Ioan M.  Bujoreanu  Ediție îngrijită, note, glosar și bibliografie de MARIAN BARBU, Prefață de ȘTEFAN CAZIMIR  „Editura Minerva”  PREFAȚĂ  Istoria literară numără destule exemple de scriitori cu succese notabile în timpul vieții, pe care posteritatea îi dă uitării.  Cazul invers se petrece mult mai rar.  Nu cunoaștem aprecierea de care s-au bucurat în epocă scrierile lui Ioan M.  Bujoreanu, pentru că nimeni nu s-a ostenit s-o consemneze.  Secolul nostru, în schimb, le-a arătat o atenție binevoitoare, și — fapt vrednic de subliniat — primii exponenți ai noii atitudini au fost N.  Iorga și G.  Călinescu.  Aparținînd unui timp în care activitatea literară nu dobîn-dise încă un statut profesional, Ioan M.  Bujoreanu (1834—1899) a practicat scrisul în marginea altor îndeletniciri, de bună seamă mai lucrative.  A ocupat mai multe posturi publice (raportor județean, referent ministerial, director de prefectură, judecător, redactor la Monitorul oficial) și a profesat avocatura.  Prima lui tentativă literară o constituie adaptarea, în 1853, a unei comedii de Scribe: Doi dascăli pricopsiți, sau Asinus asinum fricat(după Les deux précepteurs); unele pasaje ale textului pot reține atenția prin notele lor de culoare locală.  Piesa a fost jucată, în stagiunea 1853—1854, de către trupa lui C.  Caragiali chPentru tînărul de 19 ani care semna versiunea românească era desigur un îndemn de a continua.  Răstimpul dintre 1855 și 1864 înregistrează cvasitotalitatea contribuțiilor literare ale lui Bujoreanu, originale sau traduse.  Dramaturgia e reprezentată prin Fata subt epitrop, comedie în un act cu cîntece, 1855; Teatru (Cuconu Zamfirache, Bătrîniul Lăceanu, Doctorul scăpătat, Lumpatzius à la recherched-une position médicale), 1857; Judecata lui Brinduș, comedie în 3 acte, 1864.  (Li se vor adăuga, peste decenii, Zapciu, canțonetă-satiră, 1881, și Bătăușii, tablou de moravuri, 1894).  Traducătorul dă la iveală doo romane ale lui Paul de chocch (Lăptărița din Mont- fermeil, 1855; Madelena, 1857) și o seamă de nuvele din Boccaccio (majoritatea în Anunțătorul român, 1858—1859 1).  Inițiativa cea mai importantă a scriitorului rămîne publicarea, în 1862, a masivului roman Mistere din București (2 volume).  După 1864, numele lui loan M.  Bujoreanu nu mai apare, cu excepțiile care s-au văzut, decît ca autor al unor lucrări în afara literaturii (Cunoștințe folositoare, scrieri juridice, colecții legislative etc. ) .  Activitatea lui Bujoreanu pe tărîmul teatrului, nedespărțită de aceea a altor dramaturgi minori de la jumătatea secolului trecut, e o punte de legătură modestă, dar necesară între Alec-sandri și I.  L.  Caragiale; datoria contractată față de cel dintîi și prefigurarea timidă a celuilalt sînt vizibile deopotrivă.  Comedia Fata subt epitrop, închinată marelui vornic Constantin Cantacuzino („îndrăznesc a vă oferi dedicația acestei piese, care este primul meu debut în carieră”), aduce în scenă următoarele figuri: Tudor Scînteie, epitropul Elizii; ștefan Mateescu, june bucureștean; Neagu, grădinar; Eliza Mărgăriteasca, orfelină; Maria, nevasta lui Neagu; un aprod.  Cunoscînd titlul piesei și lista personajelor,, ne putem lesne imagina subiectul.  Atras cu putere de zestrea pupilei sale, Tudor Scînteie vrea s-o ia de nevastă.  Intenția lui e zădărnicită de intervenția Departamentului Dreptății, sesizat printr-o jalbă de junele Mateescu, care o zărise pe orfelină la fereastră și se îndrăgostise de ea instantaneu: „Află că din momentul venirii dumitale în București am avui fericirea de a te vedea, pentru întîia oară, la fereastră, și cu o singură privire ce ți-ai aruncat asupră-mi mi-ai cîștigat inima. . .  te iubesc, te ador, simț că np poci trăi departe de dumneata.  în zadar am căutat a doua zi ca să te găsesc; plecaseși. . .  îln sfîrșit, m-am informat, am aflat unde locuiești; și iată-mă. . .  îți cer pardon, dacă te-am ofensat declarîndu-ți amorul meu. ”  în gîndul autorului pare să fi stat și combaterea unor practici anacronice din domeniul procedurii testamentare: „Cîți 2  aveți băieți sau fete, / In diată nu lăsați, / Nici faceți ea-n vremea veohe / Subt epitrop să le dați. ”  Comedia în trei acte Cuconu Zamfirache, onstituind piesa de rezistență a volumului din 1857, suferă de pe urma intrigii neverosimile și a lipsei de unitate.  Un arendaș în vîrstă de 50 de ani, Zamfirache Zăpăceanu, se căsătorește cu o fată de 18 ani, Florina.  Aflînd însă că tînărul Matei Garofescu o iubește, Florina nu-i acordă soțului drepturile conjugale, iar peste puțin timp divorțează și se cunună cu Matei.  în actul III, Zamfirache contractează și el o noo căsătorie, luînd o văduvă cu doi amanți.  Accentele precaragialești devin frecvente.  Unui personaj i se atribuie următoarea epistolă amoroasă: „Angelul meu!  Agreabila-ți fizionomie m-a anșantat din momentul sejurului dumitale în București.  Te amez cu ardoare, angelul meu; te ador cu pasiunea cea mai ardinte ca Menelau pe Elena.  Ești pentru mine tot ce poate fi mai anflatant și mai suprem.  De cînd te-am apersevat, mi-am pierdut rațiunea, simțiriunea și repaosiunea.  Nu mai poci să îndur o flamă care mă brulă.  Ești belă ca o nimfă, ca o divinitate. . .  în fine pluma mea nu e în etate ca să descrie tot ce tu posezi.  Aibi pietate de pasiunea și de larmele mele.  Atandez cu impaciență o parolă de consola-țiune.  Sclavul și adoratorul dumitale, Teodor Bogasierescu. ”  Autorul scrisorii, după indicațiile dramaturgului „tînăr ridicol, 25 ani”, avînd „toate gesticulațiile ridicole” și purtînd — după spusa unui slujitor — „doo coarne de cîrpă pe lingă urechi” (desigur, ochelari), nu este un îndrăgostit adevărat, ci un escroc în căutare de expediente, gata să simuleze și chinurile amorului:. , Ce nenorocit sînt că n-am găsit o inimă care să conrăspunză cu a mea! . . . ” Scrisoarea lui, nesinceră, rămîne nu mai puțin revelatoare pentru stilul de epocă al tumultului pasional.  Adresat Florinei, mesajul cade în mîinile soțului, om de modă veche rivalizînd în candoare cu Jupîn Dumitrache.  „Scrisoarea asta — conchide el după lectură — nu este nici către nevasta mea, nici către mine; este către Angel.  Vezi cînd să va întoarce să i-o înapoiezi.  Angel nu șade aici. ”  Florina, la rîndul ei, ne apare ca o Ziță în devenire: „Doresc prea mult să mă văz odată în București, să merg la teatru, la baluri, la clupuri, la șose, la Cișmegiu.  [. . . ]  Nu i-am văzut de la ieșirea-mi din pension. . . ”  Nemulțumită în căsătorie, tot ea spune: „n-am avut rezon să mă mărit! ”  Celor trei acte li se adaugă, In chip de epilog, o secțiune intitulată Soareaua, schiță de moravuri dialogată fără sens dramatic propriu-zis.  Personajele se așază la trei mese de joc (loto, stos și preferanț), instalate cu fața spre public.  Printre invitați, doi bătrîni purtînd ânte-rie și. fesuri roșii folosesc la cărți un jargon invadat de grecisme: „— cheti pragma, cheti pragma!  (Aruncînd cu zgomot o carte pe masă. )  Atu.  — Ce fel, chirie, mă aduci perivalto; ori poate vrei să mă bagi mesa? ”  Alți doi poartă discuții de afaceri: „— Eu am vîndut porumbul; mi-a mai rămas o sută chile de grîu.  — Nu te grăbi să-l vinzi, căci cum s-au scumpit toate, o să aibă o căutare mare. ”  Un jucător trișează folosind o carte confecționată ad-hoc: jumătate damă, jumătate valet.  Un samsar împrumută bani cu 40 dobîndă și răspunde prompt oricărei solicitări: „Cu cea mai mare mulțămire.  Mie îmi place prea mult să îndatorez lumea. ”  Cadrul „soarelei” va fi reluat de autor într-un capitol al Misterelor din București (O adunare de mahala); un transfer simetric, de la roman spre teatru, stă la baza comediei Judecata lui Brînduș.  Miezul acțiunii îl formează un proces de bigamie, actul II desfășurîndu-se chiar în pretoriul tribunalului.  Ih timpul procesului, unul dintre judecători scrie bilete de amor, altul redactează polițe, prezidentul se ocupă cu înregistrarea unor acte, iar supleantul schițează caricaturile impricinaților.  Membrii completului iau mită de la ambele părți în litigiu.  Prezidentul, om de modă veche, are vagi remușcări: „prea ne încărcăm sufletul. . .  și crucea asta care ne vede! ”  Un coleg mai tînăr îl liniștește: „Ce idee! . . .  Nu vă uitați că ea este întoarsă spre noi și cu fața către împricinați? ”  O mai vie culoare comică vădesc cei doi avocați („vechili”).  Trăncănescu are verva facilă a lui Cațavencu („Adevărul este că eu nu mă poci pronunța deocamdată într-o chestie atît de gravă.  Trebuie, iubite amice, ca în calitatea mea de avocat să consult legi, terfeloage, buletine, pitacuri domnești și celelalte și celelalte, ca să fac o compara-țiune de cele preurmate cu cele urmate, cu cele ce urmează și cu cele ce vor mai urma, afară de clinciuri advocățești etc.  etc. ” ) ,  iar oponentul său Ghizdaveț — logica lui Farfuridi: „Așadar, cinstiți boieri, fiindcă este vorba de că. . .  ă. . .  sătorie. . . ,  întreb: ce este căsătoria?  [. . . ]  Căsătoria vrea să zică cununie și cununie vrea să zică cînd bărbatul se mărită sau cînd nevasta se îns. . . ”  De o ținută artistică modestă, fără totuși a coborî vreodată sub nivelul decenței literare, teatrul lui Ioan M.  Bujoreanu trezește interesul mai ales sub latura documentară, ca o colecție de „copii după natură” fixînd atmosfera unei epoci de tranziție, decalajul de mentalități între generații și între sexe, perturbarea vechilor structuri și ierarhii.  Prospețimea unor detalii, simțul concretului social, al datului autentic, surprins „pe viu”, atestă din partea scriitorului o spontană vocație realistă.  Iată cîteva premise care, alăturîndu-se activității desfășurate ca traducător, îl puteau îndemna să abordeze genul romanului.  Experiența autohtonă în materie era abia la început.  Tentativele de roman social (M.  chogălniceanu, Tainele inimei; Radu Io-nescu, Don Juanii din București) nu depășiseră stadiul de fragment.  Cu ceva mai mult curaj pășise în viață romanul sentimental, prin Manoil și Elena ale lui Bolintineanu, Omul muntelui de D-na L. ,  Un boem român de Pantazi Ghica.  Inspirația istorică strîngea laolaltă, cu rezultate variabile, încercările lui Al.  Cantacuzin, V.  A.  Urechiă, I.  Dumitrescu ș. a .  Calea pe care va merge Ioan M.  Bujoreanu nu era însă nici una dintre acestea.  