Ighel Ilie  Editura Librăriei H.  Steinberg, 7, Calea Rahovei, 7.  Tipo-Litografia Dor.  P.  Cucu, 8, Bul.  Elisabeta, 8.  Către cititori,  Înnainte de a începe înșiruirea crimelor, fără de seamăn de mari ale acestui tîlhar, să scriu cîteva rin-durî, cari să introducă puțin pe cititor în materia ce va urma.  Precum se poate vedea chiar pe coperta acestui roman, acțiunea se petrece înnainte și dupe marea re-voluțiune națională de la 1848, care este cea mai mare mișcare Romînească.  Este știut că, înnainte de această epocă și chiar dupe aceasta, încă cîtă-va vreme, țara noastră era subt influența grecilor veniți o dată cu punerea piciorului pe pămîntul Romînesc al fie-cărui domn fanariot.  îndată ce N.  Mavrocordat a deschis acea de tristă a-mintire serie a domniei fanarioților, îndată au și început să ne cotropească țara nenumărate feluri de chipuri și suflete, copii crescuți în mizeria fără seamăn a murdarei suburbii din Constantinopol, numită Fanar.  Această influență și preponderare a acestei națiuni asupra noastră și-a avut roadele sale și bune și rele.  Dacă însă am lăsa la o parte influența, întru cît-va, culturală ce ne-au adus-o: adică, că ne-au împărtășit și pe noi din sublima literatură grecească, trebue să o recunoaștem că suma reului întrece cu mult.  Căci, de și erau printre domni unii cari doreau binele țerei, dar erau atit de îndatorați către Poartă pentru numirea lor in scaunul țerei, și trebuiau să plătească atit de multe și mari dări, in cit permiteau oamenilor lor să comită cele mai grozave nelegiuiri și împilări spre a putea stoarce bani.  Fulger este rodul unui fanariot, de și liu de țigancă.  Vom vedea partea ce a luat el la mișcările de pe vremea aceea.  Prin urmare fiindcă vom descri și multe fapte istorice vom câta a fi cit se poate de preciși urmînd calea ce cronicarii noștri ne-au insemnat-o.  Ilie Ighel  Tîlharul Fulger  CAPITOLUL I  Bucureștii pe la 1815  Pe câmpia Filaretului era pe la 1815 casa serdarului Grigorie lanopolu, grec venit în țară o dată cu Ion Garagea, Domnul țărei pe atuncea, fostul dragoman din Constantinopole.  Casa grecului boerit era o zidire colosală in stil turcesc și întinzîndu-se pe locul unde astă-zî este usina de gaz.  Acareturile se compuneau din doue aripi mari cu tinzi și privdoare, un grajd in fund compus din vre-o patru odăi și magazii pentru fin; un șir de case mai mici unde era bucătăria și locuințele slugilor, magazii mari și mai mărunte umpleau tot restul curții.  In fund, pe o pajiște frumoasă și întinsă, era aranjată o grădină bine îngrijită, cu răzoare pline de felurite flori, cu bolți de viță, livede de pruni si nenumerați pomi fructiferi.  Casele cele mari erau învelite cu șindrilă, de jur împrejur aveau ferestre cu gratii, privdoarele mari și înalte, iar ușile caselor, erau groase de stejar și cercuite cu fier.  și precum era casa aceasta tocmai așa și cele-l-alte din București își ridicau capul, unele mai mari, altele, ale isnailor (negustorilor), mai mici.  Bucureștiul pe vremea lui Caragea începuse să se mai ridice ceva.  Fie că acestui Domn, precum și întregei lui familii, îi plăceau petrecerile și plimbările și deci îmfrumuseță din pricina aceasta și orașul, fie că spiritul de civilisație începuse să prinză rădăcini și la noi.  De la 1716, adică de subt domnia lui Nicolae Mavrocordat a doua oară, Bucureștiul devenise singura capitală a Munteniei și astfel începuse să crească grozav în aceste câteva decenii.  Așa, un scriitor vorbind despre Bucureștiul de pe vremea aceasta, ne spune că se compunea din peste 88 de mahalale, avînd 3 școale grecești unde se învăța pe lingă elinică și latino-slavonește și românește; 1 spital și o casă pentru orfani și copiii găsiți; 21 mănăstiri cu hanuri; 9 paraclisuri; 51 de biserici de piatră; 16 hanuri, din care cel mai principal era al lui Manuc—astăzi hotel Dacia—;14 biserici de lemn; 1 turn de foc; 3 băi; 17 cișmele, etc.  etc.  Palatul domnesc se afla, pe la 1818, în locui unde se află astă-zi Sala Bossel, în urma focului care a ars vechea Curte domnească de la Mănăstirea Mihai-Vodă din Dealul Spirei, zidită de Mihai-Bravul pe la 1590.  Focul a isbuenit chiar în ziua când Caragea s-a așezat ca Domn, lucru care a mâhnit adînc pe fostul dragoman.  Palatul domnesc se compunea dintr-un șir lung de case cu doo caturi cari începeau din Podu Mogoșoaei și se sfirșau tocmai în ulița școalei în apropiere de casele Generalului Herăscu.  Ca ar-chitectură casele n-aveau nici una, era o împes-trițare din toate soiurile.  Fațada din Podu Mogoșoaei avea un balcon de scânduri și cu stîlpi sculptați, în formă de chioșc turcesc, mobilat cu divanurî și lavițe tapetate cu catifea roșie, în care venea Principele de-și lua ciubucul și cafeaua privind și uitîndu-se la trecători.  In partea despre Momolo, de unde începeau, era un șir de odăi ca și chiliile călugărești în cari ședeau idiclii, neferii, iciolanii și alți slujitori domnești.  In fundul curții, care da spre casa generalului Herăscu, erau grajdurile, compuse din din vre-o opt încăperi: unele mai mari pentru cai, altele mai mici pentru caleștile și caretele domnești.  Caii domnești treceau la numer peste cinci-zeci, iar ca spiță, erau de neamul cel mai bun, aduși tocmai din Arabia și Asia Mică.  In fața Podului Mogoșoaei, era un zid simplu, lung de vre-o sută de stînjeni care împresura  palatul și o poartă mare numită Pașa Capusi—după numele unui pase ce a cinstit pe Vodă cu venirea sa și care a intrat pe poarta aceia, — care era intrarea cea mare și care se deschidea numai la zile mari.  Curtea domnească se deosibea cu totul de curțile suveranilor de astăzi1).  Atunci ea înfățișa un centru unde se aduna tot ce Bucureștii avea mai inteligent dar mai leneș și mai depravat.  Palatul era plin de boerî și de calemgii de tot felul; dintre cari fanariota se deosibeau prin chochetă-ria umbletului lor, prin desele complimente și temenele ce făceau în dreapta si în stînga; dar mai cu seamă prin eleganța veștmintelor tăiate după ultima modă venită din Fanar.  Interiorul curții presinta vederii o panoramă foarte curioasă și variată; în mijloc stau înșirate caretele și butcile boerilor, mai încolo, vizitii Iui Vodă preumblări caii imbrăcați cu cioltane cusute cu sîrmă de aur; dinaintea unui rînd de odăi, numai cu un cat, tefeccheii, arnăuții și satirașii își curățau armele șuerînd printre dinți cîte o arie albaneză, înăuntru și în afară de poartă o adunătură de popor din clasele de jos căscăii gura la învirte-lile și strîmbăturile pehlivanilor și măscăricilordomnești.  Simigiii, cu tablele lor sferice puse pe cap, și tripodele de lemn la subțioară, împreună cu bragagii și salipgii arnăuți făceau contrast cu alunarii și cu vînzătorii de șerbet din Fanar, cari purtau pe cap fesuri mici cu funde stufoase de ibrișim și cămăși de borangic subțire care lăsau să se vadă pe pepturile și pe brațele lor goale figuri simbolice incrustate, precum obici-nuiau ienicerii.  Iu fundul curții se vedeau diferite grupe de masalagii și punga! ;  unii jucail nuci, alții iasic și tura, alții jucau iarăși la o para cinci și stos pe despuiate.  