Bucura Dumbravă  Ediția VIII-a  „Cartea Românească”  Bucura Dumbravă  Ediția VIII-a  „Cartea Românească”  PRECUVÂNTARE  În pusnicie, lângă bătrânii călugări, pâ plaiuri lângă ciobani, pe malurile râurilor liniștite ale Ne goi ului, pe vânt și furtună, pă ger și zăpadă o găsim pe crestele Car palilor, iară nopțile de vară în stâne sau lângă pânze, răpind basmele sale lunii.Totul e frumos aci, si când ani citii că chiar praful i se pare argintiu, atunci un înțeles rât de nemărginită îi este iubirea.  Descrierile ei sunt atât de adevărate, încât cei cari le-au citit par-că văd țara, și când i-am venit in ajutor ca să-și găsească un pseudonim, nici unul nu mi s a părut mai potrivit ca Bucuria Dumbravă.  Unii au crezut că sub acest nume se ascunde Carmen Sylva.  Din nenorocire nu era.  așa.  Nici odată n-ași fi avut răbdarea să răsfoiesc nenumăratele arhive, niciodată na mi-ar fi fost cu putință să cercetez toate locurile descrise de ea, niciodată n-ași fi fost în stare să scriu o lucrare istorică atât de serioasă ca aceea ascunsă aci sub forma ușoară a romanului.  Am privit făurirea acestei cărți cu o bucurie nespusă.  Autoarea purta planul lor de demult în minte, și pe când scria cartea cea dintâiu, aduna elemente pentru a doua.  Nu a cunoscut nici o clipă de îndoială sau de preget.  Ea lucra cu energia conștiincioasă a bărbatului și cu toată iubirea, pe care o poate simți un suflet de femeie.  Văd cu bucurie că s a strâns materialul centru viitoarele ei opere, în care va zugrăvi timpurile ccL mai grele ale unei țări greu încercate.  stavila valurilor.  De câte ori n-a ținut piept valurilor furtunoase venite din răsărit pentru a înnera Europa.  De câte a suferit, puțini s-au sinchisit.  E ciudat, de altmintrelea, cât de târziu numai s-a ivit un interes oarecare pentru România și veacuri întregi ca a suferit in mijlocul unei nepăsări obștești.  Abia se știa unde era locul României pe hartă.  Numai atunci când ostași tineri, prin lupte vitejești, s-au distins pe câmpiile Bulgariei, numai atunci parycă lumea și-ar fi reamintit, că, pe vremuri, neamul românesc avusese mari viteji cari niciodată nu încetaseră lupta împotriva năvălirilor orientale și purtau în ei credința că într-o zi neamul lor va ieși biruitor din luptă și că jalea lui trebuia să aibă un sfârșit.  Toți știu franțuzește, aproape toți nemțește, unii italienește, și în vremurile din urmă printrre tineri mulți englezește.  Voiau să fie occidentali și nu invățau decât limbile apusene.  Acest fapt este caracteristic și dovedește in tr-un popor atât de mic o putere uimitoare de a-și păstra neatârnarea Împotriva tuturor vânturilor bântui-toare și împotriva numărului copleșitor al vecinilor.  în port și în povești, urme da Colți, reamintind întocmai Brdania, înspre Nord în sfârșit nume de Slavi, astfel că minunatele daruri, cu care este înzestrat acest popor, trebuesc atribuite faptului că se trage din atâtea neamuri deosebite.  El îți răspunde liniștit: Apoi nu sunt Român?  A fost foarte bine înțeles și i-a înțeles și dânsul.  Limba română se aseamănă mult mai mult cu cea latină ca cea italiană.  Poezia însă nu se aseamănă întru nimic cu cea latină; e mai mult de origină slavonă, aduce aminte cântecele din sudul Rusiei și probabil vine încă de mai departe, din extremul Orient.  chiar dacă anul dinainte a dat roade bogate râvnitorilor.  țăranul nu cere decât pământ; vrea sâ-l dețle tot, orișiunde, numai să fie al lui.  Este într-însul o putere necunoscută până azi, care-și deschide încet o cale și această cale va uimi odată lumea.  Toate câte le spusei mai sus sunt scoase la lumină în cărțile Bucurei Dumbravă.  In ele simțim farmecul pa mântului, puterea strămoșească, a poporului, creșterea, și propășirea lui, împotriva vijeliilor și a asupririlor prin care a trecut.  Vet veni și vremea când vechiei tulpină Dacă sau Thracă va înlătura tot puhoiul care a năpădit-o, și atunnei vor arăta Românii de ce soiu sunt și ce putere a stat pitită întdinșii.  Bucura presimte această putere și ne-o zugrăvește destul ele lămurit de pe eicunt în cărțile sale.  Dânsa a luat ca subiect tocmai anii cei mai amari ai asupririi.  Nădăjduiesc insă că, dacă puterea ei de scriitoare se menține cum este, ba chias și-o reînoește neîncetat în prelungitele plimbări ce le face pe culmile munților, va armii a ne da și alte chituiri din acest minunat și rnuli tnarrent trecut.  De nu s-ar pierde insă interesul și răbdarea cititorilor, căci multora dintr-înșii nu le plac cărțile care dau întâietate adevărului asupra romanului.  Bucura Dumbravă insă este atât omul adevărului, încât nu e in stare să îmbrace în haine de poveste un fapt istoric.  Unii spun câ cea dintâi carte a sa ar fi trebuit să se sfârșească cu moartea eroului său Iancu Jianu.  Dânsa a răspuns atunci foarte mirată: „Dar n-a murit în acel episod!  Ar fi fost cu totul neadevărat”.  Nu-și putea închipui vreo abatere de la adevăr.  Clipele acetea au fost o despăgubire pentru ci de toate amărăciunile trecutului, prin bucuria ce a simțit-o, atunci când a văzut lămurit ce zori mândre se ridicau asupra țării românești  Dacă Bucura nu s-ar fi ținut atât de adevăr, nu i s-ar fi adus cu atâta încredere documente.  În Germania a trebuit câtăva vreme până s-a dedat lumea cu nume și istorisiri culese din țări străine, până ce a căpătat încrederea că lucrarea unei femei, poate fi așa de bine întemeiată și de conștincioasă.  Va veni vremea când lumea se va folosi de cărțile sale în cercetarea izvoarelor istorice, deoarece în afară de frumusețea stilului, care numai prin el însuș făgăduește viată lungă cărților sale, ele sunt adevărate și bune.  De-ar vedea cititorii ca și mine pe autoare cu obrajii rumeni, și cu ochii aprinși, ditorcându-se de pc munte, după lungi cutreerâri, împovărată cu flori, cu convorbiri strânse din gura țăranilor și a ciobanilor, asemenea unei albine culegătoare, atunci desigur ar citi-o cu băgare de seamă și mai mare, și ar căpăta credința că numai adevăr curge din acel izvor răcoros.  Ar fi fost poate mai nimerit să-i alegem numele de izvor al pădurii.  Dânsa vine adesea deadreptul din pădure cu atâta suflare de viata în ea, încât mă simt întinerită.  Nimeni nu vrea să crează, că trăind în stră nutate pofi scrie așa frumos în limba germană, și îi aduce insulta că operele-i sunt traduse, pe cât timp, în România îi se face cinstea să-i le tălmăcească pe românește.  Amândoo, original și traducere, vor ieși aproape odată de sub tipar.  Carmen Sylva  Prefața ediției din anul 1921  Puterea putrezește repede pe pământ; pentrucă acea putere, la care râvnesc oamenii, nu se sprijinește decât pe forțele materiale: banul și armele.  Aceste forțe brute, lipsite fiind de năstavul spiritual, își pierd ușor cumpăna.  Adică nu pot da omului și faptelor sale nici cumpănă nici statornicie; ele ațâță, numai poftele, fără 'Ui lumineze conștiințele, și deci, trec dela o mână la alta, nu prin alegere sau selecțiune, ci prin gâlcevile și luptele sângeroase ce le prilejuesc.  și se naște catahri-sisul, reaua întrebuințare, a put erei, care, îndreptător moral și cârmă sufletească nu are.  Se deșteaptă, elementar și instinctiv în mulțimea care suferă, raționat, în sufletele evoluate, pe care le doare suferința celorlalți; scânteia gândului de sus cade în materia adunată, jos, și o aprinde.  Acest fenomen de chimie sufletească - o știință exactă rău cercetată și prost cunoscută - s-a întâmplat și în țara Românească în anul 1821.  Aci, ca aiurea, însă, atunci ca și azi, inima mare, care ardea de dragostea adevărului, n-a fost înțeleasă decât de foarte puțini.  Căci, zice ironistul englez, „la început, fiecare adevăr nou este privit drept o hulă”.  Vremelnicii stâpânitori sunt totdeauna pătrunși de infaibilitatea lor:a de dreptul lor dumnezeesc, și tăgâduesc nevoia unei prefaceri a legilor care le dau scaunul de domnie, fie al împărătesc sau republican.  Stăpânirea este o prismă prin care toți ochii văd la fel,  și de altmintrelea e firesc s-o facă, pentru că firea întreagă este o zidire erarhică, și stăpânirea este deci o nevoie absolută a societății omenești.  Aceasta, gardă se grăbește să dea acelora cari vor să oprească putrezirea puterii, porecle de revoluționari.  Ea amestecă, din prostie și neștiință, faptele de1 apostol cu ale nihilistului, zăpăcind, pentru secole întregi, judecata oamenilor asupra fruntașilor și înaintașilor intelectuali și morali.  Astfel și faima lui Tudor Vladimirescu se judecă ba după una, ba după cealaltă măsură.  Ocârmuitorii de pe vremuri îl făcură tâlhar, și norodul îl făcu Domn.  și nu știu ce l-ar face, azi, unii și alții, dacă el s-ar coborî din nou de pe stânca de la Tismana, urmat de vre-o mie de panduri, cu steagul lui albastru, care, deocamdată, atârnă, dormitând, între alte steaguri, la Arsenalul din București.  Oare s-ar înțelege, azi, rostul acelei descălecări, mai bine decât acu o sută de ani?  Cred că nu; peutrucă rostul ar fi acelaș: controlare și îndreptarea puterii, pe când puterea nu simte nevoia să se îndrepte.  Singuri Japonezii dau dovadă unei pătrunderi psihologice mai adânci: în școlile lor, copiii au dreptul să înlăture pe dascălul care nu le place și să-l înlocuiască cu un altul, în curte.  Japonezii își dan seama, că școlarul nu învăța cu folos decât dela un profesor pe care-l iubește.  Dar puterea care nu se lasă controlată in mod.  cotidieni, e expusă la un control automatic, pentrucâ orice exces atrage, magnetic, excesul opus.  Din controlul mnștient se naște progresul; din cei automatic revoluția;  Norma era învechită, cuprinsul atât de nou, încât începem abia azi să ne dăm spuma, de însemnătatea lui.  își hrănește neamul și nud lasă să se prăpădească trupește.  Grea încercare!  Mult mai grea decât sărăcia pământului.  Aceasta îndeamnă la o muncă desvoliâr toare de puteri; pe când bogăția tocește energiile.  Nici revărsări de oștiri străine în țările dunărene, nici stăpâniri hrăpitoare, nici ocărmuiri destrăbălate nu secau grânarele.  Mai fugeați boerli peste graniță, mai se felul au țăranii.  