El alesese romanul de mistere.  Fiecare „pionier” al romanului românesc pornește la cucerirea rîvnitei citadele cu mijloacele furnizate de propria lui experiență literară: chogălniceanu — cu resursele sale de autor de schițe de moravuri; Bolintineanu — cu acelea ale poetului liric; Radu Ionescu — cu ale ziaristului și teoreticianului.  în cazul lui Ioan M.  Bujoreanu, noile arme ale asediului aparțin dramaturgiei, adică — în speță — comediei de moravuri.  A doua „rampă de lansare” a pionierilor romanului o constituie experiența lor de viață, care — în majoritatea cazurilor — se dovedește insuficient de amplă, împingînd prin compensație spre formulele livrești.  chogălniceanu posedă totuși o cunoaștere satisfăcătoare a vieții sociale ieșene, Pantazi Ghica pune în joc impresiile lui de student la Paris și pe acelea de frecventator al saloanelor din Valahia, Radu Ionescu iscodește colțurile ascunse ale lumii bucureștene etc.  Sursa de autentic a lui Ioan M.  Bujoreanu va fi profesia de avocat.  Sub raportul substanței, Mistere din București este un roman „judiciar”, așa cum, sub raportul formei, e în iargă măsură un roman dialogat.  O seamă de însușiri ale cărții (înțelegînd 'prin aceasta atît merite, cît și defecte) își află aici explicația cea mai directă.  Apariția la noi a romanelor de mistere e stimulată de traducerea prealabilă a unor opere ca Misterele Parisului de E.  Sue (tr.  anonimă, București, 1853), Misterurile țintirimului Per-Lașez3 (tr.  Smaranda Atanasiu, Galați, 1853), Misterele inchiziției de V.  de Fereai (tr.  P.  M.  GeorgeScu, București, 1855), Misterele Londrei de Paul Feval (tr.  I.  G.  Valentineanu, București, 1857— 1858).  Formula genului a fost rezumată de G.  Călinescu în patru note esențiale: „exaltarea poporului, intenția reformei sociale, realismul uneori grotesc și tipologia antitetică”2.  Un studiu special (Dinu Pillat, Cum se deschide la noi gustul pentru romanul senzațional3), relevînd înrudirea genului cu basmul sub semnul comun al ficțiunii captivante, reține ca trăsături caracteristice apelul la surprize, lovituri de teatru și scene tari, situarea acțiunii în mediul marelui oraș, lupta dintre virtute și viciu cu triumful celei dinții, schematismul psihologic și afectarea stilului.  Ifn rezumat, romanul de mistere reprezintă o încercare de a îmbina realismul și romantismul, ancheta socială și peripețiile fabuloase „O întreagă epocă a crezut că existau mistere sociale.  Balzac, Dicchens, E.  Sue, Hugo în Mizerabilii revelează secretele societăților, făurind o mistică sau un ezoterism”-.  De adăugat un singur lucru: de la dezvăluirea misterelor la fabricarea lor nu e mai mult decît un pas.  Prima lucrare încadrabilă grosso modo genului în discuție este la noi Hoții și hagiul de Alexandru Pelimon (București, 1853).  Deși subintitulată „roman istoric”, scrierea nu are nimic comun cu epica de reconstituire a trecutului, înrudindu-se în schimb de aproape cu romanul de mistere.  Ne întîmpină  așadar intriga cu obscurități voite, surprizele, coincidențele, tendința moralizatoare.  Notabilă în același sens este atenția acordată lumii delincvenților.  Exemplarele tipice aj romanului de mistere românesc apar cu un deceniu mai tîrziu, de sub condeie exercitate prin tălmăcirea unor autori străini.  I.  M.  Bu-joreanu tradusese, cum știm, din Paul de chocch, iar G.  Baronzi — numeroase romane de E.  Sue, cei doi Dumas, W.  Scott ș. a .  Preluînd din formula europeană a genului cîteva elemente ușor identificabile (contrastele tipologice, acumularea de orori, conflictul dintre aristocrație și clasele productive, tendința etică), Bujoreanu s-a sprijinit pe ele cu destulă abilitate într-o scriere legată vizibil de realitățile românești.  O mare varietate de pături și medii sociale de la jumătatea veacului trecut își află loc în paginile cărții: burghezia mică și mijlocie, marii boieri, țăranii, lumea tribunalelor, închisoarea, mănăstirea etc.  în ciuda timorării manifestate pe alocuri (ca atunci cînd subliniază, într-o notă de subsol, caracterul fictiv al unei scene, spre a nu atinge „susceptibilitatea vreunui funcțiunar”, sau cînd declară, în „concluzia” romanului, că a fost nevoit să treacă unele lucruri sub tăcere „de frica unei legi ce a apărut de eurînd”), scriitorul a izbutit să surprindă o seamă de vicii ale societății contemporane, îndeosebi turpitudinile goanei după bani.  Poziția autorului se definește cu claritate prin condamnarea arbitrarului de tip feudal al celor bogați și puternici, ca și prin simpatia sa constantă față de oamenii simpli, țărani sau meseriași.  Dar I.  M.  Bujoreanu, ca și alți scriitori mai tîrziu, face distincție între boieri și arendași, păstrînd încă iluzii asupra bunelor intenții ale celor dintîi.  Sub aspectul compoziției, romanul adoptă tehnica povestirii cu cadru, la care mai apelaseră, în deceniile anterioare, M.  chogălniceanu (Iluzii pierdute) și Al.  Cantacuzin (Serile de toamnă la țară).  Scrierea integrează trei narațiuni deosebite, legate între ele prin identitatea povestitorului și prin promovarea cîtorva personaje comune.  Punctul de plecare îl constituie dorința lui ștefan Lungeanu de a-și informa fratele mai tînăr, întors de eurînd din străinătate, asupra unor fapte petrecute în lipsa lui.  Ascultăm, rînd pe rînd, povestea a doo călugărițe, pe care frații Lungeanu Ie zăriseră în treacăt, în timpul unei plimbări la Băneasa.  Cea mai tînără dintre ele, Virginia Nodreanu, își părăsise soțul fugind în tovărășia unui aventurier, George Ne-greanu, pe adevăratul său nume Neagu Bolboacă, care ispășise în prealabil o osîndă pentru furt.  Soțul dă de urmele fugari lor„ dar e ucis de Negreanu cu o lovitură de pumnal.  Prins și dat pe mina autorităților, asasinul e condamnat la ocnă pe viață, iar Virginia e exilată la o mănăstire pe timp de trei ani, după.  expirarea cărora va îmbrăca rasa monahală.  A doua călugăriță, veșteda doamnă Bruneasca, căzuse cu cîțiva ani în urmă în mrejele unui parazit fără scrupule, care îi toca sistematic averea.  Prin acțiunile nefastului personaj, fiica amantei sale își pierde onoarea și viața, iar fiul ei, ofițer, ajunge la închisoare pentru că încercase să-și răzbune sora.  Rămasă „fără copii, fără amant și fără stare”, Bruneasca se călugărește.  O a treia narațiune, care le întrece în amploare pe celelalte, îl readuce în scenă pe Neagu Bolboacă.  Scăpat de osîndă prin intervenția boierului Stamate Dăngescu și devenit vătaful său de curte, el dobîndește încrederea stăpînului ca mijlocitor de aventuri erotice.  O crimă săvîrșită în comun de cei doi este acoperită prin inculparea, cu mărturii false, a inocentului cojocar Sălcianu, de a cărui fată era îndrăgostit Alexandru, fiul lui Stamate Dăngescu.  „Intriga — notează cu justețe G.  Călinescu — e cam aceea din chabale und Liebe. ”  Boierul îi cere Măriei Sălcianu să-și îndepărteze iubitul, în schimbul eliberării părintelui ei de la temniță.  Onestul și intransigentul Alexandru, care își amenințase tatăl cu divulgarea crimei, moare ucis de odiosul Bolboacă, iar Maria expiră alături de el.  Cuprins de remuscări tardive, Stamate Dăngescu își suprimă complicele, iar apoi se sinucide.  Romanul, cum se vede, nu e lipsit de inventivitate epică,, ceea ce susține interesul lecturii, chiar dacă marginile verosimilului sînt adesea încălcate.  Scriitorul dovedește oarecare înlesnire în dezvoltarea acțiunii pe mai multe "planuri.  Curioase apar însă numeroasele repetiții, personajele comunicîndu-și în amănunțime fapte pe care cititorul le cunoaște.  Dialogurile sînt, în genere, prolixe; autorul nu selectează replicile, ci le îngăduie să curgă pagini de-a rîndul.  Portretele evită convenția banală doar atunci cînd virează spre grotesc: „In capul celei dinții mese se afla o cucoană bătrînă și uscată, care purta niște ochelari fără coade atîrnați de virful nasului și care își acoperise capul de un bonet alb cu funte mari”; „Alături eu doamna Bîlcioaia se afla o damă cu o talie de tambur-major„ care se împodobise cu toate bijuteriile ce avea acasă.  Figura ei  era portretul fidel al unei păsări care se tînguie noaptea, și era așa de strînsă în corset încît abia putea respira”.  In privința personajelor, se observă că cele episodice rămînmai aproape de adevăr, în timp ce figurilor centrale le revine sarcina de a întru c' ipa, în mod absolut, binele sau răul.  Veridicul variază și sub raportul expresiei verbale: personajele învestite cu considerația autorului vorbesc bombastic, perorează; celelalte, dimpotrivă, rețin atenția prin coloritul autentic și plin de savoare al limbajului, care le reflectă fidel apartenența socială și. gradul de cultură.  Unele apariții secundare cîștigă prin nota lor de umor, I.  M.  Bujoreanu folosind aici experiența dobîndită ca autor de comedii.  Palavrele unor cheflii, într-o obscură circiumă bueureșteană, sînt transcrise cu destul haz:  ,,— He, jupîn Vasiie, ia fă-te a ne da o litră la doo, dar rsă fie anason bun, că mie nu-mi prea place fitece rachiu.  — Iar îi să te îmbeți, mă Stănuță, zise cîrciumarul, turnînd rachiu în doo pahare.  Apoi paznic de noapte ești tu, ori ce dracu ești?  De cînd a înserat, ai băut pînă acum aproape o oca de rachiu.  — Așa beau oamenii cu prieteni și le este bine, măre jupîn Vasiie.  Eu unul sunt înțesat de prieteni, dar știi, tot de cei chiaburi.  și-apoi cine poate tăgădui că Stănuță vătășelul și baș-paznic de noapte al Batistei nu este îndelicat cu toată lumea?  — O să-ți dea îndelicatețea pîn pele, zise cîrciumarul”.  Un nou-venit, întîmpinat cu efuziune de către ceilalți, a ieșit  de curînd din închisoare:  „— Apoi, voi sunteți niște proști, mă, strigă Negoiță cu un aer vesel.  Uite, cînd ați cunoaște ce este bun, ați face ca mine; știi, mă, ce este iarna în pușcărie? . . .  Uite, este raiu pe pămînt; îți dă stăpînirea țoale bune, încălțăminte, lemne, luminare, mîncare și tot ce-ți trebuie.  Apoi ce viață! . . .  A întrecut și fteatru, și lăutari, și tot.  Eu unul, să vă spui drept, cînd n-aș ierna în pușcărie, aș muri fără îndoială. . .  să plătiți, mă, ca să fiți acolo.  — Dacă este așa, în pușcărie mă duc de iarnă, zise țiganul din Ialomița. ”  O mențiune pozitivă merită de asemeni conturarea cadrului acțiunii; prozatorul mînuiește o mare bogăție de detalii concrete, capabile a lărgi cunoștințele noastre asupra epocii evocate.  în perioada de căutări active care precede apariția Ciocoilor vechi, romanul lui Ioan M.  Bujoreanu se înscrie ca o încercare meritorie.  Sînt în el, după aprecierea lui G.  Călinescu, „pagini care se pot extrage și citi cu simpatie” J.  Aici aflăm și rațiunea principală a recuperării scriitorului în epoca noastră.  ȘTEFAN CAZIMIR  NOTA ASUPRA EDIȚIEI  In literatura română numele lui Ioan M.  Bujoreanu este amintit ori de cîte ori se discută despre începuturile romanului în general și a celui de mistere în special.  Dar autorul s-a manifestat și în domeniul teatrului, dînd la iveală cîteva piese ingenioase Fata subt epitrop — 1853, Cuconu Zamfirache — 1857, Judecata lui Brînduș — 1864 care-l plasează printre precursorii lui I.  L.  Caragiale.  Alături de aceste doo compartimente literare — proza și teatrul — Bujoreanu a cultivat și foiletonul, articolul de gazetă, cronica teatrală, poezia de ocazie, tabloul de moravuri ori comentariul juridic, fără a depăși pragul veleitarismului sau al unui ton justițiar.  Ioan M.  Bujoreanu a fost un,,ambițios elia-desc” cu tendințe vădite de a cuprinde în activitatea sa toate domeniile ce țin de menirea unui scriitor.  Poate de aceea îl găsim și în postura de editor, în anul 1885 (la tipografia Academiei apăreau, în condiții grafice deosebite, Pravila bisericească, numită Cea mică, tipărită în Monastirea de la Govora la anul 1640 și Pravila lui Matei Basarab cu canoanele Sînților Apostoli, intitulată îndreptarea legei, tipărită la Tîrgoviște, în anul 1652).  Ultima fațetă a activității sale este aceea de popularizator de „cunoștințe folositoare”.  Așadar, o pluralitate de preocupări mai mult sau mai puțin literare care, oricum, completează imaginea juristului Bujoreanu, extrem de vie în epocă și se pare apreciată.  Operînd o selecție riguroasă în întreg materialul rămas de la I.  M.  Bujoreanu, am reținut, pentru volumul de față, scrierile sale cele mai reușite care au rezistat timpului sau care mai trezesc astăzi interes nu numai pentru specialist, ci și pentru cititor.  Este vorba de romanul Mistere din București (I—II)  București, Tipografia lui Stephan Rassidescu, 1862 și de piesa de teatru Judecata lui Brînduș, comedie în trei acte, București, Imprimeria Statului, 1864.  Ca text de bază pentru transcrierea textelor am folosit edițiile din timpul vieții autorului, menționate mai sus.  Cum activitatea de scriitor a lui I.  M.  Bujoreanu se întinde de-a lungul a peste 45 de ani, editarea operei sale ridică o serie de probleme în transcrierea textelor,, acestea decurgînd din folosirea celor doo sisteme ortografice utilizate de autor — alfabetul chirilic de tranziție și alfabetul latin cu ortografie eti-moîogizantă.  Textul ediției de față a fost reprodus aplicîndu-se principiul transcrierii interpretative, pastrînd particularitățile fonetice și morfologice ale limbii vorbite în epocă.  Dăm mai jos normele și regulile pe care le-am aplicat în transcrierea textelor:  — ă precedat de i, la substantive feminine, a devenit e: avo-căție, canalie, consistorie, observație, poliție, primejdie; la fel pentru conjunctivul prezent al verbului a fi: să-ți fie.  — â a fost transcris î în formele pronumelui personal dînsul.  — litera chirilică i, a fost interpretată cînd ă (după, grădină, multă, plantă, sărmanul, tată, vătăma), cînd î (cîrciumar, cîș-tig, cîteva, mîndruță, mînui, săvîrșise).  Rareori și ca o—doi /doo, noj noo.  — d din alfabetul latin a fost redat fie ca ă (bâtînd ' bătînd),fie ca î la începutul unor cuvinte (înaintînd, întîi, încă).  — e (fără semne diacritice) a fost consemnat d în grafii etimologice: resărise / răsărise, resunător răsunător, se (conjuncție) să; în schimb, un cuvînt ca strein (cu toate derivatele lui) a fost păstrat pentru aspectul său regional, întîlnit și astăzi în Muntenia.  — e precedat de vocală, și la început de cuvînt, a fost transcris ie: anevoe / anevoie, proectaseră f proiectaseră, trebue / trebuie, voe ' voie; eftin ieftin; ert / iert; la fel s-a procedat și cînd se afla după consoane labiale: fer t fier, pept / piept, pedică / piedică, per de pierde, petre / pietre.  — e din alfabetul latin a fost notat ă: înse / însă, învățat / învățat, per / păr, vedu văz.  — e, din același alfabet, a fost redat prin ea: acesta / aceasta, avei I aveai, beu beau, credem / credeam.  în cazul conjuncției disjunctive seu, am scris sau.  — e s-a păstrat ca atare, în formele de plural ale unor verbe atunci cînd ele reflectă o realitate lingvistică a vremii: atașezr înaintez, se înfățișez, ne întreb.  — ea fost echivalat cu i sau î: curend / curîmt, dentăi / dinții r lenge Ungă.  — i a fost dublat atunci cînd a marcat forme de plural: bunii(oameni), camarazii, espoziții, observații.  — i prin transcriere a devenit marcă de genitiv-dativ: Bunesil / Bănesii, ochii (sui), pădurii / pădurii, (unei) rochiT / (unei) rochii.  — ie după consoane palatale a fost transcris e: chieltuială f cheltuială, chieltui,f cheltui.  — ia a devenit ea în special la verbe de conjugarea a IV-a: lungiau / lungeau, mur iau / mureau.  — ii a fost păstrat în forma priimi.  — da fost transcris oa: forte j foarte, nerodă / neroadă, onore / onoare, pote f poate, toate toate.  — n-am modificat pe u final în cazul substantivelor proprii: Cătunu, Repezeanu, Trăncănescu, Verigescu, ca și atunci cînd are valoare de articol hotărît: cu ciomagu, cuconu (Stamate), domnu.  — am renunțat la u final atunci cînd nu corespundea unei  realități fonetice: decît(u), dator(u), e::amenui(ă) fondul(z),  găsit(u), natucl(ă), petrecut, rog(ă).  In privința sistemului consonantic, am operat următoarele modificări:  — grupul ci, din formele etimologice, a fost transcris ț și ți: anuncia / anunța, cornerciu / comerț, denuncia / denunța, naci-une națiune, oficier. /  ofițer.  — grupul cs l-am transformat în x: Alexandru, apoplexie, fixa, lux, pretexte, sexe, taxa.  — d a fost transcris ca z: rlioa / ziua, verlu / văzu.  — grupurile ge, gi au fost înlocuite cu ghe, ghi: baghetă, caraghioși, gheară, ghemuise, gheroc, ghicească, ghiocei, ghionturi, ghiozdan, înghiță, privegherea.  — sa devenit z înainte de consoane sonore sau în poziție inter-vocalică: abuza, cizma, civilizație, dezgust, provizii, zbura, zgomot.  — l-am conservat pe s în cuvîntul filosof ia, precum și în: esamen, esemplu, esercițiu, esigenți, esistă, espirare, esploatare, espoziții, estremități.  — grupurile sce, sci au devenit ște, ști: Bucuresci / București, dovedesce / dovedește, esei / ești, locuiesce / locuiește, opresce / oprește, vorbesce / vorbește.  — am renunțat la consoanele duble, echivalîndn-le cu cele simple: attrage / atrage, corrupție / corupție, eîlu el.  Din punct de vedere morfologic, am procedat la următoarele interpretări:  — am menținut formele de genitiv-dativ feminin în ei la substantive ca: dîmineței, dreptăței, fetei, floarei, învingerei, lumei, naturei, societăței, viețuirei.  — am păstrat formele de plural care circulau în epocă: alee, coade, ulițile.  — am reținut formele arhaice ale pronumelui relativ care, în variante de felul: carii, carea, carile.  — nimului fiind o formă extrem de rară a pronumelui negativ, am conservat-o în consecință.  — la verb, am păstrat formele iotacizate, specifice graiului muntean: auz, să înghiță, rîz, văz.  — am conservat oscilațiile unor forme ale verbului a fi: sum,dar și sînt și sunt.  Am conservat o serie de forme populare, regionale sau arhaice: boleșnițe, ceti, fragetă, împregiur, a interumpe, obicinuit, oltar, popolul, role, titule, vecinie.  De asemenea, am păstrat dubletele de tipul: capriț-capriciu, cocoane-cucoane,.  fereastă-fereastră, lacrămi-lacrimi, monastire-mănăstire, picere-picioare.  Neologismele au fost conservate în forma în care circulau în epocă: biurou, -conțipist, cualitate, dosier, fizonomie, frecu-enta, funtă, gendarmi, ineirțe, maritagiu, menagiu.  MARIAN BARBU  VOLUMUL I  Prin scrierea de față nu am pretenția de a-mi atrage un merit deosebit; din contra, rog pe lectorii mei a fi mai indulgenți decît esigenți.  Ceea ce le ofer este produsul unui impuls natural și netrecut prin esamenul unui maestru îndoctrinat.  Sunt dator unele observații asupra acestei scrieri;  1.  Mistere din București sunt mistere din București iar nu misterele Bucureștilor.  2.  Fondul este o romanță înconjurată de diferite scene-fictive pentru a biciui viciul, care scene s-ar fi petrecut în diferite epoce ale trecutului nostru social.  3.  Stilul este al persoanelor vorbitoare.  4.  Ortografia este a editorului sau mai bine a celor mai mulți abonați la această scriere.  AUTORUL  MISTERE DIN BUCUREȘTI  VOLUMUL I  CAPITUL I  FRAȚII LUNGENI  GRĂDINA chISELEFF.  PĂDUREA BĂNESII.  Era una din cele mai frumoase diminețe ale lui mai; soarele nu răsărise încă; o lumină roșcată care se desina pe bolta cerului, alungată de razele lui, îi anunța apariția peste un cuart de oră.  Totul era în tăcere; zgomotul trăsurilor și al oamenilor matinali nu începuse a asurzi pe leneșii carii deschideau ochii în miezul zilei.  Abia dacă se auzea în depărtare neplăcuta ciocănitură a fierăriilor.  O fereastă a unei case cu doo etaje, așezată în mahalaua Gorgani, era deschisă spre a atrage în camera dependentă curatul aer al dimineții.  O grădină spațioasă se prezenta vederei aceii ferește, din carea trandafirii și liliacul înălțau în atmosferă mirosul lor dulce și atrăgător; pasările zburau din arbore în arbore neștiind pe care să aleagă și cum să esprime mai bine, prin ciripiturile lor armonioase, mulțumirea ce simțeau că se regăsesc în acea lună favorită, în care natura radioasă le ascultă cu o vie plăcere.  Doi oameni se aflau la fereastă privind în. grădină ;  ei fumau din doo ciubuce lungi de lemn de iasomie și sorbeau din vreme în vreme puțină cafea neagră din ceștile ce se aflau dinaintea lor.  Unul din acești doi oameni atinsese de al cincizecilea an; părul îi era cărunt; pe întinsa lui frunte nu se zărea nici o încrețitură care să-i numere anii la întîia vedere; talia îi era potrivită, ochii săi verzi erau plini de atracție, gura îi era rumenă și părea că se deschide numai pentru a surîde, obrazul său rotund avea un ce franc și amabil care anunța un om vesel și cumsecade.  