Panait P.  Macri  Ilustrat cu patru gravuri  Tipografia „Providența”, 26, STRADA SF.  VINERI, 26  Bostan în costum de munte  HAIDUCUL BOSTAN  SATUL REDIUL.  — FANARIOTUL ANDONIS.  Era anul 1834,  Satul Rediul, situat în județul Covurlui și la o depărtare de un ceas de orășelul Pechea, pe vremea aceea era aproape pustiu.  Nici un român cu inima românească nu venîa să stea în acest loc.  Chiar și în ziua de astăzi el un număra decât ia vre-o cincisprezece case țărănești și locuitorii din satele vecine îi dau încă vechiul nume de: „Cuibul hoților".  — Unde te duci, bade Vasile cu carul așa încărcat?  — Uite, cumetre Gligore, merg până la Galați si vând Sst păpușoiu, căci am auzit că acum s-or fî mai ridicat prețurile.  — Bine faci, bade Vasile, dar bagă de seamă să nu care cumva să treci prin satul „Cuibul hoțiior', că pe legea sfintei cruci, nu te mai storsî înapoi.  — Ba am să trec tocmai prin si, cumetre, căci îmi este calea mai aproape șl nu voiu să merg o lună pe drum.  — D-apoi bine, ție nu ți-e frică de hoți.  — Hei, cumetre Grigore, n-ai frică.  cum să nu-mi fie frici; dar tu ntt știi că acum n-a mî rămas nici picior de hoț prin satul Rediul, căci zmeul de Bostan știu a-i omorî pa tați, curățând pământul de neghina streină?  — Bostan!  zeu să-i ierte păcatele și să-i fie țărâna ușoară, că voinic om a mai fost!  — Voinic da, căci.  așa e tot românul cu dor și milă de țara iui!  — Din acest dialog, cititorul poate înțelege mai bine frica ce au încă țăranii de satul Rediul.  Maiți din ei speriați de povestirile bătrânilor, nu le vine nici acum a trece pe lângă el.  Adevărul e însă, că Redîul în ziua de astăzi nu mai este de ioc cuibul hoților de altü dată.  Ei este uo sat adevărat românesc șt cu încetul va pieri șl groaza pe care nelegiuitul strein șt ciocoiul știu si sldiasoă îotrînsul.  Numai smintirea și numele lui Bostan vor rătăci vecinie pe buzele românilor din această narte! . .  La anul 1834 însă, Rediul era eu totul altfel.  El nu se compunea decât din casa arendașului zidiră pe vârful unui deal, la a cărui, poale un râuleț mic se perdea pe sub verdea iarbă prin dese cotituri și din câteva bordee împrăștiate ici-colea pe coasta, aeeiuiș deal.  Arendașul se nunsia Andonis, el era un fanariot cu fața urâtă și cu o inimă și mai urâtă.  Dispunând de o însemnată avere adunată încă de tatăl său, avere pe care o răpi din musca și sudoarea țăranului, nelegiuitul fanariot nu mai gsi nici o pedieă pentru săvârșirea celor m-i îngrozitoare clime.  O!  dacă stâncile inegrite de vechimea timpului ar putea vorbi, ar spune mai bine lumei la câte odioase fapte n-au fost ele martore! !  Nu era călător care să treacă pe lângă acest sat fără a fi oprit de oamenii fanariotului, cari imediat îi transportau la casa stăpânului lor, unde sărmanul român era despoiat și omorît!  Nu era fată frumoasă prin satele da prin prejur, fără a fi răpită și violată de nelegiuitul Andonis!  Andonis era un om scurt și gros.  El avea fața neagră și sbârcStâ ca a unui bătrân de 80 ani, de și nu număra mai mult decât 35 până la 40.  Buzele roșii mari și resfrânte, caput mare și fără nici un fir de păr, ochii negri și eșiți afară, brațe scurte dar viguroase, în sfârșit era uriciunea în persoană.  Când împlini 26 de ani părinții lui muriră de o boală contagioasă, lăsând după dânșii pe acest scelerat, Andonis și pe un frate al său mai mare Vose, acesta din urmă era ceva mai blând și avea un suflet mai bun, însă această bunătate o plăti nefericitul cu prețul vieței sale.  Trei luni trecură dela moartea părinților și Andonis se însură.  El lo pe o văduvă din Galați, o femee care perduse pe bărbatul ei de doui ani.  Elena, astfel se numia ea, era săracă cu totul.  Sa pare că e un blestem pe lume ca tocmai ființele cele mai pure, cele mai bune să sufere mai mult!  Elena iubea pe bărbatul ei cu iubirea ce o soție datorește soțului său.  Neavând părinți, neavând pe nimeni în lume, toată bucuria, toată fericirea Elenei era în acest bărbat.  Dar vai!  abia trecu luna de miere și cu dânsa trecu din viața aceasta și bărbatul ei.  Rămasă singură, ea se aprofunda în durere se îm-brScâ îa negru și hotărîndu-se ea în toată viața ez ei nu ae mai mărite, să retrase într-una dîu afundatele strade ale Galațiului, de unde nu, eși în tîm de -doi ani.  Ia intervalul acesta, ea-și vândă una câte una tot ea avea prin casă, pentru a-și procura hrana, căci bărbatul ei nu putu aă-i las mai mult decât dorul care o consuma!  Ei bine, ce trebuia să devie acum sărmana femee?  Shi mai avea pâine, nu avea casă și pe un ger cumplit se văzu nevoită a muri pe drumuri!  Să vândă?  Ce era să mai vândă, căci vânduse tot! . . .  Să ceară de lucrat?  Această încercare o fâsuga Iaci de mult, lesă întotdeauna se pomenia cu pro-puneri rușinoase din partea acelor pe cari îi ruga să o ajute. . .  într-o astfel de posițiune critică se afla nenorocita ființă, când iată că într-o zi întâlnește în calea-i pe fanariotul Andonis.  Acesta o vede, o iubește și aflând ci e văduvă și săracă, o cere în căsătorie.  Siena îi lo, căci contrariu trebue si devie o prostituata, sau să se sinucidă!  —O!  cerul este care mi-l scoase, își zise ea după ce fanariotul îi făcu propunerea de a-l urma îs mie a vieței.  — Sufletul bărbatulul meu, care veghiază vecinia asupra rasa, va crede văzând că iau această pocitură a pământului, că ea nu l-am uitat și că dacă acum mi dau în brațele unui om de care și satana ar fugi, nu o fac decât de nevoie.  Ea însă se înșelă amar, căci au era de tos cerul, infernul care îi scoase înainte pe blestematul Andonis!  Tartara.  — Temnița.  — Fratriciderea.  Cinci ani trecură de eâad sărmana Elena îșl ducea viața eu nelegiuita!  Andonls.  In tot timpul ăsta ea a fost martoră celor mai teribile crime.  In zadtr sa ruga de bărbatul ei să fie mai bua eu oamenii, să înseteze omorurile, să izgonească acea bandă de lupi, pe cari ii plătea pentru a se aține pe la dramuri, spre a jefui pe călătorul ce-ar trece p-acole.  Nu!  Nici rugăciunile, nici lacrimile nu găsiră leac în neagra inimă a fanariotului!  El își exersa încontinuu criminaia-i misiune de călău simțind o plăcere, o mulțumire la descoperirea fiecărei noi torturi!  — Bărbate, stăpâne, zise într-o seară Elena iui Andonis, când o să încetezi de a mai vărsa sânge?  Vai!  o să ma omori scumpul meu Andonis eu faptele tale cele crunte!  Oh!  în tine oare nu mai există inimi de om, milă de creștin? !  — N-ai frică Eleno, răspunse fanariotul eu ms ton scurt, pe tine nu te voiu omorî, căci te iubesc.  ș-apoi au ești tu fericită de când stai ta su mine!  Răspunde!  — O da, iubitul meu, sunt fericită, articulă Elena tremurând de frică, dar ori cum, mă întristează atâtea omoruri comise pe fiecare zi.  — Te întristează?  șiopâriă ce ești, dar calicia din timpul văduviei taie nu te întrista!  AudI poate erai mai fericită cu nătărăul tău de bărbat, ara muri fâră să-ți lase măcar o rochiei  — Mișelule! !  strigi ia aceste cuvinte Elena, turbată de mânie.  Închide neagra-ți gură!  Satană, ar blestema ființa al cărui nume nu ești demn!  pronunțai E', bărbatul mea cel dintâlu era an înger, Adonis, pe când tu, o. . .  tu ești un demon spurcat!  și sărmana femee lovită în cea mai scumpă amintire începu să plângă.  La aceste cuvinte, ochii fanariotului se înroșiră ca focuț fruntea i se încreți și ca un tigru se aruncă asupra Elenei.  — Așa dar, tu ai încă gură ca să vorbești?  Ei bine îți voi bfărâma capul ca unui șarpe!  și apucând-o de păr o trânti la pământ.  Lumânarea după masă aruncă o lumină tristă ia interiorul odăei, iar noaptea venise deja și un întuneric mare coprlnse fața pământului.  Elena zicea ta pământ, ea gemea adânc și ge-metele-l se amestecau cu vântul care sufla afară.  — Grație, grație, pronunța ea din când în când cu o voce stinsă.  Ertare, fie-țf milă, nu mă omorî!  — Iți voia sdrobi capul ca unui șarpe, răcni a înfuriat fanariotul.  Ertare de la mine nu mai poți avea!  Haide, gătește-te de moarte!  și zicand aceste cuvinte trase un cuțit deia brâu.  