau mișcările șoldurilor, portocalele sânilor, întreaga ei siluetă de fată, când el sta plecat de-asupra unei cărți și-o privea printre gene.  Bănui că dacă se va culcă, înfierbântat cum era, își va nesocoti mărinimia și nu va dorini toată noaptea.  Se încredință într-o clipă că a doua-zi i se va părea caraghioasă purtarea lui și că o altă încercare nu i-ar mai fi cu putință.  — Nu-ți mai dau drumul!  Ai să stai cu mine!  hotărî el, mâniat, gata la or ce.  E parcă scris așa, ca necazurile, greșelile, până și farsele celor mari, să se scuture pe capetele ce-lor mici și să le cășuneze mai mult rău, decât au suferit ori au vrut ei.  Pentrucă Berta, când și-a dat seama că nu-și iubește bărbatul, n-a plecat dela el, sfărâmând energic și cinstit o stare, de lucruri mincinoasă și înșelătoare, ea liberi să poată și ea și Solomon să-și clădească o altă viață, pe temelii noi: rabi-nul a căzut ca o pacoste peste cinstea bietei servitoare.  Chiar a douazi dimineața, rabinul nu-și mai înțelegea patima.  Ar fi voit să nu-și mai a-ducă aminte și era silit să se gândească fără ră-gaz la omul din ajun, care tot el fusese.  Năucit, în-fricoșat, se sbătea ca să-și ascută mintea și să cer-ceteze urmările pe care le putea avea fapta lui.  Femeia, sluga, nu stase până la zio în așternutul stăpânului.  Fugise murdară și tremurând în bucătă-rie, ca să plângă și să se întrebe ce s-a petrecut cu ea.  In ziua aceia, Solomon s-a strecurat din casa lui, ca un tâlhar, a mâncat pe la birturi și s-a întors noaptea târziu, în odaia plină de amintirea greșelii săvârșite.  Noroc că pe neașteptate, a treia zi, Berta și David, sătuli de călătorie, veneau acasă.  Anica a rămas însărcinată.  Când ea și-a aflat nenorocirea, stăpână-sa ve-nise și viața în casa rabinului Weiss se urma ca și în ajunul plecării cocoanei la Constanța.  David venea dela zece dimineața și de multe ori rămânea, ca să se prepare pentru un examen, pretexta el, până de către zio.  Dela venirea Bertei, silit, socotea el, să stea pe-acasă ca mai înainte vreme, ca șă nu dea de bă-nuit, „domnul”, Solomon, se ferea să dea ochii cu Anica.  Biata servitoare își închipuise într-adevăr, că el are să vie noaptea la eft în bucătărie.  „Tare i-e frică de nevastă-sa, cugeta Anica, în-fricoșată și ea.  Că nu știe el ce face ea, chiar cu fratele lui! . . .  Așa ceva, cine ar fi în stare să-i des-tăinuiască? ”  se întreba umila femee.  După patru luni, sarcina Anichii se vedea cum crește.  „Domnul” nu-i vorbea, privea în lături când o zărea și se păzea s-o întâlnească singură.  Femeia își uda perina cu lacrămi și nu putea să doarmă nopțile, gândindu-se că multă vreme nu va mai putea să ascundă de ochii stăpâne-si, mă-rimea pântecelui ei.  Se păzea Anica de toată lumea,, dar mai ales de cucoană.  Se putea întâmpla ca stăpână-sa s-o dea afară, fără să mai cerceteze ca cine rămăsese grea.  Se putea s-o întrebe, s-o suciască în fel și chipuri cu întrebările, și atunci, cine știe?  să reu-șească a-i scoate din gură numele tatălui copilului.  Anica nu era sigură, dacă nu avea și ea o parte de vină.  Se culcase cu bărbatul cucoanei!  Putuse să se împotrivească morțiș!  Tăinuise!  și într-un caz și-n altul, Anica tot gonită pe drumuri se vedea, tot fără simbrie, tot fără adă-post și cu un prunc în brațe.  -  Ba se putea ca cucoana, înșelată de bărbat, în-furiată pe nerușinarea servitoarei, că se lăsase — deși Anica se sbătuse din răsputeri, până să se lase -- s-o bată!  și ce i-ar fi folosit ei, Anichii, dacă i-ar fi urlat cucoanei în obraz: „dar tu, cu cumnatu-tău?  parcă eu nu știu ce faci cu domnu, David? ”  Ce i-ar fi folosit?  Nu era bine să-l spue pe „domnul”.  Altmin-teri poate că cucoana Berta, femee și ea, avea să se lase copleșită de milă și să-i mai dea peste leafă, un ajutor de bani, rufe pentru ea, pentru copil. . .  Anica nu era deprinsă să se gândească atâta.  Ea simțea însă o mare nevoe să se spovedească cui-va, să se plângă în fața unei făpturi omenești, să fie certată și sfătuită.  Impovărată de suferința și de neodihna ei, precum și de durerea trupului, care o îngrijora, începu să se ducă tot mai des la una din vecine.  Anica știa că vecina asta, femee dela țară, harnică deși era șchioapă, avea o iată de cincisprezece ani, și că fata ei era din flori.  Cum putuse șchiopa să-și crească fata și s-o ție neîntrerupt la școală, Anica nu se gândi decât când îi veni în minte să i se destăinuiască.  Vecina, deși era dela țară, vânturase mult Bu.cureștii, plătia patru sute de lei chirie pe an, pentru căsuța ei megieșe cu a rabinului, era femee isteață, și Anica îi zicea „cucoană! ” .  Servitoarea văzuse în casa șchioapei o mașină de cusut, pat de fier, doo mese, cadre pe pereți, și vecinic câte doo degete de cafea într-un ibricel.  Maria Iordănescu, așa se numia vecina, ofta din băierile inimii, se posomora des, dădea mereu pasențe cu cărțile, dar avea totdeauna pe masă tutun și câțiva gologani.  Anica o văzuse dibăcind flori de mătase pe iii de borangic, subțiri să le poți sparge cu limba.  Servitoarea înțelesese că deși cămășile acelea erau țărănești, numai unor cucoane mari le da mâna să le poarte.  Anica vărsă multe lacrimi în fața coanei Marița, care o asculta lacomă și gânditoare.  Vecina bles-tema la răstimpuri ticăloșia bărbaților și nestatornicia lor, găsea că sunt vrednici de spânzură-toare, dar rămase mută când Anica o întrebă ce are de făcut.  de cum aflase că va fi tată, pierduse și dragoste și curaj, și fugise.  — Ințelegi în ce foc mă aflu eu, coană Marițo?  Copil îmi trebue mie?  Mie abia îmi ajungeau doo mâni, ca să-mi câștig pâinea, și-acum și mânile o să-mi fie prinse!  Să-l spun cucoanei pe „domnul”, mi-e că m-o și bate! . . .  Marița Iordănescu, care se ținea drept cucoană, pentru Că muncia în casă închiriată de ea și-și hrănia cu lucrul mânilor ei copilul, pe care tată-său nu voise să-l recunosscă, se gândise adânc și spuse hotărâtor:  —Să nu-i spui neveste-si, că nu câștigi cu asta nimic.  Are să-ți ia ea copilul?  Crezi că are să-i pară bine?  Să ferească Dumnezeu de ce se poate întâmpla!  Iar în gândul ei, coana Marița își zisese:  „Te pomenești că jidanii de-alături îl înfiază, și-ajunge plodul ăsteia, unde n-o să poată ajunge copilul meu! . . .  De ce aș fi eu mai osândită și mai batjocorită de noroc, decât urâta asta? ” .  — Stăpânu-tău știe?  i-ai spus?  întrebă Marița.  — I-am spus într-o dimineață și n-a zis nici cârc.  A fugit! . . .  — Nu l-ar cruța și l-ar trăzni Dumnezeu!  bubui șchioapa.  Să schimbi stăpânii, Anico, auzi?  Numai decât să-ți cauți alții!  Să te duci la o casă de creștini.  ți-ai pregătit ceva cârpe pentru copil?  scutece, fașe, căiță?  „Ziua noaptea, când n-ai de lucru, în taină, când nu ți-e somn, apucă-te și lucrează, că o să-ți prindă bine! ”  — Dar și pentru stăpân, oare cât oi putea munci, coană Marițo; că sarcina crește mereu și mă doboară?  „Așa mă doare și mi-e de rău, câte odată! . . .  — Nu te mai jelui, că Dumnezeu îți poartă de grije!  