FONTANA ZÎNELOR  ROMAN NAȚIONAL  G.  BARONZI  AUTOR AL MAI MULTOR ROMANE ORIGINALE  Bucuresci  Editura Tipo-Litografiei Dor P.  Cucu  8, Bulevardul Elisabeta, 8  1896  Drepturile reservate editorului  FONTANA ZINELOR  In partea Basarabiei care a fost retrocedată Ru-siei in urma răsboiului turco rus de la l877-l878, se află o comună purtând poetica numire de Fontâna zînelor.  De unde această numire?  De când sus zisa comună se numeșce astfel?  Ce fel de ființe vor fi fost acelea cari și-au dat numele acestei fontâni?  Iată nișce întrebări pe care nu scim daca și le-a făcut cineva, dar la care, suntem încredințați că n-a respuns nimeni pân-acum.  Intr-una din călătoriile ce am făcut în a cea nefericită parte a României, pe când se afla încă reîntoarsă țărei noastre, curiositatea ne făcuse a cere oare-cari informațiuni de la unii din bătrânii din comună.  Multe se spuneau și mulți înșirau diferite păreri despre acele trei zîne care s-au stabilit în acea localitate și au făcut fontâna căria i-au dat numele lor.  Nu suntem cu toate acestea autorisați să cre-dem nimic din câte ni se spuneau, atât de de-parte de adevăr ni se păreau spusele lor.  Cu toate astea n-am putut trece sub tăcere curioasa nara-țiune ce o auzirăm de la un bătrân locuitor, mai octogenar, care pretindea cu stăruință că istoria ce-mi spuse o scia de la tată-său, că acesta o ținea de la un bunic al său, care ca și el o moștenise de la un străbun, și așa mai încolo. . .  - Nu e bine a nu da cineva crezământ la cele întâmplate, zicea el văzând îndoeala cu care ascultam la ceia ce pretindea că a esistat.  Pentru ce?  — Pentru că nici unul din câți n-au voit să crează n-a scapat teafăr până în cele din urmă.  — și cum așa?  îl întrebai eu cu mirare.  — Uite așa: țara asta a fost a Rușilor de la un timp încoa, adică mai înainte d-a se uni cu partea Moldoviei.  Nu e așa?  — Așa e.  — Apoi dacă e așa, pe când se afla încă sub Ruși, un oficer de Casaci trecând o dată p-aci se opri la o cârciumă ca să bea; cârciumarul nu vru să--i dea fără plată, cum cerea el; oficerul se mâniă și scoase sabia să-l amenințe: cârciumarul care nu se temea de amenințări,-i spuse scurt că nu se cuvenea să se poarte așa într-o țară care poate până mâine să-și schimbe stăpânul căci nimeni nu scie ce va aduce viitorul: dar oficerul se mânie și mai mult și răspunse că cea ce intră în mâna Rusului nici o dată nu trece în mâna altuia; apoi ca să nu se plângă la guvern pentru vorbele ce le a auzit din gura lui-î ceru să-i dea de băut îndoit.  Bietul cârciumar-i dete mai mult pentru că se căise de vorbele ce-i scăpară din gură, că și el nu era tocmai treaz.  Aceasta s-a întâmplat cam pe la începutul anului l85oa.  Câte-va luni în urmă, o ambulanță se opri alături de cârciuma de care vorbeam.  Ea era plină de răniți ce se întorceau de la bătaia din Crimeea.  Mai multă lume se duse să-i vază, între care și căricumarul; acesta cunoscu printre răniți pe oficerul de Casaci, care abia-și deschidea ochii de rău ce-i era, — „Cum s-a întâmplat asta? - l  întreba cârciumarul,” — Bine vezi,-i răspunse abia oficerul; suntem bătuți de Francesi, și după cum se vorbește, au să ne iea Basarabia și s-o dea Românilor!  — „Așa e c-am avut dreptate când am zis că nu se șcie ce poate aduce viito-rul? -i zise cârciumarul. ” dar el nu mai răspunse nimic; a doua zi-și dete sufletul.  Vezi cum e pedepsit acela care nu vrea să crează când i se spun lucruri sănătoase și cu multă minte rostite?  Am surîs de naivitatea bătrânului și am plecat dându-i cuvântul că cred și voiu crede tot ce mi-a spus privitor la istoria Fontânei zînelor.  