Iar după ce trecea năpustea, holdele înverzeau și se poleiau, și tărăncile își atârnau galbeni noi la gât, și boerii se îmbrăcau cu cinci blânur scumpe, una peste alta, ca înainte.  Capitala, mai ales, era cu desăvârșire uitucă.  Dar atâta tot, și aci.  Vroia un lucru cu neputință de ajuns dintr-un singur avânt, vroia un lucru nespus de urît politicienilor obișnuiți, pen-irucă înseamnă nimicirea paterei lor, vroia îndrepitirea conștiințelor, vroia, cu o copilăroasă și măreață strășnicie, Dreptate.  Deci drumul lai drept tăia căile întortochiate ale celorlalți în multe locuri; acele căi, când se-ntâlneau cu a lui, când se depărtau; a lui rămânea credincioasă unicei sale îndreptări.  Tudor Vladimirescu nu știa ce e compromisul, acea scrânteală a logicei, a adevărului și a propășirei.  El nu s-a înjosit niciodată până la surâsul au gurii or, căci nu-și dădea sieși nici un prilej de neîncredere.  Insă, dacă motivele sale sunt netăgăduite de înalte, mijloacele de îndeplinire au fost adese-ori lipsite de proporții.  și acele lipsuri trebuiau să se răzbune, pen-trucă legea urmărilor nu cunoaște abatere.  îndurerata sa asprime neizbutind să facă minuni și să schimbe peste noapte pe orice pandur într-un archanghel, Tudor Vladimirescu se sluji de un argument care nu convinge pe nimeni: osânda la moarte.  și acea armă groaznică se întoarse împotriva lui  De o sută de ani de depărtare, Insă, zidul urii ce-l făcea împrejurul lui garda uciderii, cade.  Sau, mai bine zis, în perspectivă vedem, că figura lui e mult mai mare decât acest zid, că-l întrece; și vremea, care țetrge chipul și urmele oamenilor de rând, mărește pe cei mai mari, ba chiar îi apropie de noi, pentrucă vremea dovedește rostul dorințelor lor și adeverește dreptatea voinței lor.  Însă, chiar astăzi, puțini oameni au ajuns să aibă acea judecată sintetică, ce deosebește pe Pandurul român de mulți dintre reformatorii sociali.  Căci el nu era un răsturnător de icoane, nu vroia înlocuirea ocârmuirii prin. . .  nimic; era, dimpotrivă, gata să recunoască și să asculte orice stăpânire, - doar avea și el fire de stăpânitor, - dar cerea ca stăpânii să fie vrednici de înalta lor chemare!  dar cerea ca stăpânii să fie vrednici de înalta lor chemare!  Iacă nodul gordian pe care Tudor Vladimirescu a cercat să-l taie cu sabia.  Bucura Dumbravă  I  Un șir de care cu bai, încărcate greu cu trunchiuri de copaci, înainta încet, înconjurat de nori albi de praf.  Osiile scârțâiau, iar când dobitoacele ieșeau din făgașul roților, de dorul unui stufiș, sau unul păină-tuf de iarbă, țăranul le îndemna cu câte un „hăis” sau „cea”, și ele, ascultătoare, își îndreptau din nou jugul, pășind apăsat și legănându-și capetele cu ochii gravi și neclintiți, in praf și în arșiță.  Ziua de Septembrie era călduroasa, și padurea prin care trecea drumul, nu mai dădea umbra, pentrucă fusese brăcuită după obiceiul turcesc: stejarii, dobo-rîți fără rost și chibzuială, rupseseră în cădere mulți alți copaci, cari-și ridicau acum jalnic trunchiurile cio pârâte.  Iar dintre cei, cari, din întâmplare, mai ră rnâseserâ întregi alcătuind un acoperiș apărător împotriva vântului și a ploaei, mult fuseseră întrebuințați ca vetre de foc, și piciorul lor înegrit era scobii de flăcări.  Afară de fâșia lată de lut galben, pe care înaintau căruțele, poteci făcute de lemnari cutreerau pădurea zbârlită; pe una din ele o ceată de călăreți ieșea in diurnul cel mare.  Erau Olteni în straie albe împodobite cu cusături negre, călări pe cai mici buestrași cu cioltare pestrițe sub șeile lor.  Omul din capul pâlcului, care purta uniformă cază-oească, verde închis, împământenită de un domnitor,  cu câțiva ani înainte pentru ostașii țării, întrebă pe unul dintre cărăuși: „Unde duceți lemnele? ”  „La București pentru poduri”.  „De unde veniți? ”  „Dela Câineni, din Argeș”.  Un Oltean strigă: „De așa de departe! ”  Iar căpetenia lor arătă numai cu brațul pădurea pângărită.  Intr-o roată de multe poște codrii dimprejurul orașului București aveau aceieaș înfățișare; hospodarii, ocârmuierea și boerii îi doborau cu nemiluita.  Apoi călărețul zise: „își taie moșnenii de la Câineni pădurea? ”  „Nu mai e a lor”.  „Au vândut-o? ”  „In ziua de azi Câinenii sunt ai lui Vodă.  „Ai lui Vodă? ”  strigă călărețul, pe când ochii lui căprii se întunecară.  „Bată-i ciuma de Greci!  Dar cum a izbutit el să hrăpească moșia moșnenilor?  Eu sunt comandirul de panduri Tudor Vladimirescu”, urmă el.  „Când m-am războit cu Turcii aveam băieți de la Câineni printre oamenii meiN-or fi vre unul aci? ”  Cărăușul își ridică pălăria largă și zise: „Pe carul cel d-al șaselea zace Comșa Bălan, de care știm c-a slujit subt porunca Domniei Tale”.  „Zace?  cum așa? ”  „Alaltăeri, când trecurăm un vad, s-a fărâmat un car și i-a rupt un picior”.  Tudor Vladimirescu își opri calul, până ce-l ajunse al șaselea car, în care zăcea un țăran culcat pe fân.  „Comșa Bălan”, îi zise comandirul.  Omul își puse mâna la ochii înfrigurați, ca să cunoască mai bine pe cel care vorbea, și apoi răspunse repede: „Poruncă”.  Vladimirescu întrebă: „De când nu m-ai văzut? ”  „Or fi opt anișori de atunci, boerule”.  „Sunt opt ani.  Să vii la mine, la București, să îngrijesc de tine.  Dar acum spune-mi pescurt, ce e blestemăția aia cu vânzarea moșiei Câinenilor? ”  „Moșia nu s-a vândut”, zise Comșa Bălan.  „Veni o rubedenie a lui Vodă cu niște hârtii; ci-că moșia n-ar fi a țăranilor”.  „Dar a cui să fie? ”  se răsti Tudor Vladimirescu.  „A rubedeniei lui Vodă”.  „Ale dracului să fie toate născocirile năpârcilor din Fanar! ”  blestemă Tudor, „și i-ați lăsat să vă fure moșia? ”  „Când a venit întâi omul lui Vodă, l-am gonit.  A doua oară îl însoțiră arnăuți mulți”, zise țăranul istovit.  Tudor scrâșni din dinți: „Obrăznicie grecească! ”  Apoi îndreptă pe oameni, unde puteaii să-l găsească în oraș, dădu pinteni calului și plecă, urmat de Oltenii săi.  Unsprezece din ei erau tovarășii lui de război de altădată, moșneni de la poalele Carpaților, barbați între treizeci și patruzeci de ani, cu plete lungi, după portul străvechiu românesc.  Al doisprezecelea era mult mai tânăr și frumos de mirare; părul îi era ca de beteală, iar ochii și sprâncenele ca pana corbului; ar fi părut chiar mueratic de frumos, de n-ar fi fost bărbăția buzelor.  Aproape timp de un ceas ei călăriră în tăcere.  Lui Tudor Vladimirescu nu-i plăcea vorba lungă, și mai ales când îl muncea o nedreptate, amuțea de tot.  El își deschisle gura numai la marginea unui codru de stejari bătrâni, în a cărui umbră păștea o turmă de oi, și chemă pe cioban.  Acesta — un bâețandru — se apropie cu încetineală, și se opri proptindu-se cu brațul stâng în bâtă.  „Ale cui sunt oile? ”  întrebă Vladimirescu.  „Ale mocanului”.  „A închiriat pădurea Bănesei? ”  „A închiriat-o”.  „E mocanul aci? ”  „Nu e”.  „Atunci cu tine mă învoesc.  șase dintre oamenii mei să rămâie la Băneasa, cu caii lor.  Eu mă duc la București”.  Se tocmiră pentru preț, și băiatul duse pe călăreți in pădure.  Acuma el pășea alături de ei și era dornic de vorbă.  Nu indrăsnea, firește, să înceapă cu capul pâlcului, cu omul a cărui frunte era brăzdată de o dungă adâncă, dar se legă de cel mai tânăr și-i povesti că-i zicea Vâlciu Arvatu, că era din mahalaua sârbească de la Târgoviște și că trecea îri fiecare an dincolo, la mocanii din Sácele, ca cioban; că avea doi câini învățați și că fusese odată la București.  „ți-a plăcut? ” întrebă călărețul bălan.  „Mi-ar fi plăcut”, zise Vâlciu, „dacă aș fi avut oile mele ai mine.  Dar mi le-ar fi zăpăcit puzderia de trăsuri ce dau năvală ca trăsnetul din toate părțile.  Destulă grijă avui astă primăvară, când îmi pășunai turma la lac, la Herăstrău; un șir de butci boerești îmi goni oile, de crezui că nu era să-mi mai scape nici un miel”.  „Dar ce făceau butcile acolo? ” întrebă tânărul.  „Apoi când e vremea bună, vin boerii la heleșteu ca să scuipe în el”.  „Ce fac? ”  strigă celălalt.  „Scuipă în heleșteu”.  „Dar, de ce? ”  „lac- așa, ca să petreacă”.  Tânărul pufni de râs și povesti spusele ciobanului vecinului.  Dar acesta nu râse, ci zise numai:  „De, petrecere boerească! ”  Ei ieșiseră la un luminiș, unde era așezat bordeiul scund al ciobanului.  Călăreții descălicară, sloboziră chingile cailor, și cei șase, cari erau să mâie aci, rupseră crăci ca să-și facă colibe.  Vâlciu le pregăti mâncarea.  El aprinse doo focuri pe pământul dimprejurul bordeiului și așeză un țest de lut pe unul din ele.  Apoi frământă, pe o scândură, făină cu apă, împrăștie focul al doilea, mătură repede cu o cracă tăciunii de pe pământul încins, așeza coca în locul focului și țestul înfierbântat deasupra ei.  Sub micul acoperiș de lut azima se cocea.  Cu lapte și cu brânză era o mâncare gustoasă.  Pe când Oltenii poposeau, cărăușii cu cari se întâlniseră, treceau încet, pe lângă pădurea de la Băneasa, in spre oraș.  Dar deodată lungul șir de care se opri și de la capătul lui se auziră strigăte; se ciocniseră cu niște călești boerești.  învăluite în rotogoale de praf, împreună cu ceaușii lor călări, ele nu se putuseră opri din goană și se loviseră ai carele, prea greu încărcate, ca să se dea înlături.  Caii înaintași, căzuseră, alții se ridicaseră în doo picioare, femeile țipau, boerii se sculau în butci și înjurau, pe când unii călări loveau pe țărani ocărându-i: „Vite încălțate!  Păcătoși ce închid drumul boerilor! ”  Degeaba încercaseră țăranii să se desvinovățească.  Drept răspuns primiră lovituri de bice în cap, până ce oamenii, orbiți de bătăi, își aruncaseră carele de pe drum; aci se lăsa cu câteva palme spre dreapta, așa incât unul din care se răsturnă și se rupse.  Pe calea deschisă călăreții și butcile goneau înainte.  Penele pestrițe de la pălăriile aicoanelor fluturau in vânt; mânecile despicate de la hainele de catifea aisute cu fir ale boerilor fâlfâiau, și ciucurii lungi de pe fesul ceaușilor armeni zburau de pe capul lor ca niște cozi de cai.  Atunci sosi și Vladimirescu, cu șase din tovarășii lui, la loail ciocnirii.  țăranii stăteau nemișcați.  