Cu mâna stângă el apucă pe femeea lui de părul care i se despletise, îi isbi capul de pământ, iar cu mâna dreaptă ridică cuțitul, spre a-l băga în inimă.  — Acum du-te la dracu după întâiul tău bărbat, mai zise fanariotul cu dinții încleștați și voi să împlânte ferul rece în plăpândul ei pept.  Deodată însă geamul se sparse, lumânarea se răsturnă după masă și o piatră lovind pe Andonis în cap îl Inspiu de sânge.  Durerea grozavă făcu să tremure mâna călăului, el lovi cu o turbare și mai mare; dar din fericire nimeri în brațul stâng al Elenei și cuțitul se opri eu vârful în os.  Atunci isvorî din mâna Elenei un torent de sânge care sa s mesteca în valuri spumate cu acela care țîșnla din capul lui Andonis.  — Câlăule, arai omorît, strigă Eiena dominată de durere și leșină.  La acest strigăt, ușa se deschise și un copilaș de patru ani intră înăuntru.  — Cine a omorît pe mama?  întrebă el șî începu să plângă.  Acesta era copilul lui Andonis pe care îl făcu la un an după însurarea sa.  — Ah!  cine a omorît pe mama, striga el mereu si căutând-o prin întuneric se Smpedică de corpu-i și căzu peste dânsa!  Vijelia de afară se potoli, miorii cari cu un ceas mai înainte acoperiră cerul se împrăștiată și luna îvindu-se pe seninul orizont, privi prin fereastră acest teribil spectacol.  Ea văzu o femeie mai mult moartă, cu părul despletit soăldându-se într-un las da sânge; lângă dânsa zări un copii semănând unui înger, sare plângea pe corpul mâsîl; iar mai departe pe un om mai crud ca tigrul și care ținea încă în mână cuțitul plin de sânge.  — Mii de draci, bombăni Andonis printre dinți și se apropie de fereastră spre a-și răcori fruntea și a se lega la cap cu o batistă.  Deodată însă, e1 vede pe un om care fugea ea fulgerai într-o direcție opusă și cu capul got  — Așa dar ești tu Vdseo, scumpul meu Frate, care mtel rănit.  Ei bine, eu voia fi mai darnic șl te voiu omori. ,  și ca o voce infernală zicând aceste cuvinte, sceleratul Andonia își legă capul și rezemându-se cu amândoo mâineie de fereastă privi timp lung în spre direcțiunea în care fratele său fugise.  Doo luni trecură de la această îngrozitoare scenă.  Elena din fericire deși era dsstuî de rău rănită, nu era însă în pericol de a mari.  Cât pentru Andonia ei nu avu nimic.  Rana dela cap se închise și în trei asiîe era tot atât de sănătos ca și mai-nainte.  In timpul ăsta fanariotul stetea pe un scaun în balconul din partea dreaptă a casei, eu ciubucul în gură, lăsând să iasă pe nas un fum negru, care se perdea în mii de rotogoale.  Ceasornicul din casă bătuse de 11 ori, era prin armare târziu și eu toate astea Andonls aprofundat te gânduri calcula niște planuri infernale.  Ei se gândea ia metodul prin care ar putea st moare pe fratele meu!  Ah!  Vosco, până când nu-ți voi bea sângele nu mă voiu lăsa!  Tu m-ai rănit la cap eu te voiu răni la inimă!  și după aceste zise se cufundă din nou în gânduri.  I se părea că vede pe fratele său In sânge, lungit la pământ, cu pieptul despicat și gândind auraai, Inima îi începu să râsă; iar buzele să zâmbească cu un surâs drăcesc.  Deodată însă se deșteptă ea dintr-un vis.  El aude mai multe voci și sculându-ae repede se dă jos.  — Ce mi te sucești ea să scapi?  — Fă înainte că te turtită sub picioare, cap de-bou ce ești, și iată cei 13 fanarioți scofâlcițî la fața, toți lingăi d-ai lui Antonis se arată în curte având în mijiocul lor un biet român mai mult mort de bătăi.  — De unde aduceți măi palicari pe acest guguman, întrebă Andonis pe oamenii ăi.  — Din drumul cei mare, răspunse unul din ei.  — Are bani, răspunse altul.  — și se împotrivi mișelul, contino un al treilea.  — Așa, el bine duceți-i la beciu, ordonă Andonia  — Vino încoace, zevzecule, zise Chirilis, un fanariot înalt și subțire, apucând pe român de păr șl târându-l după dânsul.  — Pentru Dumnezeu unde mă duceți, întrebă, românul  — Nici un cuvânt, porunci Chiriile pe când toți ceilalți fnarioți împreună și cu marele Andonis so țineau după nenorocitul român sa lupii gat a în' blța prad.  Ajungând în mijlocul curții, Andonis ridică un oblon de fer.  Deodată un miros infernal, un mire eșînd ca din fundul iadului umplând dulcele aer al nopții făcu pe român să se tragă cu doi pași îuapoL  — Intră înăuntru, strigă fanarioțil într-o voce și tmpingându'!  ÎS băgară Întî-un beciu, sau mai bina zis într-un mormânt.  Credem de prisos, iubite cititor, sâ-ți descrie en deamănuntui cum era această subterană miserabilă.  Destul că ori cu câtă băgare de seamă ai fi msre trebuia numai decât să calci sau pe cadavrele putresinde ale nenumăratelor victime, sau pe oasele mucezite, în interiorul cărora vermii își făcuse cuibul lor.  Cea ce te cutremura însă mai mult era putoarea, o putoare nedescrisS, provenită din putrezîmea căr" nurilor umane!  Fioros aspect!  o candelă mică lumina marea cavitate și la slabele-i raze nu vedeai alt nimic făr- schelete deșirate, capete sdrobite de căieături și a căror guri păreau încă că rânjesc, membre deslipite de trunchiul lor și frânte în mai multe bucăți; iar în mijlocul cavității un pat mare de lemn.  Tată pe scurt tot mobilierul temniței.  — Haide scoate mai iute toți banii ce ai și te închină, dacă ești creștin, zise în fine Andonis Românului.  — Vai, sărăcuțul de mine, dar nu v-am greșit nimic, pentru D-zeu, nu mă omorâți.  — Destul, înțelege, nu te boci, căci n-avem timp da stat, ci scoate mai curând banii ce ai ia tine, îl opri Chirilis.  — Iacă, sise românul scoțând din sân o pungă veche, tot ce am este în această pungă.  Andonis îi smuci punga din mână.  — Acum spune-ne ce avere ai pe acasă, întrebă unul din fanarioți, căci altminteri te omorâm,  — Nu mai am nimic afară de nevasta și doi copii, cari mă așteaptă să ie duc pâine, răspunse românul.  — Ce-l mai întrebați, zise Chirilis, trebue să-l punem ia casoă, căci almînteri nu va spun adevărul.  — Să înroșim ferul plugului și să il punem pe piept, zise un altul.  — Ba să-l jupuim, strigă un altul, căci nu vedeai mișelul cum se împotrivi?  — Lăsați-l palicari la clraeu, întrerupse Andonis, este târziu și trebuie să ne mai odihnim puțintel.  Refcezați-i capul și să ieșim afară.  Nu apucă să termine Andonis vorba bine și fa-narioții întinseră pe român pe patul de lemn șl pe când ceilalți îl țineau de mâini și de picioare, Chirilis îi reteză capul! !  Crima era comisă în întuneric și au o știa decât cerul! ! !  Sunt opt ore da dimineață, oamenii fanariotului dormîau îacă, singuri Andonis și Chirilis nu putură dormi de loc.  Unul se gândia la modul prin care ar putea omorî pe frateie său; iar ceiait să frământa cu mintea, eum de nu a făcut vre-o șmecherie, ca să răpiaseă punga românului fără a-l simții tovarășii iui.  — In sfârșit trebue să-i omor, zise Andonis seu-lându-se din pat și îmbrăcându-se iute.  Zece minute încă și el era gata.  Voi să iasă afară, când zgomotul unui suspin dureros îl opri în Ioc.  Era Elena care se făcea ci doarme, era martira care știa de crima comisă în timpul nopței și care acum prevedea moartea cumnatului ei!  — De ce suspini Eleno, întrebă Andonis.  Insă ea tăcu prefăeâdu-se că doarme.  Visează mititica, zise ei văzând-o că nu-i trează.  Bine am făcut că n-am omorât-o căci de, dracu mă puse o iubesc.  Dar tu Voseo, o câne, de ce trebuia să mă oprești?  Cine te puse să te amesteci în facerile mele și mai cu seamă de familie?  A, nercdui, înțeleg acum, tu poate o iubești și-ți era milă să o omor, Ei bice vei muri te 5  și zicând aceste cuvmte deschise ușa cu furia unui leu și trecu în odaia de alături.  Aci dormia fratele său.  — El doarme încă, zise Andonis încet și se apropie în vârful degetelor de patul lui îl privi câteva, minute, apoi voi să-l descopere, spre a-i băga cuțitul în piept.  Deo dată însă o voce femeiască se auzi strigând  „Voseo!  scoală, călăul e la capul tău! ” "  Dar Elena care privia din crăpătura ușei toate mișcările soțului său.  Era Elena pe care Vosco o săpase de moarte, In această seară când răni ea piatră pe Andonig ia sap și care acum la rândul ei venea să-l scape,  La acel strigăt disperat, Voseo fie trezi și văzu deasupra sa pe fratele său în a cărui mână sticlea cuțitul tăios.  — Ce ai să faci mizerabile, zise acesta voind 4 se sceaie, însă mâna iui Andonis îi opri pe loc.  — Călăule, vrei să mă omori?  — Nu, voiu numai să-ți rănesc inima precum ta mi-ai rănit capul.  Voi vedea moartea cu ochii, el știa cruzimea fratelui său și de aceea nici nu se încerca să-l roage, ca să-l erte.  — Omoară-mă dar, zice e!  eu o voce fermă.  — Moartea e gata, mărturisește însă mai întăî, dacă tu iubești pe Elena, întrebă tiranul Andonis atingându-i cuțitul pe piept.  Vosco simți ferul cei rece și făcu o sforțare supranaturală, sa s scape, însă unealta omorâtoare intră până în plăsele în pept străpungâudu-i inima.  Sângele țîșnea din toate părțile și stropi fața tiranului fratricid! !  Corpul începu si se abați, el căzu jos dupe pat, ochii din cap se deschideau și se închideau privind pe fratele călău!  La această vedere Andonis se sperii, i se pare eă casa e plini cu draci și ci toți se rânjesc a dânsul!  Ei îi vede, dracii se apropie mereu de dânsul, Andonis ese afară ea să scape de ei, însă afară auzi o voce ea aceea care striga pe Cain:  „Andonis, ce ai făcut pe fratele tău? ”  — Eleno1 Eleno!  strigă atunci fraticidul, însă Elena dispăruse.  Marioara.  Pe o câmpie verde și întinsă străbătută de sute de râurele, coarde de argint, cari plâng fugind pe sub verdea oarbă în mijlocul unei alee de salcâmi mirositori se află un mie bordeiaș.  Nici sat, nici casă nu se zărește în jurul Iui.  Ar trebui să te urci pe vârful vre-unui din salcâmi, ca să vezi la o depărtare destui de mare satul Rediul, singurul care se poate zări.  în acest bordeiaș, aruncat în mijlocul pitoreștei naturi loeuese doo femei.  Una e bătrână ca earna, părui îl este alb ca bumbacul pe când cealaltă e tânără ca primăvara și cu părul negru ca ebenul.  Marioara, astfel se numea fata, abia călcase în al 18-a an al vieței și ochii ei mari castanii se sclădau adesea în lacrămt.  — De ce plângi Marioară întrebă într-o zi bătrâna muină pe fiica ei.  — Ah piâng mamă ori de eâfce ori mă gândesc ia Bostan.  — și de ce Marioară, când tu știi că Bostan te iubește?  — Da, mă iubește, dacă mă iubea ar fi venit să mă vadă: dar ei nici nu se gândește la mine mamă!  — De unde știi, copilă ce ești, că Bostan nu te iubește?  — știu, căci nu vezi că nici eri seară nici in astă seară nu a venit pe la noi,  — O, dacă n-a venit poate că--i încurcat cu vrie treabă, dar îndată ce-o avea vreme fii sigură Mari-rioara mea c-o veni.  — Da, mata nu vrei să crezi, mamă!  că Bostan ne-a uitat!  Oh, el e tânăr mămușoară, e frumos la față și e înțelept peste măsură!  Nu ți-aduci aminte cum ne mai vorbra în Sâmbăta Paștiior de patimile îuî Hristos, de jidanii cari îi răstigniră, de fecioara Maria? !  Chiar luna trecută n-auzfși ce frumos povestea timpuriie ceie grele aie Românilor?  O, mamă e1 e vestit în Ivești pe orice fată ai întreba de Bostan ea îți va răspunde că îi știe.  Ei bine, se poate mamă, ca el să fi iubit pe o aita mai frumoasă decât mine. . . . .  cu avere mamă, bogată!  La aceste din urmă cuvinte ea se opri aprofan-dându-se în niște gânduri triste, pe când doo iaerimi alde se lăsară din ochii ei în lungul obrazului.  — Marioară, nu fii proastă, Bostan te iubește și nu va lua pe alta, îi zise misa.  — Dar n-ai văzut alaltăseară cât era de supărat?  Chiar și Anton bagi de seamă eă nu-i în chefui lui.  Anton era un cioban tânăr, cdre venea câteodat de vizita pe Marioara.  Ei, dar fie chiar așa, ce trebue atunci să faci, întrebă bătrâna.  — Nimic mai mult decât să mă omor!  — O, copila mea, taci din gură, nu zice vorba asta 5  — Vai, mamă, îi iubesc de cinci ani și acum numai moartea m-ar putea despărți de dânsul!  N-apucă insă să termine vorba bine și ușa bordeiului deschizându se, Bostan intră înăuntru!  El avea fața albă, părul aproape blond, ochii căprii și mustața bine răsucită.  Era de o statură mijlocie șl eu o privire pătrunzătoare.  Pe buzele lui puțin groase citiai bunătatea, iar pe fruntea-i mare ca de cinci degete vedeai rătăcind un nor de gânduri.  — Bună seara la D-voastre, zise Bostan intrând înăuntru.  — Bună seara voinice, îi respunse bătrâna, pe-când Marioara-i privea fix în ochi.  Sărmana copilă părea că voește să citească în fața lui Bostan supărarea iui I  — Dar tu, draga mea, ce faci?  tot veselă șl frumoasă, nu-î așa?  întrebă Bostan.  — Da, bădică, respnnse ea.  Eu voiu fi totd-auua veselă, pe cât timp te voi vedea că ești și tu vesel.  — Haide, haide, iasă vorbele astea, zise ei așezându-se pe o laviță lângă dânsa.  Ca ta jumătate ceas stătură cu toții împreună, Bostan ie spuse multe și de toate, când deodată Mărioara care până aci se vedea tristă, sa sculă iute și trecu în odăița cealaltă, căci bordeiul era despărțit în doo.  — Ce ai aibă oare Marioara mamă, de e triată, întrebă Bostan pe bătrâna.  — De, nu știu singură c să-ți apun,-i răspunse e, însă adesea o văd că plânge. .  Atunci Bostan intră după dânsa și p când Marioara ședea cu capul între mâni și plângea lângă o mică masă de lemn, el se apropie de ea și o strânse In brațe sărutânduo de vr-o zece ori.  — De ce mai mS săruți, când știi că nu mă iubeșci?  — O Marioară, nu ți-e greu a vorbi astfel?  dar Ine te-ar putea iubi mai mult ea mine?  — Da. . .  mă iubești. . .  — Te iubesc Mărioară, încrede-te în vorbele mele cum te-ai încrede în Maica Precista!  Bostan nu înșeală.  Bostan nu minte!  Tu ai fost singura femee pe care o va iubi și a iubit în viața lui I  — La aceste cuvinte, Marioara-și ridici capul și rezimându-și brațul de umărul iul, îi zise;  — Fi-va oare bădiță adevărate cuvintele tale:  — O, Marioară, nu fii proastă, lasă-mă să te sărut și crede eă tu ești viața mea, că fără tise eu n-ași putea trăi un singur minut!  Haide, dar, apro-pie-te fii mai bun? ,  1  — Ei bine, însă o singură dată, îi zise frumoasa copilă dându-i rumena ei gură, spre a i-o săruta.  — Fie și atâta, zise Bostan și apucându-i capul Intre sâni îa timp de zece minute nu-și mai deslipl de loc buzele lui de acele ale iubitei sale 1  — O, Marioară, sufletul meu, zise el încetând de a o mai săruta.  — Vai bădiță, ce înțelegi, daci mă săruți atâta, pronunți Marioara cu o voce jumătate tristă.  Ah, tare bine m-ai iubi bădică mai puțin și întotd-auna dar așa: câte o dată te arăți a mă iubi prea mult, iar altă dată deloc.  — și când nu te-am iubit Marioară?  — Uite, chiar alaltă seară, atât erai de supărat pe mine încât și Anton s-a mirat întrebându-mâ ce ai.  — Alaltă seară ' Anton!  scrâșni Bostan din dinți.  Oprește-te nenorocite de a mai vorbi, că pe Dumnezeul cărui mă închin îți fărâm capul în zece.  și tot sângele lui Bostan 'i se urcă în cap.  — Bădică dragă, dar ce ai, ce-ți-am făcut?  întrebă Marioara speriată.  — Nimic, dar ași fi fericit dacă te-aș putea omorî  — El bine, omoară-mă, dacă a așa.  — Du-te ia dracu!  îi zise Bostan și trecu îa odaia cealaltă.  — Dumnezeule, ce are?  ce-i-am făcut?  se întreba Marioara dupe ce rămase singură.  Ce toane sunt a-cestea cari-1 găsesc câte o dată? !  Bostan era un om gelos, el iubia pe Marioara la nebunie și de aceea se temea chiar și de umbra ei.  Bostan era un om bun, dar avea păcătul care turmentează pe oamenii adevărat generoși, adevărat inteligenți și cu simțiminte umane; ei încă o dată zicem era gelos.  Mama Marioarei adormise, căci era bătrână și somnul o fura de multe ori și fără de voia ei.  Bostan văzând-o dormind deschise ușa și eși afară, spre a se duce în oraș.  — Stai murgule să încalec și să mă duci ca vântul până ia Ivești, ziae Bostan desmerdându-și calul.  în aceiași timp Marioara simți că Bostan e gata să piese și nevoind și în astă dată să se ducă tot supărat, eși după ei, spre a-i împăca.  — Mă duc, zise ea, ca să fac toate chipurile ca să-i treacă harțagul și cu aceste cuvinte eși afară.  — Bădiță dragă, tot mai ești supărat pe mine? - t  întrebă Manoara apropiindu-se de el.  — Lasă-mă în pace, îi respunse Bostan.  — Bine, bine, bădiță, dar ține minte că nici eu n-o să te las după cununie să dormi pe peptul mea după cum tu-mi ziceai.  — Înțelege odată și lasă-mă in pace.  — Cum bădiță, vrei adică să pleci fără să mă săruți!  Nu faci rău, căci eu sunt de vină care te-am lăsat dintr-untâiu, ea să te atingi de mine!  — Da, voi pleca fără să te sărut, zise Bostan și îhcăiecă pe cal.  La această vedere ochii Marioarei se umplură de Ucrăml.  Ea iubea must, căci era o iubire veche, Bostan a fost prima ființă care a aruncat în sâaiPi săgeata amorosului Cupidon și acum ca să-i uite îi era imposibil.  — Pleacă murgule, zise Bostan după ce mai stătu câteva minute într-o îndoială nedecisă.  Murgul înțelegând porunca stăpânului său sbură cu el pe câmpia întinsă lăsând pe Marioara în ușa bordeiului cu inima sdrobită.  — Du-te dragă, du-te, esclamă ea cu ochii plini de lacrimi.  Până mâne poate mă voi duce și e după lumea aceasta.  Dar nu trecură bine cinei minute și iată că Bostan se întoarce înapoi.  Ei vine lângă bordei, desea-Iesă și apropiindu-se de Marioara o întreabă:  — Așa dar Mariosro, vrei să te sărut?  — Fă ce știi bădică, respunse ea.  Atunci Bostan o lo in brațe, o strânse îa pepto și o umplu cu mii de sărutări.  — Msrioară, zise după aceea Bostan, eu te iubesc tu nu lua de ioc ia seamă supărările mele!  Mâine Sâmbătă, draga mea, gătește-te deci de nuntă, cd Duminică aa hotărît să ne cununăm.  — Ah, bădică, voi fi oare atât de fericită? !  — Insă cu învoiala care am avut-o Marioară!  — și care anume?  — Să mă lași Întotd-auna sS-mi plec capul pe peplu!  tău.  — Bine bădică, îi zise ea, te voi lăsa, însă aici tu ss nu mai fii așa de supărăcios 1  — Ah, Marioară, ea nu sunt supărăcios, dar tu mă faci dragă, să fiu astfel.  După aceste zise, Bostan mai sărută încă odată pe Marioara ș-apoi încălecănd plecă liniștit.  Trei minute trecuse și Bostan nu s mai vedea,  — Duminică îl voi lua, zise Marioara intrând 1 bordei.  — Poimâine va fi a mea cu totul, zicea Bostan străbătând ca fulgerul verdea câmpie.  Zorile zilei se iviră și Marioara dormea încă.  Ea se culcă târziu și în somnu-i avu o mulțime de visuri plăcute, căci îa toate era amestecat și bădica al ei! , . .  Ghicesc că ți-a părut, stimabilul meu lector, cam curioasă purtarea lui Bostan cu Marioara, dacă însă ai fost vr-o dată așa de gelos ca și dânsul și dacă vr-o dată în viața-ți al iubit pe cineva cum Bostan a iubit pe Marioara sunt atunci, sigur că vei da destulă dreptate eroului meu.  Răpirea.  — Violarea.  Trecuse noo săptămâni din ziua in care Andonis omorîse pe fratele lui.  Elena dispăruse și nimeni nu mai află despre dânsa ce s-o fi făcut.  Nenorocita femee nemai putând răbda cruzimile fanariotului, a-poi fiindca-i și frică că poate o va omorî bărbatul ei pentru că deșteptase din somn pe fratele lui în dimineața, când îi băgă cuțitul în pept, plecă în testă lumea.  De atunci însă vai de acea fată pe care ar fi văzut-o Andonis și i-ar fi plăcut!  Ea trebuia numai decât să devie victima scâiboasei sale pasiuni.  — Chirilis, mergem astăzi la vânat, întrebă într-una din zile Andonis pe credinciosul său.  — Dacă vrei, să mergem, respunse acesta.  — Da, E-am face rău, căci nici mie nu mi-e tocmai bine.  — ȘI ce ai Chir Andonis?  — șofer de urît, iubitul meu.  — Apoi atunci să plecăm la vânat, zise șiretul fanariot, să plecăm, căci zău urltul o boală cam grea.  Doo ceasuri în urmă Andonîs eu Chirilis se aflau in m-jlocul unei păduri.  Ei rătăciră toată ziua fără a vâaa nimic și tocmai seara, târziu de tot se întorceau acasă triști.  Iată îusă ca în drumul lor ei zăresc un bordeiu.  — Ce dărâmătură e aceea Chirilis, întrebă An donis pe favoritul său.  — Na 0 dărâmătură, el este bordeiul îa sare șade Marioara, floarea câmpului!  — Marioara, floarea câmpului?  Ce fel de vorba-î asta?  — Adică ea este singura floare din această câmpie, ba chiar și din întreaga Moldovă!  — Cum e vre-o floare care, poartă numele de Marioara?  — Nu, dar e o fată Marioara, frumoasă ca o floare.  și acea Marioară șade în acel bordeiu?  — Tocmai.  — O fi frumușica csa eare mi-ai adus-o alaltăieri V  — O, Andonis, nu ți-e greu să vorbești?  — și de ce?  — Ai dreptate, căci nu știi că Marioara e amanta iui Bostan.  — Dar cine-i acel Bostan?  — Bostan e un voinic, care ar fi în stare pentru Marioara să se omoare!  — și ce ne pasă nou, dacă s-ar omorî Bostan?  eu voiu sâ am pe Marioara chiar în astă seară.  — Noo nu ne pasă, dacă s-ar omorî Bostan; dar mi-e frică să nu ne omoare ei pe noi?  — Apoi dacă ești așa de fricos Chtrilis, atunci de geaba te mai numești palicar!  Eu volu pe Marioara chiar In astă seară.  — Cum o vrei, când ea chiar mâine trebue să se cunune cu Bostan?  — Eu nu știu de asta Cfairîiis; adu-mi pe Marioara, căci îți spun drept după vorbele tale, fără s-o văd simț că o iubesc i  — Adică fără s-o vezi și ți-a căzut tronc la inimă 1 Asta nu e râu, însă ce faci că nu o s-o putem lua?  — Ia ascultă Chiriîia, cât îți plăteam eu pentru fiecare fată frumoasă?  — Numai puțintică sumă de 100 cht  — Ei bine, pentru Marioara vei avea doo.  — Pentru doo sute de lei să-mi perd capul, numi cam vine chir Andonis.  In sfârșit fie 3, dar să-mi aduci pe Marloara!  — Eu unul nu m-aș fi încercat nici pentru lumea toată, ca să răpesc pe Marloara, însă pentru d-t efendi fac totul, dar să fiu și eu cel puțin resplătit pentru această periculoasă sarcină eu 500 lei.  — Fie, vei avea 500, căci sunt curios ca să văd ce fel de ipochimen este și acea Marioară.  Bagă însă de seamă să mi-o aduci chiar în astă seară.  Abia isprăviră călătorii cu prețul pentru răpirea celei ce a doua zi Duminică, era să devie soția lui Bostan și iată-i ajunși acasă.  Andonis descălecând trecu în odaia sa cugetând mereu ia Marloara, iar Chîrilis intră intr-o odae, care era puțin cam isolată de casele arendașului.  Aici vedeai trântiți pe paturi vre o 12 fanarioți, care mai de care mai strâmb și mai pocit.  — Hei palicari, le zise el.  sculați ea să mergem Ia bordeiul Martoarei, căci stăpânul a poruncit s-o furăm și să i-o aduceai.  — Să mergem, respunseră ei.  îatr-o voce și eșirS afară,  — Acum hi nas d-o palmă și fu ureche lungă, veniți după noi cu trăsura, zise Chîrilis la doi din ai săi.  Nu trecu bine un ceas și fanarioții erau lângă bordeiul MarioareS.  Nenorocita copilă se deshrăcase ea să sa culce și inima îi bâtea de bucurie gândind la iubitul ei Bostan.  — Haide noapte, fugi mai eurâad, zise ea intrând sub piapomă.  In acela?  timp însă, auzi afară mai multe voci.  — Si intrăm cu toții înăuntru.  — Ba si aflăm mai întâi, daci Bostan e aici, zicea Chiriiis.  — și ce ne pasă noo daci o fi Bostan aici, el e unui și noi suntem unu-spre-zece.  — Așa e palicari, dar Bostan ar îi îa stare să ne omoare pe toți când ar simți, să voim să-i furăm ibovnica.  — Oe să facem atunci?  întrebară o parte din si.  — Stai să bat ia ușă, răspunse Chirilis șl d-o 8 el înăuntru, îi voiu auzi.  Dape aceia se apropie de ușa bordeiului șl bătu de doo ori.  —- Cine e acolo, ss auzi întrebând o voce dulce ea a unui anger.  — Oameni buni, căutăm pe Bostan, respunse Chirilis.  — Plecați, căci el nu-i aisi, zise din nou vocea dulce a Marioarei.  Ds-odată însă ușa sboară din țîțîni și bordeiul se umplu cu 11 fansrioți.  — D-zeule, D-zeuie, esclamă Marioara perdută și-și acoperi capul cu piapoma.  — Ce cântați hoților, strigă bătrâna mumă speriata cu tutui.  Nu știți să eu sunt săracă, să n-am baci?  ce vreți dar de ia mne?  — Ai o fașă, îi zise Chirilis, de ne lași s-o lom îți vom lăsa și noi vbț, iar de nu, te vom omori.  — Să nu vă apropiați de fata mea, că vă omor, răcni din noo bătrâna.  — Fă atonei gară mai mică, zise Chirilis și apropiindu-se de Marioara să încercă a o desreli.  — Haide porumbiță, scoală, pronunță el, vino ea noi, căci avem de gând, să te ducem ia un cucoa care o să te facă fericită.  — D-zeule!  vino în ajutorai meu!  murmuri Marioara perdută pe când Chirilis îi arunci plapoma după dânsa.  Sărmana mumă însă, care până aci ara încremenită de frică, ia această vedere se repede ca ieoaică, apucă oala după poiițâ și isbind-o în capul fanariotului îi trăsni la pământ.  Lovitura era cruntă, căci era dată ca furia despe-rărei și hârburile oalei unse cu spurcatul creere a lui Chbriiis săriră în toate părțile.  