Acești tîlhari, în mare parte fanarioți, scăpați din închisorile Stambulului, jefuiau în deplină libertate in Curtea domnească, pe oamenii cei fără experiență și creduli.  Acesta era Palatul descris pe dinafară.  Cît despre înăuntru lui vom avea ocazia să vorbim în descrierea romanului nostru.  Aproape de palat era o căsuță, pusă în mijlocul unei curți cu garduri de nlt!  și compusă dintr-o pereche de case cu vre-o cinci odăi, aceasta era locuința gardei, gata la ori-ce întîmplare.  Cît despre Casa civilă și militară a Domnului se compunea din o sumedenie de persoane și funcțiuni, intre cari, cele mai principale erau: Marele cămăraș (casierul căruia se supuneau neguțătorii) al doilea cămăraș, Marele grămătic (secretarul, care avea subt dinsul o mulțime de alți grămătici); Marele cupar (care da Domnului la biserică vin și pine, iar la masă ii turna vin);  Credinciosul, care împreună cu 12 paharnici era supus Cuparului); Vătaful de copii (care urma la parada Domnului în capul celor 100 de copii), Vel cafegiu (avea monopolu cafelei în București și presinta Domnului cafeaua); Vel ciohodarul (da Domnului cișmele și era capul pantofarilor, cismarilor și negustorilor de încălțăminte din București); Ispravnicul Curții (economul); Rătivanul (avea grija cailor, iar cînd Domnul vrea să încalice el ținea un scăunel pe care Vodă să se sue); Al doilea cămăraș și caftangiu (cari a-veau grije de hainele Domnului); Ciubucgiu (îi dedea ciubucul); Divictarul (îngrijea de călimări); șerbegiul (îi oferea șerbetul); Baș Ciohodarul (avea sub el 24 de ciohodari); Satîrbașa (20 de icioglanzi); Izbașa (12 fustașî) și alte sumedenii si felurite de funcțiuni, cari mai de cari mai curioase, așa că, afară de armată, care sta în permanență pe lângă Palat, se urcau slujitorii la peste 600 de guri.  lnchipuiască-și deci cineva de ce era o așa de mare sărăcie în țară, când Domnul trebuia să stoarcă și măduva Românului ca să poată în-tîmpina cheltuelile nebune ale curței sale.  Bucureștiul, afară de Palatul care era mai mare, avea încă vre-o 20—30 de clădiri mai însemnate, casele boerilor de clasa I-a, ca spre pildă casele Banului Ghicha, ale lui Nicolae Golescu, Căminarul Darvari, Clucerul Trăsnea, Belu, etc.  etc.  Stradele erau strimte, murdare și pardosite cu scîndurî, pe cari de trecea o trăsură ele jucau, —după spus-a unui contimporan,—cum joacă clapele unui clavir.  Era iluminat foarte prost si numai pe stradele principale, ici și colo cite un felinar cu luminări de seu.  Cinii urlau a pustiu toată noaptea de ți se părea că ești în mijlocul unui bărăgan fără margine.  CAPITOLUL II  Ciuma  Venirea lui Caragea in țară a fost nenorocită Românilor.  Cu toate jafurile și neomeniile lui și ale oamenilor sei, totuși nu ar fi fost de însemnat nimica mai jalnic în domnia lui, ca întră celorl-alți fanarioți, dacă, un an după ce a pus piciorul pe pămîntul Românesc, nu s-ar fi ivit cea mai jalnică și nemilostivă epidemie: ciuma.  Prin Decembrie 1812, in mahalaua Dudeștilor era o căsuță la marginea Drumului, spoită cu galben și cu chenărele roși, curată de te oprea în mijlocul drumului s-o privești.  Casa era compusă din doue odăi, mici dar pline cu de ale casei, mobilele sărace dar îngrijite, așa că se cunoștea că trebue să fie mână de fată mare.  Acolo prea era regulă și curățenie peste tot locul.  Casa era a mamei Sultana, văduva lui Ilie Ciobotaru, om cinstit în toată mahalaua.  Viața-și-a trecut-o cu să-și agonisească cu cinste și bună credință pâinea și să îngrijască a strînge ceva bani ca să facă zestre singurei sale fete, Irinii.  Dar murise, biet, într-o noapte, pe neașteptate, și de atunci au trecut vre-o cinci ani, Irina se făcuse fată mare, iar Sultana, nevastă-sa, ișî trecea zilele amare, punîndu-și toată dragostea și slăbiciunea în fie-sa care era la chip și la fapte leit bărbatu-seii.  Irina era o copilă de vre-o 17 ani, înaltă, subțire și la față roșie ca para focului.  Ochii mari și negri, plini de o umezeală care te făcea să apleci privirea când te uitai într-inșiî, la mers semănînd cu o căprioară, la graiu dulce și gingașă de te fura numai cu o singură vorbă.  Dar pe lîngă aceste frumuseți trecătoare, o dată cu venirea bătrîneței, Irina avea acele scumpi și nestimate comori, pe cari ar trebui să le aibă ori-ce femee, din ori-ce treaptă socială ar fi, fie fata lui Vodă fie fata a lui nea loniță sacagiul, adică gospodăria s-o știe pe de rost și să fie crescută cu multă băgare de seamă, să învețe a cunoaște binele de reu, ce preț are paraua și deci să n-o asvîrle pe nimicuri și deșertăciuni.  și toate acestea le avea Irina.  Maică-sa își dădu-se toate ostenelele ca să-i înlesnească învățătura; o învățase puțină socoteală, dar pe gospodărie era stăpînă deplină.  O vedeai în zorile zilei că se scula, mătura singură odăile, le scutura, ștergea mobilele de praf și geamurile cu cârpe svîntate, apoi, după ce se spăla cu apă rece ca ghiața din puțul de la colțul ulițiî, trecea la bucătărie, gătea cină gustoasă și cu prisosință, la vremea ei și iat-o lângă maica-sa, cu ciorapii-n mână, saii la resboiu că ajuta in țesătura pânzei.  și pentru toate astea mahalaua, cu toată vrăjmășia ce o poartă pururea pentru cel mîndru și bun, a poreclit-o și Irina gospodara!  Am spus că Irina era fată de 17 anî, adicătelea tocmai bună ca să pășească spre altar.  O ceruseră până acuma mulți flăcăi, dar de geaba veniseră colăceriî și pețitorii cu aldămașul, căci cum au intrat, tot așa s-ati și întors. . .  Ba că a-cela nu-i plăcea Mamiî Sultanii că 7 prea fluș-turatic, ba celalt are daru beții; ba că unu e cartofor și astfel găsea la toți câte un cusur.  Dar când Vasile Cavafu, băiat tânăr de vre-o doo-zeci și cinci de ani trimise pețitorii, atunci, dupc o sfătuire de un ceas, aceștia eșise din casă cu pieoșcile golite și dând chiote pe uliță.  Tîrgul se aranjase.  Vasile Cavafu era și om, nu glumă.  Tinăr, chipeș, înalt și voinic ca un brad, se bucura de încrederea tuturor și era negustor.  Chiar bo-eriî îl plăceau se sta la vorbă cu dînsul.  Dupe plecarea pețitorilor mama Sultana chemă pe Irina și privind-o drept în față îi zise blînd:  — Irino!  — Ce e maică, răspunse ea.  — Ascultă bine fata mea, am să-ți spun ceva.  — Spune mamă.  — Tu știi că Dumnezeu a făcut pe femee ca să fie soața bărbatului.  Nu e așa?  — Da.  — Ei bine, fata mea, ți-a venit și ție vremea să faci pasul cel mare, ajuta-ți-ar Dumnezeu să-l faci cu noroc.  Irina roși ca o cireașă și aplecă ochii in jos.  — Ce zici maică?  — De, știu oii marnă! . .  Dar nu vreau să mă despart de d-ta nici în ruptul capului.  — Cine, bine, n-o să te desparți.  Om sta împreună.  Tu știi că te-aii mai cerut și alții.  Nu te-am dat căci vreau că acela care te-o lua să fie om nu glumă.  L-am găsit acum.  Cunoști pe Va-sile Cavafu?  — Da mamă.  — Ei bine, el mi te-a cerut.  Ce zici?  — Dacă-ți-e pe voe nu zic nimic.  — Nu așa. . .  Nu vreau să-ți siluesc voința. . .  Iți place?  — Nu-i urît. . .  — Da, e și om cinstit și negustor nu șagă. . .  Diseară să te gătești că facem logodna.  Toată ziua se trecu cu de ale casiî.  