Pe obrazul unui curgea sânge de la lovitura de biciu.  Pandurul întrebă, ce se petrecuse.  „Ne-au năvălit boerii”, zise un om.  Tânărul bălan din pâlcul comandirului strigă: „Or fi venit de la Herăstrău! ”  „Bată-i Dumnezeu să-i bată! ”  zise Vladimirescu ai groaznică mânie, privind ai ochii fulgerători în spre norul de praf rămas în urma calestilor.  „și voi, înfruntă el pe țărani, stați cu brațele încrucișate! ”  Unul dădu din umeri.  „Ce folos, boerule.  Așa ori așa, tot noi trebue să plătim”.  „Așa e”, întăreau toți cu desnădejde vorbele cărăușului.  O clipă se păru că pandurul era să izbucnească mânios, dar se răzgândi, porunci încă odată să i se aducă Comșa Bălan și plecă.  Bucureștii, deși apropiați, nu se vedeau.  Aci spre miază noapte orașul se întindea pe șes; nicăeri nu era vre-o măgură, de pe care să se poată privi de mai sus.  Drumul se lăția din ce în ce, adâncile făgașe se împărțcau în toate părțile, până intrau într-o mare de praf, țărmuită, subt niște copaci suri, de o biserică, de doo sau trei foișoare și de câteva colibe de lut.  Biserica, văruită, era neînsemnată; dar acoperișul de tinichea al turnului ardea în apusul de soare.  Acest sfânt locaș, Zoodohpighi, Izvorul Tămăduirii, fusese ridicat de voevodul Niculae Mavrogheni cu treizeci de ani mai înainte și înzestrat cu o fântână, ca să-și îndreptățească hramul.  Mavrogheni ridicase și foișoarele de lemn în stil turcesc.  Dar biserica, fântâna și chioșcul erau deopotrivă de dărăpănate.  După măsura scurtelor domnii ale fanarioților, treizeci de ani erau un timp îndelungat.  Dela Mavrocordat noo domni urmaseră pe scaunul țării.  Iar fiecare domn nou nu se mai sinchisea de lucrările premergătorului său.  Odinioară biserica Izvorul Tămăduirii fusese bogată, pentrucă Mavrogheni o dăruise cu toate avuțiile boerilor Câmpineni vrăjmașii lui, Dar după uciderea acestui voevod, Câm-pinenii se întoarseră din străinătate, unde se aciuaseră și-și luaseră din nou în stăpânire moșiile.  Atunci această biserică trăi cu greu, din mila enoriașilor ei; la marginea orașului nu ședea-decât sărăcime.  Cei mai avuți dintre ei erau cârciumarii din cocioabele de pe malurile mărei de praf.  La ei se aduna poporul ca să vadă strălucirea boe-rilor, care treceau spre Herăstrău; subt umbrarele cârciumelor curgea vinul și mustul în pahare dela apusul soarelui până în noapte; birtașul cu șorțul alb și cu papucii plescăitori clănțănea din clește grătarul, pe care mititeii sfârâian pe jăratec.  Glasul subțire al vioarelor și bâzâitul cobzelor răsuna când vesel, când galeș, în aerul cald și plin de colb.  Mușterii, cari se adunau în locul acesta, erau de tot soiul.  Aci ședeau mahalagiul cu tichia de postav pe cap, cu anteriul scurt, cafeniu, verde sau vânăt, subt care se mai iveau un veșmânt mai lung de ștofa vărgată.  Negustorașii, cari se înființau, erau Sârbi sau Bulgari, cu pantaloni negri, bogat încrețiți pe șolduri, sau Olteni în cămăși albe încinși cu brâe roșii.  Iar Armenii și arnăuții, cari slujeau în casele boerești sau în garda Domnitorilor, purtau îmbrăcămintea cea mai bogata, fustanele albe ca zăpada, iacale roșii muiate în fir și fesul cu ciucurele lung de mătase neagră, care atârna până la umăr.  Dar neamurile se deosebeau și la chip și la purtare.  Grecii vioi, cu voce ascuțită, a-veau capul cel mai mic și nasul cel mai subțire.  Capul cel mai lat îl aveau Bulgarii cei bălai cu ochii albaștri.  Românii țineau mijlocul între ei: privirea lor era mai liniștită decât a Grecilor, mai gânditoare decât a Bulgarilor.  Toți se uitau după călăreți, când aceștia trecuseră pe lângă cârciumă.  „Cine o fi ăla în mondir căzăcesc? ”  întreabă un arnăut.  Un aprod zise: „E unul sluger Tudor Vladimi-rescu, vătaful de plaiu din Județul Mehedinți.  „Bre, bre! ”  zise arnăutul, „cum îi cunoști tu pe toți, arhonda! ”  „De”, răspunse celălalt cu un fel de demnitate îngăduitoare, „așa se cade la divan, chir Artine.  L-am văzut dese ori pe acest sluger; se judecă de opt ani pentru o sumă de bani, pe care a cheltuit-o în războiu cu pandurii săi și pe care ocârmuirea nu vrea să i-o înapoieze”.  „O fi un hoț și un mincinos ca toți ceilalți.  N-or mai fi văzut pandurii nici o para din banii aceia”, hotărî arnăutul, care ținea să nu rămâe în urma aprodului ca cunoscător de oameni.  Dar acesta își împinse fesul civit pe ceafă și se scăr-pină după ureche; „Ce să zic, Chir Artine, acest sluger Tudor e un om ciudat.  N-am ce să-i zic decât că nu primește mită și nu fură.  O știu dela unii cari au daraveri cu el.  Dar s-o mai fi schimbat boerul, cu vremea.  Nu știi de unde sare iepurele.  De altfel nu e boer, ci de neam prost țărănesc”.  Aprodul și arnăutul se trăgeau din drojdia poporului: cel dintâi era țigan, iar celălalt una din miile de corcituri levantine, oameni fără părinți, cari mișunau în Turcia, ca și vestiții câini pe ulițile țarigradului.  Dar la București se învățaseră repede cu porecle de „arhonda” și de „cinstite boer”, ai zeflemisirea oricărei stăpâniri și cu prostia țăranului român.  Dela o masă vecină se auzi vocea ascuțita a unei babe, care strigă: „Sfinte Pantelimoane!  ce Făt-Fru-mos!  Leit crai din basm!  Ptiu!  să nu-i fie de deochi! ”  „la uitați-vă!  Olteni ai itreizeci și șase de măsele! ”  zise un om râzând.  Tudor Vladimirescu cu tovarășii lui intrară acum in oraș, pe un drum podit cu bârne, — alt caldarâm nu era în București pe străzile mai de seamă, — iar bâr-nile alcătuiau într-adevăr un pod peste râuri de praf sau de noroi, după aim vremea era senină sau ploioasă.  Trunchiurile ușor cioplite erau așezate în lat de fiecare parte a străzii, iar la mijlocul lor era un jghiab, prin care se scurgea apa de ploae și lăturile.  Deși podeala era prinsă în cuie pe urși, ea era slăbită de trecerea atâtor trăsuri și călăreți, cu atât mai vârtos că de dres nu prea se dregea; unele bârne se desprindeau, săreau în sus subt poverile care treceau pe ele, cădeau iarăși înapoi și făceau să țâșnească apele murdare ieșite din curți și adunate subt pod.  Curțile nu semănau una cu alta.  Alături de casele boerești și întinsele lor grădini, împrejmuite cu ziduri, se vedeau cocioabe strâmte pe jumătate înfundate în pământ, sau maidane pe care forfoteau țiganii printre movile de gunoi și buruenele uriașe.  Orașul nu era nici urît, nici frumos.  Nu era frumos, pentrucă n-avea clădiri însemnate, dar nici urît, pentru că era luminos și casele joase, fie bordee, fie palate, erau înconjurate de verdeață bogată.  Iar la apus de soare roșața razelor piezișe poleia păreții albi, subt teii înalți din grădini.  In această seară senină strada mișuna de oameni, mai repede, cu cât goneau mai neastâmpărați caii, cu căleștile se plimbau în sus și în jos, și cu cât goneau cât noroiul stropea mai sus, cu atât mai grozav se credea cel care era în butcă.  Degeaba erau pitacele stăpânirii împotriva „blestematei firi a birjarilor”.  Vladimirescu cu Oltenii lui călăreau drept înainte până la Dâmbovița.  Râul era aproape uscat de arșița verei, matca îi era lată, prundul nisipos.  Pe amândoo malurile erau așezate mori, dar roțile lor nu se mișcau.  Subt bolta podului de lemn băeți și bărbați se scăldau în apa caldă și tinoasă.  In razele din urmă ale soarelui călăreții ajunseră la casele egumenului Ilarion, prietenul și gazda lui Tudor.  In geamlâcul, la ferestrele căruia se grămădeau un belșug de flori și de răsaduri, Sfinția-Sa lega rămu-relele unei flori de ceară de un gătej.  Fruntea lui înaltă și colțuroasă era luminată de liniște.  „Nae”, zise el unui tânăr care-i trecea fire de teiu, această făptură înflorită a lui Dumnezeu te împacă cu oamenii.  Vine de departe, dela Lipsea, împreună cu cărțile mele, — pentrucă m-am rugat de librarul meu Wallbaum să-mi aducă o inonstră frumoasă de Hoya carnosa, — și înflorește cu voe bună subt cerul străin.  La fel ar trebui să facă și popoarele: să nu-și dea unul altuia decât frumusețe și iubire, să nu primească unul de la altul decât adevăr și cinste.  și încolo. . . ”  El se opri, pentrucă Oltenii intrau în curte.  Egumenul deschise ușa cu un strigăt de bucurie, strânse în brațe pe Vladimirescu, care descălecase, și-i ură bunăvenire.  Apoi întinse mâna tovarășilor slugoiului, ca să i-o sărute, li cunoștea pe toți și le zicea pe nume.  Doar când se apropie cel mai tânăr 11a-rion întrebă: „Acesta cine ie? ”  „Ion Urdăreanu din Urdari”, răspunse Vladimirescu.  Egumenul puse mâna pe umărul tânărului, îl de-părtă puțin de la sine și-l privi lung: „Un ostaș din oastea Heruvimilor”, zise el surâzând subt barba lui arămie.  Apoi strigă: „Nae, să îngrijești de mosafiri! ”  Nae Popescu, grămăticul sau secretarul Sfinției-sale, duse pe bărbați prin curte la o clădire lungă și joasă.  Pe drum îl întrebă: „Veniți de la Podeni?  pentru pricina de hotărnicie cu boerul Ologoveanul? ”  „Pentru pricină”, răspunseră ei.  „Vă ajută slugerul Tudor? ”  „Slugerul e ca un părinte pentru noi”, zise unul.  Iar un altul: „De n-ar fi el nu s-ar sinchisi nimeni de dreptul nostru”.  „De”, zise grămăticul, încercând să semene la vorbă cu ironicul său stăpân”, dreptatea a ajuns o marfă scumpă în ziua de azi”.  și cam aceleași vorbe le rosti însuși Ilarion către Tudor, care se plimba prin odae, tăcut, și cu mâinile la spate; egumenul ședea în jeț, pieptănându-și barba cu o mână, iar cu cealaltă scuturând mânios mătaniile din boabe de sabur.  „Ce să-i faci! ”  strigă el, „de plătit nu plătesc, nu dau bacșiș nici veliților boeri, nici consulilor, nici Măriei sale lui Vodă, și de aceea nu sunt nici mitropolit  nici măcar episcop.  De aceea nu sunt decât egumenul mânăstirei Dealu.  Deaceea îmi zic Voltairist și-și fac cruce.  Dar de aș fi chiar Necuratul și tot a si izbuti să stau sus acolo, dacă aș plăti!  Zicând aceasta el asvârli cu mătăniile în spre fereastră.  Casele lui 11a-rion erau așezate la poalele dealului Mitropoliei.  „Acest Dionisie a dat lui Vodă un milion de piaștri! ”  „De unde i-a luat?  întrerupse Tudor.  „Foarte ușor.  A născocit să ia bir 50 sau 60 piaștri de cap de fiecare preot.  