Fanarioții înfuriațî de cutezanța mumei, văzând apoi și pe mai marele lor mort se repeziră sa tigrii -asupra ei.  — Să-i sucim gâtul sgripțuroaicei, strigau unii din ei.  — Ba să-i turtim capul, după cum ea a sdrobit pe ai lui Chirilis, pretinseră ceilalți.  — Ah mamă, esclamă Marioara plângând, hoții voesc să te omoare! ! . .  Sfiate Hristoase!  nu-i lăsa!  Ajută pe mama!  scap-o din mâna ucigașilor ei!  — Băgați de seamă, zise unui din ei să nu fugă cumva fata.  — O vom păzi noi, respunseră trei fanarioți și ducându-sa la dânsa o ridicară pe brațe.  Ceilalți apucară pe bătrâna.  Sărmana mamă însă, văzând că hoții ÎI iau eopiîa 'risai întriuna.  — Lăsați-mi fata, nu vă apropiați de fata mea că vă omor pe toți  — Să te vedem, ziseră ei ș!  o înhățară ca lupii.  Atunci se presentă înaintea Marioarei cei mai trist spectacoL Fanarioții întiDseră pe buna mamă la pământ și punându-i capul pe bragul ușei unul din nelegiuiri îl sdrobi cu toporul f țăndări de oase săreau în toate direcțiunile, iar corpul se sbStea mereu! !  Nenorocita flit neputând privi ia această îngrozitoare moarte a muncc-sei își întoarse capul și ieșiaă pe brațele criminalilor!  Atunci doi dÎntr-înșii o scoaseră afară și punând-o în trăsura care sosise de mult, o duseră iui Andonis.  Noaptea se ivi, ea era neagră și posomorită, căci conținea în fcînu-i doo din cele mai teribile crime! . . .  — Dar ce doarme, mititica?  întrebă Andonis pe Verouic, fanariotul care-i presentase pe Marioara.  — Nu, e leșinată, respunse acesta,  — Mititica a avut frică, sunt sigur!  O, și cât e de frumoasă, Du-te de spune lui Chirilis să îm-părțească ia toți palicarii câte o oca de vin.  — Chîrilis?  Dumnezeu să-l erte stăpâne, căci Chirilis a murit.  — Murit! !  nenorocitul, i-o fi omorît Bostan de care se temea așa de mult!  Ah!  perdulu pe cel mai mare dintre palicari!  — Nu, stăpâne, nu l-a omorît bostan, ci l-a omorît. . .  — L-a omorît,. . .  cine atunci l-a omorît?  — O bătrână, mama acestei copile.  — O bătrână a omorît pe Chirilis? !  Atunci ducă-se la dracu!  Tu Veronic de astă-zi îi vei ocupa locul.  — Îți mulțumesc stăpâne, zise acesta și închinându-se eși fără.  Andonis rămas singur în odae trase zăvorul la uși și se apropie de patul pe care era pusă Ma-rioara.  — Seamănă cu serafimii, zisa ei sărutâadu-S gura mică ca o floare.  Abia însă buzei ei fură atinse și Marioara se trezi din somnul serot-mortal și gândind că e Bostan care o sruta, strânse in brațe pe fanariotul Andonis zieându-i:  — Dragul meu, ah, dragul meu, ai scăpat pe mama? - .  Oh!  seap-o dragă și scapă-mă și pe mice.  — N-avea nici o frică puicuță, zise Andonis mirat cu total.  Fiind că mă iubești, muma ta va scăpa.  Marioara ținea încă In brațe pe fanariotul Andonis în locui iui Bostan.  îndată însă ce-i auzi vocea, conoscu ci e un strein și retrăgându-se înapoi îl privi eu spaimă.  — Ptiu! . . . .  Piei drace dinaintea mea, zise fata făcându-și cruce.  — Ce mă scuipi puici, întrebă Andonis.  — Du-te pe pustie necuratuie, zise Marioara în-chinându-se mereu.  — Dar nu te mai închina degeaba, frumoaso, ci doar nu-a drac, ci sunt om ca și tine.  — Daeă ești om, apune-mi atunci unde e Bostan?  — Bostan?  Bostan a murit și în locul lui de azi înainte mi vei avea pe mine.  — Ba să mi ferească sfântul, zise Marioara dân-du-se jos din pat și îndreptându-se către ușă pe fugă.  Andonis alergă după dânsa și o ridică în brațe.  — Lasă-mă, să îți scot ochii, zise fata smucindu-se mereu.  — Dacă nu te supui de voie, te vei supune atunci e nevoie, bolborosi Andonis trântind-o pe pat.  — Cerule, In ce haine sunt îmbrăcată și exclamă Mărioara și leșină.  Ce voinic se vede fugind răiare pe întinsa câmpie?  El fuge ca gândul și âotă eu atâta dor, încât giaaiiî lui rSgtmă în depărtare!  E Bostan care sbosră la Mărioara, e Bostan care-astăzi trebue să se cunune cu ea!  El fuge, niciodată nu i e-a părut calea mai lungă  El fuge și strigă calului său:  „Hi, murgele, hi!  Mi-te-așterne drumului,  Ca și iarba câmpului  La suflarea vântului,  Hi, murgule, hi! "  și murgul îndemnat mal mult de stăpânul său taie vântul ca o săgeată și sboară cu ei spre bordeiul Mărioarei.  O!  călătorule, oprește-ți calea, întoarce-te înapoi și începe a plânge!  îi bordeiul atât dorit tu nu vei mai găsi pe Mărioara, că vei găsi in locul ei doliul și moartea!  Oprește-te, călătorule, și uită de Marioara înainte de-a ajunge la ea!  urăște pe aceea pe care o iubiai, disprețuește pe aceea pe care o stimai, fugi de aceea la care vrei să te duci! ! . . .  Dar Bostan fuge mereu și prin vei dea luncă cântă cu mult dor:  Frunză verde ș-o lalea  Mandrulița mea,  În curând eu te-oiu vedea  Mândrulița mea,  Te-oiu vedea și te-oiu lua  Mândruliâa mea  și-n Ivești ne-om cununa  Mândrulița mea. . .  El cântă, cântă mult, când deodată calul se opri înaintea bordeiului.  Bostan descălecă, își legă calai de un salcâm și cu inima bătându-i în piept deschise ușa și intră înăuntru.  Abia însă păși de doo ori și se trase înapoi plin de spaimă.  — Ce văd!  exclamă el Muma Marioarei moartă și ea nicăeri! !  Ce s-a întâmplat?  Cine fost p-aici,?  Ce omor, ee sânge e acesta?  Marioaro!  ah!  unde ești? !  și voinicul Bostan, care în toată viața lui nu vărsase o singura lacrimă se puse acum a plânge ea un copii, lată însă că ușa se deschide și deodată apare Marioara.  Marioaro, draga mea, unde ai fost? !  vino în brațele mele, Bostan te așteaptă să meargă ea să se cunune!  și apucând-o la brațe o umplu de sărutări.  Dar Marioara alunecă din brațele iul și retrăgându-se înapoi și zise:  — Bădiță, de azi înainte eu na mai sunt a ta!  Dumnezeu singur știe cum te-am iubit. . .  El a văzut întotdeauna lacrimile mal și m-a mângâiat; acum însă mângâare nu mai pot avea! . . .  Bădiți, gândește-te ta viațâ-ți la mine, la Marioara, care, murind, îți pronunță cu foe numele tăul. . .  Bădiță!  te iubesc, te iubesc cum ulei o femee n-a iubit în lume și acum când mă gândesc că trebue să mă despart de tine, viața-mi se stinge înainte de a o stinge eul. . .  A greșit, dragă, dar de vină nu sunt eu!  Astă noapte m-au răpit oamenii fanariotului după moșia Rediu!  M-au răpit, Iubite, din brațele taie, din brațele mamei pe care au omorît-o I. . .  6b I dar nu mă gândesc la mama, nu mă gândesc te nimeni, căci în ochi-mi nu văd pe nimeni afară de tine! . .  Pe tine te văd, dragă, șl de tine trebue să fag1 Ah I întoarse-ți ochii bădiță, de la aceea, care nu mai e destoinică a fl privită de tine! .  Bădiță, bădiță, te-am iubit, o, te-am iubit și după ce vei rămâne singur gâadește-te la Marioara, care muri iără te putea strânge în brațele ei! . .  Gândește-te la aceea cars aștepta cu atâta nerăbdare, cu atâta foc, ziua cununiei noastre! ! . .  Gândește-te, bădiță, ia aceea pe care o luai în brațele taie, pe sare o sărutai cu căldură și care acuma moare fără a-ți putea cel puțin da ultima sărutare! !  Rămâi deci, dragă, sănătos și de ți-am greșit vreo dată ceva, iartă mă, de te-am supărat cu cava uită, bdi-ță! . . .  Nu uita, Insă, dragul meu, a-ți râsbuna In contra fanariotului după moșia Rediu!  Ei e un om scurt și gros, urât la față, urât și la inimă!  Jură lui răsbunare, Jură că-i vei da moartea după cum el m-a omorât pe mine! ! . .  Sângele Marioarei tale, care te așteaptă In ceruri va striga veșnic către tine cerându-țî moartea nelegiuitului i! . . .  Rămâi dar, dragă, singur și nu mă uita niciodată, gândește-te la toate vremurile bune sau reia îa mine. . .  pronunță tâte odată numele meu șl,„ încă odată îți zic nu mă uita,. ,  au mă uita, dragă l. .  rămâi sănătos! ! !  Bostan privia pe Marioara încremenit lăsând să-l cadă din ochi picături mari de lacrimi, pe când ea.  plângea cu foc șl arunca scântei din ochii el.  Când isprăvi de vorbit scoate un euțit din sânu-î ȘS-l băgă tot îa pieptu-I.  Atunci isbucai un vai de sânge șl căzând pe spate muri pronunțând cuvântul „bădiță".  Astfel virtuoasa Marioara imitând pe străbuna sa, Lucreția de îa Romani, spălă cu sângele ei greșala-l nevinovată I  Bostan nu mai zise un singur cuvânt.  