Celalt era numai de doozzci și șapte ani; întru toate semăna celui dintîi, se deosebea numai printr-o talie mai regulată și printr-o barbă neagră rotundă ce purta și care era în proporție cu fizionomia lui.  Aceștia erau frații Lungeni, carii se iubiseră cu tandreță din cea mai fragetă copilărie a lor și carii își pierduseră părinții de cincisprezece ani.  Cel mai în vîrstă, ștefan, rămăsese cu îngrijirea și educația fratelui său Matei.  Cînd acest din urmă intrase în al noosprezecelea an, ștefan, cu tot amorul fratern, se văzu silit a se despărți de Matei spre a-L trimite în streinătate ca să îmbrățișeze vreo specialitate, căci dînsul avea de singură ocupație agricultura, ceea ce apucase de la părinți.  Matei își săvîrșise studiile în Paris și revenise în brațele fratelui său, licențiat în drept.  Lunga despărțire nu răcise nicidecum aceste doo inimi tandre care erau strîns legate.  O lună trecuse numai de la înturnarea lui Matei; ei erau nedespărțiți; la teatru, la preumblări, acasă se aflau împreună; nu era cu putință să-i întîlnească cineva unul fără altul.  Ei ocupau o singură cameră, se culcau și se sculau la ora fixată, aveau aceleași obiceiuri, aceleași mulțumiri, aceleași principii.  Seara proiectaseră ca în acea dimineață să-și ia dejunul în pădurea Bănesii, în mijlocul mirosului micșunelelor și ghioceilor, și să petreacă în liniște, căci era zi de lucru și lumea ocupată de interese nu putea să turbure mulțumirile lor filosofice.  — Să ne îmbrăcăm, fratele meu, zise ștefan lui Matei.  Soarele s-ă ivit și zgomotul a început să se împrăștie pe toate ulițile Bucureștilor.  — La aceasta mă gîndesc și eu, răspunse Matei scu-lîndu-se și părăsind fereasta ca să-și lepede halatul de noapte și să-l suplineze cu îmbrăcămintea de zi.  — Eu găsesc totdauna plăcere la aceste distracții inocente, relo ștefan trăgîndu-și cizmele; nu știu dacă și dumneata, Matei, iei parte deopotrivă cu mine.  Modul viețuirei dumitale pariziane trebuie să fi devenit un obicei de care anevoie te-ai putea desface.  Am auzit de la cei carii au vizitat acea capitală a lumei că la reîntoarcerea lor aci simțeau dezgust, atît în privința marei deosebiri a clădirilor ce esistă între acelea ale Parisului eu ale Bucureș/tilor, cît și în a distracțiilor carii la noi sunt prea restrînse, ele vreme ce acolo nu-i ajunge cuiva ani întregi ca să vază atîtea mii de lucruri frumoase și demne de admirat.  — Mai întîi, fratele meu, observă Matei, știi bine că eu nu am fost în Paris decît pentru studiu.  Este adevărat că am avut destul timp ca să vizitez toate locurile de acolo, teatrele, grădinile publice, muzeele, espoziții și altele; cu toate acestea, nu s-a întipărit în mine decît suvenirea cunoștinței, căci din natură, ca și dumneata, am avut o inimă oarecum solidă.  Nu regretez Parisul; simț, din contra, o mulțumire nespusă că m-am reîntors pe pămîntul nașterei mele, unde mii de suvenire dulci îmi umplu sufletul.  Distracțiile ce-mi propui, și la care iei atîta mulțumire, îmi convin deopotrivă.  Mă las dar în dispoziția dumitale ca să faci din mine orice vei voi.  — și voi abuza de această voie ce-mi dai, fratele meu, zise ștefan zîmbind.  Pînă te vei prezenta la ministrul Justiției, ca să-i arăți diplomele de studiile ce ai săvîrșit și să devii folositor patriei prin buna întrebuințare ce vei face dintr-însele, vom merge chiar mîine, de vei voi, la moșia noastră Cătunu, unde vom petrece o săptămînă.  Acolo îți vei aduce aminte de bunii noștri părinți, unde sunt și înmormîntați, și totdeodată de copilăria noastră, de jocurile noastre inocente, de grădina plantată de însuși sărmanul nostru tată, și de o mulțime de alte lucruri carii crez că-ți vor produce multă mu-țumire.  — O!  cît ești de bun, iubitul meu frate, zise Matei îmbrățișînd pe ștefan.  E de mirare cît știi să citești în sufletul meu.  Nu îndrăzneam să-ți propui aceasta în temerea de a-ți vătăma vreun interes care să te reție în București.  În timpul acesta un servitor intră în cameră și spune lui ștefan că doi porumbei sunt fripți, înfășurați într-o legătură cu alte provizii de ale mîncării, și că trăsura îi așteaptă la scară.  — Să mergem, fratele meu, zise ștefan puindu-și pălăria, pe cînd Matei căuta pe a lui.  — Sunt gata și eu, răspunse Matei după ce a găsit pălăria.  Putem pleca.  — Domnule, să vă însoțesc și eu?  întreabă servitorul.  Sunt trebuincios să vă serv unde vă duceți?  — Nu avem trebuință de tine, Mihai, observă ștefan; caută-ți de treabă; ne putem servi și singuri.  Astăzi să ne aștepți pe la ora prînzului.  De va veni cineva să ne caute, îi vei spune că ne poate găsi după-prînz, oricine!  va voi.  — Am înțeles, domnule, zise servitorul închizînd ușa după dînșii.  Frații Lungeni se urc în trăsură și ocolesc drumul drept ce trebuia să ia, căci pe cele mai multe strade erau gropi mari și heleștaie permanente.  — îmi aduc aminte, fratele meu, că de cîte ori mergeam îa Băneasa, apucam pe lîngă poliție, iar nu pe la Mihai-Vodă.  — Vezi Matei, sunt mai mulți ani de cînd nimeni nu se ocupă de pavarea stradelor; toți critică această: neglijență și nimeni nu se gînclește a repara relele ce critică.  — Nici o înfrumusețare nu găsesc în capitala noastră de opt ani de cînd o părăsisem.  — Din nenorocire nici una; și crez că vor trece mulți ani fără să vedem vreo îmbunătățire.  După o jumătate oră, trăsura se oprește alături cu bufetul soselei ca să se odihnească caii.  Timpul era frumos, nici o trăsură nu se vedea, decît o caretă în care se afla o damă bătrînă citind o romanță franceză.  — Să ne dăm puțin jos.  fratele meu, zise Matei; nu mi-e foame încă, și avem timp să trecem și în pădurea Bănesii.  — Nici mie nu mi-e foame, iubite Matei, zise ștefan puind piciorul pe scara trăsurei, pe cînd Matei făcea asemenea.  Preumblîndu-ne pîn aceste alee frumoase și res-pirînd dulcele miros al floarei teilor, te voi întreține despre minunile ce se petrec în această grădină, atît de frecuentată de bucureștenii noștri.  Am atîtea întimplări să-ți comunic, că mi-ar trebui mai multe zile ca să ți le înșir pe toate.  — Doresc să știu tot ce s?  petrece în capitala noastră,, zise Matei apucînd brațul fratelui său și pierzîndu-se amîndoi pîn cotiturile grădinei.  Am auzit destule curiozități de la amicii carii veneau din București și cu carii mă întîlneam în Paris; socotesc însă că acele informații sunt necomplete.  — Așa crez; dar spune-mi, nu ai aflat nimic din cele ce se petrec în această grădină?  — îți mărturisesc în sinceritate că nu știu nimic, fratele meu.  — Această grădină, Matei, a devenit izvorul depra-vațiilor ambelor sexe, randevuul tutor întîlnirilor amoroase, tutor infidelităților, corumpțiilor și crimelor.  Este adevărat că cea mai mare parte a verei o petrec la moșie, îndeletnicindu-mă cu lucrarea pămîntului, dar aceasta nu m-a oprit de a frecuenta adesea capitala, unde interesele casei noastre mă chemau adesea, și a afla tot ce se petrecuse în lipsa mea.  — Pe cît îmi aduc aminte, la plecarea-mi de aici, depravarea nu era atît de mare, zise Matei așezîndu-se pe o bancă dinaintea unui jedou, pe cînd ștefan aprindea o țigară.  Lumea părea mai rușinoasă; nu zic că și atunci nu erau escepții, dar cîte o întîmplare de asemenea natură era așa de rară, încît producea o indignație generală în auzul oamenilor cumsecade.  și cu toate acestea, în secolul în care trăim, civilizația s-a introdus destul și la noi, și în măsură cu dînsa crez că și moralitatea.  — O Doamne, Matei; ce vorbești de civilizație, de secol? . . .  La noi toate se iau și se înțeleg pe dos; civilizație la noi nu vrea să zică moralitate, ci lux, vanitate, febleță de caracter, ruină. . . ,  și acestea toate nu tîrăsc după dînsele și crima?  Ce mai vrei, privind jedoul ce vezi dinaintea noastră, îmi readuce aminte o tristă împrejurare survenită în anul trecut.  Din întîmplare mă aflam pe această bancă, pe la 11 ore din noapte, cu un amic al meu.  Pe cînd mă întrețineam cu dînsul despre mai multe, ne pomenim cu un tînăr ce venea repede din partea șoselei și oprindu-se lîngă jedou, în desperarea cea mai mare, scoate un pistol din buzunar, îl bagă în gură, pe cînd eu și amicul meu, repezindu-ne spre dînsul, îi strigam să se oprească, trage. . .  și la pocnitura pistolului, nenorocitul și căzuse defigurat și fără simțire.  Eu și amicul meu rămăsesem mărmuriți.  Detunătura pistolului atrăsese mai mulți curioși, între carii se aflau și din cunoștințele mele.  Toți ne întreb; noi le comunicăm împrejurarea, esaminăm cadaverul, cînd un tînăr din mulțime îl recunoaște și cu lacrămile în ochi declară că nenorocitul fusese funcționar în Ministeriul Finanțelor; că în acea zi se îmbrățișase cu camarazii săi, luîndu-și adio și spuindu-le că se desparte de dînșii pentru totdauna.  Acel tînăr esplică în urmă cum el căzuse subt influența unui amor nenorocit, că iubise pe o streină care nu de mult timp părăsise Bucureștii spre a se duce de unde venise, și că dînsul, om slab de.caracter, în lipsă de baniy căci își tocase averea cu dînsa, și neputînd să o însoțească, avusese recurs la sinucidere.  în fine, cadaverul fu transportat la părinții lui de oamenii poliției, și eu cu amicul meu părăsirăm un loc unde venisem și pe care-l alesesem ca să ne răcorim de căldura zilei.  — Cunosc această împrejurare astfel precum mi-o spui, zise Matei; am aflat-o de la un amic încă de atuncir și mărturisesc că nu iert unui om a se lăsa biruit de o patimă care se putea șterge cu timpul.  — E prea adevărat, relo ștefan; și, în fine, se găsesc destui oameni slabi carii nu se pot lupta cu nenorocirea.  — Vezi, fratele meu, și necumpănirea în cheltuieli aduce multe rele.  Am observat pe mulți carii, fără altă avere decît o singură leafă, țin un tren de capitaliști.  In zadar m-am silit să dovedesc izvorul acestor mistere, dar mi-a fost cu neputință ca să ghicesc, afară numai dacă acești oameni își procur bani făcînd crime.  — Neapărat că asemenea oameni sunt necinstiți și criminali, precum zici, Matei; dar unii mai fini se tem de a comite crime, și întrebuințez alte mijloace mai oneste ca să trăiască în opulență.  