Sunt vreo zece mii de preoți în țară.  Iacă deci peste o jumătate de milion.  Cu astfel de socoteli grecești nu era greu să se găsească și ce a mai rămas.  „Dar mitropolitul Dionisie e Român. ”  „De aceea îl afurisesc, de trei ori ca pe un câine de Grec ce e!  grăi egumenul amenințând cu brațul întins.  „Mai josnic e să faci pe Grecul când ești Român decât să fii fanariot!  De ce ne-am străduit să curățăm scaunul Vlădicăi de liftele grecești?  Oare, pentru ca cei de un neam cu noi să se poarte ca străinii?  Dar, vai, au îmbrăcat și sufletul de ca-țaon odată cu haina turcească.  Boerii nu mai poartă pinteni și coif cu pene din vremea lui Mihai; ei târăsc după ei haine lungi și largi, și pe capul lor se clatină o namilă de bostan, ișlicul pe care slugărimea Fanarioților Fa luat de la turban.  și noi, preoții, cu ce suntem siliți să ne acoperim capetele noastre de creștini?  cu un olan care se trage din comanacul dervișilor, cu potcapul în locul pălăriei celei apostolice, pe care părinții bisericei o asemănau cu adumbrirea Sfântului Duh.  Nici umbra Sfântului Duh nu maj e azi pe capetele lor!  Prin olanul dervișilor a pătruns Satana în creerii lor! ”  Se deschise ușa și o voce zise: „Poftiți la masă”.  „Să trăești, Pavele, strigă Ilarion, „și să ne cânți din gură, ca să gonească glasul tău dulce amarile noastre gânduri. ”  Pavel, feciorul egumenului se închina, pe când bir bafii trecură în sufragerie.  și Oltenii mâncaseră la grămăticul Nae Popescu.  Apoi sc culcară de vreme, pentrucă umblaseră călare din zorii zilei.  Urdăreanu abia intrase în chiliuța lui și-și aprinsese, la candelă, lumânarea de seu din sfeșnicul de alamă, când cineva bătu la ușă și intră numai decât fără zgomot, ca o pisică; era o babă bătrână.  „Ce vrei, mamă? ”  întrebă Ion, luând-o drept o țigancă din curte.  „Sărutăm mâinile și picioarele”, zise bătrâna, apucând mâneca spintecată a tânărului și ducând-o la gură și la frunte.  „Ce dorești? ”  întrebă Urdăreanu a doua oară.  „Ehei! ”  oftă fetneea, „cine e bătrân ca mine nu mai poate dori nimic.  Dar putem îndeplini dorințele altora”.  Ea dădu din cap și plesni din limbă; era zbârcită ca un măr ematic.  „Te-am văzut azi, când intrai călare în oraș”, îi zise ea, „iar când m-am întors acasă de la Capul Podului, mă chemă stăpâna mea și-mi spuse, că ar fi trecut Făt-Frurmos pe sub fereastra ei.  Atunci am știut că D-ta erai.  Iar stăpâna mea e tânără și frumoasă și bogată. . . ”  Până la aceste cuvinte Ion privise feme-a fărâ să priceapă.  Dar deodată sângele i se urcă în obraz.  „Ia ascultă, babo”, zise el, să te fericești că-ți sunt oasele bătrâne, altfel te aruncam afară.  Nu sunt țigan, ca să mă cheme cucoanele în iatac, de petrecere, după obiceiul acestui oraș.  Ieși afară! ”  Ion nu ridicase glasul, dar bătrâna se încovoie, ferindu-se ca de o lovitură, și se strecură pe ușe în curte și apoi în stradă.  Noaptea era caldă și neagră; în besna ei se oprise orice mișcare.  Foarte răslețită era licărirea câtorva lumini prin geamuri.  Amuțise zgomotul trăsurilor și strigătele precupeților, dar în schimb ulițele și maidanele răsunau de lătratul câinilor.  Femeea se așeză lângă zidul curții, iși legăna trupul și se văita încet: Ce să mă fac, Doamne?  Ce să înă fac Doamne?  Ce spun eu chirei Arista, stăpânei mele?  Dacă mă-ntorc far- de vre-o ispravă, mă omoară, nun a omorât-o pe Lina, țiganca, cu sfeșnicul de argint, pentru-că-i pătase rochia.  Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ce mă fac eu! ”  Deodată lătratului câinilor din vecinătate se întări și din întuneric răsări o lumină roșiatică, apropiindu-se încet: era un masalagiu cam lumina drumul unei butci.  I a ora aceasta nici cel mai „blestemat” birjar nu era in stare să gonească mai ales, pentrucâ drumul pe malul Dâmboviței nu era podit ci plin de făgașe și de gropi adânci.  Baba se sculă repede și se duse pe urma trăsurii; iar când văzu că masalagiul se oprise înaintea unui zid dărăpănat, chicoti cu mulțumire.  Acolo se aflau întinsele ruine ale unei case boerești, care fusese stăpânită pe vremuri de neamul cel mai bogat al Bucureștilor, neamul Dudeștilor; Dudeștii se întinseseră, iar in aripa casei, al cărei acoperiș nu se surpase pân-a-cum, trăia Radovanca, cărturăreasă și vrăjitoare.  Butca se ascunsese într-unul din colțurile pline de stufișuri încâlcite ale întinsei curți; la lumina ma-salalei jucătoare printre ramuri, baba care dealtmin-trelea cunoștea bine locurile, nimeri poteca bătută, prin covorul adânc de mușețel.  Ea bătu în ușe.  „Cine e? ”  întrebă un glas de femee.  „Eu, baba Zamfira a chirei Arista”.  Cealaltă ieși și șopti: „Nu te primește că a venit o cucoană mare! ”  „Ei bată-te norocul!  Stăpâna mea plătește ca și o cucoană mare! ”  „De, mamă, o îmblânzi fata, așa-i, chira Arista bogă-siereasa plătește mai bine ca toate.  Dar fiecare la rândul ei.  la așteaptă puțin.  Ori e f0c mare la stăpâna ta? ”  „Foc, măiculițo!  Arde pară!  și n-am avut ce face.  Ia ascultă, Călino”, și-i povesti pe șoptite tinerei țigănci întâmplarea cu fudulul de pandur.  „Călino! ”  striga un glas gros din casă.  „E mama”, zise fata, „vino cu mine”.  Intrară într-o tindă boltită, mare, dr casă boerească, dar abia luminată de licărirea unui opaeț, așezat într-o firidă.  Aci le întâmpină Radovanca, o femee falnică, cu doo plete negre și grele, ce-i curgeau râuri pe lângă obrazul plin și palid.  Zdrențele ei pestrițe o Crindeau de minune.  Călina, mlădioasă ca o nuia de răchită, primi porunca să aducă un șerbet de trandafiri, luminatei musafire, în vreme ce țiganca cea mare intră în vorbă cu Zamfira, care plecă în grabă cu o sticluță în mână.  Apoi Radovanca se întoarse la cealaltă mușterică, intr-o odaie scundă, plină de fâșii albăstruie de fum dulceag de tămâie, ce ieșeau dintr-un mangal de aramă.  Podeala de cărămidă era nemăturată, tencuiala cădea de pe păreți, colțurile, unde zăceau îngrămădite zdrențe și unelte de tot felul, erau murdare, ca și masa, pe care ardeau doo lumânări de seu înfipte în niște hârburi.  Dar lângă perete era un divan, acoperit cu un covor roșu de mătase de o frumusețe și de o mărime neobișnuită.  Pe acest divan se tolănea mândra Sofiana Pantas și se juca cu o maimuță mică.  Deodată insă țipă ascuțit și asvârli departe animalul, care scoase și el țipete pițigăiate, și era cât p-aci să lovească în cap pe Radovanca.  „A dracului!  m-a mușcat! ”  strigă cucoana.  Călina prinse maimuța și-o duse afară, mormâind: „Păi, daco ciupești”.  Sofiana Pantas era ca zguduită de mânie și nevri-cale.  Aruncând brațele în sus, așa că mânecile de bo-rangic subțire îi alunecau până pe umeri, își frângea mâinile încărcate cu inele scânteietoare și se văita că nu mai putea să trăiască de plictiseală; iar pe Radovanca o amenința, s-o osândească la ștreang, mâine, prin porunca soțului ei, prea cinstitul Aga, chir Ev-logliie Pantas, dacă nici țiganca nu știe un leac împotriva pilcsisului.  Cărturăreasa era învățată cu astfel de amenințări din partea înaltelor ei muștercici.  Ha zise: „De, prea milostivă stăpână, fiecare crede că durerea sa e cea mai mare.  Vrei să mori de plictiseală, și tocmai acuma mi-a trimis vorbă o femee, ca vrea să moară de dragoste”.  „Nu mai spune? ” Îndată Sofiana se ridică, se așeză turcește, și, înconjurându-și genunchii cu brațele, privi dornică pe Radovanca.  „Să moară de dragoste?  Na zisi o afthentis!  Vodă să trăiască, cum poți să vrei să mori de dragoste?  Dela tine totdeauna află omul ceva hazliu! ”  Un zâmbet ușor trecu prin ochii negri ai țigăn-cei; simțea că nu mai era să fie spânzurată.  Doar știa bine ce aducea pe înalții mușterii până la ea: dor de răzbunare și necazuri de ale inimei, sau sete de dragoste.  Nu-i era deci greu să pătrundă tainele frumoasei Sofiana Pantas, pentrucă Radovanca era duhovnica tuturor slugilor boerești, cari erau toți țigani robi; acest neam era strâns legat unii de alții, ca scăeții, și veștile și tainele ce le aflau, se răspândeau dela unul la altul, repede și aproape fără cuvinte, așa cum zboară puful scăeților prin aer.  Iar daravera chirei Sofiana era aceasta: Evloghie Pantas era unul din cei opt sute de Greci, pe care Alexandru Soutzos, numit Vodă cu un an înainte, îi adusese din Fanar la București ca să-i pricopsească cu dregătorii.  Frumoasa nevastă a lui chir  Evloghie era foarte curtată, mai ales de Gheorghe Leventis, elegantul și tânărul secretar al consulului rusesc.  Dar Leventis era ușuratec, făcea curte și altor femei; și după cum auzise Radovanca, el se afla tocmai în stare de trădare, și, fără îndoială, Sofiana vroia să se răzbune.  țiganca hotărî să o ajute.  De aceea zise: „și de ai ști, milostivo, pentru cine vrea să moară femeea, care mi-a trimes vorba!  Pentru un necunoscut, care a trecut călare, azi, sub ferestrele ei, și care, se zice, e atât de frumos, încât ea a leșinat”.  Nu era nevoie de altceva, ca sa se încingă închipuirea Levantinei.  „Un basm! ”  strigă ea cu ochii sclipitori și bătând din mâini.  „Ba e adevărat, zău, e adevărat”, întări țiganca, și povesti tot ce i se întâmplase, Zamfirei cu tânărul pandur.  Sofiana era câștigată.  „Vreau să-l am pe omul acela”, hotărî ea pe când nările fine îi trăsăreau și buzele sulemenite se strângeau.  „Dă-i naibii pe coconașii de la curte și de pe la consulate.  li cunosc eu pe toți.  și mă plictisesc.  Vreau să-l am pe omul necunosccut.  Ai înțeles, cioară ticăloasă? ”  „Am înțeles, milostivă și luminată stăpână”.  II  Printre cele cinci sau șase mii de pricini, care așteptau de o jumătate de secol și mai bine să fie judecare în Divan, cea mai înaltă instanță judecătorească, era și hotărnicia țăranilor din Podeni cu boerul Glo-goveanu.  Egumenul Ilarion, săvârșise minunea să îndemne stăpânirea să judece această daraveră.  Nici țăranii, nici apărătorul lor, Tudor Vladimirescu, care nu avea o slujbă mai mare pe scara administrativă decât a unui vătaf de plaiu în colțul apusean al țârii, n-ar fi putut mișca înalta curte în folosul lor.  