El tăcu și privi trist îa corpul încă caid al Marioarei.  Când durerea este prea mare omul devine încă liniștit, ei îșl la o devisă, o țintă, un scop și realisarea acestora, îl liniștesc.  astfel și Bostan fără si mai verse o lacrimă, fără să mai scoată un suspin, dar palid șl per-dut se apropie de gura întredeschisă și aproape rece a Marioarei, o sărută de trei ori, apoi sculâa-du-se își făcu cruce și zise:  — Dumnezeule, ajută-mi să-mi răsbun! ! !  Bostan căpitan de Haiduci.  Era anul 1835.  Bordeiul sită dată locuit d Marîoara, în seară d 11 Februarie era plin eu noo români.  Opt dintre, ei erau înalți, eu spetele mari și eu pletele lungi.  Unul numai se vedea mai mărunțel; dar în schimb avea o minte vioie și niște ochi scâateiStori.  — Voinicilor, zis© omul mărunței, în acest bordei acum un an veniam aproape îa flecare zi.  El nu era ca acum pustiu!  O fată frumoasă ca o închipuire, o fată care se numi a Marioara, o fată care era să devie soția mea, mi-o răpi fanariotul Andonis din vârful celui deal, care ca un vultur ochește prăzîie sale, mi-o răpi zic voinicilor, chiar îa ajunul cununiei, din acest bordei!  De atunci ei e pustiu, pustiu ca și inima mea!  De atunci buha cobitoare vine de geme pe acesta ruine și de atunci și o îăsbunare geme în inima mea!  Noi dar, noi sari ne-am hotărît a deveni haiduci, apărători ai țărei noastre, să lovim mai îatâiu în a-ceastă lepră, care împrăștie groază și doliu îe tot acest coprins.  — Să omorim pe fanariotul Andonis și pe toți oamenii iui, căpitane Bostan, strigară atunci cei opt voinici.  — Nu, fraților, să lovim mai întâi șarpele Ia cap, iar nu la coadă, căci atunci se va întoarce și ne va mușca!  — Ce vrei să zici, căpitane?  — Voiu să zic că în Galați se află un alt fanariot mult mai bogat șl tot așa de crunt ca și acesta.  Ceva încă mai mult, este și rudă cu Andonis.  — și voești să omorim întâi pe acesta?  întrebă unul din haiduci.  — Tocmai, răspunse căpitanul.  Vom începe cu el și vom isprăvi cu cei din urmă strein 1 Nu zic că noi vom putea scăpa țara de această-ciumă, dar vom atinge cel puțin o parte din ea!  O fraților!  relele aduse de acești fanarioți ia noi sunt atât de mari și atât de multe, în cât nu se pot spune.  Da un an de zile cutreier România și în timpul ăsta am putut afla destui de bine care e durerea consângenilor noștri!  Prin orașe, prin sate, pretutindeni nu vei auzi de rât bocete; nu vei vedea de cât iacrime!  De-i vei întreba care e pricina jeluirei lor, îți vor numi numai de cât pe vreun fanariot.  Ah!  fana-rioții sunt cari ne fură fetele, cari ne seacă averile și ne iasă in sapă de iemn, în ei deci să lovim și noi!  — Să lovim!  strigară haiducii într-o voce.  — Voia începe dar după cum am zis mai întâia cu fanariotul din Galați.  — Bine căpitane, îi vom omori mai întâia pe dânsul.  — Vă mulțumesc fraților, zise căpitanul vesel, acum să mă iăsați a vă face și eu o mică rugăminte.  — și care?  — Aceea de s-mi da voie să omor eu singur pe fanariotul din Galați.  — Bine căpitane, dar îți va fi pesta putință.  — N-aveți nici o grijă, răspunderea cade asupra mea.  — Cu toate astea, noo ne pare iucrul cam greu.  — Pentru un căpitan de haiduci nimic nu trebue fia greu, zise omul mărunței care nu era altul de cât Bostan devenit căpitan al acestor opt viteji haiduci.  — Ei, să te vedem cum vei face, zise atunci Urdenu, un haiduc robust și cu fața arsă de soare.  — Veți vedea, zise Bostan, mâine chiar voiu pleca pentru Galați și peste șapte zile mă voiu întoarce înapoi; eșs dar Vineri să vă găsesc pe toți strânși tot in acest bordei.  — Așa va fi, răspunseră cu toții și sa despărțiră.  Bostan rămase singur în bordeiu.  El se hotărise ca locuința să-i fie acolo unde cu cât-va timp mai înainta locuia frumoasa iui Marioara.  O oră trecu da la plasarea tovarășilor lui și era Încă pe gânduri.  — Ei bina, voi străbate prin ori ca mod până în odaia lui și-l voi străpunge cu cuțitul?  zicea încet Bostan.  După aceea sa sculă în picioare, se apropiă de sobă, mai băgă câte-va lemne intr-insa și trecu în odăița cealaltă.  — O, Marioaro, esclamă e1 cu lăcrămi, aici te găsiam eu adesea, în această odaie na retrăgeam îa tet-d-a-una, când aveam a na spună tainele, și vor biam ore întregi dragă și tu-mi te jăiuiai că nu te iubesc și atunci eu te apucam în brațe și ta sărutam cu fac!  Oh!  dragă!  chiar cea din urmă seară, seară fericită!  noi am treaut-o aici! . .  tu ședeai lângă această măsuță de lemn și plângeai. . .  eu am venit încet lângă tine, te-am întrebat, ce al?  Nu am nimic. -mi- ai răspuns!  O, dacă-i așa Marioaro, lasă-mă sâ te sărut, atunci tu-mi apropiași mica ta guriță șl eu te-am umplut de sărutări! . . .  Oh!  scumpă, dragă Marioaro, de ce nu te pot și acum săruta?  De ce nu te pot și acum vedea? ! . .  O, dar nu, eu te văd Marioara, te văd în fiecare noapte când apari în visu-mi și-mi Ici: Ce mal fad tu dragă bădiță, ești bine, mai mă iubești?  șl apoi te apropii ca să te sărut! . . .  Te arăți iubită în visu-mi, o dată însă cu visu-mi piei și tu!  Oh!  dragă, n-ar fi mai bine să mă omor, căci se zice că moartea e un vis vecinie și atunci te voia avea vecinie lângă mine!  Să mă omor dragă, căci ce-mi folosește viața fără tine, sS mă omor ca sufletu-mi să sboare în ceruri, spre a te găsi șl a trăi iarăși cu tine L.  După aceste cuvinte, Bostan își trase cuțitul de la' brâu și voi să și-i împlânte, când dă odată-i a-runcă departe zicând:  — Nu, ce voiu să fac!  Sângele Marioarel va striga vecnic spre tine, reabunare,-mi-ai zis tu drâgă în minutul morții I Trebue deci mai întâiu să te râsbun îngerul și apoi să Su stăpân pe viața mea!  Trebue mai întâiu să omor pa omorîtorii tăi și apoi să mă omor pe mine!  I. . .  După ce în fine mai plânse, se trânti pe pat și adormi.  Dacă Par fl văzut eine-va înainte de a se eiiîca șl ia minutele acestea s-ar fl mirat mult.  De unde mai înainte era trist și palid, acum se înveselise cu totul.  Uu surîs se juca pe buzele sale, e1 surîdea, și dormind, doo mari lăcrimi, expresiuni fidele a unei bucurii interne, se lăsau încet in lungul obrazului său 1  Din când în când îl vedeai strîngându-și peptul cu brațele sale, din când în când închidea și deschidea gura-i pronunțând încet dar dulce numele de „Marioara”, apoi începea sâ ofteze și ofta mult și adânc. . .  Când veni dimineața, Bostan se trezi.  Afară ningea și cerul ca și pământul era alb.  El trecu în-tr-an alt bordei făcut de dânsul și în care își ținea murgul.  Îndată se intră înăuntru calul său începu să necheze.  — Haide murgule, îi zise Bostan, până diseară ml duci la Galați.  După aceia îi pusă șeaua, îi scoase afară și încălecând plecă spre Galați prin mijlocul troianului.  El fugi toată ziua și seara, era pe la orele patru să alia în capitala Județului.  — ian-ascultă neică, zise Bostan intrând în ograda (curtea) fanariotului, celui d-intâiu servitor, care îi eși înainte, coconul aici este?  — Aci, respunse el.  — Mergi atunci de-i spune, să-l așteapte ua oră, care voește să-i vorbiască ceva interesant  — Numai de cât, reapunse servitorul și suindu-se la stăpânul său îi zise:  — Cuconașule, sărut mânele, cineva voește să vă vorbiască.  — și cum se cheamă acel cineva?  întrebă fanariotul sorbind de doo ori dintr-o ceașcă cu cafea.  — Nu l-am întrebat, sărut mâna coconașule  — O fi vr-un țărănoii bre?  Cum e îmbrăcat?  — E îmbrăcat bine cuconașule, poartă niște frămoși șalvari de postav.  — Va să zică e turc.  Spune-i atunci să intre.  Servitorul se coborî iute jos și spuse tot Bostan care-i aștepta,  — Cuconul vă poftește sus, efendi.  Atunci Bostan sui cele cinci.  scări și ducându-se la ușa fanariotului bătu de doo ori.  — Intră, se auzi vocea fanariotului.  Bostan intră și apropiindu-se de scaunul fanariotului scoase o pungă și îi zise încet:  — Am fost la Ali-pașa.  El îmi dete această pungi pentru. . .  și fără să termine vorba, își întoarse capul șt privi pe servitorul are aștepta ia ușă, ea și când ar fi vrut să zică: Trebue să fim singuri.  Fanariotul, înțelegând ceea ce voia să zică preschimbatul român zise servului său:  — Du-te și nu te întoarce, până nu te-oiu chema.  