Ai să naști la spital; că e spital acuma pentru lehuzele sărace.  De-acolo, până te-i întrema cât trebue și ți-ei găsi stăpân, dacă nu te-i putea duce în altă parte, ai să vii la mine. . .  Copilul ți-l botez eu.  Ii dau numele fetei mele!  Ce mai vrei?  In cugetul ei, coana Marița se bucura de anan-ghia femeii.  Ea vedea în desăvârșita lipsă a Anichii: de protectori, de mijloace și de povețe, că ea, Marița Iordănescu, e singura făptură ursită, de Dumnezeu de sigur, ca să scape o mamă dela mare nevoe și să creștineze prin botez un copil de ovrei, de popă ovreesc!  Iordăneasca își ștergea din când în când lacrămi adevărate, de milă, văzând cum curg șiroae de la-crămi pe obrazul fetei înșelate, căci avea și ea o fată de măritat Dar sufletul i se umplea în acelaș timp de bucuria unor presimțiri de bine.  Un gând limpede îi strălucea necontenit în minte:  „Are să fie spre norocul fetei mele! ”  Marița Iordănescu străbătuse în multe case mari și era privită drept artistă în broderii cu motive naționale.  Totuș nu câștiga îndeajuns și, mulțumită infir-mității ei, o cucoană mare stăruise și-i dobândise o pensie de doozeci de lei pe lună, dela Eforie.  Dar lipsa tot își arătă colții de mistreț în casa șchioapei.  Avea multă nevoe de noroc Iordăneasca, pentru fie-sa!  Zamfira, fata ei, crescuse frumoasă, trupește, dar plină de capriții.  Deși avea numai cincisprezece ani, copila își revărsa voința, cu o încăpățânare care înfrângea totdeauna pe a maică-si.  Ea își lăsase școala profesională, după o ceartă cumplită cu o profesoară și, singură, se înscrisese la canto, la conservator.  Zamfira era atât de sigură și de mândră de ceiace făcuse, încât maică-sa își rătăci disperarea de-a-și vedea fiica la o răscruce de drum.  Fata vorbi mă-sii cu căldură despre teatru, des-pre artiste, și îi ceti pasagii din ziare, pline de laude domnești la adresa cântărețelor.  Furată, Marița, în paguba stomacului, începu să-se ducă la teatru.  Iși târa cu greu piciorul schilav până sus la galerie, dar era fericită când reușia să apnce banca întâia.  Acolo, la galerie, în zăduful atâtor trupuri asu-date, gândindu-se la fiica-sa, muma sorbi până la amețeală. . . .  beția aplauzelor.  și i se părea ei că toată lumea care asistă și aplaudă, se mărturisește mică, neînsemnată, față de triumfătorii de pe scenă.  Actrița sărbătorită, era bine înțeles, totdeauna, chiar fiică-sa.  Zile întregi Marița viețuia ca plutind în visul de mărire al Zamfirei.  Iată și de ce distanța dintre ea, mamă de actriță, și Anica, i se părea colosală.  Roabă nevoilor ei mărginite, Anica se simțea mult mai ușurată de când își încredințase taina.  șubreda făptură înțelesese că primejdia, orcare, n-o va întâmpina singură după mintea ei, ci că va găsi barem un sfat înțelept.  Dar pentruca cucoana Marița să se țină de vorbă, Anica se simțea îndatorată să-i urmeze po-vața pas cu pas și, ca început, să caute alt stăpân.  Lucrul era greu și o nemulțumia, pentrucă ea nu pricepea deslușit: întru cât un alt stăpân ar fi fost mai îngăduitor față de ea, decât ar fi fost cucoana Berta, — dacă nu-i spunea cine este tatăl copilului?  Dar toate celelalte îndemnuri ale cucoanei Ma-rița, și mai ales făgăduința că are s-o găzduiască, după ce-o eși din spital, și-o să-i boteze copilul, o povățuiau pe Anica să asculte orbește.  Intre acestea, ea se întâlni într-o dimineață, piept în piept, cu Solomon, cu „domnul”.  Erau singuri.  In loc de imputări, ca și în loc de „Bună dimineața”, Anica îi spuse:  — Vreau să es dela dumneavoastră. . . .  Să-i spui cucoanei să nu mă ție. . . . .  Solomon se depărtă verde de grije, privind pe furiș în toate părțile.  Anica îl așteptă să treacă înapoi și urmă:  — Să-i spui numai decât, domnule, astăzi!  Ea îi spun de cum oi vedea-o. . .  La Constanța, Bertei nu-i priise nici aerul să-rat și des răscolit de vânt, nici plimbările pe mare.  După primul țipăt de admirație al sufletului, pentru în zadar închipuita, pentru neașteptata frumusețe a mării, Berta și David făcură cunoștință cu hotelul, se treziră rău la mirosul statornic al orașului Constanța, miros ciudat de putregai, de latrină veche, cunoscură desgustătorul rău de mare, Cazinul și frumoasa plajă Mamaia.  Visurile Bertei pieriră repede.  Nu putea să se plimbe cu vaporul, cot la cot cu bărbații frumoși pe care și-i închipuise cuceriți de privirea ei aruncată pe mare și întoarsă lâncedă, din când în când, sub sprincenele a doi trei inși, rivali, aleși de ea.  La Cazinou, lumea i se părea subjugată de inte-resul jocurilor de noroc.  Ii rămânea David!  Dar pe el nu-l avea oare și la București?  Indispusă, aproape bolnavă, Bertei nu-i mai da inima brânci, să creadă în demonul formelor și al tinereții ei.  Părăsită de visuri, pe pământul făgăduinței, nici de David nu se legă mai strâns.  Ca și cum de despoleirea ei ar fi fost el vino-vat, femeia, la rându-i, își despodobea amantul, de care eră sătulă, și care or cum ar fi fost, nu puntea fi decât tot fratele nesuferitului ei soț.  Deși plecase cu gând să stea multă vreme la Constanța, Berta, la cel dintâi prilej, își făcu geamantanele.  David, supus fără voe, și mai îndrăgostit de cumnată-sa decât or când, o întovărăși.  Cele petrecute acasă, în lipsa ei, între bărbatu-său și Anica, servitoarea, și dacă i le-ar fi suflat cineva, Berta nu le-ar fi crezut.  Intr-atâta nu-i păsa de faptele și de sentimen-tele soțului ei, încât poate că i-ar fi părut bine, Bertei, fără pic de gelozie, de păcatul lui, de prostia lui, de gustul lui pentru o slugă și o urâtă ca Anica.  In singurătatea lui, rabinul Solomon Weiss su-ferea cumplit.  Unul din zidurile demnității lui, ziduri în care se închisese cu multă greutate și cu temerea că și acolo îi vor fi văzute lipsa de curaj, de oratorie înaltă, de cultură poate, — atâtea lucruri despre care nu știa dacă i se poate sau nu impută ceva, — unul din pereții aceștia căzuse și, prin golul imens ce-l lăsase, servitoarea, dar creș-tina Anica, putea chema lumea să-l vadă pe ra-bin, ca pe un monstru omenesc.  A!  era hotărât rabinul să tăgăduiască totul și morții și lui Jehova!  și nu făcuse nici o prostie, ca să se dea pe față.  Un singur lucru făcuse, cu mare pază.  Ii strecurase Anichii, la plecarea ei, în mână, patruzeci de lei, și fugise, sigur că nu-l zărise nimeni.  Dar i se păruse lui Weiss, că-i dă astfel putința să plece departe de casa lui, și de orașul în care el era cunoscut.  Nu-i dase mai mult, că nu cum-va să deștepte în ea vre-o adormită lăcomie de bani și speranța că i-ar mai putea da.  Ba chiar, îi șuerase femeii la plecare:  „Nu te cunosc!  să știi!  Eu nu te cunosc”.  Frate-său, David, stăruia să se mute la el.  Berta nu prea vrea.  Berta se împotrivea, nu pentru că îi era teamă că va fi prinsă, ci pentru că voia să fie liberă, pentrucă visa să aibă un adevărat amant, nu pe fratele bărbatului ei; voia un ibovnic pe care să-l aducă în casă noaptea, pe furiș, și să-l strecoare afară dimineața, în revărsatul trandafiriu al zorilor.  