Dar Ilarion, se dusese la prietenul său, Vornicul Constantin Samurcaș, un Qrec cu multă învățătură, și-i zise.  „Se apropie clipa măreață a siobozirei de subt jugul turcesc pentru simpatrioții tăi.  Eteria, a-lianța voastră prin eliberare, are sute de mii de mădulare.  Căpetenia voastră este Alexandru Ypsilante, luminatul fiu și nepot de voevozi, și-l așteptați în curând aci, în Principatele Dunărene, de unde va porni ridicarea voastră.  In București sunt trei căpi-  tani, pe ale căror slujbe ostășești vă întemeiați: voi-nicosul lordache Olimpianul”.  Samurcaș dădu din cap.  „Om bun”, zise el.  „Voinicosul căpitan Farmache”.  Vornicul dădu iarăși din cap; „Cam turbat, dar își cunoaște meseria”.  . . . . „ și  voinicosul Căminar Sava”.  Samurcaș se strâmbă ca unul, care ar mușca dintr-o lămâie.  „Ce să faci? ”  zise el, „11 avem și pe voinicosul căminar Sava, care și-a schimbat de vreo șase ori credința pentru care s-a luptat.  Așa cum e, îl avem! ”  „Pe lângă acești trei Eleni”, urmă llarion, „aveți nevoe și de Românul Tudor Vladimirescu; el e numai un slujbaș mic al ocârmuirii, dar norodul din Oltenia îl știe și-l iubește pee fostul comandir de panduri”.  „știe Sfinția ta că-i voiesc binele”, strigă Samurcaș.  „Vremea ar fi deci potrivită”, zise egumenul, „ca să sosească și el în oraș, spre a se înțelege cu Domniile voastre.  Prilejul ar fi ușor de găsit, dacă Milostivirea ta ar stărui pe lângă Divan, să cerceteze din nou hotărnicia pandurilor dela Podeni, și Tudor Vladimirescu îi va însoți”.  După aceea se despărțiră.  Egumenul se urcă în butca lui neagră, cu vizitiul țigan și cu feciorul Pavel pe capră, și când trecu pe dinaintea Divanului, o clădire neînsemnată, Sfinția sa se aplecă la geam și strigă: „Mână, mă, iute, c-aci e codrul Vlăsiei! ”  Apoi se rezemă zâmbind în caretă.  Făcuse această glumă în gura mare, pentrucă unul din cei doisprezece boeri divaniți trecea pe lângă el.  și Vornicul Samurcaș, se urcă în caleașca, la spatele căreia stăteau în picioare doi Arnăuți cm fustanele albe, și se duse la consulatul rusesc.  Acolo nu era nimic rusesc decât vulturul cu doua capete și pavăza albă, deasupra porții.  Toți slujbașii erau Oreci, după sistemul politic întemeiat de Ecate-rina cea Mare; împărăția țarilor se slujea de neamul grecesc împotriva Turcilor, împingând Elinii cei însetați de slobozenie ca o pană în clădirea putreda a statului otoman.  Dar îndată ce erau prinși în cursă, îi părăsea, ceeace nu împiedeca pe Greci, cu alt prilej, ai toată iscusința lor diplomatică, să dec iarăși cre-zământ fraților pravoslavnici.  Samurcaș fu primit de Excelența Sa Agentul Rusiei Cavalerul de Pini.  Acesta răspunse temenelilor adânci ale Vornicului printr-o singură aplecare a capului și-l pofti pe divan.  Excelența sa însă se așeză pe un scaun ministerial, nalt și cu o rezămătoare rotundă, așa cum era la modă, acu șase ani, la Congresul dela Viena; de pe acest jeț Consulul părea deosebit de sever și de falnic boerilor învățați cu tolăncala orientală.  El purta haine evropenești, un surtuc cafeniu bine prins pe șolduri, pantaloni galbeni ca paiul și o cravată naltă.  Avea capul unui pirat îmbătrânit, și încerca să aducă cu prea înaltul său stăpân, împăratul Alexandru I, ceeace nu prea izbutea, cu pielea lui cenușie de pergament și cu sprâncenele negre, îmbinate peste ochii cu privirea ascuțită.  „Dați-mi voie Excelență”, începu Samurcaș pe franțuzește, să vă anunț sosirea unui mic plocon.  N-am putut rezista plăcerii să vă aleg din toi ce intendentul meu mi-a trimis azi dela țară, ci era mai bun: zece perechi de gâște și zece perechi de curcani îngrășați și doi viței.  „Sunteți foarte amabil, Domnule Vornic”, zise Pini, „într-o gospodărie mare, cum este a mea, astfel de daruri sunt totdeauna bine venite”.  Vornicul era încântat.  Apoi își arătă dorința: „N-ați avea bunăvoință, Excelență, să spuneți miniștrilor un cuvânt privitor la un proces, care ar fi nimerit să se înfățișeze acuma la Divan?  Excelența voastră cunoașteți pe slugerul Tudor Vladimirescu.  M.  S.  împăratul Alexandru l-a dăruit cu ordinul Sfântului Vladimir pentru bărbăția lui, in războiul cel din urmă 1 Rusiei împotriva înaltei Porți, în care Vladimirescu cu pandurii lui s-a bătut pentru pravoslavnica împărăție, după porunca Domnitorului Ypsilante.  In frământările politice care, fără îndoială, se pregătesc acuma.  Rusia poate să se bizue pe slugerul; el nu va ieși din cuvântul Excelenței Voastre.  A sosit vremea rând avem nevoie de acest om la București, ca să-l strunim.  Pri cina e un mijloc sa-l aducem, fără să se bage de seamă”.  Pini spusese cuvântul dorit.  și de aceea Tudor Vladimirescu cu cei șase Olteni ai lui se afla în Divan, unde se judecă hotărnicia Insă fără nici o râvnă.  Căci păsările și vițeii vorni cului făceau tocmai cât un „cuvânt”; dar de oarece acest cuvânt fusese scurt, veliții boerii își ziseră, ca Domnul de Pini, cu toate că ținea vădit să se judece această pricină neînsemnată, nu se sinchisea de sentință, căci altfel și-ar fi rostit dorința și în această privință.  De aceea ațipeau divaniții jur împrejurul mesei în chip de potcoavă, in mijlocul căreia se-nălța scaunul lui Vodă, rămas gol astăzi.  Cei mulți dintre cei doisprezece boen veliți erau Greci din familia Domnitorului.  Ca semn al înaltului rost politic și social ei purtau bărbi lungi și caftane Îmblănite din postav roșu sau fețe deschise.  Unul își netezea barba cu un peptene gros de fildeș, pe care-l purta totdeauna în buzunar, altul țăcănea boabele de chihlimbar ale mâtăniilor; al treilea sorbea zgomotos cafeaua neagră pe care 1-0 adusese un arnăut.  Doi sau trei vorbeau între ei și râdeau.  Nici unul nu ședea drept; toți se rezămau întinși pe masă, ori se tolăneau răsturnați în jețurile lor.  Un slujbaș citi, leneș și pe nas, pliroforia, Apoi Marele Vornic, un om buhăit de bunul trai, care, pân-acum șezuse întors cu spatele, se rostogoli în jețul său și, răstindu-se grosolan și sumeț la cei șase panduri, cari stăteau drepți ca bradul, gravi și nemișcați, le zise: „Ce mai voiți?  Toate dovezile vă stau împotrivă.  Boerul Glogoveanu își cunoaște mai bine moșia decât voi peticile voastre de pământ.  Are hrisoave, are mărturia unui vecin, al vostru, Ghiță Ră-escu, și a doi preoți. . .  Pe când verbea Vornicul, Tudor Vladimirescu simți deodată că cineva îl trăgea ușor de mânecă, și, întor-  cându-se, zări, la spatele iui, un calemgiu care stătea la o masa, se strâmba și număra bani închipuiți, făcând cu ochiul slugerului, acare însemna:  „plătește, prietene, plătește, si prea luminatul boer va vorbi într-altfel”.  Dar apoi binevoitorul calemgiu dădu din cap, cu dispreț, când vătaful de plai înainta și zise: „Acești oameni din Podcni au șt ei hrisoave, mai vechi în parte decât ale bocrului ( ilogovcanu.  Divanul le-a avut spre știință.  Moșiile loi le măsurai eu și mărturia mea are doar mai multa greutate decât a lui Ghiță Răescu, căruia-i zice hoțul.  I 'am avut în slujbă, era o iscoadă și un bârfitor și o rușine pentru cinstita tagmă a pandurilor.  Iar cucernicii preoți, de care vorbiți, au încercat să mă mitue. i  ea acum cinci ani, și atunci i-am înjugat cape boi și i am pus sa care pietre”.  Vornicul ridică mâna sa grasi, pe care scânteia un smaragd mare, și zise disprețuitor: „Suntem luminați”  La spatele lui Vladimirescu tânărul Urdareanu mormăi: „Ca beciul de licurici”  Un slubaș citi hotărîrea: țăranii pierduseră.  Ei ascultară nemișcați, cu capetele ridicate, tăcuți ca țărâna, cu care erau obișnuiți să trăiască; mâinile lor liniștite nu avea nevoe de jocul mătăniilor, cu care boerii își potoleau nervii, căci mâinile țăranilor învățaseră liniștea de la doo unelte, de la plug și de la pușcă.  Dar domnii de la masa divanului nu auzeau această tăcere și nu vedeau această liniște.  Niei nu le sta în putință să deslușească slovele de pe frunțile grave, acel „Hic sunt leones, prevestitor de primejdii pe care-l scriau odinioară cartografii pe părțile pământului încă necercetate”.  ședința se sfârșise.  Arnăuții de casă și feciorii boerilor alergaseră ca să aducă stăpânilor ișlicul, și le ajutară să se scoale și să treacă prin sală, sprijin inel ui de subsuori și ves-tindu-i cu grijă în apropierea ușei: „E prag Măria Ta! ”  ca nu cumva piciorul boeresc să se lovească de el.  Cu alaiu caftaniții trecură prin sala și robotită scara, printre temenelile condiearilor, ale aprozilor și arnăuților și ale poporului grămădit aici ca să vadă mai de aproape pe cei mari.  In mijlocul mulțimei se afla Tudor Vladimirescu ai pandurii săi.  El amenință falnicul alaiu boeresc și zise tare, așa încât îl auziră cei dimprejur: „Azi fu o judecată grecească.  Va veni însă ziua când se va ține judecata Oltenească! ”  Când Ion Urdăreanu fu să încalece, în curte, văzu că calului i se slăbise o potcoavă.  „Ce dracu! ”  zise tânărul unui alt pandur, „numai azi de dimineață mă uitai la potcoave, și toate erau zdravene”.  Aproape de el, un țigan, care spoia tingirile aprozilor, ridică capul creț și întrebă rânjind, dacă boerul avea nevoe de un faur; cel mai bun din tot orașul era Soare, în țigănia Mitropoliei.  Ion primi și fu dus de un danciu la Soare.  țigănia Mitropoliei număra mai multe sute de suflete; bordeiele de lut cu acoperișurile de stuf ieșite, mișunau ca ciupercile pe coasta dealului bisericei in apropierea ruinelor mari a caselor Dudeștilor.  Chiar la drum era locuința lui Soare, și pe când fierarul ciocănea o potcoavă noo, o tânără țigancă veni cu pas legănat, torcând din fus, și se rezema de un copac aproape de nicovală.  Soare n-o băgă în seamă și Ion n-o vedea, pentrucă era cu spatele spre curte.  Nu întoarse capul decât când țiganca începu să cânte.  Ea, care aștepta această mișcare, îl privi atunci adânc cu ochii ei negri și înfocați și zise cu un glas dulce și desmierdător:  „Mititico, vino-ncuace!  Ba nu, neică, n-am ce face.  Mititico, vin Ia noi!  Ba nu, neică, nu te voiu.  Dulce la căutătură,  Mititică ești la stat  și cu haz la sărutat”.  Ion râse: „Nu știi alt cântec? ”  „Nu e frumos? ”  „Dar prea îl auzi des.  