Sunt o mulțime carii au misii particulare și pentru care li se plătesc foarte bine; unii sunt purtători de bilete dulci, alții fac pe caraghioșii, alții spioni, alții cîștig bani prin măsluitul cărților, și ce e mai de însemnat este că astăzi s-a introdus în București o modă noo, ca damele noastre în vîrstă și avute, și în neputință de mai face conchete, să atașeze pe lingă persoana dumnealor lingăi de talere pe carii natura îi înzestrează cu o frumusețe brută, în lipsă de orice altă cualitate.  Rămîne cineva în mirare observînd cît sunt de bine întreținuți: îi vezi instalați în otelurile cele mai scumpe, mobila cea mai elegantă, trăsuri, bijuterii, haine, lefuri mai mari decît ale miniștrilor, și ce este mai cu-tios, că aceste ființe nemernice carii zbîrnîiau cîtva timp In lume, fiind bine văzuți și bine priimiți pin casele ce irecuentau, se fac nevăzuți și pier ca nălucile din lume după ce sunt abandonați de întrețiitoarele lor.  Atunci se reîntorc la teapă, vînd tot ce cîștigaseră, înșală pe toți nerozii, ajung în cele din urmă să mănînce de la circiumă pe datorie; iarna tremură în casă și nu au paltoane să iasă în oraș, căci sunt ipotecate pe la uzurari carii cer dobîndă cîte un galben la galben pe lună, și cînd vreo trebuință neapărată îi silește să iasă, îi vezi umblînd în cîte o jachetă soioasă și aceea împrumutată de la un altul ca dînșii, cu capul în jos, făcînd puțină vorbă cu cunoștințele pe pod și țiind mîinile, ca să nu le degere, în buzunarele de la spate ale hainei, în lipsă de mănuși de jacmar.  Vezi dar că nu e de mirare ca după toate acestea să ajungă la estremități, să săvîrșească crime.  S-a dovedit mulți din acești oameni, intrînd în case oneste și neîntîlnind pe nimeni, fură tot ce se prezintă înaintea lor; iar găsind pe cineva lipsit de ajutor, îl sugrum fără milă, sparg sipete, scrinuri: și alte mobile, cu mare artă, își garnisesc bine buzunarele și se fac nevăzuți.  — Acestea sunt consecințele viciului, fratele meu; dar ceea ce mă surprinde mai mult și nu poci înțelege este că asemenea mizerabili cum pot fi priimiți în case și în societăți onorabile?  — Nu întîmpină cineva greutate de a se introduce în societăți, căci așa e lumea.  Dacă un om este galant și cu parale, și dacă lucesc cîteva briliante la piept și la degete, e bine văzut și bine priimit; nimeni nu-l întreabă nici cine este, nici cum îl cheamă; criticile încep după naufragiu.  — Ca după obicei, întrerupse Matei.  — Dacă întrebi potecile acestei grădini de lumea ce  o calcă, una îți va spune că într-o seară a priimit pe un om căsătorit cu o amantă și după trecere de o oră pe soția lui cu un amant, și că cîteodată s-a întîmplat să se întîlnească piept la piept și să se prefacă a nu se recunoaște.  — Acestea sunt menajuri condiționale, fratele meu.  Mi s-a întîmplat să auz că asemenea mizerii se urmez și în alte țări streine.  — Ascultă, Matei, aceasta nu e totul; vei afla alte mizerii, precum le cualificași dumneata, care-ți sunt poate necunoscute și pe care nu crez să le fi auzit: m-am mai informat după la unii, alții, că cofetarul care ține bufetul acestei grădini- păstrează o dulceață particulară cu cantaride pentru praticele bune.  Aceste pratice sunt vreo cîteva dame venerabile, carii nemaiputînd conta pe succesul atracției lor fizice, âu recurs la efectul acestor insecte ce trimit pe fiecare zi cîte un elegant la institutul Mărcuța.  De te vei adresa unui boschet, îți va spune că un bărbat își adusese soția amantului care o aștepta, și că pentru o asemenea delicată și onorabilă mijlocire din partea bărbatului, amantul îi plătea bine.  Un alt boschet îți va mărturisi că o femeie devenise amanta bărbatului sorei sale, și că din această cauză sărmana sa soră ofticase și murise.  De vei trece mai departe, vei afla că o bătrînă carea, după ce-și mîncase averea cu eleganții, și în lipsă de amanți la modă, își rechema suvenirile trecute într-un mod înjositor.  șl multe altele, iubite Matei.  Ori pe unde te-ai întoarce, ai afla cîte ceva nou.  Termin dar descrierea acestei grădini căci te-ar obosi în punctul că nu ai mai fi în stare să mă asculți.  — Tremur auzind acestea, dar din norocire că asemenea grozăvii sunt rare.  In acest moment privirile fraților Lungeni se opresc asupra unui om din popor care era acoperit de o bluză compusă de petece și găurită în mai multe locuri.  Acel om părea foarte preocupat; el se uita pîn toate părțile; ar fi crezut oricine că el pierduse ceva.  Pe o bancă găsește o panglică, se repede, o ia și se depărtează încet strîngînd panglica, băgînd-o în sîn și reîncepînd eserci-țiul său cu aceeași preocupație.  ștefan începe a rîde.  Matei, în mirare, îl privește ca cum ar fi căutat să ghicească subiectul rîsului fratelui său.  — Uitasem să-ți spui, iubite Matei, că în toate diminețile, o mulțime de zdrențăroși, ca cel ce văzuși, fac inspecția generală a grădinei.  Ei găsesc diferite obiecte,, precum: ace de cap, coafiure, panglice, batiste, resturi de țigări și cîteodată ceasornice și bani.  Aceasta este concluzia scenelor amoroase ce se petrec nopțile de vară în grădina chiseleff.  — știu destule și mai mult decît trebyie, zise Matei posomorit.  Eu unul nu mă voi preumbla decît foarte rar în această grădină devenită cuibul viciurilor.  Matei se sculase după bancă.  ștefan îi ia brațul și amîndoi se îndreptez spre poteca care conducea la trăsură.  — Este timpul ca să mergem în pădurea Bănesii, zise ștefan cînd se apropiă de trăsură.  Caii sunt bine odihniți și astăzi mă simț ca niciodată, cu un mare apetit, eu care am un stomac foarte slab.  — Vom face dar onoare porumbeilor fripți, zise Matei sărind în trăsură.  — Așa mi se pare, adăogă ștefan după ce se așeză lîngă Matei.  Vizitiul, care, în așteptarea stăpînilor săi, se dase jos să se răcorească cu un pahar de rachiu de la bufetul grădinei, se suise la postul său îndată ce-i zărise de departe, și dete limbă cailor cînd îi văzu așezați.  — E de prisos să-ți mai spui că mergem la pădurea Bănesii, zise ștefan vizitiului cînd trăsura începu să pornească.  — știu aceasta, domnule, răspunse vizitiul.  Mihai a avut grijă să mă înștiințeze cînd mi-a zis să înham caii.  — Bine, bine.  Să oprești la poarta intrărei în pădure, îi zise ștefan silindu-se a aprinde un chibrit și neputînd reuși din cauza unui mic vînt ce adia ușor.  Văz că nu voi putea fuma din această țigară, adăogă el, întorcîn-du-se spre Mihai.  Voi fi silit să renunț pînă vom ajunge la pădure.  S-a înrădăcinat atît de mult în mine gustul tutunului și mulțumirea de a fuma neîncetat, încît pe tot momentul trebuie să-mi năbușesc pieptul de acest fum otrăvitor.  — Să ne oprim puțin, fratele meu; te voi ajuta să aprinzi țigara împiedecînd cursul vîntului cu pălăria mea.  — Nu e trebuință, Matei; mai- întîi, peste cîteva minute vom fi așezați pe verdeață dinaintea dejunului nostru.  și zicînd acestea, ștefan azvîrlă țigara și bagă mîna în buzunar ca să scoață batista.  Curios lucru!  adăogă el surprins.  Am uitat să iau o batistă de acasă.  — Trebuie să fie intr-un alt buzunar, observă Matei, îmi aduc aminte foarte bine că o aveai în mină cînd ne aflam așezați pe banca din grădină.  — Negreșit că am uitaț-o acolo; cu toate acestea este prea cu putință ca să o fi pus din nebăgare de seamă într-un alt buzunar.  ștefan cată pin toate celealte buzunare ce mai avea la haine și nu găsește batista.  Mirarea sa fu mare cînd se încredință că-i lipsește și punga.  — Vezi bine că pe bancă trebuie să o fi lăsat, de vreme ce nu o găsești, îi zise Matei care-l observa.  — Am meritat această lecție, strigă ștefan.  Din nenorocire însă că nu aveam într-însa decît cinci galbeni și vreo cîțiva sfanți.  — Ce înțelegi prin această lecție?  întreabă Matei surprins și neputînd înțelege bine ce-i spunea fratele său.  Nu cumva banii despre carii vorbești îi aveai legați în vreun colț al batistei?  Să ne întoarcem; să nu pierdem timpul.  Poate să fie încă pe banca unde am șezut.  — Acum e de prisos, zise.  ștefan zîmbind.  Banii îi aveam în pungă și punga nu o mai găsesc; înțelegi bine că mi-a furat-o.  — Cine?  — Negreșit că unul din acei pungași zdrențoși din carii ți-am arătat.  — Cum se poate?  zise Matei uimit; eram doi, și unul din noi ar fi putut surprinde pe acel cutezător.  — Acei zdrențoși cunosc în perfecție arta de a fura fără să simți.  Negreșit că vreunul ascuns la spatele băn-cei pe care ședeam a șters și punga și batista din buzunarele de la spate.  Aceasta s-a mai întîmplat și la alții, chiar din cunoștințele mele au simțit asemenea pierderi în onorabila grădină chiseleff.  Dar ce e pierdut e pierdut; să nu ne mai gîndim.  Iată că am ajuns; să ne dăm jos.  Trăsura se oprește dinaintea porței de la pădurea Bănesii.  Matei ia legătura cu proviziile pentru dejun, și dă doi sfanți vizitiului zirîndu-i să treacă cu trăsura lingă hanul de mai-nainte, unde să-și cumpere de ale mîncărei și să odihnească pînă la înturnarea lor.  După aceea reunește pe fratele său care îl aștepta pe poteca pădurei.  — Să trecem lîngă micafîntînă din vale, îi zise ștefan luîndu-i brațul.  Acolo este o apă minunată și sper că o vei găsi mai bună decît aceea de Dîmbovița.  — Aș dori mai întîi să facem cîteva fururi pîn pădure, zise Matei.  Este multă vreme de cînd nu am mai văzut aceste locuri.  — Cu plăcere, iubite Matei; și ai dreptate căci apetitul se mărește în proporție cu preumblarea.  Lasă mai întîi legătura cu proviziile noastre lîngă acest arbore și o vom relua înturnîndu-ne.  Zicînd acestea, Matei lasă legătura ce ținea și amîn-doi străbat mai multe poteci ale pădurei ascultînd cu o vie mulțumire cîntecile pasărilor de tot felul.  Trecînd pe lingă pavilionul din mijlocul pădurei, ei se opresc puțin ca să observe mai multe caricaturi făcute cu creionul pe ziduri și să citească o mulțime de grifonage, care de care mai scandaloase.  — Bagi de seamă aceasta, fratele meu, zise ștefan trecînd cu Matei spre fîntînă: parte din bucureștenii noștri, nu destul că sunt depravați, ba încă găsesc lăudabil de a arăta și într-un loc public imoralele fapte ce săvîrșesc pe toate zilele și care sunt, poci zice, singura lor ocupație.  — Curios lucru!  zise Matei cu mîhnirea în suflet; nu e cu putință să trec într-un loc public ca să nu văz decît viciuri.  