David i-ar fi fost o piedică mult mai mare de cât bărbatu-său.  Berta reușise să-și mute culcușul, din biblioteca neagră de cărți, spunând că se deșteaptă noaptea și se sperie ca de zăbranice de doliu, și să aibă o cameră de dormit singură.  Pe Solomon îl părăsise remușcărilor lui, necunoscute ei, dar de pe urma cărora câștiga liber-tatea.  Solomon, reuși în cele din urmă, să mute pe frate-său în casa lui.  Berta îi îngăduise, gândindu-se că nu e nevoie să-și primească numai decât, în casă, amantul, pe care abia îl visa, și că ziua e tot așa de ușor să-l aibă.  Ea nu văzuse nici odată zorile zilei.  David își închipuise că va fi la Constanța desăvârșit stăpân pe cumnată-sa, departe de frate-său, cu care i se părea că o împarte, și de cunoscuții despre care i se năzărea lui că-l bănuiau, îl pizmuiau și-l cleveteau.  Lună de miere, călătorie de nuntă: așa își văzuse îndrăgostitul viața pe țărmul Mării Negre.  Dar în Constanța, mai mult de cât în Bucu-rești, David simțise că Berta îl depărtase tot mai mult de inima ei, că multele ei capriții, fără să-i ceară lui să i le mulțumească, și, chiar când el, vecinic la pândă, reușea să i le preîntâmpine și să i le împlinească, ea le punea veștede între ea și el, ca depărtarea dintre ei să se mărească.  Desnădăjduit, pătimosul amant lupta să se apropie, dar lupta în contra nevăzutului era neîncetat zadarnică.  Reușia doar să-i creeze noi gusturi, noi obiceiuri, și să-și mărească sie-și spaima că și la acelea femeia visează să-l înlocuiască.  Intr-adevăr, Berta nu-l izgonia, nu-i închidea ușa, îl primea în alcov, dar fără să-l ademenească.  Nu mai era cu el nici fierbinte, nici cochetă.  Suferința lui, hotărâtă să fie liniștită, răbdătoare, se sfârșea, urla în pieptul omului, carele înțelegea că este îngăduit ca vremelnic locțiitor al altuia, așteptat acela, năzuit cu foc, și că, inima femeii iubite n-ar fi atinsă, dacă el ar plecă.  Se gândise de multe ori David, dacă n-ar fi bine eă iște marele scandal, pe care și-l reprezentase în închipuire: frate-său, aflând totul, divorțând, iar el, David, căsătorindu-se, în huiduelile lumii, cu Berta.  Afară de căsătorie, de vechime, ce drept avea asupra nevesti-si Solomon?  se întreba amantul.  Lui Solomon îi fusese dată ca o sclavă, de către părinți, pe când lui ea însăși i se dase, din toată inima.  Nici unul dintre ei nu avea copii cu ea.  Rămânea slobodă femeia să aleagă, și-l alesese pe el, pe David, care, or cum, avusese, sorbise și înțelesese mai mult din firea ei, decât rabinul vândut cărților lui galbene și prăfuite.  Bărbatul, hotărât să-și răpească cu or și ce preț fe-meia iubită, se rătăci cu totul în calea lui, când văzu că soțul ei primește și stăruește să i se mute în casă, și că Berta, tocmai ea, pe care voia s-o aibă alături la isbucnirea posibilă a scandalului, caută să-l îndepărteze.  „Oare Solomon știe tot și-mi întinde o cursă?  se întreba David.  Poate că dintr-o vorbă, dintr-o privire, sau din pricina călătoriei noastre împreună la Constanța, după care a venit mutarea camerei de dormit a Bertei, tocmai în fund, Solomon bă-nuește, dar, om cinstit, săracul, vrea să mă vadă cu ochii lui, vrea să ne prindă, ca să nu dibuiască prin întuneric și să spună vorbe grele, fără temei. . . ”  David se înduioșa, gândindu-se la frate-său, și amintiri vechi îl năpădeau.  Se scutură însă de ele, înlătură nevăzutele și apăsătoarele mâni de pe umeri.  Amintirile se schimbară în mustrare.  Omul nu mai putea gândi însă decât la Berta lui și la Solomon, ca bărbatul, ca stăpânul, femei iubite.  Gândul țârâia liber.  „Ce băiat supus, și covâr-șit de copil de sarcina lui!  își amintea David de frate-său.  știa de mic de tot că are să fie rabin, și asta îl strivea.  N-a avut tinerețe, cum n-avusese nici copilărie.  Pentru el e Berta?  Bărbat este el?  Cititul l-a stors până l-a făcut o carte și pe el!  Ce bărbat i-ar fi trebuit Bertei!  S-o pupe și s-o bată, s-o bată și s-o sfarme în brațe!  Așa femeie afurisită, așa suflet nemulțumit și arțăgos, atâta carne dulce și trandafirie, cade pe un vraf de cărți mucede, cu literă ebraică!  De zece, de o sută de ori sunt eu mai potrivit pentru ea, decât el!  A, să poftească să mi-o ia!  știe sau nu știe, ne prinde sau nu, puțin îmi pasă! ”  Alte ori se gândea:  „Solomon poate că e mai bun: adică mai șiret și mai laș decât îmi închipuiam. . . . . . .  știe că trăesc cu ea, a înțeles că o iubesc, cum nu este el în stare să-l iubească nici pe Dumnezeul lui, și mă ia în casă, sub acoperemântul lui, ca să mă as-cundă.  Ce-și zice el: „Fiți nebuni cât vă place, iubiți-vă, dar să nu știe nimeni, în ascuns, ca să-mi rămâie și mie cinstea măcar întreagă”.  „N-ar fi prost din partea lui să cugete așa. . . .  și de ce-ar fi gelos un om stors și isprăvit ca el? ” .  Numai la prânz și la cină, Solomon, Berta și David erau cu toții la olaltă.  Stăpânul de drept al casei tăcea cu nasul în farfuria de dinaintea lui, vecinic preocupat, îndreptățind, parcă, unele din gândurile lui David.  Anica plecase.  Nu se gândise nimeni s-o o-prească, să stăruie ca să mai rămâie și să-i socotească chibzuință.  Fără să se poată plânge de vrednicia ei, Berta o disprețuia.  După ce foștii stăpâni ai Anichii mâncau, ser-vitoarea cea noo le aducea cafeaua, ca în deobște.  Numai rabinul se smulgea din neîntrerupta-i cugetare, când era imbiat să vorbească de ceilalți doi, ridică o privire rătăcită și o țintuia cu greu, plină de întrebare, nu asupra Bertei, ci asupra fratelui lui.  Numai acestuia parcă avea să-i spună ceva, nu să-l dojenească sau să-l întrebe, ci să i se spove-dească și să-i ceară.  Mai totdeauna, de cum își sorbea cafeaua, re-pede, scăpat ea de o corvoadă, rabinul părăsea masa, ca să se închidă în odaia lui de studii.  — Berto!  Berto!  nu mai înțeleg nimic!  spu-nea David, rămas singur cu dragostea lui.  De când am venit de la Constanța, Solomon fuge de noi, și-a încleștat fălcile, nu mai vede și nu mai aude!  Ce zici tu, sufletul meu?  Berta da din umeri, nepăsătoare, de câte ori auzia pe David vorbind de bărbatu-său.  Ea torcea ca un motan la soare, aceleași visuri de iubire.  Mutarea lui David în casa ei îi hărăzise câteva zile fericite.  Apoi noutatea pierise, hazul stăruinței lui Solomon de-asemenea; femeia, sătulă, obosită, tânjea după închipuirile ei, le chema de dincolo de sațiul trupului, care le înlăturase, și le zâmbea leneșe, gata să ardă.  Anica găsise repede alt stăpân: o cucoană bă-trână, care, deși era văduvă și trăia singură, își schimbă de trei ori până la cinci ori pe zi toale-tele, și-și foșnea jupoanele de mătase prin cinci camere mari, luxoase ca și ea.  Noua slujbă era mult mai ușoară.  Anica nu avea alta de făcut decât să măture și să scuture prin odăi și pe scară.  Toată agoniseala Anichii, adică bacșișul lui So-lomon și simbria ei, erau o biată sută de lei și nădejdea în șchioapa.  