Nu e stradă în care să nu-ți zbârnie la ureche”.  Nu l-or fi auzind toți așa de des ca mătălică.  „Atât mai bine pentru ei”.  „Ca și când ai crede ce zici, boerule. ”  „Asta nu e treaba ta.  Tu așa să crezi și să-mi zici alte cântece.  „Cum să nu, prea milostive.  Dar nu pot singura, trebuie să-mi ajute frate-meu din cobză.  ședem peste drum, ea își întoarse capul intr-acolo, și garoafa roșie dela ureche dădu și ea din cap dealungul obrajilor arămii ai fetei.  „Cum te chiamă?  „Călina.  Astfel, după câteva clipe cu vorbe și priviri ademenitoare, mlădioasa Călina îl duse pe Ion, care tot râdea, dincolo în dărâmăturile Dudescului, unde îi primi Radovanca cu un adevărat puhoiu de măgulire, după slugărnicescul obiceiu al sensualeo rase țigănești.  încetul cu încetul încântarea stârnita de frumusețea lui la fiecare pas, timp de trei săptămâni, înfierbântase sângele tânărului.  Pentru băiatul crescut la țara era ceva nou să fie privit cu uimire și cu surâsuri dornice, numai pentrucă era chipeș: curățenia lui sufletească moștenită dela părinți, se lupta cu greu împotriva deșertăciunei sale și împotriva tânărului său tem perament, cărora o mulțime de femei le întindeau curse.  Radovanca și fata ei î1 duseră în casă, și când Ion Urdăreanu trecu pragul odăii, văzu pe Sofiana Pantas pe divanul roșu.  III.  „Cine mai lipsește? ”  întrebă stăpânul casei, spa-larul Grigore Băleanu, pe boerii adunați în casele lui.  Era greu de știut, căci norii albăstrui de fum pluteau alene în camera cu tavanul jos și erau mereu îngroșați și măriți de ciubuce și de narghilele.  In sfârșit identitatea fiecăruia se putea hotărî: pe sofale ședeau turcește sau lungiți verii buni Alecu și Mihai Filipescu, frații Gheorghe și Dinicul Golescu, bătrânul ban Barbu Văcărescu, poetul cocoșat Nicul ie Vă-cărescu, Constantin Bălăceanu cu barba albă și Grigore Ghica, un om mărunt cu barba roșcată, cu o înfățișare aproape ursuză.  Aceștia erau Români.  Din Greci erau de față frații Constantin și Ion Sa murcaș, Alecu Villaras, lacovache Rizos, Rasty, inimosul doctor Christaris, care nu purta caftan, ci un surtuc închis cu găetane și cisme, pentrucă medicii își făceau vizitele călări, și căpitanul gardei domnești, lordache Olimpianul, un om uscat și grav, într-o uniformă bogată.  „Lipsesc doi”, zise spătarul Băleanu, „banul Grigore Brâncoveanu și Gheorghe Leventis”.  „Banul Grigore nu va zăbovi mult”, zise unul din boeri și nici Leventis, de l-or lăsa cucoanele.  Toți râseră.  Numai Christaris zise cu mustrare: „Azi ar trebui sa se lase el de cucoane”.  Se deschisese ușa și, între doi arnăuți, cari-l fereau cu smerenie de prag, intră bătrânul Brâncoveanu.  El purta un caftan alb deasupra unei haine tot albe, și ținea mătănii lungi de opale pline de lumini dulci, care-i încolăceau mâna de mai multe ori.  Tff-uh! ”  suflă el.  „Cine s. e  ascunde după acești nori olimpieni? ”  apoi într-o mișcare mândră de arhiereu ridică încet brațele și-și scoase de pe cap uriașul ișlic din cea mai fină hârșie cenușie, iar unul din arnăuți îl primi închinându-se și ieși cu el, împreună cu tovarășul său.  „Tff-uh! ”  suflă banul înnodată, așezându-se pe divan.  „Așa-i, așa-i”, oftă pântecosul Mihăiță Filipescu,  „Ce-i așa? ”  strigă Constantin Samurcaș cu veselie, „podagrea, vremea sau lumea”.  „Bine ai întrebat”, zise zâmbind cocoșatul Niculae Văcărescu.  „Lumea-n culme, veac șoldiu,  Nu mi-e-n vrere să te știu”.  Halal, poete! ”  râse Vornicul.  Atunci ușa se deschise înc-odată, și toți strigară: „In sfârșit”!  Intrase Leventis.  Cu vioiciune, el trecu dela unul la altul, desvino-vățindu-se și întinzând boerilor vârfurile degetelor sale îmbrăcate în mănuși liliachii.  El purta pantaloni croiți la Viena, o haină care-i cădea peste genunchi, ținută de un brâu cu paftale de aur împodobite cu capul lui Jupiter, și o iaca scurtă albaneză; aceste doo veștminte erau de culoare roșie închisă și cusute cu fir.  Avea un guler înalt și o cravată de mătase albă.  și din această îmbrăcăminte modernă ieșeau toate mirodeniile seraiului.  Pe când ceilalți boeri mai glumeau cu tânărul secretar al consulatului rusesc, stăpânul casei cu căpitanul Iordache trecură în odaia de alături, ca să cerceteze, dacă nu erau ascuns acolo vreo iscoadă și ca să zăvorească ușile pe dinăuntru.  Apoi se întoarseră în odaia adunării.  „Putem începe?  întrebă Vornicul Samu caș.  „Ai cuvântul, prea cinstite boerule”, răspunse bătrânul Brâncoveanu.  „Atunci vom vorbi ca boerul Niculae”, inerți Sa murcaș, închinându-se către poet: Lumea-n culme, veac șoldiu.  și de aceea ne-ain adunat azi aici.  Pentrucă dorim să îndreptăm dacă, nu lumea întreagă, dar el puțin patria noastră.  De patrie vorbesc în numele Grecilor ca și în al boerilor, nu numai pentrucă Principatele dunărene pot fi privite ca o noo Eladă, ei pentrucă ele sunt tot atât de vrednice ca viteaza Serbie s i ajungă la neatârnare”.  La cuvintele „noo Eladă” câțiva Români, și în deosebi Grigore Ghica, se strâmbară.  Dar amintirea iieatârnărei Serbiei le plăcu.  Oratorul urmă pomenind pildele frumoase, pe care Carbonarii din Italia, Descamisados în Spania le dădeau popoarelor iubitoare de slobozenie, ridicându-se împotriva tiraniei și reacțiunei.  Ochiul lui căuta încuviințarea tânărului Leventis, cu îndoita lui însușire de Grec și de Rus!  Dacă Leventis împărtășea aceste păreri, Domnul de Pini îl împuternicise s-o facă.  și secretarul le sprijini, călduros, dar și cu oarecare nerăbdare din pricina retoricei meșteșugite a Vornicului.  și îndată ce Samurcaș, la un sfârșit de propoziție, iși lăsă glasul să răsune lung, el strigă în grabă: „Boeri Dumneavoastră, o veste neplăcută pricinuită azi mi-a dovedit, cât de mult trebuie să ne grăbim.  Vodă are să dea o poruncă, anume ca nimeni să nu mai aibe voie să poarte arme și să cumpere iarbă de pușcă fără pitac domnesc”.  Acesta îi puse, pe gânduri.  Deci Vodă avea vreo bănuială.  El nu era eterist.  El nu vroia decât să domnească și să facă parale, iar pentru asta n-avea nevoie de slobozenia Eladei, ci numai de robia Principatelor, al căror scaun domnesc era de cumpărat, fără greutate, dela înalta Poartă, pentru câteva milioane.  și dacă Vodă aflase întriadevăr de urzirea eteristă împotriva lui cei bănuiți trebuiau să se aștepte să fie ridicați, chiar peste zece zile, de niște Capugi-bași, dela țarigrad.  In închipuire boierii și vedeau groaznicele Edichule, închisoarea celor șapte turnuri, la Constantinopole, unde mai mulți Domni și boeri își sfârșiseră zilele în chinuri gTele.  Funia, sabia, surghiunul, sărăcia erau grabnicele urmări ale unui complot.  „De e așa, jos cu Mormolocul! ”  zise Vornicul Sa-murcaș cu asprime.  „Mormolocul” era porecla lui Vodă.  „Jos cu el.  El este o primejdie a Eteriei”, întări Ion Samurcaș vorbele fratelui său.  „De dânsul se pot izbi toate planurile noastre, căci el va împiedica înaintarea luminatului generalisim Alexandru Ypsi-lante”.  „E robit Turcilor! ”  strigă Christaris cu dispreț.  „și un hof nerușinat”, zise Brâncoveanu, al cărui chip blajin și demn se întunecase, „acum trece hoțeste lucruri prin vamă pe moșia Căineni, pc care a furat-o nenorociților de țărani.  In fiecare zi de sărbătoare vinde boerii și caftane la mezat.  Dregătoriile rele mai înalte se dau unor băețandri, pentrucă se știe că de noi, bătrânii, mai greu se scapă”.  „Cine l-o fi învățat? ”  întrebă scurt Grigore Ghici.  „Dumnezeu știe! ”  strigă Leventis mânios.  „Jos cu el”, zise Niculae Văcărescu,. . dar  cum sa facem asta? ”  Această întrebare practica pricinui o lunga tăcere.  În sfârșit Vornicul Samurcaș își ridică din nou glasul:  „De oarece am rostit gândul, e nevoe să-l chibzuim fără înconjur.  Nu ne temem de faptă.  De ce să ne fie frică de vorbe? ”  Totuși îi cuprindea o sfială ciudată să grăiască ceeace cugetaseră.  Apoi toate mijloacele!  erau prea primejdioase și prea nesigure, și greutatea cea mai mare era să se găsească omul, căruia să i se încredințeze minorul.  Căci interesele erau atât de încâlcite, încât domnea o obștească neîncredere în această țară.  In sfârșit Constantin Samurcaș, înfățișă împrejurarea în câteva cuvinte scurte: „Mijlocul, să ne scăpăm de Mormoloc, se cade să fie grabnic și să nu dea greș, mâna care se va sluji de el să fie credin-cioasă și învățată.  Voinicul Căpitan lordadu ia însărcinarea”.  Toți priviră la ostașul, care tăcuse pân-acuma.  Îl împresurară cu rugăciuni și mărturisiri de încredere.  Bărbatul, care acu optsprezece ani se luptase, im preună cu haiducul Velcu Petrovici pentru slobozenia Serbiei și mai târziu subt comanda generalului chutuzoff împotriva Turcilor, zise întunecat: „știu sa fac războiu.  Nu știu să omor”.  Atunci Constantin Samurcaș, pe care eteriștii îl porecliseră „Daimonul”, își încorda darul vorbei și rosti cuvinte de foc despre nimicirea tiranilor, arătă pil dele strălucite din antichitate și sfârși pentCo zugrăvire zguduitoare a înjosirei Greciei subt jugul turcesc.  Pân-aci el vorbise către toți cei de față, dar acuma își întinse amândoo mâinile către Iordache: „Dacă-i vedea pe mama ta sugrumată de tâlhari și ar trebui să treci printr-o mocirlă, ca să ajungi lângă ea și s-o scapi, a-i face-o, nu-i așa?  Nu e Elada mama ta Nu e sugrumată?  și tu zăbovești până treci mocirla? ”  O lacrima curgea pe obrazul smead și uscat al ostașului.  „Sunt gata”, zise el.  Atunci hotărâră cu toții că Olimpianul avea să împuște pe Vodă, mâine la trecerea în divan.  După ce Iordache le făgădui aceasta, nu mai văzu nici nu mai auzi ce se petrecea în jur; toată simțirea lui sc concentrase în groaznica-i hotărîre.  Cu toate că urechia-i fu izbită dintr-odată de glasuri vesele și de râsete, când părăsi adunarea, nu înțelese că aceasta veselie venea dela conspiratori.  După ce boerii încărcaseră umerii lui Iordache cu răspunderea atentatului, ei răsuflară ușurați și se în toarseră la viața lor obișnuită de sibariți.  Se duseră la masă.  și când spătarul Băleanu primi o chemare pentru a doua zi, la o mare serbare la Curte, veselia mai crescu.  