Oare virtutea nu o poate întîlni cineva pe nicăiri?  — Sunt mai mulți ani de cînd a fugit, strigă ștefan.  și este cu putință ca ea să stea la un loc cu atîția ine-mici puternici î. . .  Dar ce mai vorbesc de asemenea lucruri; cînd ne-ar auzi cineva, ar începe să rîză de noi și să răspîndească în lume vorbă că sărmanii frați Lungeni au căzut în doaga lui Diogen și că toți filosofii moderni sunt comparativi celor carii se adăpostesc în stabilimentul Mărcuței.  înțelegi bine că în locurile publice frecuéntate de depravație nu este permis nici măcar a vorbi de virtute în temerea de a nu fi tratat de smintit; cu toate acestea sunt escepții multe, căci altfel am fi pierduți.  Dar iată fîntîna; să ne așezăm aci pe verdeață.  — Ce apă limpede!  zise,Matei cu admirație.  De ar fi rece pe cît pare a fi gustoasă!  — Este foarte bună, răspunse ștefan, care desfăcuse legătura cu provizii.  Apa de la Herăstrău însă este și mai rece, poci zice și mai gustoasă.  Am făcut o bună comparație; aceea îmi place mai mult.  — Cum de nu am mers" acolo? . observă Matei tăind felii dintr-o jimblă care nu atîrna decît trei litre și aceasta cu consimțimîntul. . .  — Grădina de la Herăstrău este destul de retrasă, -unde am fi putut găsi o tinichea ca să bem apă, de vreme ce aci ar fi trebuit să o bem în pumni, dacă Mihai nu avea îngrijirea de a pune un pahar în legătura cu provizii.  — Acolo nu am fi fost singuri, iubite Matei zise ștefan mușcînd dintr-un picior de porumbel.  Afară de aceasta, nu am fi fost nici bine priimiți, căci cofetarul sau mai bine stăpînul aceii grădini, care este un grec, privește cu o mină respingătoare pe necunoscuți și mai cu seamă pe cei carii anunță că nu-i vor destupa cîteva butilii de șampanie.  — Dacă nu am uitat, grădina de la Herăstrău era odată foarte priimitoare și stăpînul ei avea o bună conduită cu toată lumea, chiar cu acei oameni carii veneau să se preumble fără ca să ia cel puțin o cafea.  — Lucrurile s-au schimbat de atunci, zise ștefan, care terminase și cel de al doilea picior de porumb și se ocupa cu distrugerea restului.  In acel timp, stăpînul grădinei avea nevoie să-și atragă pratice, căci abia deschisese grădina, și de aceea priimea și pe bun și pe rău deopotrivă.  Atunci nici că se găseau la dînsul vinuri streine; dar de vreo cîțiva ani, de cînd o mulțime de streine au venit în București ca să stoarcă de parale pe vanitoșii noștri, toate dejunurile, toate prînzurile și su-peurile fine în acea grădină se fac vara.  înțelegi dar că grecul a făcut bani și că noi nu am fi găsit loc nicăiri, căci ori pe unde te-ai fi întors, ai fi văzut locurile prinse de grupe amoroase.  și afară de aceasta, am fi intrat în dizgrația unui funcționar însărcinat cu buna ordine care frecuentează adesea acea grădină.  — și pentru ce, fratele meu?  — Pentru că acel onorabil funcționar se supără prea mult cînd vede necunoscuți asistenți la petrecerile du-misale amorozo-șampaniale.  — Se vede că nu prea are mult de lucru la dregă-toria ce dirige, observă Matei mușcînd dintr-o.  bucată de cașcaval de Penteleu.  În acest moment, doo călugărițe trec pe lingă dînșii și salută pe ștefan care ridicase capul cînd le auzise umblînd.  ștefan le înapoiază salutarea și, după ce ele se depărtează în pădure, începe a zîmbi.  — Se vede că cunoști pe aceste călugărițe, zise Matei mușcînd din prăjitură.  — Negreșit, răspunde ștefan.  N-ai văzut cînd m-au salutat.  — Am observat aceasta, zise Matei.  Cine sunt?  — Cea mai tînără dintre ele, căreia îi zicea odată Nodreanca, s-a călugărit, nu de bună voie, ci silită de oarecari împrejurări foarte curioase.  Cea bătrînă, ce-i zicea Bruneasca, s-a călugărit tot din împrejurări nu mai puțin curioase decît ale celei dintîi.  Viețuirea amînduror formează cîte o istorie completă, demnă de cunoscut; nu știu însă dacă ești dispus să mă asculți.  — Totdauna te-am ascultat cu plăcere, fratele meu.  și mai întîi, cele ce-mi spui nu sunt lecții pentru mine?  — Ei bine, Matei, de vreme ce este așa, și fiindcă vom sta aici cel puțin doo ore încă, căci nimic nu ne silește ca să plecăm, te voi întreține despre călugărița cea mai tînără.  Dar mai întîi îți voi face descrierea unei petreceri de loto într-o seară de iarnă în casa Nodrea-nului, bărbatul acestei călugărițe, căci din acea seară își și ia începutul istoria ei.  CAPITUL II  O ADUNARE DE MAHALA  Sunt mai mulți ani de cînd s-a introdus în adunările noastre de iarnă jocul lotoului, care este așa de inocent cît și oarecum amuzant, și mai cu seamă pentru acele familii puțin avute, carii își petrec nopțile fără ca să le coste nimic.  Pe orice uliță și în orice societate și-ar îndrepta cineva pașii în nopțile de iarnă, ar fi sigur că va întîlni o mulțime de dame, domnișoare, bărbați tineri și bătrîni, împrejurul a doo sau trei mese de loto, silin-du-se, care de care, cînd îi ajunge rîndul, să surnumească cifrele după bilele ce scoate din săculeț cu epitete mai mult sau mai puțin spirituale, - și se întîmplă foarte adesea ca să se strecoare în surnumireâ cifrelor trivialități, răutăți, critici și vorbe picante, conform educației personalului ce compune societatea.  Voi face dar tabloul personalului și modul petrecerei societăței ce frecuenta casa Nodreanului.  Doamna Nodreanca fixase cîte o seară pe săptămînă ca să se strîngă acasă la dînsa persoanele ce compuneau adunările obicinuite ale mahalalei, ceea ce se și urma regulat de mai multe săptămîni.  Dar în măsură cu înaintarea timpului, se strecurau din vreme în vreme necunoscuți subt diferite numiri și titluri cînd erau recomandați la intrarea lor într-o casă, spre esemplu: că erau din cutare provinție și că-și trag originea din cutare familie istorică, pe care nu o cunoștea nimeni, căci neapărat nu se ocupase cu lectura istoriei sau nu aveau poate timpul de a căuta și de a constata origina familiilor acelor domni în cărțile respective.  Cu toate acestea se în-tîmpla mai totdauna ca acele familii istorice să-și tragă origina după taraba unei măcelării sau după lavița unei cîrciumi, părăsind șorțurile acelor onorabile comerțuri ca să se introducă în societăți prin mijlocirea capitalului ce realizase în mai mulți ani.  Intr-o sîmbătă seara era mulțime în casa Nodreanului.  Doo camere spațioase destinate pentru priimire nu erau destul de încăpătoare ca să conție numărul invitaților.  Jocul lotoului începuse: multe persoane carii nu găsise loc împrejurul meselor ocupau cîte un scaun și țineau cartoanele pe genuchi.  în capul celei dintîi mese se afla o cucoană bătrînă și uscată, care purta niște ochelari fără coade, atîrnați de vîrful nasului și care își acoperise capul de un bonet alb cu funte mari; la dreapta și la stînga ei erau așezate cinci fete ale sale, toate trecute în vîrstă și aspirante la maritagiu; aceste șase dame compuneau familia Bărzoaielor, carii veneau înainte de toți și de toate ca să ocupe locurile principale; negreșit ca să atragă privirile societăței și să se găsească pețitori pentru acele cinci odoare carii gemeau subt jugul speranței de mai mulți ani.  Cu toate acestea ele nu lipsise de a se lupta în contra naturei ingrate, biruind-o prin buna întrebuințare ce făcuse din tinerețea lor.  La o altă masă erau așezați un domn bătrîn cu tînăra dumisale consoartă și juca loto de nevoie, ca să nu-și piarză din vedere mironosița care avea o figură vicleană și niște ochi ce se preumblau neîncetat pe tinerii carii se aflau vizavi de dînsa.  Acestuia îi zicea domnu Gog-man, care, din economiile ce făcuse în viață, cumpărase mai multe moșii și o femeie tînără, frumoasă și de familie bună.  Lîngă doamna Gogman se instalase cu forță o văduvă cu cincizeci ani în spinare și pretindea că în lăsatul de sec abia atinsese de al doozeci și noulea.  In toate adunările se așeza lîngă doamna Gogman sperînd că din mulțimea curtezanilor acesteia, carii se așezau vizavi de dînsa, va atrage privirile vreunuia și asupra încîntă-toarei dumisale creaturi care purta cu cochetărie o coa-fiură încărcată de pompoane și de flori a căror greutate era în cumpănă cu capul său.  Ar fi presupus cineva că acea damă căreia îi zicea doamna Bîlcioaia purta doo capete demne de espus la vreo menajerie.  Alături cu doamna Bîlcioaia se afla o damă cu o talie de tambur-major, care se împodobise cu toate bijuteriile ce avea acasă.  Figura ei era portretul fidel al unei pasări care se tînguie noaptea, și era așa de strînsă în corset încît abia putea respira.  Această damă era măritată din amor cu un domn Brunescu, om în vîrstă, scurt, uscățiv, purtînd niște ochi de pisică în fundul capului, un nas comparativ cu ciocul unui vultur, al cărui vîrf intra în linie curbă într-o gură deschisă totdauna ca să asculte politica țărei, chiar atunci cînd nu se trata de dînsa.  Domnu Brunescu conta foarte mult pe onoarea odoarei dumisale, ceea ce îl făcea ca în toate adunările unde era tîrît de dînsa să-și aleagă un loc care era mai retras și să se anueze după voie.  Un domn la modă, care nu de multă vreme începuse să zbîrnîie în lume, era neîncetat așezat lîngă doamna Bruneasca.  Acestuia îi zicea domnu Mirinescu, care trecea în lume de atașe al doamnei Bruneaschi și care nu îndrăznea să deschiză gura într-o societate decît numai cînd elefantul dumisale îi da voie.  In adevăr, domnu Mi-rinescu era bine făcut, bun băiat, dar nu prea avea parale; și ca să și le poată procura, hotărîse să înghițâ cîte trei sau patru hapuri în doozeci și patru ore.  'Ce e drept, hapurile erau foarte mari, anevoie de luat, dar doamna Bruneasca îi observa că ele nu pot supăra pe o fragă care se bucură de o constituție atît de solidă.  Cu toate acestea ele făceau un efect contrariu, căci pe doamna Bruneasca o îngrășa peste măsură, iar pe sărmanul domnu Mirinescu îl redusese subt forma unei caracatițe.  Vizavi de domnul și de doamna Gogman, și de doamnele Bîlcioaia și Bruneasca, se aflau trei domnișori dintre carii, cel dintîi, căruia îi zicea domnu Repezeanu, purta un gheroc foarte ros, dar curat și încheiat de sus pînă jos ca un militar; atît numai că seara haina neagră nu se cunoaște dacă este noo sau veche.  Pe deasupra gherocului, acest domn, care neapărat avea vederea scurtă, atîrnase o mică lornetă de gît pe care o aducea din vreme în vreme la ochi ca să cunoască cifrele, deși cîteodată le însemna fără să se serve cu acea sticlă.  