Spre seară începură să se adune prietenii casii  și toți erau veseli și bucuroși și fericeau pe Irina de norocul ce dase peste ea și pe Vasile de giuvaerul ce alesese.  Toată noaptea o petrecură în ziafeturî și petreceri cu lăutarii, bînâ și veselind.  Irina se simțea atrasă spre Vasile, care se topea de frumusețea și cumințenia fetei.  și dupe logodnă, la doo săptămâni, haide și nunta ajunse la ușă.  Cu doo zile innainte, mahalaua întreagă se împodobi cu brazi, de părea că e o veselie generală.  Așa era obiceiul la cei vechi, care a mai remas și astă-zî pe la sate și mahalale.  In ajunul nunții porniră călțumăresele, alese din rudele mai apropiate și mai frumoase ale ginerelui.  întâia călțumăreasă intră la mireasă purtând o tavșf pe care era pusă un mirositor care scotea fum de odagaciu și de curse, iar cu mâna dreaptă arunca dintr-o stropitoare mică apă de trandafir ca semn de curățenie și ura miresei să fie pururea spălată și curată!  A doua călțumăreasă aduse florile cu cari împodobeau cununiele, cea de a treia aducea peteala, apoi urmară cele-alte cu tăvile încărcate cu daruri de nuntă, fel de fel.  Dupe ce intrară fură cinstite cu șerbeturi și cu cafele negre, fiind primite de Mama Sultana care surîdea tuturor.  Apoii, o mulțime de fete cari erau acolo des-chiseră boccelele, in care erau puse darurile, și le priviră cu ochii nesățioși.  Dupe ce mal șezură la vorbă începură a prepara peteal a pentru mireasă.  Unele din fete împletiră cununiile: cruce întreagă pentru ginere și cruce jumătate pentru mireasă; altele începură a desfășura jurubițele de peteală și a le împleti, pe spetele a doo scaune, făcând o urzeală de trei coțî.  Afară taraful de lăutari trăgea cu foc cântece vesele in vreme ce fetele din cind în cînd priveau cu coada ochilor și aruncau flori sau noduri de peteală in partea flăcăilor; aceștia le ridicau și le aninau la fermenele iar fetele agățau și ele in dreptul inimii peteală.  Dupe ce se sfirși cu peteala se începură jocurile felurite ca: de-a baba oarba, de-a cirpa, de-a gaia, la cari luară parte și cei bătrinî pînă cînd, spre seară se întinse o horă cit toată odaia cea mare și să fi văzut atunci pe toți, bătrinî și tineri, cu pulpanele anterielor ridicate și prinse de briul roșu sau castaniu dind astfel voe bună picioarelor ca să salte.  Erau încinși cu ta-clite așezate așa fel ca să le acopere și să le ție cald pîntecele, cu ceacșirî roșii cu meșî și papuci galbeni în picioare, cu fermenele portocalii, pembe sau castanii.  Femeile purtau rochi de mătăsică cu rînduri de mangeturî pe poale și la piept, cu paftale de aur, cu cercei mari in ureche iar pe deasupra cite o fermenea.  In cap erau încinse cu barișul de mătase.  și așa jucară pînă spre zio pristo-leanca, hora mare, chindia și ca la ușa cortului',udând din cînd in cînd gura cu vinuri spumoase și cu bucate de tot neamul.  A doua-zi în zori, se începu nunta.  Nuntașii cutreierau toată mahalaua; drumul dintre casa miresei și a ginerului era bătut de ei, și chiote vesele scoteau pe unde treceau.  Pe la amiază se începu slujba bisericească.  Dupe ce se sfirși, mireasa se sui cu mirele într-o trăsură, pe capră cu luminări aprinse înfipte într-o pîne.  De jur împrejur se orînduiră toți flăcăii din mahala, călări pe cai fugeșî și așa pornea călări spre casa mirelui.  Cînd Irina se despărți de măsa o podidi la-crămile de cele ce-i erau, in vreme ce lăutarii năbădăioși cîntau cît le lua gura:  Taci mireasă nu mai plînge  Căci 1a măta mi te-oi duce  Cînd o face plopul pere  Si richita vișinele.  Toată noaptea trecea în cintece și veselii, iar despre zio mosafirii fură duși, fiecare spre casa lui, cu lăutarii după urmă.  A doua zi femeile trecură prin mahala bînd rachiu roșu și chihuind.  și zilele ce se strecură după nuntă erau frumoase ca zilele senine de primă-vară.  Irina își iubea bărbatul, se simțea că se topea dupe dînsul căci era bun și blind ca un mielușel.  Intr-una din serile lui Decembrie, se ridică in oraș strigătul furios si înfiorător de: a venit ciuma! . .  și intr-adevăr această boală nemiloasă și grozavă își lăsase ființa peste orașul lui Bucur.  Nici de doo zile nu sosi și oamenii Începură a muri cum mor muștele la venirea iernei.  Mama Sultana își strînse tot calabalîcu și se mută in casa tii-si.  li erea prea scumpă ca s-o lase în prada boalei, dacă cum-va va veni.  Toată lumea se păzea de un altul; toți își făceau cruce cînd auzeau că Ilie sau Stan sunt ciumați, și de cădeau în mijlocul drumului în svîrcolirî nebune atinși de boală îi ocoleau toți și îi lăsau acolo ca pe dobitoce sau că îi luau cioclii, cari, fără nici o milă ii aruncau într-un car ca pe un stîrv și îi duceau pe cîmpul Dudești-lor unde îi aruncau pe un cîmp claie-grămadă.  Mureau oamenii nevoe mare și jale, bocete” durere era pretutindeni.  Mamele își lăsau copii să moară fără ajutor, de teamă să nu se atingă și ele, copii își părăseau părinții și nimeni nu cirtea, nimeni nu se ridica împotriva acestora, ba le spuneau la copii:  — Lasă-l, fugi, el e bătrîn-și-a trăit traiu, tu ești tînăr vezi de te scapă. . . .  Iar la bătrîni ce-și îngrijeau copiii:  — Ce-l mai îngrijești!  Nu vezi că-i de nici un folos? . .  Lasă-l să moară în pace. , .  El e un copil și nimic mai mult.  Ia gîndește-te că mai ai alțî copii și trebue să-î îngrijești.  și cu vorbe de-astea toată lumea se ferea unul de altul ca nu cum-va să. -i  atingă nemilostiva boală.  și pentru acestea tocmai, Mama Sultana se mută cu totul la fii-sa ca nu cum-va, doamne ferește, să nu se îngrijească, căci așa sunt cei tineri, și sâ-o prinză boala.  De asemenea pe Vasile nu-l slăbeau din ochi, ba îl pusese la cale în cele din urmă să-și lase meseria și să stea în casă.  Ba, dacă eșea prin tirg apoiu trebuia să se afumeze bine cu mirosuri și smirnurî cînd pleca, iar cind se întorcea să treacă peste strachină cu oțet și să stea pe fum de băligar.  Intr-ima din zile, pe cînd Vasile se ducea să tîrguească cu argatu dupe el, iată că la un colț aproape de Calea Văcărescului aude sgomote și țipete nebune.  — Nu, nu mi-l luațî tîlharilor! . .  Nu vedeți că-i sănătos încă? . .  Lăsați-mi-l aci, îl îngrijesc eu.  și o femee, cu părul despletit și cu ochii plini de lacrimi se arunca pe niște cioclii cari țineau un om tînăr pe cari voiau să-l arunce într-o căruță mare în care se mai svircoleaii încă alți vre-o zece:  Tînărul dedea din picioare și se lupta, dar slăbit de boală nu putea face nimic.  Maică-sa, care numai pe el singur îl avea, se repezi asupra cioclilor și cu mâinele începu a-i sgîria și a striga necontenit:  — Săriți oameni buni, săriți! . . .  Mi-e singurul meu copil care e sănătos încă, mi-i omoară de viu.  Dar în zadar îi erau țipetele, nimeni nu venea săT dea vre-un ajutor. . .  Nimeni, nimeni. . .  Toți cari treceau își făceați cruce și se depărtau cu groază,  Atunci, mama, nebună de groază strigă cioclilor cari erau tocmai să-l arunce-n căruță:  — Aruncați-mă și pe mine! . . .  Vasile care se apropiase de această scenă tragică și atît de măreață, unde iubirea mamei se desvăluia în toată frumusețea ei, nu se putu opri de a nu veni în ajutor și strigă argatului:  — Lasă coșu jos și vino dupe mine!  — Dar, cucoane nu te gîndești că e ciumat?  — Ce-mi pasă.  — O să te molipsești!  — Taci și vino!  — Dar e păcat de Dumnezeu să murim.  — Haide și taci din gură.  — Dar aduți aminte de sfaturile cucoanei Sultana!  — Dar ce vrei să moară doi sănătoși?  — Ce ne pasă noo „Vrei să mori d-ta și să molipsiți și pe cei de acasă.  — Fie ce-o fi.  — Dar gîndește la cuconița Irina.  Cînd argatu pomeni acest nume, Vasile se cutremură. . .  Așa era.  Cum să se apropie el de căruța ciumaților cînd avea acasă o femee tinără.  Dacă ar muri? . . .  Dar pe cînd gîndea astfel mama țipă iarăși:  — Luați-mă și pe mine cu el cioclilor. .  Atunci Vasile nu se putu opri și sbieră spre căruță strigind și amenințînd.  Cioclii răcniră:  — Să fugi, să nu te aruncăm și pe tine.  Atunci Vasile chemă argatu care veni cu pasu pe jumătate și se repezi asupra cioclilor cari se spăimîntară și lăsară jos bolnavu, fugind.  Vasile ajută mumei să-și ducă fiul care leșinase în odaie.  Sermana femee era nebună de bucurie.  Nu mai știa ce să facă.  Săruta hainele lui Vasile, îl strîngea la sin și striga:  — Iți mulțumesc maică, Dumnazeii să te bine-cuvinteze, să te ferească de boală. . .  Vasile dupe ce sfirși, plecă cu argatu prin piață, tîrgui de-ale mincărei și se reintoarse spre casă.  Pe drum servitorul îi zise:  — Boerule să ne afumăm și spălăm bine, căci, de, să nu ne îmbolnăvim și noi.  — Taci, piază rea.  — Am presimțirea par-că.  — Ba, zi că ești fricos.  — Frica păzește pepenii.  — Dar ce?  Trebuia să lăsăm ca ticăloșii aceia să ia un om sănătos și să-l ducă în cîmpu Dudeștilor asvirlindu-l între morții și ciumați în cit să moară omu de frică și groază?  — Așa e, dar dacă te-î fi molipsit și domniata.  Atunci nu-î mai rău?  — știe Dumnezeu ce face.  — Bine, dar pîn-la Dumnezeu să ne îngrijim noi.  — Mai tacă-ți gura.  Nu spune nimic acasă.  — Bine, boerule.  și cu vorbele astea ajunseră in curte.  Se așezară de-asupra fumului, trecură peste-o strachină mare cu oțet și se spălară bine pe mîinî și pe obraz.  Ziua se petrecu în liniște.  Spre seară Vasile simți că îl doare capu, îl apucă cu fierbințeli și, de și la început nici nu spuse nimănui, dar mai în urmă coprins de gîn-durî rele, chemă argatul cu care fusese în tîrg și-i spuse -:  — Ioniță,-mi-e rău! . .  — Vai de mine!  — Ce e de făcut?  — Să spunem cucoanei Sultana și să ferim pe cuconița Irina.  — Aleargă!  Ioniță merse intr-un sullet chemă pe Sultana care, la auzirea acestei vești se cutremură.  Intr-o fugă merse în odaia unde Vasile căzuse pe pat, începu să-l frece, să-l afume, să-l o-blojească. . .  dar de geaba. . .  Bolea mai reu, se văita nebun.  Irina care simți că se petrece ceva grozav, a-lergă nebună de durere la capătul patului unde Vasile era mai mort, și căzu peste el plînglnd in hohote.  — Vezi, nu spuneam eu, își zicea argatul.  Apoi, chemînd la o parte pe mama Sultana, ii istorisi toată întîmplarea de dimineață.  — Cum l-ai lăsat să meargă.  — Dar cine putea să-l oprească! . . .  Nu-i-am zis eu in de-ajuns să stea locului. . .  țî-ai găsit.  Toată noaptea Vasile zăcu îngrozitor.  A doua zi de dimineață Irina care stase lacă-pătîiul patului se simți leșinată și coprinsă și ea de ceva care o chinuia.  Nu trecu vre-o cîte-va minute și căzu jos în mijlocul odăei amețită.  O coprinsese și pe ea cumplita boală. . .  Jalea și durerea răsuna în mijlocul acelei case care pînă acuma era cea mai veselă și cea mai fericită.  Vasile își dădu pe la amiază sufletul; iar intr-alt colț Irina era pe sfârșite. . . .  Mama Sultana era nebună de durere.  Se vedea singură, lipsită de toate mângâerele ei de pînă acuma, de copilașii ei iubiți, fără nici un ajutor, fără nimeni care să-i mângâe zilele-i înorate.  Pe seară, cioclii, cari auziseră ca Vasile Ca-vafu a murit, se grăbiră a veni să-i ia.  Era un spectacol de o tristețe și jale înspăimântătoare să fi văzut cineva pe acești oameni, fără nici un pic de inimă, fără nici o mustrare de cuget, cum luau bolnavii și morții și-i aruncau într-o căruță mare, unde zăceau încă vre-o câte-va zecimi de cadavre, despuiați schingiuiri.  Se va întreba cineva cum se face că cioclii, cari erau în atingere toată ziua cu ciumații, cari își treceau vremea între cei morți și loviți de această crudă boală, cum se făcea ca ei să nu se molipsească! . . .  Pricina este că ei mai suferiseră în alte vremuri de ciumă și scăpaseră. . . .  Acuma ciuma nu mai avea nici o influență asupra lor.  Când luară pe Vasile, Mama Sultana începu să bocească ca o nebună. . .  își iubea ginerele nu ca o soacră, dar ca muma cea mai duioasă.  Cioclii îl luară și îl aruncară fără răgaz, în vîrful carului care se umplu de hoituri.  Apoii se întoarseră și începură a căuta prin  cele-alte odăii.  — Ce căutați tîlharilor, le strigă furioasă mama Sultana.  — Am auzit, răspunse unul, că mai sunt și alți bolnavi.  — Ei și. . . .  ce vreți să-mi luați pe cei vii?  — Dar, negreșit. . .  — Să nu se îmbolnăvească și alți. . . .  — Fugiți că vă scot ochii.  — Ia taci, babo, striga unu1. . .  și, ajungând in odaia unde lrina mai moartă zăcea, se îndreptă spre ea s-o ia.  — La o parte tîlharilor, hengherilor. . .  Lăsa-ți-mi fata că vă rup cu dinții.  Cioclii începură să rânjească ca niște fiare și puseră mâna pe Irina.  Mama Sultana era nebună de durere.  Puse mâna pe un toporaș și lovi in cap pe cel d-intîi sare-i eși înnainte.  — ține hoțule! . .  Cioclu, cu țeasta sfărâmată, căzu jos.  Cei alți puseră mâna pe ea.  — Săriți, oameni, săriți, striga nebună de spaimă. . .  Dar d-asurdă îi fură strigătele. . .  Nimeni n-o auzea. . .  Nimeni nu ar fi venit să-i dea ajutor chiar dacă ar fi auzit.  Toți știau că e vorba de  ciumă. . .  Chiar argatul din curte fugise din Bucuresci in faptul zilei ce trecuse.  Cioclii o ținură strâns, unul lo pe Iiina și o asvîrli în căruță, iar alți legară pe mama Sultana de pat cu niște frânghii ce erau prin casă.  Sermana femee în zadar se încercă să strige, să lupte a nu i se lua copila încă vie. . .  Nimeni nu o asculta, cioclii deja se depărtaseeă cu carul. . .  Ca o perdea întunecoasă i se puse pe ochii; se simți mai ușoară. . .  Par-că-și uitase de copila ei. . .  Leșinase. . . .  CAPITOLUL III  In câmpul Dudeștilor  Zăpada, care începuse să cază pe Ia începutul lui Decembrie, se topise și ca nici o dată de multă vreme, se părea că nu suntem in mijlocul iernei, ci pe la sfirșitul primă-verei.  Acum era noapte, dar o noapte senină, cu cerul plin de stele, cu o lună mare, frumoasă și galbenă. . .  Ici și colo câte un nor care ascundea luna, dar par-că pentru a reapare mai frumoasă, mai strălucitoare.  Toate aceste frumuseți și comori nesfirșite e-raii sus, in spațiul nemărginit ce se întindea împrejurul nostru, dar nu tot acelaș tablou era jos pre pământ, in câmpul Dudeștilor.  Aci. . .  părul ți se ridica de groază, fruntea ți se asuda, timplele iți svicneau. . .  Era o grozăvie întreagă, un spectacol cit se poate de înspăimântător! .  Câmpul Dudeștilor, părea un câmp de bătae, presărat la fie ce pas cu nenumăratele cadavre, cu ființe, dintre cari unele încă cu viață, altele cu capetele sdrobite, fie de mersul căruței, fie de loviturile cioclilor. . .  