De câte ori avea răgaz, femeia se ducea pe la coana Marița, ca s-o silească încă odată, cu pre-zența și lacrimile ei, să nu-și uite vorba.  De câte ori venea, aducea și ea câte o cârpă, câte un scutec, pe care-l încredința duhovnicului.  Numai de bani, de suta ei era tare îngrijată nevoiașa, neștiind la cine și-ar păstra-o.  Ii era teamă să poarte cu ea banii, ca nu cumva să i se facă rău; în vre-o zi, să fie dusă la spital, și acolo, năucită de durerile facerii, lăsându-se desbrăcată, să fie jefuită.  Se mai putea, socotea ea, ca nici doctorii să n-o primească în spital, aflând că are atâția bani.  Să-i încredințeze coanei Marița, și aceasta ar socoti-o bogată!  și ce-i o sută de lei, pentru o femee care rămâne cu un copil pe brațe, rușinată și singură, în Bucureștii ăștia!  Tovarășele Anichii de slugărie, doo, ghici-seră după mărimea pântecului și după sfârșelile ei subite, de ce boală trecătoare suferea.  Lor li se făcuse milă, o ajutau une ori și n-o dădură de gol, față de stăpână.  Dar, într-o zi, cucoana, privind-o din întamplare cu luare aminte, văzu neîndoios că e însărcinată.  După ce-o batjocori și a amenință că o dă pe mâna poliției, chemă pe celelalte doo slugi și țipă la ele:  — De ce n-ați venit una din voi să-mi spuneți, că Anica e în poziție?  — Noi am crezut cucoană, răspunseră ele, că dumneata știi de când ai luat-o în casă! . . . Ea  nu-i așa de doo luni, de când a intrat aici, ea-i de mult așa!  e aproape în a noua lună!  Anichii, ascultând, parcă i se mai lungiră brațele, căzute greu dealungul trupului.  Așteptă holbată ultimul cuvânt al cucoanei.  .  — Să te ducii să te duci dela mine!  Ei, într-a noua lună!  se crucea stăpâna.  și mai poți să mucești?  — Pot, sărut mâna, miorlăi Anica.  — O să-i mai ajutăm și noi!  sări bucătăreasa.  — Vă e milă de ea. . . .  treaba voaștră!  dacă-i așa!  Dar să nu aflu că a făcut la mine, că pe toate vă dau afară!  In raport cu treapta lui socială, nimeni nu-i mai mărinimos, mai fără interes, mai nobil deci, ca țăranul, ca orcare biet om sărac.  In raport cu avutul lui, omul bogat nu este nici odată nici mărinimos, nici nobil.  Așa de bine au cocoloșit lucrurile cele doo servitoare, tovarășele Anichii, încât cucoana s-a pomenit c-o altă femee direticând prin odăi.  Anica fusese dusă la Maternitatea, iar pentruca serviciul stăpânei să nu sufere, femeile ei găsiseră, pe cine să-i pună în loc.  Treizeci de paturi, cu treizeci de suferinde, dintre care unele au ațipit trudite, altele gem, altele stau treze, așteptând spasmele facerii; schiaunul și țipetele atâtor prunci; neliniștesc și-sufletul cel mai senin și trezesc temerea, groaza de moarte, până și în cugetul femeii, care ar voi să se sinucidă.  Paralizia, moartea, sunt vorbe care se încrucișază mereu, ca niște fulgere amenințătoare în ce-rul apăsător și posomorât de presimțire al bolnavelor.  Ca un ademenitor scârbos, numai pentru plă-cerile lui, perfid și crud, așa e blestemat bărbatul în patul leuziei.  Ceasurile de dragoste, prea scurte atunci când femeia, în spasme de plăcere, nu avea destule brațe ca să îmbrățișeze și să și-l apropie pe băr-bat, când murea și învia fermecată de ceia ce aflase și simțise dintr-o dată cu trupul și cu sufletul, contopite; ceasurile acelea li se năzăreau acuma ca niște păcăleli satanice.  Vicleanul șarpe din Biblie era însuși bărbatul.  Puținele dintre femeile care nasc în spital, aproape tot atât de sărace încât nici pâinea lor nu și-o au sigură pe lume, puține dintre ele simt ivi-rea iubirii materne printre durerile lor, ca pe un înger mântuitor de suferință.  Cele mai multe se tem să nu nască un monstru, să nu nască doi copii!  Iar dacă e vorba să aibă copil, ele doresc să fie băiat, ce să-i fie lui viața mai ușoară, nu ca a lor.  Marea lor dorință e să se scoale tefere de pe căpătâiul patului, și să nu-și mai aducă aminte ceasurile prin care au trecut.  Bolnavelor li se pare că sunt părăsite.  Gardienele, deprinse cu priveliștea atâtor svâcoliri, alear-gă din salon în salon, și dau busna numai acolo unde e primejdie mare.  — Taci!  nu te mai văicări!  Are să-ți vie acuma o durere bună, o durere mare!  Taci!  așa rosteau, gardienele și moașele care cunosc toată gama durerilor materne.  Ele nu aleargă decât la anume țipete, pe când bietele bolnave au nevoe de ele la cele mai mici lucruri, pentru-că singure nu se pot nici da jos din pat.  Cât despre Anica, ea n-a suferit mai mult decât alta.  A născut o fetiță, și i-a fost leuzia scurtă, ca de feinee umilă.  In spital au vizitat-o și Marița Iordănescu și cele doo foste tovarășe ale ei, cărora le dăduse spre păstrare sfânta ei sută de lei.  Când coana Marița o văzu pe Anica în pragul ușii ei, o năpădi o mare neplăcere.  Câte nu făgăduește într-o doară omul, câte nu-și propune, dar găsește destule pricini, destule piedici pană la faptă.  Lăuza era obosită de drumul lung pe care-l făcuse pe jos, rezemându-se de ziduri, stând pe bănci, când le afla în drum.  N-avusese la ea, destui bani ca să se urce într-o trăsură, și nici nu se gândise.  Ar fi putut ea vie până într-un loc cu tramvaiul, dar nu se urcase în viața ei într-un vagon.  Văzând-o în ce hal era, gazdei i se făcu milă de ea, făcu repede patul, singurul aflat în casa ei, și o ajută să se culce.  Până atunci, lehuza, neștiind ce se va petrece cu ea, nădăjduind abia că va fi primită, nu-și lăsase copilul din brațe, pe care începuse să-și le simtă ca moarte.  Deși ziua acea era caldă, zi de Mai, lehuza se simțea pătrunsă de frig, tremura și-i clănțăneau dinții.  Coana Marița, tot făcându-și cruce, după ce mai întâi aprinsese candela la icoana Maichii Domnului, ca să fie sigură că și-a pregătit pentru binefacerea ei, calea spre cer, așeză cumsecade perinele sub căpătâiul bolnavei, îi vâră o perină moale sub spinare, o acoperi cu plapoma și cu câteva haine vechi și groase.  Se făcuse noapte de demult și fata coanei Ma-rița nu venise.  Artista în broderii naționale nu se culcă, citea „Universul”.  — Dumneata nu te culci, coană Marițo?  în-trebă Anica, deșteptându-se.  — Imi citesc „Versul”!  răspunse gazda, dând fum pe nas.  „Versul”îi zicea, ea ziarului Universul, ca o sfidare acelora ce n-o considerau atât cât se pre-țuia ea și ca o afectare batjocoroasă a mahala-giilor.  Ea văzuse.  „O noapte furtunoasă” de Caragiale, iar fiică-sa îi explicase hazul și înțelesul piesei.  Isprăvindu-și de citit gazeta, cumpărată zilnic cu sfințenie, gazda se lungi alături de bolnavă, dar tot îmbrăcată, gata să stea de vorbă cu fie-sa.  După miezul nopții, pașii repezi și înțepați ai Zamfirei o deșteptară pe coana Marița din som-nul ușor în care se lăsase prinsă; dar, pentru că își aminti că nu închisese ușa cu cheia, nu sări din pat.  De cum intră, fata desluși alături de capul mă-si, pe locul orânduit ei pe perne, fața respingătoare gura buzată a Âniclții.  Fata o văzu bine că doarme, o auzi horcăind.  O indignare sălbatecă o sgudui și o sili să is-bucnească:  — Ce însemnează asta, mamă?  Cine-i acolo?  Ai înebunit de tot?  