Al doilea domnișor, eare-și dregea neîncetat părul frizat și căruia îi zicea domnu Verigescu, lăsa să se vază un lanț falș de ceasornic, agățat de o jiletă albă, deși timpul era foarte aspru și etichetă nu esista în acele adunări.  Cel de al treilea domn, pe care-l înzestrase natura cu un gît de cocor și cu o statură de o înălțime rară, și care era fiul răposatului Săpunescu, era acoperit de un frac sau mai bine de un cvecher care se vede că-l purta de mai mulți ani, căci talia acei haine nu corăspundea nicidecum cu talia [lui]; după amîndoi umerii acestui domn se ridica doo gulere ale cărui vîrfuri îl țineau neîncetat cu nasul în sus, ceea ce da domnului Săpunescu un aer foarte arogant.  A treia masă era ocupată de bărbați, dame și domnișoare carii aveau privirea și spiritul pironite pe cartoane, în temerea de a nu scăpa vreun număr din vedere.  Domnul Nodreanu lipsea de mai multe zile, căci el plecase la o moșie, unde-l chemau interesele pentru mai multă vreme.  Consoarta dumisale, care era frumoasă, tînără și bine făcută, nu lua parte la jocul lotoului căci, ea stăpînă de casă, urma să se ocupe cu priimirea și cu tratamentele invitaților.  — Dar așezați-vă odată, strigă bătrîna Bărzoaie; a trecut un ceas și numai o partidă am jucat.  — Aveți toți cartoane?  întreabă doamna Nodreanca, învîrtindu-se între invitații săi.  — Eu aș voi să le schimb, zise una din domnișoarele Bărzoaie.  — Pentru ce să le schimbi, cucoană Aristițo?  observă doamna Bîlcioaia.  Abia o partidă s-a jucat, și le găsești rele pentru că n-ai cîștigat.  Așteaptă cel puțin vreo trei sau patru partide; și afară de aceasta abia sunt de ajuns pentru toți.  — Cine strigă numerile?  întreabă doamna Gogman, adresîndu-se către domnu Repezeanu.  — Dacă aveți plăcere, le voi striga eu, răspunse acesta, uitîndu-se cu lorneta ca să găsească săculețul cu bilele, pe cînd domnu Gogman călca pe consoarta du-misale pe picior, ceea ce însemna ca să nu se prea adreseze către tineri.  — Eu le strig, zise domnu Mirinescu, arătînd săculețul cu bilele și uitîndu-se drept în ochii doamnei Bruneaschi.  — Aide, sînteți toți gata?  relo bătrîna Bărzoaia; știți că s-a strîns treizeci firfirici în caniotă!  — A!  dacă i-aș putea cîștiga!  strigă o domnișoară Bărzoaie sărind pe scaunul său, voind să arate printr-aceasta că era sprintenă și ușurică; dar scaunul nu fu destul de solid ca să reziste unei asemenea greutăți; el se sfărâmă și acea domnișoară era să cază dacă surorile sale, carii prinsese de veste, nu o rețineau.  Ah!  Dumnezeul meu, adaogă ea; cît p-aci era să caz.  Ce șubrede scaune are doamna Nodreanca!  — Ai dreptate, domnișoară, încuviință doamna Bru-neasca.  In viață-mi nu mi s-a întîmplat să se cletene un scaun cu mine; dar aci mă tem foarte că voi cădea și eu ca dumneata.  Doamna Nodreanca, care era o damă bine crescută, le aduce doo fotele fără a se supăra de puțina delicateță a acelor dame; ea se mulțumește numai a le răspunde că dacă ar fi băgat de seamă unde se așed, le-ar fi adus fotele îndată și că dacă pusese scaune, aceasta o făcuse în vederea ca să aibă loc mai mulți invitați.  — Tăcere că începem, relo bătrîna Bărzoaie, care părea a fi prezidentul adunărei și care făcea cu fetele sale mai mult zgomot decît toți.  Începi de trage, domnule Mirinescu.  — Ochelarii, strigă domnu Mirinescu cu o voce de pisică, după ce scoase o bilă din săculeț.  — De nu i-aș fi avut în doo locuri, m-aș fi făcut foc pe dumneata, domnule Mirinescu, zise bătrîna Bărzoaie însemnînd numărul 88 pe amîndoo cartoanele.  — Eu nu-l am nicăiri, zise doamna Gogman.  — Nici eu, observă domnu Verigescu.  — Anii cucoanei Bîlcioaii, reîncepu domnu Miricescu scoțînd o altă bilă cu nr.  40 și începînd a surîde ca o mireasă, crezînd că printr-aceasta pronunțase o vorbă de spirit.  — Ei, bată-te sănătatea, domnule Mirinescu, zise doamna Bîlcioaia; negreșit că trebuie să fie doozeci și noo în cap; i-am împlinit în lăsatul de sec.  — Dacă nu mă înșel, este nr.  40, observă domnu Să-punescu, care își aruncase ochii pe bila ce scosese din săculeț domnu Mirinescu.  — Da, da, este 40, zise doamna Bruneasca rîzînd.  Auzind acestea, doamna Bîlcioaia sare cu furie după  scaun; în săritura ce face îi cad mai multe flori din cap.  — E de mirare, domnule, ca să îndrăznești să vorbești ceea ce nu este, strigă ea aruncînd o căutătură furioasă asupra domnului Mirinescu.  Nu cumva dumneata mi-ai văzut biletul de botez sau mă cunoști după măsele că am această vîrstă?  — Nu te ofensa, cucoana mea, îi zise doamna Bruneasca pe cînd sărmanul Mirinescu se ghemuise după dragonul său.  Trebuie să aibi această vîrstă; nu-ți aduci aminte că dumneata erai logodită cînd eu mă jucam încă cu păpușile?  — Nu eram nici o logodită, îi răspunse doamna Bîlcioaia cu dispreț.  și dumneata te-ai jucat totdauna cu păpușoi, iar nu cu păpuși.  — Atunci nu știi ce vorbești, cucoană Bîlcioaio, relo doamna Bruneasca, care începuse și ea să se înfu-  rieze.  Prea vrei să te faci mititică; mai întîi întreabă și pe domnișoara Zinca Bărzoaia, care era și dumneiei împreună cu noi.  '  Auzind bătrîna Bărzoaie că pe fata ei o amestecă în vîrsta doamnelor Bîlcioaei și Bruneaschi ridică capul, se scoală repede după scaun cu o mînie grozavă, și prin mișcarea ce face, ochelarii îi sar deodată din vîrful nasului.  — Mă rog, mă rog, ce zici?  strigă ea adresîndu-se către doamna Bruneasca.  Nu cumva pe fetele mele le puneți în rîndul dumneavoastră, cucoanelor, cînd nici cea mai mare n-a împlinit șaptesprezece ani? . . .  Să faceți bine ca altă dată să nu mai vorbiți de fetele mele, c-o să vă pară rău.  Luați-vă de păr cît poftiți, dar nu-mi amestecați și fetele în daraverile dumneavoastră.  Auzi, auzi, să zică că fetele mele au copilărit cu dumnealor! . . .  Mega și chirie! . . .  și, zicînd acestea, bătrîna Bărzoaie își face cruce, se reașază la locul său și își atîrnă ochelarii de vîrful nasului.  Atît doamna Bîlcioaia cît și doamna Bruneasca nu se hotărăsc a răspunde bătrînei Bărzoaie, care căuta cu luminarea pricină de gîlceavă și anevoie ar fi scos-o la căpătîi cu dînsa.  — Nu-mi poate trece, pentru Dumnezeu!  relo în fine doamna Bîlcioaia.  Auzi, eu de patruzeci ani! . . .  dar ia spune-mi, mă rog, domnule Mirinescu, o femeie de patruzeci ani mai face copii?  — Dar ce, dumneavoastră ați făcut vreunul?  întreabă domnul Săpunescu fixînd pe doamna Bîlcioaia.  — Da, domnule, răspunse aceasta; în anul trecut am făcut un drăguț de îngeraș, să-l soarbă cineva cu lingura.  — Curios mi se pare î observă domnu Verigescu.  Am înțeles, cucoană Bîlcioaia, că dumneavoastră sînteți văduvă de mai mulți ani, și nu pricep cum ați făcut un copil în anul trecut! . . .  — îmi pare rău, domnule, că te amesteci unde nu-ți fierbe oala, îi răspunse cucoana pomponată și înflorată.  Ai face mai bine să pricepi și să înțelegi că iarna nimeni pe pămînt nu poartă jiletă albă decît dumneata.  — Cel puțin eu îți mărturisesc, cucoana mea, zice acest domn ofensat, că nici eu nu am văzut pe vreo damă puind o grădină cu flori pe cap, ca dumneata.  Mă iartă, dar parcă ești o bre. . .  — Ah!  ce obrăznicie, strigă doamna Bîlcioaia făcîn-du-se că leșină.  Curînd o.sticluță  cu odicolon că-mi vine rău.  și zicînd acestea, ea se lasă pe spate.  Doamna Gog-man, care se afla lingă dînsa, o stropește cu odicolonul ce-i trecuse doamna Nodreanca, și domnișorul cu jileta albă, ca să evite scandalul ce se pregătea în contra sa, se face nevăzut din adunare, cu toate că nici o damă nu se gîndea a-i face imputări, căci doamna Bîlcioaia merita această lecție.  Mirinescu era în punctul de a se lăsa de jocul lotoului și de a trece săculețul cu bile la un altul, dar doamna Bruneasca îl reține lîngă dînsa apucîndu-l de pulpana hainei.  In fine, doamna Bîlcioaia își revine în sine, și fiindcă domnul cu jileta albă plecase din adunare, liniștea se stabilește.  — Domnule Mirinescu, fii bun de strigă numerile cum trebuie; ai văzut ce izvorăște din glumele dumitale!  — Fiți sigură de aceasta, cucoană Virginio, zise îndată tînărul.  Veți vedea că de acum înainte nu-mi voi mai permite glume în considerațiunea observațiunei ce-mi faceți.  șaptesprezece, cinci, treizeci și trei; adăogă el după ce scoate trei bile din săculeț.  — Nu prea iute, domnule Mirinescu, observă bătrîna Bărzoaie; asta este cusurul dumitale; umbli ca poștia. . .  Ah, Dumnezeul meu! . . .  bticatele îmi vin la gură. . .  Mi se pare că erau prea grase, și ticăloasei mele de bucătărese îi zic totdauna: Frusino, nu-mi plac bucatele grase; acum dacă te vezi într-un morman de grăsime, căci eu cumpăr orice cu îndestulare, pui ca nebunul cît ai dinaintea ochilor; dacă s-a cumpărat mai multă decît trebuie, oprește și pe mîine. . .  curios lucru î ce greață am astă-seară; va trebui să iau trei hapuri de ale lui Morizon cînd mă voi pune în așternut.  Dar nu mai scoți vreun număr, domnule Mirinescu?  le strigi prea urît; cînd prea multe, cînd nicidecum?  — Așteptam să isprăviți ceea ce aveați de spus, îi răspunse el scoțînd un număr din săculeț.  Doozeci și unu.  — Il am în doo locuri!  strigă domnișoara Bărzoaie sărind pe fotoliul său.  — Bagă de seamă, cucoană Zinco, să nu sfărâmi prin sbriturile dumitale și fotoliul ce-ți aduse doamna Nodreanca, observă doamna Gogman care nu, putea suferi pe toată familia.  — Ai mare greșală, doamnă Gogman, zise bătrîna Bărzoaie; fetele mele nu sunt grele, și dacă sar mereu pentru fitece lucru, pricina este că sunt prea vii, prea deștepte, prea zburdalnice; vezi, tinerețea așa e, bat-o pîrdalnecu.  îmi aduc aminte că și eu făceam ca dînsele cînd eram tînără.  și fetele mele îmi semăn întru toate.  — Patruzeci și noo, strigă domnu Mirinescu, scoțînd o altă bilă din săculeț.  — Să-l bată Dumnezeu că nu-l am pe nici un carton, zise bătrîna Bărzoaie.  Ce neroadă sunt de nu mă țiu de un fel de cartoane!  Ieri alesesem pe cele bune și astăzi le schimb pe altele rele.  — Ce, s-a mai strigat numere?  întreabă domnu Gogman, care de cîteva minute avea ochii ațintați pe lor-neta vizaviului său.  — S-a mai tras multe, îi răspunse domnu Mirinescu.  — Atunci, mă iertați, adăogă domnu Gogman. . .  