Dacă cioclii ajungeau într-o casă și luau și bolnavi încă cu simțire, dupe ce-i punea în căruță și aceștia începeau să strige, atunci nemilostivii hengheri le trăgea-o lovitură de măciucă care era destul să le sfirșească zilele. . .  și erau nenumărate aceste victime. . .  Cimpul era plin cu morți. . .  Grămezi, grămezi, unii despuiați și aproape în putrăjiune, alții ce-și dedeau sufletul și cari ar fi scăpat de Ia moarte dacă ar fi fost îngrijiți cu duioșie, dar cari mureau de groază că se deșteptau in mijlocul acelui cimitir înfiorător, in care țipetele înfricoșate ale celor ce mai erau în viață păreau gemetele si svîrcolirile unui iad. . .  Luna plutea mindră în văzduhuri și-și trimetea razele ei palide peste obrazele strînse de boală ale acestor nenorociți. . .  Dar, când vreun geamăt mai înfiorător ajungea până la ea, atunci se ascundea subt vre un nor, mișcată par-că de țipetele nenorociților.  Insă, seninătatea cerului începu să piară, un vent subțire, dar tăios ca vârful unui briciu, începu să sufle, și cerul să se îmblăneze cu nori fumurii. . .  și, aproape de miezul nopții, fulgi mărunți începură să cază spre pământ, învelind ca într-un ciarciaf alb, par-că în lințoliul morții, cadavrele din cîmpul Dudeștilor. . .  Pe la căpătâiul cîmpiei, unde erau aruncați morții cei din urmă, apărură vr-o cinci ființe, cu felinarele-n mînă, înveliți în niște mantale groase și căutind cu deamănuntul spre pământ, par-că a afla vre-un mort. . .  — Să mi-o găsiți, tîlharilor, se auzi o voce bărbătească puternică, căci altminteri poruncesc mîne să vă spinzure.  — Bine Evghenia ta. . .  Bine.  și între ei, îmbrobodită, o temee, care de abea mergea, se apleca spre fie care cadavru, îl privea în față, și își ștergea din când în când o-chii cu basmaoa ce ținea în mînă. . .  — Unde am asvîrlit noi morții, măi Ene, întreabă una din ființele acelea?  — Păi, pare-mi-se colo la dreapta.  — Pe cei din căruța cea mare?  — Da.  și iar se îndreptară spre alt morman de hoituri. . .  Căutară pretutindeni, își colindară privirea peste toate cadavrele dar nu găsiră ceea ce căutau. . .  — Nu-i nimic, zise unul.  — Vai de mine! . ,  suspină femeea îmbrobodită și începu a boci.  — Trebue să fie, zise acela care părea că e stăpân, căci altminteri vă spânzur, căutați bine tilharilor.  — N-o fi la dreapta. . .  Par-că aud un geamăt.  — Hai acolo, răspunse Ene.  și se îndreptară cu toți in partea de unde se auzea geamătul. . .  Cînd se apropiară văzură un tînăr care mai suspina. . .  — Nu e. . .  — De geaba. .  Se aplecă spre tînăr, dar tocmai in minutul acela el muri.  — A murit bietul băiat, oftă femeia.  Apoi, se grăbiră a se depărta, îngroziți toți, pină și chiar neindurații de cioclii cari căutau.  Zăpada cădea nemilostivă, și fulgii mici la început, acum se măriseră. . .  Pământul se și îmbrăcase în blana de urs alb.  — Nu e nimic. . .  S-a perdut. . .  zise un cioclu.  — O să vă spînzur tilharilor. . .  strigă furios bărbatul care era îmbrăcat mai bine.  De o dată se auzi un geamăt nuoii.  — Cine-o fi, zise el.  — Haidem.  — Dar de unde a venit glasul?  — De la stînga pare-mi-se.  — Uite de colo de lingă pomul acela.  Toți se îndreptară spre pom.  Ajungând, femeca se aruncă strigând spre ființa ce era răzemată de copac și pe a cărei față se lăsase aproape zăpada. . .  — Ea e, strigară cei alți.  Se aplecară în jos ca să ridice pe bătrîna. . . .  O mișcare, dar în zadar. . .  — Ce e?  întrebă un cioclu.  — A leșinat?  — Sau o fi murit de bucurie.  și într-adevăr murise de bucurie că găsise ființa ce căuta.  Toți se cutremurară.  Statură imprietrițî par-că cîte-va minute, a-poî bărbatul care le poruncea, zise cioclilor:  — Ia vedeți, femeia cea tinără a murit?  Un cioclu aplecă felinaru și se uită spre densa. .  — De, pare că nu mai e în viață.  — Nu mai suflă?  — Să aplec urechia.  și se lăsă spre gura femeei celei tinere.  — Suflă. . .  — N-a murit? . .  — Nu. . .  Mai trăește.  — Luați-o și duceți-o spre trăsura de la capul soselei.  Cioclii o ridicară și merseră cu ea pînă 1; drum unde aștepta o trăsură mare boerească.  Culcară corpul femei înăuntru și plecară în nainte pe șosea.  Boerul ce venea în urmă se sui lângă vizitiu pe capră și îi spuse să meargă repede spre casă.  Trăsura lo la dreapta, apoi cârmi la stingă și după un mers de vre-o jumătate de ceas ajunse în curtea boerului.  CAPITOLUL IV  Cine era femeia?  Negreșit, cititorul trebue să fie nerăbdător a ști cine era femeia cea tinără care se găsise mai moartă pe cîmpul Dudeștilor, la a cărei aflare murise de bucurie o altă femee.  știm că, dupe ce cioclii au legat cu frînghiî pe mama Sultana au plecat lăsînd-o leșinată în mijlocul odăii.  Ei au luat-o la pas grăbit cu căruța ducând leșurile în cîmp și le aruncară claiu grămadă.  Mama Sultana remase leșinată vre-o doue ceasuri.  Gind se deșteptă se găsi legată.  Se frecă la ochi.  Nu se putea desmetici bine.  Unde era? . .  Cine o legase?  De ce e tăcere în casă?  Unde e Irina?  Dar argatul?  și fel de fel de cugetări iî trecură prin cap.  De o dată scoase un strigăt îngrozitor, care spintecă ca virful unui briciu, tăcerea odăii.  Acum ș-a amintit de totul.  Cioclii o legaseră.  Ei răpiseră pe Irina încă vie ducind-o in cîrn-pul morților.  Se încercă să se desfacă de legăturile ce o stringeau nemilostiv.  Se sbuciumă zadarnic. . . .  Era prea strins legată ca să poată face ceva.  Chemă.  țipă. . .  Zadarnic.  Nimeni n-o auzea. . .  Nimeni nu venea. . .  Puterile bătrinei în loc să scază, se îndoiră.  Era la mijloc dragostea pentru copilita ei, pentru Irina.  Începu cu furie să roadă cu dinții ștreangurile.  Gura ei era slabă, dar totuși voința îi dăduse puteri enorme.  Rodea, rodea mereu. . .  In sfirșit, cu gura plină de singe, reuși la urma urmelor, dupe o muncă de o jumătate de ceas, să roadă un ștreang.  Se descurcă, lat-o liberă.  Nebună de durere, își frîngea minele și rupea părul din cap de groază. .  Negreșit, Irina trebue să fi murit de groază cind s-a deșteptat pe cimpul Dudeștilor, între miile de hoituri. .  și chiar de i-ar fi fost dat să scape de boală, totuși acum s-o fi prins de ea ciuma mai tare și o li și murit deja.  Eși in mijlocul stradei și fugea nebună de durere. .  Unde?  Nici ea nu știa.  Mergea insă mereu innainte ca eșită din fire.  Deodată își aduse aminte de ceva care o opri in loc și-i puse ca o lumină pe față.  Dacă Irina n-o fi murit încă?  Dacă ea ar merge și ar aduce-o acasă? . . .  Negreșit poate ar scăpa? ! . . .  Se hotărî deci și o lo in fugă spre cimpul Dudeștilor.  Ajunse acolo.  Se infioră.  Cale de citeva sute de pași se auzeau țipetele celor ce nu muriseră încă.  Se părea că te afli in mijlocul unei mena-gerii de fiare fometate, cari strigă îngrozitor la mirosul cărnei.  Cioclii mergeau cu o măciucă-n mână și, dacă vedeau pe cel care strigă, dintr-o singură lovitură ii sfărîmau țeasta. . .  Mama Sultana, îngrozită la această priveliște, se aproprie și vru să meargă spre a-și căuta,  dacă va mai fi fost în viață, copila.  Dar nu se putu apropia. . .  