Pe toate haimanalele și pe toate sdrențele omenești le cari în patul nostru?  Pe cine și de ce ai adus cârpă aia murdară pe căpătâiul meu?  Ești o spurcăciune!  îmi pângărești viața!  S-o dai jos: să cureți numai decât patul, să-i schimbi albiturile și să te duci și tu cu ea din casa asta!  Pe când fata, fierbând, arunca într-un clocot toate vorbele astea, maică-sa, în mijlocul casei, îi spunea, când blând și rugător, când mânioasă și ea:  — E o femee lehuză, înșelată de un bărbat, dată afară din spital!  N-are pe nimeni!  Maică!  și ce te rățoești la mine așa?  Imi dai tu să mă-nânc?  ți-ajunge cât câștigi tu?  E casa ta?  Când mi-or sta degetile, să-mi poruncești, nebuna dra-cului!  Of, săraca Anica!  Ai s-o trezești!  O omori, Zamfiro!  Deși fata vorbea mereu, căutând cu înverșunare în mintea ei ce ar mai putea spune, auzia cele ce-i spunea maică-sa, fără să vrea să asculte, și, dintr-odată, brusc, înțelese cât de gravă și de tristă era starea aceleia ce zăcea în pat.  O întoarcere ca de brazdă se făcu în țelina tare a sufletului ei.  Cugetul i se aruncase pe doo drumuri protivnice.  Ea tăcu, strâmtorată, ca să prindă tot înțelesul lucrurilor și toată vină mă-si, dorită de astă dată pentru desvinovățirea chiar a ei, a Zamfirei.  In acelaș răstimp, în tăcerea de gară pustie ce se făcuse, de sub plapoma trasă de bolnavă până la ochi, sbuciumul unui plâns - înăbușit Se auzi limpede, în acelaș timp cu scâncetul copiliței.  Zamfira, ca lovită în inimă, amețită, stătu încă dreaptă în mijlocul odăii slab luminate, și deodată isbucniră și ea și maică-sa într-un plâns nebun.  — Taci, Anico!  strigă coana Marița, că fata mea nu-i rea!  Candela lumina tare și pâlpâia.  Femeile îngenunchiară amândoo lângă patul bolnavei, plân-gând mai tare de cât ea, care căuta să-și înăbușască plânsul, și cerându-și iertare.  — O să stai la noi!  O să-ți fie bine!  Iartă-mă, nu te cunoșteam!  Eram și eu supărată de altele! . . .  spunea Zamfira.  — Am să spăl eu toate cârpele copilului!  Numai în pat ai să șezi!  Anico, taci!  nu mai plânge!  se ruga Marița.  Plânsul Anichii se potoli.  Ea căuta să-și curme și suspinul, care nu-i da pace, șișiind copilul culcat lângă ea și legănându-l ușurel pe braț.  Coana Marița voi să aprindă lampa, fericită oarecum de întorsătura lucrurilor, de doyada ce o avea că fata ei are inimă bună; dar Zamfira n-o lăsă, fiindu-i rușine să dea ochii cu lăuza.  Se culcară apoi și ele, în pat, se înțelege; Zam-fira la un căpătâi, pe o margine de crivat, plân-gând pe tăcute, coana, Marița alături de Anica și silindu-se să ție cât mai puțin loc, ca să nu prea stânjenească lehuza și copilul.  și așa s-au canonit în patul de doo persoane, toți patru, încă doo săptămâni.  Coana Marița s-a ținut de vorbă: a spălat ru-fele de atâtea ori pe zi murdare ale fetiței, a bo-tezat-o cu numele fetei ei, Zamfira, și a scos-o pe lehuză la biserică.  Nu putea să facă într-altfel, pentrucă în noaptea ceia grozavă, a primei găzduiri, așa făgăduise în gându-i, pe când candela se aprindea cu putere, ca să fie martoră și Maica Domnului.  In ziua aceia, scumpă amintirii ei, Iordăneasca pipăise viitorul: fiică-sa, artistă, mare de sigur!  aștepta-tă de slavă și de prietenia celor puternici, n-ar fi fost în stare s-o asvârle ca pe o otreapă, pe șchioapa și pe inculta de mă-sa;—fiică-sa avea inimă!  Dar a, venit vremea și coana Marița i-a spus Anichii răspicat: că n-o mai poate ține!  A povă-țuita să dea copilul la doică, la mahala, iar ea, Anica, să intre doică, la o casă mare.  Muma n-a stat mult pe gânduri.  A găsit curând stăpân și-a găsit și femee să alăpteze copila ei.  Anica era mulțumită că a scăpat sănătoasă, din zăcere, căci, drept vorbind, își iubea puțin pruncul, poate pentrucă prea mult suferise din cauza lui.  Numai în prima noapte de găzduire la coana Marița cât suferise, pe când la trei pași departe de caSa din care era să fie svârlită ca un ou clocit, tatăl fetei dormia neturburat, credea ea, pe căpă-tâiul lui.  - „Eu i l-aș arunc peste gard!  zise-se într-o zi Zamfira, privind în curtea vecină.  Norocul lor că ne mutăm de aicea, că n-aș putea să tac, dând mereu ochii cu ei! ” .  Doicitul Anichii avea sfârșit.  După câtăva vreme dela înțărcarea pruncului alăptat de ea, femeia a rămas fără slujbă.  Suta de lei, strânsă de demult, o slujea bine; fostele ei tovarășe i-o dăduseră.  Dar și ea, suta aceia, avea moarte.  Fira, cum îi scurtase maică-sa numele, împlinise un an și mergea copăcel pe picioare.  Era slăbuță copilița, străvezie la față, nu avea destul sânge în vine, dar nu avea nici un cusur la chip.  Mă-sa o aducea câte odată la coana Marița nașa, și o punea să-i sărute mâna și ei și fie-si.  Servitoarea ținea să păstreze legăturile cu o lume mai bună, mai de nădejde.  Zamfira Iordănescu se schimba la față de câte ori Fira îi sărută mâna, pentrucă asta îi dovedea ei că Anica nu-i uitase vorbele, greutatea cu care împărțise patul cu ea, și că umilita ținea să-și arate supunerea și recunoștința.  Iordăneștele se mutaseră de lângă rabinul Weiss în altă mahala, așa că Anica nu se.  mai feria, ca înainte, de vederea vecinilor.  Rămânând iar fără slujbă, Anica se rugase de cucoana Marița s-o îngăduie să doarmă în magazie, pod, măcar doo trei zile, până și-o găsi stăpân.  In zilele acelea le spălă voinicește toate albiturile casei, cu mare mulțumire sufletească.  Ii venise rândul.  Cu un copil de un an după ea, n-o primea ni-meni în slujbă.  Anica spăla rufele unui vecin al coanei Marița, pe plată; acesta o recomandă unei rude a lui, și-așa își deschise câteva uși binevoitoare, cu munca mânilor ei.  In unele case putea să-și ia fetița cu ea, înaltele nu.  Atunci era nevoită să-și lase odrasla la coana Marița, nașe-sa, cu îngăduirea acesteia.  In cele, din urmă, Anica își făcuse meserie din spălatul rufelor.  Ea închirie un pat, într-o colibă șoldie, prin câmpul Teilor, la o babă surdă.  Iși lăsă acolo pe Fira, o trezea din somn la patru dimineața, dacă nu era deșteaptă, îi da ceai de mac, după sfatul babei, și plecă la munca ei.  Din pricina ceaiului de mac, fata dormea sau moțăea toată ziua, iar noaptea ajunsese să nu poată a mai închide ochii.  Se deprinsese copila să doarmă ziua și să stea noaptea trează.  Umbrele, petele de pe pereți, de pe grinzi, hainele atârnate în cue, luau pentru ea forme fantastice, culcată pe spate, cum trebuia să stea în pat, alături de mă-sa, care dormia cotropită de oboseală.  Creerul copilului se des voltă sub puterea nălucitoare a întunericului; iar trecutul, o noapte și el, noaptea cu vise, i se deslușea ca nici unui alt copil.  Dormind ziua, mintea nu mai înmagazina nici o realitate, și deaceia, lipsită de-o hrană noo, se ascuția pe-o singură latură, scormonea trecutul, îl judecă poate, iar din umbre stârnea imagini noo.  Copila pătrundea în trecutul ei până la vârsta de un an.  Simțea ciudățenia vieții ei de copil fără tată, se uimea de casa în care locuia, de baba surdă, de coana Marița, nașe-sa șchioapă.  