Numai Leventis rămăsese turburat; își mușca mustăcioara castanie, și nasul lui mare si turtit la vârf tremura nervos.  El părăsi curând sindrofia, se urca în trăsura, care-l duse până la un loc știut de vizitiu, unde se cobori și merse înainte prin întuneric.  Ajunse la un zid înalt, care se înfățișa ca o apărare a unei curți boerești.  Dar drumețul înoptat îi cunoștea rostul.  In-tr-un colț al Împrejmuirii, care urma cotiturile unei vechi linii de hotar, se afla o portiță bătută în ținte de fier.  Leventis îi avea cheia.  Intră în grădina mare.  In mijlocul ei se ridica o casă boerească, și ea cu o portiță tainică, la care Leventis avea cheia.  Ajunse astfel, fără să fi stârnit vreo mișcare împrejurul lui, peste o scară întunecoasă până în mijlocul casei, la un iatac bogat în care atlazurile și fireturile de pe divane și covoarele pe podeală și pe păreți licăreau în lumina roșie a unei candeli mari a-târnată în mijlocul tavanului.  Aerul era numai mirodenii aproape înăbușitoare.  Leventis își scoase mantaua și taclitul, un turban lat, de mătase vărgată, se trânti pe sofa și-și vârî capul într-o grămadă de perne albe.  Pânza rece îi răcorea înfierbințeala obrajilor.  Ar fi vrut să doarmă; dar nu putu.  Atunci bătu din mâini, și o țigancă bătrână intră.  „Unde fi-e stăpâna? ”  se răsti la ea.  „Zău, nu știu, arhonda”.  „Când a plecai?  Când se întoarce?  N-a spus nimic?  chir Evloghie mai e la moșie?  A lipsit ea mult zilele trecute? ”  întrebările lui curgeau grăbite.  Bătrâna rânji și răspunse în sfârșit: „Milostive, se vede că iară ai istericale.  Nu pot să răspund deodată la atâtea întrebări”.  El o blestemă și aruncă cu pernele după ea.  De odată o voce ascuțită și poruncitoare strigă în odaia de alături: „Ticăloaso, unde ești? ”  „Stăpâna-i”, zise țiganca, și în acclaș timp intra Sofiana Pantas.  „Ia uite, chir Gheorghe! ”  strigă ea râzând, își aruncă mantaua de atlaz stânjeniu și se arătă, trandafirie și aurie dela cap până la picioare, într-o haină subțire de croială turcească, prin care i se zăria aproape trupul.  O ceartă aspră se aprinse între tânăr și frumoasa femee.  Bănuelile și învinovățirile ea i le primea în râs și cu trufie, fără să tăhăduiască că legase o noo dragoste și bucurându-se de mânia crescândă a lui Leventis.  Doar știa că nu era numai patima care-l întorsese la dânsa.  Ea se răzbuna râzând: „Doamne sfinte, nu zic că ești bătrân și urât.  Dar pe lângă dragoste faci prea multă politică.  Nici o femee nu se mulțumește cu atâta.  La fiecare sărutat strigi: „țaruchi”!  și te aștepți să răspund cu acelaș entuziasm: „Paluchi! ”  Dar cuvintele sunt o pierdere de vreme la sărutat”.  „țaruchii” opincă și „paluchi” par, era lozinca ete-riștilor când se întâlneau.  Leventis își strânse pumnul și șueră: „Vodă nu este părtaș al eteriei.  Așa-i.  Dar să-i fie pe plac și în această privință, nu-i demn de o Elină”.  „Ticălosule! ”  țipă ea, „ce vrei să zici? ”  chir Gheorghe o izbise dinadins într-o parte simțitoare.  Se zvonea că Sofiana ar fi o iscoadă a Domnitorului, iar ca să-și îndeplinească această meserie, cu folos, era neapărată nevoie să nu fie bănuită.  Se întâmpla de altfel pentru întâia dată ca Leventis să atingă această taină, pân-acuma el se slujea numai de ea din când în când, povestind frumoasei Sofia Pantas despre unele dorințe și porunci ale consulatului rusesc, care trebuia să ajungă până la Vodă pe nesimțite.  Dar de când aflase vestea despre măsurile luate de Vodă privitoare la purtarea armelor, tânărul eterist își adusese aminte cu frică de unele ceasuri, înfrigurate, când îmbătat și aiurit de patima pentru  Sofiana, ar fi putut sa trăde/e ceva despre complot Nu era sigur de ceeace se petrecuse atunci, căci o bănuia că i-ar fi dat o otravă amețitoare, după care se simțise bolnav mai multe zile; iar doctorul Christaris, pe care-l chemase, nu-și putuse lămuri starea lui decât prin otrăvire.  Slavă Domnului, teama era să i se sfârșească, mâine, prin glonțul fără greș din mana lui Iordache.  Azi venise ca să se răzbune împotriva Sofianei.  „Numai zeii știu care e mai ticălos din noi doi! ” rânji el, nebănuind singur cât de drept grăia.  „Una numai vreau să-ți spun: Excelența sa Consulul a aflat multe rele despre tine.  și-ți dau o dovadă de dragostea mea, prevestindu-te.  Excelența sa nu primește sa se amestece cineva acolo unde nu-i fierbe oala.  Excelența sa e fără milă, când e nemulțumit”, — și amenință așa câtva timp, fără sa deslușească temeiul acestor amenințări, ci bizuindu-se numai pe spaima pe care o răspândea numele Domnului de Pini și pe conștiința încurcată în zavistii primejdioase a frumoasei Sofiana Pantas.  Socoteala lui era dreaptă.  Sofiana, care voise să ia înapoi de la Leventis cheile tainicelor portițe ale casei, gonindu-l cu batjocură, căzu iarăși în brațele lui.  Căci Domnul de Pini era mai puternic decât Vodă.  IV  Un geamlâc, care trecea prin grădină, făcea legătura între Curtea domnească și divanul.  Dealungul acestui coridor erau înșirați ciohodari, iar la perdeaua dinaintea ușei, care ducea în sala de adunare, stătea straja, Căpitanul gărzei domnești, Iordache Olimpianul.  Ciocodarii îl ascultau orbește, așa cum ascultă numai ostașii, cari au încercat în războaie hărnicia căpeteniei lor.  Câtă vreme acești oameni păzeau geamia-tul dosnic, orice faptă săvârșită acolo putea tăinui, și conspiratorii câștigau vreme s-o înfățișeze după plac.  Boerii inițiați în complot ședeau în divan în așteptare, și ascultând cu încordare să audă pocnitura puștei lui Iordache.  Unii scoteau din brâu ceasornice grele de aur și-și ziceau: Acuina Vodă intră în geamlâc.  și-l închipuiau așa cum se arătau Domnitorii in lume, ai capul aplecat, neuitându-se nici la dreapta nici la stânga, ca să nu vază nici jalbe nici îngenun clieri, cu o mână băgată în buzunarul din șalvari zăngănind bani noui de aur, pe când cealalta se juca cu mătăniile.  și-l închipuiau trecând printre cioho-darii, cari, la porunca Căpitanului, îl salutau mili-tărește, înaintând încet, căci Alexandru Soutzos era polr. ăvicios și ostenit, spre locul, unde era să moară.  Dar oricât de încet ar fi umblat Vodă, el trebuia să ajungă odată la acest loc.  Acuma era clipa.  De obiceiu Domnitorul nu se lăsa să fie așteptat.  Dar detunătura tot nu se auzise.  Acum ochii conspiratorilor era ațintiți la ușa din spatele scaunului domnesc.  și Alexandru Soutzos sosi la vreme și azi.  Ușa se deschise și el intră.  Ca niciodată eteriștii săriră de pe jețurile lor.  Li se părea că zăresc o stafie.  Dar fură treziți din a ceastă aiurare prin puterea și setea de bani cu care „stafia” se adânci în cercetarea nouilor biruri.  Deci Iordache nu trăsese.  Pentru ce?  Boerii stăteau pe ghimpi, și încă pe ghimpi mult mai ascuțiți decât înainte.  Iordache nu trase.  In clipa când era să slobozeascâ glonțul, bătrânul ostaș se rușinase de arma sa și, făcând onorurile domnitorului bolnav, îl lăsă să treacă și să trăiască.  Iar îndată ce Alexandru Soutzos intră în divan, căpitanul încredință postul său la per-  deaua domneasca unui bulncbașa și plecă.  In curte încalecă și se duse în goana la rasele egumenului Ila-rion, la Tudor Vladimirescu.  „Prietene”, îi zise.  „Ne-am războit împreună subt comanda lui chutuzoff”.  „Ne-am războit”, răspunse Tudor.  „Mi s-a făcut dor de mirosul ierbei de pușcă”.  „și mie”.  „Iar veliții boeri miros a mosc și a chililibar.  Asta e curată otravă pentru noi”.  „E otravă”, întări Tudor, și din ochii lui căprii săriră scântei în cei verzi ai celuilalt.  „Tu ești fiul Carpaților; eu sunt de pe Olimp”, urmă Iordache.  „Am crescut în vântul de pe inunți”, zise Tudor.  „Iar cei de la orașe”, urmă chleftul, „nici nu-și dau seama de unde bate vântul, când ies pe stradă”.  „și mai puțin încă” zise pandurul încruntat, „cunosc semnele vijeliei”.  „Parucicule! ”  strigă Iordache, „știam la cine veneam!  Ei au vrut să ma tocmească pentru zavistiile lor.  Dar am fugit la tine.  Crede-mă e vreme să ne întovărășim”.  „E vreme”.  „Să ne facem frați de cruce”.  „Sunt gata”.  „Ai postit? ” .  „Am postit”.  „Vino cu mine în biserica S-tului Sava”.  „Viu”.  Se întoarseră împreună peste podul Dâmboviței la biserica S-tul Sava.  Ea era așezată într-o curte mare, înconjurată de clădiri albe, cu pridvoare boltite și locuite de o lume pestriță.  Acolo ședeau preotul, diaconii și cântăreții și câțiva bași-ciohodari din garda domnească.  In vremea lui Ion Gheorghe charragea, premergătorul lui Alexandru Soiitzos, garda întreagă se încuibase în casele de la Satul Sava, și numai cu greu fusese alungată, când se înființase, într-o aripă a mânăstirei, în locul școalei grecești, cca dmtâiti școală românească, la care Transilvăneanul Gheorghe Lazăr era dascăl.  Iar in unele colțuri ședeau bătrâni, cari trăiau din mila bisericei.  Un băiat ținu caii călăreților, pe când un moșneag in caftan fistichiu spălăcit se sculă de pe piatra unui mormânt și se duse după cheia bisericei.  Vladimirescu și lordache intrară în locașul Domnului, Iar când fură singuri, în fața iconostasului, la care aprinseră doo lumânări, lordache zise: „Pa-rucicule, noi amândoi avem aceeaș dorință: să scăpăm neamul nostru de robie.  și crede-mă, asta nu se poate decât într-un singur mijloc.  Nu prin aliați puternici, prin diplomație isteață sau prin zavistii și omoruri.  Ci numai prin vitejie.  O știu, de când am văiut pe Sârbi, scuturând jugul turcesc fără ajutor străin.  „Așa-i”.  „De aceea să ne întovărășim, frate, orice ar hotări boerii cei mari.  Numai noi doi avem subt comanda noastră ostași învățați, tu pe panduri, iar eu pe chlefți și pe Sulioți.  Ei știu să tacă, să asculte și să moară.  Alta nu vreau decât să pot aștepta în țara ta, până mi se deschide calea spre Elada.  Iar câtă vreme voiu rămâne aci, tu să te bizui pe mine”.  „și tu pe mine”.  Apoi chemară preotul, se spovediră, luară sfânta grijanie, rostiră jurământul eteriștilor, să trăiască și să moară pentru patrie, și se făcură frați de cruce, sorbind dintr-un pahar vin amestecat cu câteva picături din sângele lor.  