strejerii cari erau orînduițî a nu lăsa drum de cît cioclilor, o opriră. .  — Lăsați-me, oameni buni, lăsați-me! . .  — Nu se poate babo, nu se poate. . .  — Vreau să-mi caut copila. . .  — Avem ordin. .  Ai pitac de la logofeție? .  — N-am. . .  — Atunci nu merge.  — Dar nu-l păcat să moară?  — De, avem ordin. . .  Mama Sultana plecă cu lacrimele-n ochi. . . . . .  Era nebună de durere. . .  li venea par-că să blesteme și pe Dumnezeu.  I se părea că cerurile cad d-asupră-i.  Ce să se facă? . .  Ea nu cunoaște pe nimeni din cei puternici, căruia să i se adreseze. .  De o dată își aminti însă că la curtea lui Va-sile Ianopol este un fin al lor, vătaful.  — Me duc la logofotul Nae, își zise ea și se îndreptă spre Filaret.  Ajunse acolo și rugă pe un slujitor să eheme pe vătaf.  Cînd veni acesta îl rugă cu lacrimile-n ochi să spue tot boerului și să mijlocească ca să i se dea un pitac de voe liberă.  Vătaful se duse sus și spuse boerului.  Acesta cind auzi că e vorba de o femee își lungi urechile să asculte mai bine.  — A cui e bre?  — A lui Vasile Cavafu, luminăția ta.  — El a murit?  — A fost lovit de ciumă.  — Dar pe tine cine te roagă să stărui?  — Mă-sa.  — A cui?  — A fetei? . .  — N-o ti murit fata d-atunci pînă acum?  — De știu și eu. . .  Dar e păcat s-o lăsăm să moară de o fi încă cu viață. . .  Poate o scăpa și atunci ți-o ii datoare viața.  — E ti nară?  — Vre-o 18 ani!  — Frumoasă?  — Pică de frumoasă ce e.  — Ce spui! . .  — Icoana și pace. .  Boerul se gândi. .  Zimbi in sine și apoi spuse vătafului să zică bătrinei să aștepte că va merge el la logofeție să ceară biletul de voe.  Ceasurile treceau unul dupe altul și boerul nu mai pleca.  In sfirșit, pe seară, se duse. . .  Dupe o zăbavă de vre-o patru ceasuri, adică aproape de miezul nopții se întoarse acasă.  Chemă vătafu si-i zise.  — Am întârziat.  M-am dus și pe la niște prieteni cari m-au ținut.  Spune să pue caii la trăsura nemțească și să mergem.  Plecară.  știm cum am ajuns și cine, cu felinarele-n mină, căutară prin toate locurile, desnadăiduiți că o vor mai găsi.  Am vezut că, in sfirșit, când o atlarii, Sultana, dupe atita și felurite sbuciumări, muri de bucurie pe corpul neinsuflețit aproape al fii-si.  astfel se sfîrși mama Sultana. . .  Sărmana femee!  Toată viața i-a fost dată pentru a-și iubi copila, pentru care a și murit.  CAPITOLUL V  Irina se însănătoșază  Cind trăsura, in care era corpul neinsuflețit aproape al Irinei, ajunse in curtea boerească, veniră vre-o doi argați.  — Luați încet femeea din trăsură, porunci boerul.  — Prea bine.  — Apoiu duceți-o intr-un iatac din aripa dreaptă. .  Faceți foc bun și chemați chiar acuma pe doctoru meu. . .  Spuneți-î că eu îl rog să vie numai de cit.  Ați înțeles.  — Da boerule.  Alergăm.  Irina, fără să facă o mișcare, fu dusă într-un iatac frumos.  Focul se aprinse repede și odaia se încălzi numai de cît.  Nu trecu mult și doctorul, un grec de altminteri priceput, mult în arta sa, veni.  — Chirie Temistocles, îi zise boerul, o fată ciumată care cred că o să scape de ți-oi pune tot meșteșugul.  — S-o vedem Exahotate, s-o vedem.  — Aidem.  și amîndoî ajunseră la patul unde Irina, slabă la față, dormea.  Doctoru se aplecă, se uită la față, îi ridică pleopele, îi deschise gura și spuse cu glas ascuțit:  — Cred c-o să scape.  — Bravos doctore. . .  Nu de geaba te laud la toți. .  Chiar cu Vodă am vorbit erî de d-ta.  Irina fu afumată cu niște miresme și frecată cu oțeturi pe tot trupul.  încetul cu încetul se deșteptă din somnul ce o coprinsese. .  Deschise în spre zio ochii apoiu căzu iar în somnul a-dânc și dormi pînă la vremea prinzului.  Boerul se interesă mult de ea.  De și slăbită îngrozitor de boală, totuși el nu văzuse încă o femee așa frumoasă. .  Așa trup, așa păr, așa chip! . . .  Ce mai amantă își va face din ea, care, cînd se va deștepta și va auzi că el a scăpat-o de la moarte sigură și se va vedea fără nici un sprijin, se va învoi a rămâne cu el.  Irina se deșteptă pe la sfințit.  Deschise ochii și cătînd prin prejur se miră npștiind unde se află.  Văzu o femee bătrînă lîngă ea.  — Unde sunt?  — A casă maică. . .  — Vasile unde e?  — Aci. . .  Dar taci nu vorbi.  — Dar mama?  — Taci. . .  taci! . .  Tot aci.  A eșit până afară.  Nu mai vorbi că așa a spus doftoru.  Irina, fără ca să bănuiască nimica, slabă de boală, închise iar ochii, după ce sorbi vre-o doo linguri dintr-o doctorie întăritoare pe cari i-o dete baba ce o păzea.  Dormi toată noaptea bine.  A doua zi cînd se sculă, era par-că in viața.  Roșața începuse să îi vie pe față, ochii să se desfacă de perdeaua întunecoasă care-i acoperi-seră pină acuma.  Mincă un bulion și bău iar doctorii.  Încet cu încetul își aduse aminte de Vasile de boaia lui, de măsa.  Ceru să-i vază. .  In zadar se încercă bătrina care o păzea să-i spue ba una, ba alta, că nu sunt aci, că s-aii dus prin tîrg, doar și doar o va inbuna. .  Irina nu slăbea dorința de-ași vedea pe cei scumpi ei.  In sfîrșit, baba văzind că n-o poate potoli, se hotîrî să-i spue.  Cu toate că o lo cu binișorul, istorisindu-i încetul cu încetul nenorocirea ce a dat peste ea, Irina, la auzul acestor grozăvii, că Vasile a murit de ciumă, iar maica sa de bucurie când a găsit-o,, leșină. .  Doctorul chemat in-dată, cletină din cap cu îndoială, spunînd boe-rului că-i e teamă să nu se întâmple vre-o nenorocire. .  Certă pe bătrână care-i istorisise, că rău a făcut, de oare-ce Irina era prea slabă ca să sufere aceste nenorociri atit de mari.  D-abea peste vre-o zece ceasuri Irina se deșteptă.  Cînd deschise ochii și-și aminti de cele spuse de bătrînă, începu să plingă amar. .  Iat-o acum singură în lume, în casa unui strein.  Vasile al ei mult iubit mort; maica-sa care o îngrijise cu atita duioșie și care o iubea atît de mult, ' dusă si ea din lume.  Singură, singură! . .  Era slabă grozav.  Pielea i se întinsese d-asupra oaselor de îi dedea înfățișarea unui cadavru.  Boerul însă o găsea, de și atit de slabă și galbenă tot frumoasă.  Venea să o vază în fiecare zi, se apropie de ea, o mîngâea cu vorbe blajine, poruncea să o îngrijească cu multă băgare de seamă.  Așa se strecură toată iarna.  O dată cu venirea primă-verei, cu ivirea soarelui pe cer cu razele sale călduroase și puternici, se reintoarse și sănătatea Irinei, roșața i se urcase iar pe obrajii, vioiciunea în ochi.  Ciuma insă tot mai bîntuia. .  Iată cum o descrie un scriitor care a trăit ceva în urmă de vremurile acelea: „A fost in multe rinduri ciuma in țară, dar analele României nu pomenesc o boala mai grozavă de cit ciuma lui Garagea, (Decembrie 4882—4883, Decembrie 4884).  Nici o data acest flagel n-a făcut atâtea victime! .  Au murit pio la 300 de oameni pe zi, și se crede că numeral morților in toată țara a fost mai mare de 90000! . .  Contagiunea era așa de primejdioasă în cit cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, și violența era așa de mare în cit un orn lovit de ciumă era ca și mort! . . .  Spaima intrase în toate inimele și făcuse să dispară ori-ce sentiment de iubire și de devotament.  Muma își părăsia copiii iar bărbatul soția pe mâna cioclilor, niște oameni fără cuget și fără frică de Dumnezeu.  