și se întrebă și de plăpânzenia ei, ca și de somnu-i de zi, ca al nimănuia.  Avea pe rând simțământul că este făptura cea mai mică, cea mai lipsită și mai slabă; iar alte ori închipuirea o ridică până la hainele unui copil, pe care-l văzuse odată coborând dintr-o trăsură și intrând intr-un palat.  Bogăția sufletului ei, a senzanțiilor, a observațiilor și a gândurilor ei, de copil, nuanțe rare și de preț, o ridicau din fundul mizeriei pe tronul împărăției, mai vastă ca lumea, a Imposibilului.  și totuș, în fața unui om strein, fetița era umilă și' miorlăită, ca și cum și-ar fi dat seama, ca un nebun în momentele-i lucide, că nu e bogată decât prin închipuire.  Alba floare a visului își are rădăeina în gunoiul realității.  Sutele de feluri în care cădea ploaia pe căciula de tinichea a colibei, pe coviltirul ei ră-sunător, Fira le deosebia.  Vântul, ploaia, lumina lunii, a zăpezii, luminând nesfârșirea de-afară, ațin-teau simțurile încălcate, ramificate poate, ale ființei firave, și-i hrăneau nesomnul.  Copilul ăsta de elită, precoce, nu putea să-și iubească mama; pe mama care nu făcea nimic ca să-i ajute bâjbăielile, ca să-l lumineze, care nu-l mângăea nici odată și nici nu-l iubea.  Fira se văzuse trecând prin atâtea mâni, încât bănuia că nu e fiica Anichii.  Dragostea unui copil trebue desvoltată prin pildă, prin iubire față de el.  Copil denaturat de raritatea împrejurărilor în care creștea, ca și poate de însăși de genialitatea lui, Fira iubea noaptea, stelele, vântul, ploaia, și se gândea câte odată, cu oarecare respect și dragoste, la singura făptură frumoasă ee cunoștea,la Zamfira.  In toate Duminicale ea se ruga de mă-sa s-o ducă la coana Marița.  Lupta cu somnul, care, acum o năpădea ziua și fără ceai de mac; iar când mâică-sa, înduplecată, o lua de mână, mergea plină de presimțiri.  Casa coanei Marița se schimbase mult.  Nu mai poruncea muma; fiică-sa se făcuse stăpână deplin.  Zamfira trecuse de doozeci de ani, ajunsese amanta unui prinț bogat; ținea casă deschisă, avea vre-o șase camere luxoase, prințul dormea la ea.  Pe mă-sa o coborâse în subsol, în rând eu bu-cătăria, ca să vadă mai bine de gospodărie; de slugi, și să fie mai rar văzută.  Când Anica și-a dus întâia oară fata la nașe,în noua ei casă, mititica a întrebat-o, când să intre pe poartă:  — Cine șade aici, mană?  — Nașe-ta, coana Zamfira?  — Ea e nașa mea?  a întrebat, plină de nădejdi și de presimțiri, Fira.  — și ea și mă-sa!  i-a răspuns înțelepțește Anica.  Fata a fost dusă mai întâi în subsol, la coana Marița.  Acolo a stat mult Anica, a ajutat slugilor la treburi.  Intr-un târziu, șchioapa le-a luat pe amândoo mosafirele, sus, la Zamfira.  Aceasta le-a primit într-o odae plină de lucruri frumoase, cu cadre, cu un scaun care se legăna, cu covoare pe jos, cu cărți, cu pian.  Când a văzut-o Fira pe nașa cea deșteaptă, au năpădit-o iluziile, i s-a luminat sufletul, și cu o adevărată dragoste s-a repezit la mâna fetei, s-o sărute.  Zamfira părăsise cântul pentru arta dramatică absolvise, și acum era artistă.  r  Fira se uita cu jind și admirație la toate po-doabele casei și era recunoscătoare aceleia căreia i se datorau.  Ea mângâia cu ochii pe stăpână, dar aceasta zorită de grijile și de nevoile ei, după câteva vorbe schimbate, puse doi lei în palma copiliței și trecu în altă odae.  Anica își lo fata de mână și plecă.  Spălătoreasă din câmpul Teilor își propuse să vină cât de des în casa atât de prosperă a coanei Zamfira.  Ea năzuia să scape de spălatul rufelor, care începuse s-o doboare.  Sărbătoarea și Duminica, regulat, Anica își târă fata din câmpul Teilor, până în mijlocul Bucureștilor.  De multe ori nu putea să stea de vorbă, ba nici s-o vadă pe coana Zamfira.  Nașa cea deșteaptă, cum îi zicea Fira, avea mosafiri, citea, cântâ la pian, nu era acasă; iar când îi primea sus, după câteva cuvinte, da Firei câțiva lei și plecă în altă cameră.  Cărțile sfinte trimit cu putere și statornicie, tocmai în conștința celui ce le cercetează mai amănunțit, o mireasmă adormitoare.  Căci oricât de mare ar fi un păcat, el rămâne mic, un punct, pe întinsul câmp al atâtor cugetări, fapte și mistere.  Rabinul Solomon Weiss, aplecat pe talmud, reușea să uite de Anica și de copilul ei, de care își aducea aminte de cum da cu ochii de nevastă-sa și de David.  Se ferea de toată lumea rabinul; la templu și la sinagogă se ducea numai când nu putea să lipsească.  Un plan iscusit, o speranță, îi, făcuseră să-și aducă pe frate-său în casă.  „Anica, își zisese el, are să-i destăinuiască cuiva, are să se plângă vreunui om.  Lumea are s-o întrebe, se-nțelege, cine i-a făcut copilul. . .  Are să mintă Anica?  Ce interes ar avea ea să mîntă?  și așa fiind, lumea are să creadă adevărul spuselor ei?  Mulți n-au s-o creadă.  O să li se pară că se laudă.  Dar și aceia care n-au s-o creadă, socotind-o nevrednică, în urâțenia și în prostia ei, de nebunia unui rabin, tot au să răspândească po-vestea!  Parcă trebue să crezi ceva întemeiat, ca să-l răspândești!  „Atunci? . . .  Dacă se face sgomot printre creștini; și sgomotul străbate în lumea ovreiască, ce-i de făcut?  Să tăgăduiască, și-atât?  Dar dacă nu-i de-ajuns?  Dar dacă el, care este vinovat, se dă de gol?  tremură?  bâlbâe?  îi vine rău? . . . .  Ce scandal!  Ce rușine pentru toată Comunitatea și ce cădere de pe acoperișul templului!  Ce tinichigiu păcătos!  vrea să-i facă bisericii acoperământ de aur, și alu-necă și; cade îu stradă, ca să crape în noroi!  „Cum împiedici așa ceva, savantule doctor în teologie?  Caută un vinovat, Solomon!  Unul căruia să nu-i pese!  Roagă-l, sărută-l și plânge-i mai degrabă pe umăr, să-ți ia pe socoteala lui isprava tâmpită! ” .  și Solomon visa să i se spovedească lui David, iar acesta să ia la timp potrivit asupră-și isprava blestemată.  Cu toată grija lui egoistă, printre svârcolirile minții lui, o întrebare de altă natură își făcea cale:  „Ce-o fi născut Anica: fată sau băiat? ”  Solomon Weiss mai avea o speranță: Anica să fi avortat.  El ar fi voit să afle, ca să cunoască toată adân-cimea primejdiei, dar nu cuteză să-și încredințeze altuia taina; iar singur, hotărât că nu putea cerceta.  șovăelnic la fapte, amânase zi cu zi o convor-bire cu David.  Vremea trecea și el nu-și apropiea mai mult fratele.  Cu fiecare zi trecută, se simțea, mai departe de putința unei destăinuiri, dar, pică-tară cu picătură, marca lui temere de scandal se scurgea, lăsând numai-o drojdie neagră la fund.  Vecinie nedespărțiți, dormind nopțile la olaltă, certându-se și împăcându-se, el îndrăgostit, ea pri-mindu-l ca pe o necesitate, David și Berta trăiau nesupărați de un al treilea.  Berta, rugată' câte odată să doarmă în bibliotecă, nu așteptă s-o prindă zorile acolo și se furișă, sub cuvânt că nu poate dormi decât în patul ei, în camera de dormit din fundul curții.  Trecuseră trei patru ani așa, și nimeni și nimic nu venea să rupă legăturile statornicite.  