Când ieșiră, adânc mișcați, din umbra plină de tămâie și din tăcerea bisericei, la lumina soarelui, curtea se umpluse de mișcare.  Tineri cu cărțile sub-soară roiau din școala lui Lazăr.  Erau băeți de la țară, cu plete lungi, cărora eforia S-tului Sava le plătea învățătura, copiii negustorilor cu anterie de mai multe fețe și cu tichiuțe de postav pe cefele rase turcește, și boernasi cu iacale albaneze, cu surtuce și pantaloni evropenești.  Pe aceștia îi așteptau arnăuții de casă cu caii de călărie.  și băețandrii eșeau din curte, mândri ca niște Vornici sau Spătari, cu o mână in șold și cu cealaltă ținând frâul de catifea cusut cu fir.  De pe pragul școalei, Lazăr se uita după școlarii săi cu o privire lungă și gânditoare, care înfrumuseța și lumina trăsăturile greoaie ale chipului său.  El era îmbrăcat nemțește, cu haine cam învechite.  Oftând își trecu mâna peste fruntea brăzdată prea de timpuriu de griji și peste părul netezit, care îi cădea până la gulerul hainei.  Iar când văzu pe Vladimirescu, ochii lui se înveseliră, îi făcu semn și strigă: „Slugere Tudore, nu mă ocoli! ”  Se cunoscuseră în casa egumenului Ilarion.  Tudor intră la Lazăr, care-i arătă, zâmbind duios, școala sa prea iubită.  O încăpere scundă, de pe tavanul și pe pereții căreia se cojea văruiala, cu o sobă spartă și câteva bănci de brad rău ciopârțite de școlari.  „Odată se va dărâma chiar peste capetele voastre”, zise Tudor, „și soba nu mai e bună de nimic”.  „Când se va lăsa frigul prea mare”, zise celălalt, „mă bizui pe plângerile fiilor de boeri, ca să mi se trimeată un sobar.  Dar atunci poate nu voiu avea lemne”, sfârși el suspinând.  „Păi, atunci ce faci”, mormăi Tudor.  „Ne vom încălzi cu focul sacru! ”  strigă de odată dascălul și fața lui istovită; de friguri se învioră.  „Prietene, prietene, când aprind în ochii copiilor mei o scânteie numai din acel foc, mi se încălzește inima, nu mă mai gândesc la ceeace este, ci la ce ar putea să fie, și la ce va fi, îndată ce acest nobil' popor își va-reaminti strămoșii săi”.  „Cari strămoși? ”  Fața largă și palidă a Iui Lazăr se lumina de mândrie.  „Romanii”, zise el din tot sufletul.  Slugerul Tudor nu se prea sinchisea de Romani.  Cărturar nu era, și apoi se născuse în Qorj, în satul  Vladimir, în munții cari făcuseră adăpostul băștinașilor la năvălirea Romanilor, băștinașilor,i căi-oi vi Icjie stă scrisă pe un singur hrisov, pe columna tra utilă, se trăgea din acei Daci cu chica de chm, ale căror neveste erau cuviincios învestmântate cu ii in clieiate la gât și cu mâneci lungi, și ale căror cape tenii se adunaseră ca să bea împreună otrava, când pricepură că Romanii erau să-i robească.  SI ugerul Tudor nu se prea sinchisea de Romani, dar el cinstea nobila înflăcărare a fratelui de dincolo, doar știa prin Ilarion, că teologul Lazăr fusese silit i ă-și părăsească parohia din Sibiu, pentrucă ocârmui-torii Transilvaniei priviseră cu supărare pe fiul de țăran valah din satul Avrig, când întrio predică ceruse aceleași drepturi pentru neamul său de care se bucurau si celelalte popoare ale Ardealului.  și Tudor întrebă: „Dar nu era voie dincolo să pomenești pe Romani? ”  Lazăr, a cărui fire totodată blajină și înfocată își schimba ușor simțirile, lăsă capul în jos, împreună mâinile și zise trist: „Dincolo trebuie să rămânem robi”, și urmă oftând adânc: „Multe rabdă omul, și lupta numai bine-i face.  Dar disprețul otrăvește inimile.  Pentrucă și sufletul are nevoie de soare: iar soarele lui e dragostea.  De aceea puterea unui cuvânt de bunătate e mai mare decât puterea armelor sau a banilor.  Aceasta dovedește firea aleasă a omenirei.  In biblie stă scris: la început era cuvântul.  La început se cade să fie totdeauna, belșug de iubire.  Florile nu ascultă de furtună, primăvara, ci de soare”.  Tudor privi adânc pe visător și zise: „Ești un dascăl vrednic pentru tineretul nevinovat.  Să-ți ajute Dumnezeu.  Dar pentru oamenii în toată firea, cari nu vor să auză glasul dreptății, se găsește alt dascăl.  Acesta”.  și lovi în sabie.  Lazăr întinse brațele amândoo către pandur: „O mimă caldă și o spadă dreaptă, da prietene, aceste doo să stăpânească popoarele”.  V  La dreapta și la stânga porții de intrare in curtea domnească ardea păcură în tingiri mari.  Naltele flăcări galbene și vinete, luminau sosirea butcilor cu patru cai, care duceau pe boeri Ia sindrofia lui Vodă.  Dărăpănarea și murdăria din casă erau ascunse sub covoare de și mulțimea slugilor și a ciohodarilor bogat îmbrăcați, mișunau pe scara și la ușa sălei de bal.  In salonul de primire, unde Vodă nu sosise încă, domnea o mișcare veselă.  Mai ales conspiratorilor le părea nostimă împrejurarea.  Rizos zise lui Rasty, după ce se închinaseră unul la altul, ducând mâna de la gura la frunte, după obiceiul turcesc: „Ce uimitor!  Crezându-ne fioroșii săi ucigași suntem credincioșii lui supuși”.  Rasty își netezi râzând barba neagră și răspunse: „De trăiește încă, nu înseamnă cal e nemuritor”.  „Halal de logică! ”  zise celait.  „Săi fim deci credincioși, până ne-o veni bine.  Poate-l bate norocul astăseară la cărți ca să-și câștige obolul, pe care bietul om se vede că n-a putut să și-l agonisească pân-acuma, pentru barca Iui Charon”.  Gluma cu obolul trecu de la un inițiat la altul și ii înveseli pe toți.  Acești zeflemiști bizantini nu mai aveau simțul gravitații; ci luau totul în râs; chiar loviturile lor de stat.  Trăiau in mijlocul otrăvirii, tăe-rii și surghiunului; dar cine nu era cel otrăvit, cel tăiat sau cel despuiat, se juca cu aceste grozăvii ca scamatorul cu cuțitele.  Cercul intereselor fiecăruia abia se-ntindea în afară de dânsul; ei nu știau ce înseamnă un interes obștesc, nu le sta în putință sa se înflăcăreze pentru un gând măreț și mai ales să păstreze această simțire mai multa vreme.  Sub jugul turcesc se făcuseră robi.  îndată ce sosirea Consulului rusesc fu vestită, jos în curte prin strigăte și țipete, Vodă intră în sala de primire.  Omul bolnăvicios înainta încovoiat subt po-  vara caftanului de catifea albastră îmblănită cu cacom; barba lui rară, cu toata migăloasa îngrijire nu avea acea bogăție mătăsoasă, la care râvneau toți cei mai mari din Fanar.  Sprijinit de subsuori de doi dregători, Alexandru Soutzos începu să-și salute musafirii, desfășurând acel meșteșug în treptarea bunăvoinței sale, pe care oamenii de stat îl socot deosebit de însemnat și da măreț.  Dar domnitorul aproape sbura prin sală, când Domnul de Pini se arătă în prag, îmbrăcat în fracul său ce picura de aur.  și în tot timpul serii o coadă de bocri plecați se ținu scaiu de atotputernicul Elciu.  și agentul austriac, cavalerul Fleischhachl de Hacche-nau, era foarte mult ținut în seamă, dar mai puțin curtenit.  Pe când Consulul regal prusian, baronul de chreu-chely Schwerdtberg, ar fi fost aproape mtat de cei de față, dacă drăgălașa noră a lui Vodă nu s-ar fi apropiat de el.  Domnița Catinca, născută Cantacuzino-Pașcani, îl cunoscuse pe chreuchely la Iași, unde baronul fusese dascăl in casele domnitorului challimachi.  „O, scumpul meu prieten, zise domnița întrio nemțească desăvârșită, „simt o mare bucurie vâzându-te pe D-ta în mijlocul atâtor fețe străine!  Era de curând măritată cu beizadeaua Niculae și-și deschise îndată inima fostului său dascăl, la care învățase limba germană împreună cu fetele lui Vodă challimachi.  își începu spovedania cu vorbele: „Ai să mă iei drept copil, — în timp ce un zâmbet dureros îi alune a pe buze și ochii ei frumoși se îndreptară întrebători spre consul.  Acesta se închina.  Ea era de cincisprezece ani!  Indignată și totodată rușinată, ea îi vorbea de „groaznicele femei din București, de intrigile și de dragostele lor încâlcite, de fudulia și de deșărtăciunca lor, și că nu era chip să poftești trei din ele, fără ca măcar doo să fie dușmance de moarte.  Bunului ch r eu ch el y 1 se făcu milă: câte lucruri urîte și josnice cunoscuse această inimă fragedă!  și el începu, ca pe vremuri, când era la lași, să-i facă o mică prelegere.  Imoralitatea societății românești se datoria în mare parte ocupației rusești din cel din urmă războiu, în anii 1806—1812.  Pân-atunci lumea nu știa desfrânarea.  Datina cuviinței era atât de aspră, încât bărbații și femeile nu ședeau împreună la masă.  Boeroiacele erau harnice gospodine-, de subt degetele lor ieșeau țesăturile cele mai fine și cele mai frumoase cusături.  Ele erau mândre de bucătăriile și de pivnițele lor.  Astfel fusese adevărata lire „națională a Moldovencei ca și a Muntemei.  Alunei sosiră Muscalii: de la ei poporul învăță să bea, bourii se stricară și stricară și pe nevestele lor.  Astfel vorbea cavalerescul și nisofobul chreuchelv, până ce o mișcare în odaia vecina, unde erau așezate mese de joc, stârni băgarea de seamă a tuturora.  Dintr-acolo se auzi un țipăt înăbușit, și cei cari iz butiră să se înghesuiască prin ușă, văzură o ciudată priveliște.  La una din mese ședea Frusina Doamna, oacheșă, sulemenită, cu sprâncene groase.  Din ochii ei ieșean fulgere, pentrucă tocmai atunci intrase o femeie strălucitoare, nu numai ca frumusețe, ei fiindcă de la cap la picioare, părea îmbrăcata numai în licăriri și scân teieri.  Ilicelul de catifea abia se zărea subt arabescuri de diamante și de smaralde; galul și pieptul erau încărcate de roo sclipitoare.  Pe pirul negru ea purta un turban împletit din mărgăritare împrejurul unui fes mic acoperit cu diamante.  Peste rochie un râu Iu minos, curgea până la poale.  și mătuniile Sofianei Pantas, — căci ea era erau din mărgăritare negre cât aluna.  Frusinei Doamnei i se tăiase suflarea.  și ea licărea ca o icoană, dar nu purta nici jumătate din nestimatele care împodobeau pe nevasta Agei.  „Mavros!  Mavros! ”  porunci ea cu vocea ascuțită a Grecoaicelor din Fanar.  Un boer simandicos se sculă de la o altă masă și se apropie în grabă de Doamna întărâtată.  Acesta-i șopti — dar mulți o auziră: „E o obrăznicie!  Pe asta n-o înghit!  Spune lui Vodă că n-o înghit! ”  Hatmanul Mavros, dragomanul consulatelor străine, era un curtean desăvârșit.