Toți bețivii, toți des-frînații își atirnau un șervet roșu de gât, se urcau într-un car cu boi, și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte.  Ei se introduceau ziua și noaptea prin locuințele oamenilor și puneau mâna pe tot ce găseau; luau bani, argintărie, ceasoarnice, scule, șaluri, etc. .  fără ca nimeni să indrăsnească a li se împotrivi.  Fugea lumea de dânșii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morți în spinare, îi trînteau în car, clae peste grămadă, și porneau cu carul plin spre Dudești sau spre Cioplea unde erau ordiile ciumaților. .  Se încrețea carnea pe trup auzind grozăviile și cruzimile făcute de acești tîlliarî asupra bieților creștini căzuți în ghiarele lor.  Rare ori bolnavul ajungea cu viața la cimpul ciumaților.  De multe ori o măciuca in cap făcea intr-o clipă ceea ce era să facă boala în doue, trei zile! . .  și poate că cei uciși astfel, erau mai puțin de plâns; căci mai mult erau de jale acei aruncați vii în câmp, fără așternut și fără acoperământ, pe pământ ud și înghețat! . .  Cale de jumătate de ceas se auzeau țipetele și vaetele nenorociților din câmpul Dudeștilor! . .  In urma mai multor scene oribile, neomenoase și bestiale petrecute la ordie, unde unul din acești mizerabili fusese rupt cu dinții de un tinăr care apărea cinstea soției sale, lovită de ciumă chiar in ziua nunței, și în urma revoltei ciumaților, cari au sărit cu parul și au oinorît zece cioclii, autoritatea, in sfîrșit a luat hotorâ-rea de a organiza un serviciu sanitar.  Ea înființase cîtî-va vătăsei, însărcinați de a întovărăși pe cioclii din casă în casă și aceștia strigau de la portiță: „Sănătoși copii? ”  — acest serviciu a existat pină pe la 1856.  Copii răspundeau de ordinar: „avem o pisică bolnavă! ”  —Unul din ei zicea într-un raport către șeful seu: „Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa de cît 14, liind-că unul a fugit șinu l-am putut prinde! . . .  „D-asupra orașului se ridica un fum galben și acru, fumul băligarului care ardea in curțile boerești, iar orașul răcnea de urletul jalnic al Clinilor rămași fără stăpân.  „La fiecare poartă era câte o șandrama, un fel de gheretă în care se adăpostea cite un servitor pus acolo pazarchidan (comisionar pentru tirguelile de pâne, de carne și de zarzavaturi. )  Nimini nu intra în curte de cît după ce se purifica la fum și trecea prin hărdae de apă, sau prin strachina cu oțet.  „Cioclii, cînd treceau pe lângă o casă bogată nu lipseau de-a arunca sdrențe rupte de la ciu-mați, ca să răspândească contagiunea.  Ei nu se temeau de molipsirea boalei, căci mai toți erau dintre acei cari zăcuseră de câte doo ori de acea grozavă epidemie.  Ciuma, ca toate boalele mortale și lipicioase, ca vărsatul, ca tifosul, ca lingoarea neagră, foarte periculoasă întiia oară, devine puțină violentă la acei cari au mai fost lovită de ea.  „Jafurile și tîlhăriile oamenilor, direct sau indirect prepuși la serviciul ciumaților, au fost nepomenite.  Multe averi și case mari s-au ridicat în București după urma lui Caragea, din sculele si bani bieților bolnavii! . . . ”  Iată dar, pe scurt descrierea acestei grczave boale care dură penă pe la sfirșitul anului 1813, adică ținu un an întreg de zile! . .  Un an întreg de jale! . . .  CAPITOLUL VI  La 1835  Proprietarul grec al casei din câmpia Fila-retului, din care astă-zî nu se mai văd nici urma urmelor, și unde Irina se luase de ciumă și se întremase d-a binele se înamorase așa de puternic de Irina-în cît la doi ani chiar dupe in-tîmplările ce le spuserăm mai sus, el o lo de nevastă.  O să se mire poate cineva cum se face că Irina, care își iubea atit de mult bărbatul, pe Vasile al ei, l-a uitat așa de repede, și la doi ani d-abea după moarte-î, s-a hotărât să-l înlocuiască.  Aci suntem nevoițî să vorbim ceva despre căsătorie.  La țară, ca la cei bătrinî o dată, această u-nire se făcea din dragoste.  Flăcăul Niță iubește pe Stana, se îndrăgostesc o vreme cu ochii, a-poî își strâng mînile și în urmă se sărută. . . .  Pină aci!  Atunci simt în ei trebuința unui lucru mai arzător ca sărutarea — căci pînă aci și unul și altul, mai în tot d-auna, sunt vergini, curați ca neaua — și iată că pețitorii merg la părinții fetii să o ceară.  Viața lor va fi liniștită.  Se vor iubi, se vor îndrăgosti numai ei, și nici unul, nici altul, nu va cîrmi nici la stânga nici la dreapta.  Aceasta era o dată, când obiceiurile țăranilor erau curate, când nu se atinsese de ei desfrâna-rea orașelor.  Dar, de cind țăranii au fost luați în armată și dațî pe la orașe, de când ei au fost in mai mare atingere cu orășenii, au început să se molipsească de vițiele acestora pe cari le-au dus ca noutate în satele lor.  și iată că și la ei, se începu a se căuta nu fata ci zestrea, nu hărnicia ci avutul.  Aceasta pentru sate.  La orașe toți vedeau lucrul cum stă.  Causa însă a acestei nenorociri trebue căutată în educația atit a femei cit și a bărbatului.  Băeatul la 15 ani este deja un depravat.  știe toate vițiele, a trecut prin toate casele de prostituție, a petrecut deja nopți multe în brațele femeilor.  E om complect. . .  Gând se însoară, o face aceasta fie din des-gustul ce are, poate, pentru viața de mizerii prin care a trecut, fie că s-a săturat de un trai fără nici un rost, sau, în majoritatea cazurilor, că vede singurul mijloc in însurătoare a-și face o carieră: luând zestre.  Se însoară.  Ia o fată tînără, o nevinovată, o femee însă focoasă, care are nervi ațițațî și tre-buesc potoliți.  Luna de miere trecu cum trecu, dar sfortă-iile lui au sfîrșit, are împreunări cu femeea lui la o săptămână o dată, ba și acestea le face cu mult desgust. . . .  Este scurs de puteri.  De aci vin trădările. .  Femeia simte nevoia potolire!  poftelor și, la cea d-intiî ocasie, se dă cu!  găsește!  Aci deci e pricina bărbatul.  Să revenim asupra chestie!  unde femeia e de vină.  Părinți!  nu-și înțeleg destul de bine rolul lor.  Ei cred că dacă fac copii e de ajuns să-i dea să mânînce, să-l îmbrace și, dacă e cu dare de mînă, să-l învețe carte—după cum e și averea lu!  și după cum e și copilul aplicația învățătură. . .  Nimic însă mai mult.  Ei nu cugetă că tocmai cea mai principală, cea mai de căpătenie menire a adeveraților părinți n-o îndeplinesc: adică aceia de a da o e-ducație morală copiilor lor.  Fata e crescută de mică cu felurite pretenții  absurde și așa, când se mărită, ea crede că bărbatul ei nu-i este dat ca un tovarăș de bucurie și nenorociri, ci de un rob al ei care să-i cumpere de toate și ea. . .  să cheltuească vremea cu nimicuri.  De aci cearta, nepotriveala în caractere și, în urmă, divorțul.  La Irina însă nu era nici unul din cașurile acestea.  Ea iubise mult pe Vasile, ținuse la el ca la lumina ochilor ei, dar, el murise, ea ră-măsăse singură fără nici un sprijin. . .  Casa și toate lucrurile din ea ii fuseră risipite, d-abea lo câte-va sute de lei pe cei mai rămăsese.  