Servitorul eși închinându-se și lisând pe strein să deslușească cu stăpânul său asupra pungei pe care Bostan o ținea în mână și care în loc dă bani era plină cu pietre.  Căpitanul haiducilor îndată ce se văzu singur, aruncă punga îs pământ și repezindu-se asupra fanariotului îi isbi așa da tare cu pumnul în guri în cât doi din dinții săi săriră in tavan.  Fanariotul, deși i se umpluse gura de sânge, se încercă să strige.  Dar Bostan trase iute cu o mână cuțitul de la brâu; iar cu cealaltă trânti pe fanariot ia pământ zicându-i:  — O vorbă de vei zice, ești mort!  — Cine ești tu, ce vrei de ia mine?  murmură fanariotul încet.  — Nu vorbi tare că te omor, îi zise Bostan din nou.  — Bine, voiu vorbi încet, in cât abia să mă auzi, dar spune-mi se vrei?  — Scoală-te încet și du-ma la casa cu bani.  și Bostan ridică cu o mână pe fanariot de păr, iar cu cea-î-altă ii ținea cuțitul ia piept.  — încet că-mi smulgi tot părul.  îngână ei.  — Du-mă la casa cu bani, zise Bostan înfîgând vârful cuțitului în peptul fanariotului.  — Te voiu duce, pronunță el tremurând și se îndreptă spre odăița din fund.  Iacă aici am toată averea mea, îi zise dupe acela fanariotul arătându-i o ladă mare de fier.  — E deschisă lada?  — Nu.  — Atunci unde ai cheia?  — în buzunar la mine.  — Scoate-o dar și deschide lada, porunci Bostan  Fanariotul văzu că nu-i de șagă, el simți feros rece intrânduri în pept și știa că de nu se va supune va muri.  — Nu-i lua pe toți!  se rugă fanariotul.  — Nici un cuvânt, porunci din nou Bostan umplându-și sânul cu banii fanariotului.  — Acum pregătește-te de moarte, îi zise haiducul după ce deșertă toți banii din ladă.  — Hoțule!  ajutor!  răcni atunci fanariotul.  — Așa, încă strigi, să isprăvim atunci, zisa Bostan, și într-un minut îi făcu peptul ciur de lovituri.  Fanariotul căzu pe spate și muri fără a pronunța un singur cuvânt.  De odată însă cel cinci servitori ai fanariotului intrară in casă.  — Cleftule!  mi-ai omorât stăpânul, strigată ei. . .  La vederea acestora căpitanul haiducilor trase doo pistoale de la brâu și slobozindu-le trânti pe doi din ei ia pământ.  Ceilalți cari mai remaseră voiră să se repeadă asupra haiducului, dar pistoalele fui fiind eu doo focuri, mai slobozi încă odată și încă doi din el căzură ia pământ, Mai rămânea acum unul.  Acesta era un flăcău tânăr, cu părul gaibsn și cu ochii albaștri.  El îndată ce văzu pe 'ceilalți pateu tovarăși ai săi morți, căzu în genuchi și sa rugă de Bostan sâ nu-l omoare.  — Ia ca treabă erai ta îs arest spurcat, 11 latre bă haiducul.  — Am fost chelner, respunse tânărul blond șl frumoșii lai ochi se umplură de lacrimi.  — Dar tu ești român?  — Nu, respunse ei.  — Atunci ertare na poți avea, șl isbîndu-l cu euțitul îs frunte îi despică capul îa doo.  După aceia Bostan eși afară.  Noaptea venise deja și o furtună amestecată cu viscol urla înfiorător.  El se dusa până ia calul său, care era legat de stâlpul da la poartă și însălecând o lo ia fugă, astfel că peste cinci-spre-zece minata părăsi Galațul.  Ia zadar a doua zi căută justiția să afle pe omo-râtor.  El a rămas pentru tăt-d-auna necunoscut.  iu scurt, timp însă toți fanarioții începură a se îngrozi, Soi in fiecare zi sa vestea moartea cutărui sau cutărui nelegiuit fără ca să se poată afla acela oare scăpa lumea de niște asemeni lipitori otrăvitoare!  — Haide murgule, du-mă mai curând la hanul Trei Măsline, zicea Bostan calului său, care arunca valuri de noroi în urma sa.  Du-mă acolo murgule, căci fi acolo am încă de lucra.  D-zeu care mi-a ajutat la întâia încercare îmi va ajuta cred și la toate cele-l-alte.  și voinicul haiduc desmerdând d-n când în când coama murgului fugar sbură cu el spre hanul trei măsline.  Hanul „La trei Măsline".  La o depărtare de doo ceasuri da Galați se afla în anul narațiunei noastre un han cu firma „La Trei Măsline,"  Acest han zidit chiar lângă drumul cel msre en acoperit acum eu totul de zăpada care cădea mereu.  Proprietarul de aici era un fanariot mai mult bătrân.  Femeia lui pe care o luase din Constantinopol în timp de 30 ani ii făcu 5 copil și din cari nu-i trăiră de cât o singură fată.  Această grecoaică, care abia împlinise cincispre-zece ani părea că este frumusețea personificată- Ea avea un pâr lung, care îi ajungea până ia genunchi și negru ca cărbunele, ochii ei mari erau de asemeni negri și umbriți de niște gene lungi pe deasupra cărora se întindeau doo arcuri de sprincene.  Fruntea îi era albă ca zăpada, iar obrajii ei păreau că sunt doui trandafiri cari abia îmbobociră.  Ori cine trecea pe lângă acest han șl ar fi văzut-o trebuia să treacă timp mult până să-i iasă din minte.  Nimic nu avea urît.  Mânele-i mici și de o albeață mată, dinții ei albi ca laptele și tari ca oțelul, talia ei cea subțire și mlădioasă ca salcia legănată de vânturi, toată în fine era atât de bine făcută, în cât nu era om care s-o vadă și să nu stea îa ioc, spre a o privi.  Nu era om.  care s-o privească și să eu se gândească a fi dragul ei 1  Mai snulți fanarioți o cerură în cusătorie, dar ea ambițioasă ea toate fetele cele frumoase, nu voi să ia pe nimeni din aceștia, pentru că i se păreau cam bătrâni.  Adevărul e însă, că ea iubea pe un grec tânăr cu mustața neagră și răsucită, cu buzele roșii și cu o căutătură plăcută.  Ei era îa fine așa după cum îi plăcea.  Sunase acum opt ore, viscolul încetase; era însă un frig îngrozitor și un vânt care sufla despre nord ridicând zăpada îa sus.  In timpul ăsta hangiul stetea la masă împreună cu femela și cu frumoasa lui copilă.  — Ia astă gesră nu s-a oprit nici un drumeț la noi, zisa bătrânul fanariot  — Eu aș fi da părere bărbate să mai scumpim vinul și rachiul, răspunse femeia iui din ceafaltă parte a mesei.  — O, nu tată, să-l lăsăm tot cum a fost, căci și așa e destul de scump, zise copila,  — Hei jupâne, deschide-ți ușa, se auzi deodată resunând o voce.  — Cine să tie, zise fanariotul și sculându-se eșl afară.  — Aveți mâncare și băutură pentru călăreț, iar pentru cai fân și orz?  întrebă Bostan, căci nu era altul de cât el.  — Este destul, voinice.  — și bani sunt la mine destui, căci de, jupâne, când am trecut acum o lună și n-aveam bani, n-at vrut nici să mă apropii de hanul tău șl a trebuit să dorm o noapte întreagă la mijlocul troianului.  — Apoi de, voinice, eu numai pomene nu fac.  — Nu face nimica jupâne, acum am parle și-ți voiu plăti cinstit.  — Așa îmi pare și raie bine să te văd totdeauna cu parale.  Acum mata treci în dughiană, iar până atunci eu îți vciu duce calul la grajd, și îi voiu pune dinainte o baniță cu orz.  — D-spoi tocmai mata să-mi duci calul, nu ai destule slugi? !  — Așa e, voinice, dar slugile sunt obosite șl dorm parcă ar fi moarte.  După acrea Bostan întră în han și nimeri drept în odaia în care ședea Sa masă hangiul,  Femeea fanariotului îndată ce se uită Ia el și iî văzu îmbrăcat țărănește, căci după ce eșl din Galați aruncă șalvarii, își întoarse ochii cu dispreț fără a-i zice un singur cuvânt  Numai frumoasa fată ÎI privi lung șl îi zise cu o voce armonioasă:  — Poftim Ja masă voinice.  Bostan abia îi mulțumi și iată că intră și hangiul  — Haide voinice, spui că îți e foame, stai doar la masă și mănâncă pâoă te vei sătura.  După aceea se întoarse spre femeea lui și îi zise In limba greacă:  — Are bani, să ne purtăm prietenoși cu el  — D-om putea să-l jumulim, îi răspunse ea.  — Vă voiu jumuli eu pe voi zise în gândul lui Bostan, care înțelegea destul de bine limba greacă.  După ce mâncară cu toții, haiducul rugă pe fanariot să-i arate odaia în care o să se culce.  — Vino, dună mine, îi zise acesta și trecând prin trei alte odăi îl dusa într-ur. a  din fund și câre părea a 8 mai frumoasă de cât toate celelalte.  — Iacă, aici vei dormi voinice.  Focul e făcut și în curând se va încălzi de n-o să poți să stai.  Dar Bostan îndată ce se văzu singur se aruncă asupra iui ca un tigru și îl trânti Ia pământ.  — O vorbă și ești mort, îi zise haiducul  Fanariotul de frică tremura ca varga.  — Deschide gura, porunci Bostan.  