Intr-o zi însă, și Solomon și Berta au primit câte o scrisoare anonimă, în care li se desvăluia: lui Solomon, păcatul nevesti-si, iar Bertei, pacostea de greșeală, a bărbatului ei.  Amândoo scrisorile trecuseră prin mâna Bertei, ea însăși le luase din mâna factorului poștal.  Fe-meia observase, dar fără să se gândească mai mult, că plicurile erau întocmai la fel și scrise ca de aceiaș mână.  Ea luase scrisoarea adresată lui Solomon, și in-trase îndată în odaia lui de lectură, i-o înmânase, grăbită ca s-o -citească pe a ei.  Dela primele rânduri, Berta isbucni într-un hohot de râs uriaș.  Pentrucă David era acasă, veni la el, ca să citească împreună scrisoarea.  Femeia își aduse numai decât aminte și de cealaltă scrisoare, adresată și dată lui Solomon.  — David, începu femeia, întinzând amantului ei hârtia denunțătoare, un plic la fel cu ăsta, cu acelaș scris pe el, l-am dat chiar acum lui Solo-mon.  Inchipuește-ți ce spune, urmă ea vânturând hârtia pătrată din degetele ei: că bărbatu-meu e un crai, că are o fetiță mai mare de trei ani!  David nu avea vreme să râdă de ceiace aflase-din scrisoarea anonimă, trecându-i prin minte că și Solomon primise una, și că, în aceia, s-ar putea să fie vorba de el și de Berta, de dragostea lor.  — Să știi că tocmai acuma ni s-a înfundat!  șueră David.  Lui trebue sări vorbească de noi, tot așa cum noo ni-l pârăște pe el!  Ingândurat, citind și răscitind epistola, urmă:  — și scrisoarea asta anonimă e scrisă de un creș-tin.  Zice „jidani”. . -  și vrea să bage zâzanie între-noi, să ne strice viața!  Dar cred că n-are să se-întâmple nimic. . .  Ce minciuni spune de Solomon! . .  Solomon amorezat! . . .  Solomon tată! . . .  „știi bine, Berto, că și el a primit o scrisoare a fel?  Ești sigură?  In aceia trebue să fie vorba de noi doi!  Ne dă de gol!  Autorul scrisoarei; poate-fără să știe ceva, fără să bănuiască măcar, numai' din dușmănie, nemerește adevărul, In tot cazul e cuminte să dai ochii numai decât cu Solomon. .  Du-te și întreabă-l, cu fițuica, asta în mână, ce veste a primit.  Scrisoarea sosită lui trebue să fie încă pe masă, în fața lui.  Ia-o și uită-te la ea; soarbe-o și râzi cu hohote!  Fă nițel-teatru!  Toate femeile se pricep la așa ceva.  Râzi și spune-i să-i trăiască fetița.  Dar haide mai repede; sunt tare curios și neliniștit-.  Rabinul nu desbătuse în sine, destul de amă-nunțit, pâra abia culeasă cu ochii de pe pătrățelul de hârtie de dinainte-i.  Un fapt așa de însemnat trebuia supus vechei lui obișnuințe, adică trecut încet, de multe ori, ceasuri întregi, prin daracul cu multe și încârli-gate cue talmudice.  Totuș, bărbatul, nesmuls cu desăvârșire din firea lui stearpă, se trezise la citirea anonimei, supărat și ofensat.  Dar n-avusese nici vreme să se scoale de pe scaun și să încrunte mai aprig sprincenele, că Berta, din pervazul ușii, era lângă el, luase scri-soarea adresată lui, citise la repezeală câte-va cu-vinte, și înțelesese că David avusese dreptate.  Cu un hohot de comediană, Berta puse sub văzul ra-binului, anonima primită de ea.  — Să-ți trăiască, dragă bărbate!  declamă ea.  Nu te știam așa de erai!  Ai o fetiță de trei ani!  Tu ovrei și ea creștină!  Ce face domnișoara Fira Weiss?  Ce te înverzești așa, omule?  Ce cazi pe scaun?  Vino-ți în fire!  N-am văzut de când sunt un om așa de fricos!  Lui Solomon i se tăiaseră picioarele.  Cu răsu-flarea încetenită, căzuse galben pe un scaun.  Ca printr-un zăbranic rupt pe alocarea se silea să vadă.  și totuș nu se lăsa cotropit de slăbiciunea ce-l năpădise.  Ii veni în minte să zâmbească și încercă.  — Să te coste atâta o prostie!  repetă și se-mira Berta.  — Nu mă costă de fel. . .  dar nu mă așteptam.  Nu-l mai interesă anonima primită de el, și care, fără s-o fi crezut, îl supărase totqș, ca svon public.  Aflase dintr-odată că Anica n-a avortat, că copilul lui crește, că se chiamă ciudat: Fira!  și că este creștinat.  Fata rabinului ovreesc creștină!  Ce-ar zice Comunitatea Izrailită, cum s-ar sgudui sinagoga de-blesteme și de ocări asupra nemernicului rabin Solomon Weiss!  se frământa omul, doborât.  — Prostii!  prostii!  nimicuri!  Lasă-mă singur!  Lasă-mi amândoo scrisorile aici!  Nu spune la nimeni!  Berta îi râdea în obraz, curajioasă, veselă Pe-trecea pe socoteala lui.  — Dacă este adevărat că ovreii sunt fricoși, închee ea, rabinul e și mai fricos!  Strajnie băr-bat mai ești, Solomon!  Toate nimicurile le iei in serios!  — Am mulți dușmani!  Prea vă faceți de cap și voi. . .  Mereu vă vede lumea la teatru, la plimbări, știu eu?  poate și la bal!  Astâmpărați-vă, lumea e rea!  Tot omul e numai cu sine prieten. .  David e aici?  I-ai spus?  A citit și el anonima ta?  Să nu spue la nimeni!  Fleacurile astea surpă o faimă cât de veche și cât de bine întocmită:. Cât muncesc eu! . . .  Lasă-mă singur; tocmai am o predică de făcut”.  Rămas între rafturile lui de cărți, rabinul trase cu urechea, până ce nu mai auzi pașii Bertei, de-părtându-se.  De cum se simți singur, se ridică de pe scau-nul pe care căzuse și începu să se plimbe cu pași mari.  „șirurile astea de cărți sunt zăbrelele mele!  cugetă el, privind în juru-i.  Sunt ca o fiară în cușcă.  „O fiară care a mușcat.  Păcatul vechi aduce osândă noo, după ce toată vremea de când l-am făptuit, tot pedeapsă mi-a fost!  Ba nu, începusem să-l uit. . .  Am o fetiță!  eu!  și fetița mea e creștină!  Rabinul Weiss, om tăcut, singuratic, foarte învățat, cinstit, are o fetiță. . . .  creștină!  Anonima, asta nu poate să rămâe fără urmări!  Cine a tăcut trei ani de zile și vorbește acuma, n-are de gând să mai tacă!  Dece vine abia acum?  Adică se poate ca acela eare-mi scrie să fi aflat abia acum?  „Poate că dacă aș plecă din București, trimițătorul, care mă urmărește, ar afla îndată, și-ar tăcea.  Odată plecat, poate să vorbească!  Glonțul lui ne mai având țintă, dușmanul ar lăsa pușca jos.  Adică de ce-mi vine pușca în minte?  La sinucidere nu trebue să mă gândesc, sunt rabin.  Ar trebui, poate să scriu Alianței, să-mi găsească un post în Anglia, în Rusia, pentru că nu mai pot îndura persecuțiile din România.  Să plec din Bucureșt, mi-ar părea tare rău!  Berta ar face scandal!  Ha!  îmi pasă acum de scandal al Bertei?  Ei îi place s-o creadă lumea că trăește cu frate-meu?  „E un scris de femee, e scrisoare proastă, fără nici o ortografie!  armă să cerceteze și să constate Solomon.  și cine să fie femeia aceasta?  Anica nu știe să scrie.  Poate că a fost pusă de cineva, care voit mai întâi să mă turbure, să-mi strice gos-podăria și-apoi sa mă dea în vileag, să mă cheme la judecata oamenilor, și poate chiar la tribunal! . .  „Nu-mi vine să cred!  Scrisoarea asta nu numai că este scrisă de o femee, dar este redactată de acel aș cap de gâscă!  N-a fost dictată de un bărbat, asta e limpede!  Atunci de ce m-aș teme?  Mă știe cineva pe lume, afară de Anica?  știe încă o servitoare ca ea!  Nici o primejdie!  