n-am băgat de seamă. ,  mă gîndeam la oarecare interese ale casei.  Fii bun, domnule Mirinescu de-mi spune ce numere au ieșit acum în urmă?  — Patruzeci și noo, doozeci și unu și șaptesprezece.  — N-am pe nici unul din aceste numere, relo domnu Gogman.  — Domnule Gogman, ar trebui să bagi seama, zise bătrîna Bărzoaie ridicînd capul.  Cînd cineva joacă loto nu trebuie să vorbească, nici să se gîndească la interesele casei, decît numai cînd este acasă.  — Cucoană, te rog să-ți cauți de treaba dumitale, și fă bine de nu te amesteca de ceea ce fac alții.  Ori poate nu ești bine unde ai mîncat bucatele grase?  — Nu ești complezant cîtuși de puțin cu damele, domnule Gogman.  Cînd începi să vorbești, îmi vine greață.  — Prea ești grețoasă, cucoană.  — Aferim!  iaca vorbă! . . .  dar nu voi să mă supăr, fiindcă te cheamă domnu Gogman.  Nu mi s-a întîmplat să auz în viață-mi un nume mai pocit ca al dumitale și care să se potrivească cu dumneata.  — Bine că numele dumitale este mai breaz, zise domnu Gogman bătrînei Bărzoaie.  — Treisprezece, strigă tare domnu Mirineseu, voind să precurme disputa.  — Nu mi-a plăcut niciodată să.  am cartoane cu punc-tu lui Iuda, zise îndată bătrîna Bărzoaie, care nu-și pierdea cumpătul, fiindcă era prea obicinuită cu certurile, îmi aduc aminte că bucătăreasa mea pune ceapă multă în bucate.  Ceapa este pricina de mi s-a stricat stomacul.  — Noosprezece.  — Uite, frate, că uitai: cum ziseși, domnule Miri-nescu?  — Noosprezece.  — Dar mai-nainte?  — Treisprezece.  — Dar naintea lui treisprezece?  — Atunci va trebui să le reîncep pe toate.  — Așa, domnule; reîncepe-le pe toate, te rog, fiindcă sunt sigură că am scăpat doo sau trei numere din vedere.  Uite, dacă mi-o mai pune vreodată ceapă multă în bucate, oi să gonesc pe ticăloasa mea de bucătăreasă, îmi aduc aminte că tot din pricina asta am fost bolnavă acum doo săptămîni.  Mi-e frică numai că nu mai am hapuri pentru astă-seară. . .  Ce număr a ieșit naintea lui treisprezece, domnule Mirineseu?  — șaptesprezece.  — îți mulțumesc, acum poți urma; am doo caterne (patru în rînd).  — Eu nu am nici unul, zise cu întristare doamna Bruneasca. . .  De ce nu tragi și pentru mine, domnule Mi-rinescu?  Asta nu este frumos.  — Cînd aș fi în sac ca să poci vedea bilele, numai pentru dumneata aș scoate, doamna mea; răspunse grațiosul domnu Mirineseu.  și doamna Bruneasca începu să zîmbească, ca cum ar fi rămas îneîntată de acest răspuns al atașeului său, căruia îi aruncă pe furiș o căutătură amoroasă.  — Aștept pe noozeci și pe patrusprezece, zise bătrîna Bărzoaie.  — și eu am un catern!  strigă o tînără fată de la a treia masă.  — Curios lucru!  zise domnu Săpunescu, care părea prea distrat N-am pus pînă acum mai nici un număr. . .  Mi se pare că am prea urîte cartoane. . .  dafc asta nu mă face să mă mir, căci sunt prea nenorocit la acest joc! . . .  Nu-mi aduc aminte ca să fi cîștigat odată măcar.  — Optzeci și noo, strigă domnu Mirinescu, scoțînd un alt număr din sac.  — Ah!  Dumnezeule! . . .  ce aproape este de numărul noozeci care-mi lipsește!  — Treizeci și unu.  — Treizeci și unu?  strigă domnul care purta lornetă; așteaptă, opriți! . . .  — Ce, ai cîștigat?  întreabă bătrîna Bărzoaie cu ne-astîmpăr.  — Nu, dar am pe amîndoo cartoanele acest număr. . .  cu care fac doo terne (trei în rînd).  — Uite, frate, cum m-am speriat; am crezut că făcuse cuinul. . .  Domnule, te rog, nu mă mai speria astfel, dumneata care ești așa de liniștit la acest joc.  Pe unde suntem, domnule Mirinescu?  N-am auzit numerile din urmă.  — Dar doamnă, dacă vorbești întruna, nu este gre-șala mea.  — N-am vorbit eu, ci dumnealui a zis: opriți! . . .  O!  cînd aș vorbi și eu la loto, s-ar auzi și musca! . . .  Ce număr a ieșit, domnule Mirinescu?  și, te rog, mă iartă de supărare.  — Treizeci și unu.  — Mai-nainte?  — Optzeci și noo.  — Dar acum?  — Acum vom vedea ce este. . .  — Doo, strigă domnu Mirinescu scoțînd încă un număr.  — Îl am și pe acesta în doo locuri. . .  mă face să-mi bată inima, Dumnezeule!  ce frumoase cartoane am: sunt acoperită de catrene! . . .  Dar am presimțire c-o1 să mă facă să cîștig numărul noozeci. . .  Sunt amorezată de numărul ăsta. . .  Domnule Mirinescu, mă faci să rabd prea mult.  Păcat numai că-mi vin bucatele la gură.  — Parcă ziseși că dumneata, cucoană, nu vorbești și că ești așa de liniștită la jocul lotoului, că se aude și musca, observă domnu Săpunescu fixînd pe bătrîna Băr-zoaie.  — Ai face mai bine, domnule, să vezi că porți niște gulere ca doo coarne de.  cerb, îi răspunse bătrîna Băr-zoaie care nu suferea pe nimeni să-i facă observații.  De aceea îi ascultau toți neroziile fără să o contrarieze în temerea de a nu se espune a priimi răspunsuri insolente.  — Patruzeci și patru.  — Îl am și pe acesta.  Mă rog, stați. . .  nu mai am sticle; cucoana Gogman le-a luat pe toate.  — Eu, cucoană Bărzoaie?  zise aceasta cu dispreț.  Poftim, vezi ce am dinaintea mea! . . .  îmi pare rău că porți ochelari și tot nu vezi.  — Ba văz prea bine, cucoană.  Firește că n-or să fie sticle de ajuns pe cîtă vreme le arunci vizaviului dumi-tale și rîzi cu dînsul.  Bătrîna Bărzoaie, cînd nu se putea adresa cu espresii proaste către o persoană care îi impunea, profera răutăți, cea ce și făcu în privința doamnei Gogman în vederea că bărbatul ei, fiind gelos, să-l întărite și să arunce scandal în menagi.  Ea cunoștea în detaliuri toate mena-giurile, viețuirea bărbaților cu nevestele lor și toate intrigile amoroase.  Domnu Gogman, auzind că șoția sa aruncă cu sticle în tineri, fără ca el să o vază, se scoală înfuriat, tîraște pe nevasta sa după dînsul, fără ca ea să se înprotivească, știindu-l cît era de brutal, și cînd era să plece din adunare, se adresează către stăpîna casei cu lacrămile în ochi:  — Cucoană Virginio, zise ea doamnei Nodreanchi; ies foarte mîhnită din casa dumitale și crez că multe dame vor face ca mine, pe cîtă vreme vei mai priimi în societatea dumitale pe acele Bărzoaie carii și-au prii-mit educația în cîrciumi și în case de pierz. . .  Ea nu sfîrși acest din urmă cuvînt că ieși cu soțul său, care o trăgea după dînsul cu putere.  — Ce?  ce a zis fleoarța aia?  strigă bătrîna Bărzoaie, căzîndu-i pentru a doua oară ochelarii din vîrful nasului.  Auzi, circiumă! . . .  Slavă Domnului, familia mea este cunoscută de toată lumea. . .  Eî, taci, tîrfă nerușinată. . .  că. . .  c. . .  ți-oi arăta eu; ai uitat cînd te întindeau crai la Cișmegiu și prostu de bărbată-tău mînca smîn-tină cu cartofi la moșie.  Dumnezeule, ce bărbați proști au mai ieșit astăzi la maidan; uite, n-aude, n-a vede. . „  Doamna Nodreanca ieșise după domțiu Gogman și după soția sa ca să le ceară iertăciuni și să-i liniștească.  La înturnarea sa în casă, vine lingă bătrîna Bărzoaie și-î zice:  — Îmi pare foarte rău, cucoană, că te agăți de toată lumea.  Mă iartă, dar nu voi să iasă nimeni nemulțumit din casa mea.  Te porți așa urît, incit mi-e frică că nici un om n-o să mai calce pe la mine.  — Poftim vorbă! . . .  iaca na. . .  dacă vrei să te cerți cu mine pentru o marțafoaică ca Gogmănoaia, m-aș mînia grozav; te încredințez, cucoană Virginio, că rău faci de o priimești pe la dumneata.  Astfel de femei sunt arătate cu degetul, și acum văz că am făcut rău ca să-mi aduc fetele.  De știam că o să fie și Gogmănoaia aici, nu eram nebună să fac așa mare nerozie.  Mă rog, ce era să auz de la acea femeie, decît blestemății și vorbe nerușinoase, și copilițele mele, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt cele mai cinstite, așa de cinstite și bune, că ferice de cei carii le vor lua.  Orice ar vrea cineva la dînsele găsește: tinerețe, frumusețe, învățătură; ce e drept, zestre mare nu am să le dau, căci sunt multe și răposatul bărbată-meu, Dumnezeu să-i odihnească țărîna, n-a avut parte să trăiască ca să le sporească zestrea.  Mi se pare însă că o femeie bună face mai mult decît zestrea și decît toate comorile din lume.  Dar n-au avut parte, mititelele.  Așa a lăsat Dumnezeu ca sufletele bune să sufere.  și bătrîna Bărzoaie zicînd aceste din urmă cuvinter își aduce batista la ochi ca să șteargă niște laerămi care nu curgeau niciodată din uscații ei ochi.  Nu era cu putință ca să-i observe cineva vreo insolență, căci dacă răutatea ei atrăgea niște consecințe supărătoare, începea să facă discursuri lungi, să suspine și să plîngă, și printr-o asemenea metodă închidea gura la toți.  Doamna Nodreanca, care era cu totul preocupată de altceva, rămase mulțumită și trecu în o altă cameră, în fine, zgomotul ce se făcuse la ieșirea domnului și doamnei Gogman se înpuținează și toți se reașează pe Ia locurile lor.  — Trebuie să stricăm această partidă și să începem alta, căci acum lipsesc doi, dintre carii putea să cîștige unul; zise domnu Mirinescu, care se pregătea să bage numerile în săculeț.  — Negreșit că așa urmează, încuviință doamna Bru-neasca, care nu avea nici un tern pe cartoanele sale.  — Ba să mă iertați, strigă, bătrîna Bărzoaie luînd batista de la ochi și puindu-și ochelarii.  Partida nu se poate strica.  Dumneavoastră ați voi să o stricați căci nu aveți nici un carton, iar eu care am cartoanele pline de caterne nu-mi vine neted la socoteală.  Cum vă place, zău, să trageți spuza tot pe turta dumneavoastră?  Scoate alte numere, domnule Mirinescu, și nu mai spune glume de-ale dumitale.  O!  bată-te sănătatea, ce haz ai! . . .  atîta numai că nu vorbești serios.  Nu era cu putință să se strice partida, și fiindcă nimeni nu pretindea să se reînceapă alta, doamna Bru-neasca face semn adjutantului său ca să urmeze.  — Optzeci și unu, zise domnu Mirinescu scoțînd un număr.  — Poftim, ce vă spuneam? . . .  cu acest număr am mai făcut un catern și acum nu mai am decît caterne pe cartoanele mele.  — Doosprezece.  — Am ieșit!  am ieșit!  strigă tînăra fată de la a treia masă; am făcut cuinul. . .  am cîștigat!  — și aveam șase caterne, zise bătrîna Bărzoaie of-tînd.  Nu se întîmplă niciodată ca să piarză cineva cu șase caterne!  Dar mă rog, nu stricați sticlele pînă mai întîi nu se face revizie.  Se face revizie cuinului fetei și bătrîna Bărzoaie vede cu mare părere de rău că este bună.  — Trebuie să ne încredințăm asemenea dacă sunt toate numerile în săculeț, observă doamna Bîlcioaia.