Fanariotul se supuse și des chizându-șl gura, Bostan î-o umplu cu o batistă mare.  — Acum scoală și de poți strigă ca să se deștepte slugile, îi zise ei.  Fanariotul se încerci să strige, dar nu putu s scoată un singur cuvânt  — De geaba, de geaba, te-nerrsl, îi zise din nou haiducul, dar spune-mi 'știi tu ce am de gând ă fac?  — Nu, făcu bătrânul din cap.  — Dar cum mă chlamă?  Tot același Berna din partea bătrânului.  Ei bine 'ți voîu spune eu.  Ai auzit tu vr-o dată de Bostan?  Bătrânul făcu Iarăși semnul negațiunei.  — Atunci dacă vei auzi de aci înainte să știi că eu sunt aceia.  Fanariotul-i privi fix.  — Tu ești ai șeapteiea asupra căruia îmi râsbun astăzi, contino recomandatul Bostan.  După aceea-i legă gura bine, ca să nu-i iasă batista ș-i-i trânti pe pat.  — Haide, scoate-ți ghetele, porunci căpitanul de haiduci.  Fanariotul se supuse.  După ce rămase cu picioarele goale, Bostan scoase cuțitul dela brâu zicându-i:  — O singură mișcare de vei face ți-l bag tot în inimă.  După aceea în cinci minute Bostan reteză amândoo tălpile dela picioarele fanariotului lăsând să i se vază oasele.  — ți-am spui să stai bine cu mâinile spurcatule, zise haiducul după ce-și terminase prima operațiune.  — Dar nu-i nimic, urmă el căci asuma sosit și rândul lor.  ȘI luându-i mâna dreaptă i´o iovi așa de tare  încât cuțitul trecu sa partea cea l-laită și mâna căzu jos.  Bătrânul leșină.  — Am isprăvit cu u ani, zise Bostan.  Apoi deschise ușs merse iarăși în odaia în care șezu la masă și zise femeei fanariotului:  — Cucoană, jupânul vă chiamă să vă spue ceva.  — Numai decât, zise ea, și merse după Bostan.  Cârd intră înăuntru în odaie și văzu pe bărbatul ei în halul acela, odată voi să scoată un țipăt dar Bostan, care se aștepta îa aceasta o lovi numai decât așa de taro cu palma lui cea robustă paste gură în cât sângele începu să isvorască cu furie.  — știu un mijloc și mai bun, zise după aceea ei, ștîu un mijloc, care amuțește îndată pe om.  și cu cuțitul cu care a chinuit pe bărbatul ei, Bostan tăie gâtul femeei care muri la minut.  Iată prin ce fel de cruzimi Iși începe noua sa viață nenorocitul Bostan.  Zic nenorocitul, căci tot ce făcea asum trebuia în urmă să le plătească prin mustrarea conștiinței sale  Bostan, pe când trăia Marioar, era un om bun, tot-d-auna-1 vedeai râzând, tot-d-auna glumea și nu numai ora n-ar fl omorit în viața lui, dar sici chiar un puiu de găină.  Insă din ziua în care-și văzu pe cea mai scumpă a inimii sale omorându-se, inima lui se împetri și deveni atât de crunt, încât numai omorurile cele îngrozitoare îi mai puteau bucura câte odată! . .  După ce Bostan terminase cu fanariotul și soția lui, scoase din perete-un cuiu mare de fer și-l băgă în foc.  Apoi se duse iară îa odaia în care șezură la masă și aci găsi pe frumoasa fată, care aștepta cu nerăbdare pe părinții ei.  O sfârâitură se auzi, un fum negru se răspândi prin casă și în Jocul acelui ohiu cegru si frumos acum rămase o gaură mare.  De sigur că fetei nu trebuia să-i facă nici un rău Ea nu era întru nimic vinovată și mai cu seamă c chiar ia prima vedere simți un fel de afecțiune pentru Bostan, de unde-i zise când intră în casă: „Poftim ia masă, voinicuie".  Dar Bostan, am mai zis.  nu era om, el devenise fiară sălbatecă.  — Haide, vino după mine, zise el cu o voce cruntă copilei și apucând-o de păr o târî după dânsul.  — Oh mamă!  tată!  esclamă frumoasa greacă când intră în funebra odaie.  — Da vei mai zice o singură vorbă, vei păți ceeace au pățit și părinții tăi, rosti haiducul.  Fata tăcu și începu să plângă.  Atunci Bostan se duse la sobă și scoase cu o cârpă cuiul roșu ca focul și care arunca scântei.  — Ce vrei să faci, zise copila văzându-l că se apropie de ea,  — Nici o vorbă, repetă Bostan și ridicându-l capul în sus, îi băgă înroșitul fer în ochiul cel drept!  O sfârâetură se auzi, un fum negru se răspândi prin casă șl în locul acelui ochiu negru și frumos acum rămase o bortă mare.  Fata sedase atunci un țipăt supra-uman încât răsună tot hanul și începu a fugi prin odae strigând într-una: Ah!  ah I ah! . . .  Bostan rămase câteva minute ca amețit, dar recăpătându-și iute sângele său cel rece deschise ușa și voi să fugi afară.  Deodată însă se îatâitoi față în față cu cei -trei servitori ai hangiului, cari deșteptați de strigătele copilei alergară fiecare cu câte un topor în mână ca să vadă ce este.  Bostan îndată ca-i văzu începu să strige.  Alergați,, alergați mai curând, că ne-au călcat hoții!  — și unde sunt?  întrebară ei.  — În odaia cea-l-altă răspunse el.  Servitorii fără a bo mai uita ia Bostan intrară în odaia arătată.  Atunci Bostan cși afară și mergând iute pe din dosul hanului ajunse la fereastra din odaia tortureior.  Se uită înăuntru și zări pe cei trei servitori, cari rămăseseră încremeniți înaintea unui astfel de straniu sși înfiorător spectacol.  Atunci Bostan sparse un geam și întinzând amândoo pistoalele slobozi de odată patru focuri.  Servitorii căzură câte-și-trei ia pământ vărsând pe gură valuri de sânge.  Acum am isprăvit cu voi, zise după aceea haiducul; îmi mai rămâne să dau foc cuibului și intrând prin case dete foc la tot hanul.  După aceea se duse la grajd, încălecă pe murgul său și fluerând o lo la fugă spre bordeiul Marioarei.  Consiliul haiducilor din ziua de 14 Februarie.  Abia sosi seara de 14 Februarie și bordeiul Măritoarei se umpluse iară cu cei 9 haiduci.  Ei se strânseră, căci așa le porunci Bostan eu trei zile mai înainte, atunci când se despărțiră de ei,  — Așa dar căpitane, ai putut ta singur ca să omori pe acel mare fanariot din Galați?  întrebă Urdeanu pe căpitanul său.  — Da, Urdene, l-am omorât șî nu numai pe el, dar însă șl cinci slugî ale sale, răspunse Bostan.  — Atunci o să devii înspăimântător, căpitane, ziseră ceilalți haiduci.  — Insă eu nu țintesc Ia asta, Je răspunse ei din nou.  — Dar ori ș?  cum vel fi mândru,-i zise Bujor, un alt haiduc tânăr și frumos sa un bujor, dacă vei deveni astfel.  — Nu zio ba, dar voiu fl încă și mai mândru, când vă voiu vedea și pe voi luptând cu toată inima pentru stârpirea acestei cangrene.  — Eu, unul, voiu face tot ce voiu putea, res-punse Bojor.  — VOm face tot ce ne vei porunci, strigară șl ceilalți haiduci într-o voce  — Vă mulțumesc copii și voiu avea în totdeauna credință in voi, pentru că vă știu că sunteți toți români și român de român nu se teme, și român cu român totul învinge, pronunță Bostan eu un ton entussssmat.  — Da, căpitane, dar nu cred că va fi și român cere să n-aibă credință în isbândă, îndată ce va avea de cap un român ca tine, strigară haiducii.  — Așa e voinicilor, dar unui nu poate fsce nimic, trebue să fie mai raalți și între ei, lucrul cel dintâiu, să se afle unire, căci unirea e tăria.  — Vorbă sfântă, răspunseră haiducii, uniți vom fl și noi până ia moarte.  — Acum să vă mai spun ceva copil, zise Bostan.  Ași trecut voi vre odată prii pădurea cea deasă care se află chiar în drumul cum vii de ia Tecuci spre sistai Horincea?  — Da, căpitane, respunse unul dintre haiduci, în. ,  drumul acest întâlnești mai multe păduri,  — Este însă una mai mare și mai îndesată, cu copaci inciți a căror vârfuri slujesc de cuiburi pen-tru corbi, iar rădăcinile de vizuini pentru fiare sălbatice.  In această pădure m-am gândit să ne facem și noi cuibul, zise Bostan.  — Eu ași fi de părere, zise unul din haiduci cu numele Neghină, să căutăm un loc, care să ne poală da ceva în mână.  — Cum, ceva în mână?  întrebă Bujor.  — Adică pe câte cineva, explică Neghină.  — N-avea frică voinice, î1 întrerupse Bostan.  A-ceastă pădure pe care o vom numi a Corbului, e cea mai nimerită pentru noi.  Ori-ce fanariot care ar vrea să meargă de ia Galați la Tecuci, sau de Sa Tecuci la Galați trebue numai de cât să treacă prin.  astă pădure.  Apoi pe lâpgă asta de mai multe ori pe an se fac la Tecuci bâlciuri, atunci halal de noi, multe cotite om mai toci In oasele spurcaților și multe pungi om mai deșerta în busunrele noastre.  — Dacă-i așa, asoîo să ne așezăm, strigară haiducii.  — și de când sa ne așezăm căpitane, întrebă Urdenu.