Câtă vreme a fost nevoită să stea in casa proprietarului, din pricina boalei sale, duioșia cu care el o îngrijia, o muia cu încetul, la început îl privea cu recunoștință, apoi cu oare care a-plecare și așa că, în urmă când el începu cu dragostea, de și in sufletul ei icoana lui Vasile era încă, totuși se simți dispusă a asculta vorbele lui: ce se va face ea singură ca femee în lume? . .  și apoi el i-a făgăduit chiar din intîia dată că o va lua de nevastă! . .  și așa gândind a luat pe Grigore Ianopolu care, într-adever de și a cugetat la început să facă din ea o amantă, în urmă însă, încetul cu încetul, a vezut că neinsurat cum era, o femee harnică și frumoasă ca Irina îi va face fericirea.  și de atunci s-aii strecurat peste 20 ani de zile.  Acum suntem pe la 1835 adică cu vre-o 10 ani înnainte de revoluția cea mare de la 1848.  Irina era deja mumă de patru feciori și doue fete.  Traiul și-1 ducea liniștită, fără să cugete la alt-ceva de cât ca să-și îngrijească cu duioșie copiii și bărbatul.  Afară de casa și averile din Bucuresci ei a-veau o moșie aproape de pădurea Vlăsiei, pre lângă mănăstirea Ghighiul în județul Ilfov.  Verile le petrecea la moșie, unde îngrijea cu multă pricepere de ale casei.  La moșie avea o mulțime de robi, țigani, care treceau în numer peste 70 de familii, poate.  Tot ce poate fi mai înjositor, mai scârbos pentru timpurile trecute, și ceea ce trebue să ne facâ a ne cutremura sunt: robii!  Vom lăsa pe un eminent scriitor să spue el, el care a trăit acele vremuri, ceva despre robia țiganilor.  „Generațiunile de astă-zi nu-și pot face idee despre soarta acestor disgrațiate creaturi, numite țigani, cari, pînă cu un pătrar de secol în urmă se aflau sub jugul sclaviei.  Această seminție de oameni, originară dupe toate probabilitățile din India, tîrîtă în sclavie de alte popoare cuceritoare—precum Turcii sau Tătarii— și vîndută în asemenea condițiuni prin țările noastre, era așa zicend apanagiul claselor domnitoare: mai toți boeriî terei aveau robi, ori-ce țigan trebuia ca să fie rob al vre unui boer; iar dacă cumva se iveau țigani fără stăpân, emigrați din altă țară, aceia se declarau robi ai Domniei și erau supuși, dacă nu la o sclavie similară cu acelor-alțî, dar la prestațiuni și imposite atât de onoroase în cât nu puteau duce o viața mai facilă și mai fericită.  „Boerul dispunea de robul seu cu putere nemărginită: putea să-l supună la ori-ce muncă, și la ori-ce pedeapsă; să-l bată, să-l închidă, să-l pună in coarne sau in lanțuri, să-l tortureze, să-l schinjuiască chiar, să-i ia ori-ce, adesea chiar soția și copilul să-l venză, să-l schimbe, să-l dăruiască, să-l trimață la ocnă, doar dreptul de a-l spînzura sau împușca nu avea.  — Era dator să îngrijească de traiul lui: trebuia să-i dea locuință, hrană, să-i îngrijească, căci fără de a-cestea-i-ar fi espus viața la pericol, lucru de care trebuea să se îngrijească, căci ori cum perderea unui rob era simțitoare, fiind-că el represintâ o avere:  „Puterea boerului adesea se cunoștea după numărul țiganilor ce avea: cu cât avea robi mai mul ți, cu atâta se socotea mai bogat și mai puternic; cu cât avea brațe mai multe cu atâta avea lanuri mai mari de bucate, pluguri mai multe, gospodărie mai bogată și curte mai îmbelșugată.  Din țigani se recrutau argațî, văcari, herghelegii, bivolari, porcari, salahori, prăsitori, sau secerători,—apoi bucătari, pitari sau f rânze-lari, sofragii, vizitii, surugii, grădinari, croitori, cismari, ferarî, lăutari.  Din țigance, apoi, cucoanele își formau servitoare, cusătorese, spălătorese, găinărese, bucătărese, și altele.  Lăutarii, prin excepțiune și pentru consideroțiunea talentului lor musical, se bucurau în genere de oarecare scutiri: plătiau o dare anuală către stăpâni și trăiau câștigându-și pânea, tocmiți sa cânte la cârciumi, la nunți, la hore, și la diverse veselii.  Totuși, când veneau boeriî la moșie, lăutarii era datori să fie nelipsiți la curte; căci dacă boeriî erau cheflii, trebuea să veselească casa cu cântecele lor; cucoana, dacă era tîneră, trebuea s-o deștepte dimineața un cântec de inimă albastră, executat numai pe o strună după placul boerului; la unele case erau câte duoe tarafuri de lăutari, unul cânta in permanență la masă, iar altul, când se căra bucatele de la cuhne, le acompania până la masa boerea-scă anunțându-le cu cântece combinate după felul bucatelor, mai mult sau mai puțin acre sau dulci, piperate sau sărate.  „Dacă boerul făcînd inspecțiunea amănunțită a numeroasei sale turme, convingendu-se că înmulțirea sa nu merge destul de repede, găsi a cu cale ca să ia mesurî pentru aceasta.  De aceea imediat decreta ca toți băețiî de la 16 ani si fetele de la 13 ani în sus să se căsătorească cât mai curând; fâră a-i întreba despre consimțământul lor mutual, făcea o listă prin care se determina care pe cine să iea, și în Duminica viitoare preotul de la biserică, după cidula boerească, (cum era legea pe atuncea) celebra repede peste 50 de nunți țigănesci.  Nu tocmai vesele erau asemenea nunți; unii din părinții tinerilor aveau poate alte dorințe; dar nu era ertat nimăruî a arăta nemulțumire la ordinul boeresc, care trebuea numai de cât să se execute; căci biciul și falanga aducea la supunere pe neascultători.  „Nu trebue să credem cu toate aceste, că vre-un sentiment de rea voință sau de avariție îndemna pe boeriî noștri la asemenea fapte, pe cari le considerăm ca violente.  Ei amenduoî, și boerul și cucoana, aveaii convicțiunea că făceau o faptă umană prin aceasta.  Cucoana, bună oară, credea că cea mai frumoasă și mai bine-cuven-tată de D-zeu misiune a unei femei era aceea de a face copii; așa dar credea că cu cât va contribui a se nasce mai rnulți copii pe lume, cu atâta face o faptă bună.  De aceea ea avea in mare stimă pe roabele cari făceau copii mul ți: pe acelea care făceau șease copii le dăruia cu ajutoare anuale; iar pe acele ce treceau peste numărul de șease, le da carte de ertare din robie.  Apoi când i se raporta că o țigancă a născut, punea de boteza copilul cu cheltuiala ei și trimitea noului născut pânză ca să-i facă pelinci, iară mamei câte o haină sau o vițea. ”  Iată dar care era traiul mizerabil al acelor făpturi nenorocite.  și negreșit că acela care descrie toate acestea nu vrea să ne istorisească faptele murdare și fără de lege a boerilor din vremurile acelea.  Nu, căci ar fi fost spăimântător.  Dar e de ajuns că el ne spune că sărmanii robi erau considerați ca o vită pe care aveai drept să o bați unde îți plăcea, cînd îți plăcea, să o vinzi pe cât doreai, să o puie sub pietre de moară, și toate astea fără ca cineva să-ți facă o observație. . . .  Iată trecntul cu murdăriile lui și nele-giurile sale! . . .  Dar oare numai in trecut se întâmplau asemenea crime? . . .  Nu mai atunci egzis-tau robi? . .  Negreșit că nu!  Astăzi, da și astăzi, sunt o mulțime nenumărată care zace in lanțurile greoaie și mârșave ale robiei. .  și chiar dacă stăpânii lor nu-î pun sub pietre de moară, totuși ii silesc a lucra atît de mult și așa de greu, în cât in câțî-va ani îi dă mor ți gata. . .  ofticoși. . .  și astă-zi ca și în trecut stăpînii de tot soiul socotesc pe slugile lor, pe lucrători lor, drept niște vite, drept niște mașini cari nu trebue să facă alt-ceva de cât să lucreze și iar să lucreze.