Peri-colul a trecut! ”  Tot așa cum nu crezuse Berta că bărbatu-său are o fetiță de trei ani, nici el nu crezuse că nevastă-sa trăește cu David fratele lui.  Amândoo anonimele fuseseră trimise de Marița Iordănescu.  șchioapa le scrisese, după un ceas de adevărată milă pentru fină-sa.  O văzuse desculță, ținându-se de poalele mă-si și se gândise femeia că fostul ei vecin, rabinul Solomon Weiss, huzu-rea, își vedea de treburi.  Iși adusese aminte, cu ură, de Berta, femee voinică, frumoasă, și de dra-gostea ei cu cumnatu-său, aflată de coana Marița dela Anica.  Cu ochii aprinși de-o plăcere diavolească, scrisese șchioapa anonima, închipuindu-și-i pe „jidani” încăerați, pe înfundate, în casa lor, cinstită, tăcută.  Dar toată frământarea, toată cumplita fierbere din cugetul lui Solomon aveau să fie zadarnice, spre binele lui.  El nu scrisese Alianței; abia o întrebase pe Berta, dacă ar voi să plece cu el în altă țară.  Iar Berta îi răsese în nas.  Trecură ani întregi, patru ani, și nici o altă scrisoare, nici o șoaptă măcar nu mai stricară liniștea remușcărilor încete ale rabinului.  Zamfira, frumoasă, trufașe, plină de visuri de noroc și de glorie mondială, luată de năzuințe, plecă într-o bună zi la Paris, lăsându-și prinț și casă.  Pe prinț îl lăsă ca să se însoare; gospodăria, lucrurile cu greu într-o vreme strânse, le părăsi pe pe seama mă-si.  In ziua despărțirii, zi de ceartă cumplită între mamă și fiică, Zamfira îi poruncișe mă-si să se mute la mahala, într-o casă cu magazie mare, în care să puie lucrurile mai bune la păstrare.  Tot în vremea aceasta, Anica își căuta iarăș stăpân, iar fiică-sa ajungea vârsta.  când puteâ să fie dată la școală.  Coana Marița, certându-se cu fiică-sa, chiar la despărțire, crezuse că urăște pe toată lumea și că putea trăi pustie.  După puțină vreme însă, năpădită de singură-tate, lo la ea pe Fira: s-o crească, s-o dea la școală.  Fetița lui Solomon și-a Anichii, uluită la înce-put de situația ei, de strâmtorarea vedeniilor cu care i se umpluse capul până atunci, la lumina altei vieți, acum buimăcită și de lumea școalei: qu da dovezi de deșteptăciune.  Zamfira era nemulțumită, pentru că tocmai na-șe-sa cea deșteaptă, un fel de zână a ei, lipsea, era departe.  Mugurul de credință, din mintea ei, că Zamfira îi este chiar mamă, veștejea.  Copila de șeapte ani începea să priceapă, cu durere, că nu este nici un fel de rudenie cu zâna ei, și că era găzduită mai mult de milă.  Fira se trudia s-o iubească pe șchioapă, dar nu reușia nici s-o asculte, să invețe bine.  Abia cu o lună înaintea-examenului școalei, își învinsese ea negurile care o împresurau și începu să sclipească pentru ochii profesoarei și ai coanei Marița.  Căci și nașe-sa se muncea acasă, s-o învețe cetitul și socotitul, fără să aibă însă nici o pricepere, pentru un lucru așa de delicat.  Marița Iordănescu altă dată cheltuia în casă tot mult puținul pe care-l câștiga.  Acum lucra puțin, pentrucă-i trimitea fiică-sa bani și pentrucă era mai mândră.  Era mumă de artistă!  Pe de-altă parte socotea că ea nu e vrednică, să cheltuiască pentru corpul ei schilod, banii fie-si și făcea economii.  „Cine știe, se emoționa ea gândind, dacă nu-i cobesc cu banii ăștia agonisiți pentru ea?  Dar la o vreme de nevoe mare a ei, sau la moartea mea, să-i găsească!  Pot să-i prindă bine, Doamne fe-rește!  Dar cugetarea aceasta n-o împiedica să-i scrie Zamfirei pe larg câte greutăți are ea pe cap, și vecinic să-i ceară bani.  Din potrivă.  Peste doi ani dela plecarea ei, Zamfira veni să-și vadă muma și orașul natal.  Găsi pe lângă maică-sa pe Fira și pe încă un copil, o rubedenie depărtată, dela țară,găzduit, acolo ca să-și urmeze liceul la București.  Zamfira, cu bijuterii și haine pe ea de cinci-zeci de mii de lei, venise pentru scurtă vreme, ca să plece iarăș la Paris, unde nădăjduia să se îmbogățească și să ajungă o mare artistă căci încă nu era bogată, pe cât visa.  Ea promise mă-sii că are sări sporească leafa și, crezând pe deoparte că-i face plăcere și o ușurează, și tristă poate pe de altă parte că era osândită de interesele ei să nu aibă copil, se hotărî s-o ia pe Fira cu èa la Paris, ca s-o inter-neze într-un pension.  Fira era destul de mare, ca să nu poată nimeni bănui că e fiica ei.  Coana Marița se socotea, slobodă să i-o dea fie-si pe Fira, întrucât copila nu numai că nu se împotrivea, dar chiar primea veselă.  Dragostea finei pentru Zamfira era vădită.  Iordăneasca vorbise de multe ori Anichii de fericirea ce-ar putea să dea pe capul Firei, de i-ar abate fie-si s-o ia la Paris.  și ea-i mai dase să înțeleagă, că nu poate să aibă nici o pretenție de mamă asupra-i, pentrucă nu-și iubea fata, pe care nici n-o alăptase măcar.  Anica nu tăgăduia, era mulțumită să se știe liberă, să nu aibă pe cine păgubi la boală, la lipsă.  Muma nu plânse nici o lacrimă pentru instreinarea fie-si.  După plecarea ei venia mai rar pe la coana Marița, iar aceasta, fără să fie intrebată, îi dădea câte o veste bună „despre fetele care sunt la Paris”.  Anica, de pe când era spălătoreasă, rămăsese prietenă cu un săpunar.  De câte ori o întâlnea, bărbatul se opria din drum, cu lespedea de săpun pe umeri, și-o întreba de te miri ce.  Intr-o zi el îi spuse verde, că tare ar vrea să se strângă de pe drumuri, să știe că-l așteaptă acasă nevasta lui: c-o fiertură, c-o friptură, cu ce-a da Dumnezeu.  O plăcuse de multă vreme săpunarul, îi bănuise felul, dar tot zăbovise, până să afle că-i nemări-tată și femee cinstită.  — Am avut și copil!  se desbrobodi femeia pe șleau.  — Nu face nimic!  Să-ți trăiască!  înseamnă că nu ești cinstită?  — O!  zise Anica, dând din cap cu desgust, cât despre asta!  și adăugă: fata am dat-o de suflet.  — O să mai vorbim noi!  a încheiat săpunarul, depărtându-se, de teamă ca să nu se pripească.  După vre-o, lună, Anica a făcut casă cu el.  Era mulțumită să intre în rândul lumii, să se cheme că are bărbat și e gospodină.  Bărbatul câștiga puțin și alerga mult.  Când ne-voite se îngroșau, Aniea se ducea și ea, pe unde mai spălase, să ceară de lucru.  Viața se depăna așa, mereu neguroasă și obosită.  Andrei, cum se numea el, își întreba muerea câte odată, dacă nu i-e dor de copilul ei, dacă Fira seamănă cu tată-său sau cu ea; dacă era frumoasă, dacă era isteață.  Săpunarul era om trecut de patruzeci și cinci de ani și oboselile alergăturilor lui începuseră să-l apese, să-l îngreueze.  Prinsese să cugete că s-ar putea ca într-o zi să nu măi fie în stare să alerge, să nu mai aibă cum să-și câștige pâinea și-că, dacă-ar avea un copil, ar avea de cine să-și razeme povara zilelor.  El n-avusese, era sterp, iar anii treceau.  și iată că nevasta lui avea o fată!  Nu era el, tatăl fetei acesteia, al cărei tată adevărat se lepă-dase de ea?  De vreme ce era bărbatul mamei ei, nu-i era tată?  „Bun! . . .  își zicea el, când ajungea aci cu socoteala, dar fata asta e înstrăinată!  Cum înstrăi-nată?  se rățoia tot el, vorbind singur, tare, pe drum, cu lespedea de săpun pe umăr.