Publicăm mai la vale această narațiune așa cum am auzit-o și fără a modifica sau a adăoga ceva de oare ce naratorul ei nu era om fără carte și, după spusa lui, până a nu fi constrîns de îm-prejurări a ajunge ce era, adică un simplu țăranu fusese mulți ani împiegat la un oficiu poștal din chiev, unde avusese tot timpul a-și lumina mintea cu diferite citiri de cărți ce-i picară în mână și astfel, afară de ideile superstițioase care domină în mare parte poporul slav cu care a trăit mulți ani, vorba lui era vorbă de un om cu destule cunoștințe.  Iată istoria de care ne fu vorba:  Puțin înaintea întemeerii domniei în Moldova, pe când țara mai întreagă era cotropită de hor-dele Tătarilor, trei fete de împărat una venită din Ardeal, alta din Muntenia și treia din Moldova, vrând să scape câte trele de pețitorii cu cari părinții lor voia să le mărite, fugiseră de sub acoperământul părintesc și se așezară în locul unde se află astăzi comuna Fontâna zînelor.  Causa pentru care ele părăsiseră locul lor de nașcere și pe înalții pețitori cari năsuiau la mâna lor, a fost că aspiranții lor erau streini, unul Ungur, altul Grec și al treilea Leah.  Ele doareau a se căsători cu bărbați români, dar pă-rinții lor ne vrând să se strice cu înaltele fețe cari ceruseră în căsătorie pe ficele lor, hotărîseră cu tot dinadinsul a le da după dânșii.  Ele se cunoșcea de mult și se iubeau între ele ca trei adevărate surori.  Când aflară hotărârea părintească nestrămutată, și-a scris una alteia și într-o noapte plecară câte-și trele și întilnindu-se într-un loc ce-și deteră,-și schimbară și port și nume și hotărîră a viețui împreună până la moarte.  fiecare din ele, luând câte-o sumă însemnată de bani cu sine, aveau destulă avuție pentru ca să puiă în lucrare planul lor.  Erau tinere și de o frumusețe rară câte-și trele fetele împărătesci.  Cea din Ardeal era cu ochii negrii, cu părul negru ca pana corbului; cea din Muntenia era smeadă, cu ochii crepui, cu părul castaniu; cea din Moldova, cu părul ca spicul grâului, cu ochii albaștrii ca cerul cel se-nin: ușurele ca fluturii și sprintene ca nisce că-prioare sălbatece care saltă din pisc în pisc și se perd în nori când sunt umărite de vânători.  Cum trăiau ele în singurătatea lor?  nimeni nu putea sci; dar câte un ochiu cutezător s-a întîmplat le vadă în treacăt armate cu arcuri de aur și cu săgete de argint vânând pasări sau ucigând iepuri și căprioare într-o pădure întinsă care se afla p-atunci în vecinătatea fontânei ce și-o făcuseră ele.  Dar această fontână cu o apă limpede ca cris-talul cel mai curat, împresurată cu brazde de flori cele mai mirositoare și umbrită de plopii cei mai stufoși, fetele împărătesei, care se îngrijiseră despre toate d-a casă, au turnat în ea apă sânțită din Jordan, sânt mir și busuioc de la botezul cel mare și scăldându-se în apele ei de trei ori în trei zile, a treia zi au eșit din apă cu daru d-a nu mai îmbătrâni și a nu-și mai perde frmuse-țea nici o dată.  astfel petrecea ele de câți-va ani.  Locuitorii după împrejur văzându-le tot tinere și tot fru-moase le-au dat numele de zîne.  Dar aceste zîne se făcuseră înfricoșetoare bie-ților locuitori de la un timp încoa.  Intr-adevăr, ei neavând de unde să-și procure apa de băut mai de aproape, se duceau la Fontâna zînelor, pe când ele se rătăceau prin pădure după vânătoare, și-și umpleau cofele și fedeleșele cu apa cea limpede și rece, făr-a fi văzuți de ei, de oare ce se credea că neîmblânzitele zîne când puneau mâna pe un asemenea cutezător îl luau îndată în robie, ear turmele lor le dau de mâncare la o mulțime de robi ce-i prinseseră astfel, pre-cum și la câinii lor.  Nisce asemeni fapte erau tratate ca o călcare a dreptului ce-l aveau pe proprietatea lor.  și cine se putea măsura cu puterea lor când le ve-dea cineva încruntându-se, asvârlind schîntei înflăcărate din ochii lor și scoțând spume de turbare din gura lor.  Dar să le lăsăm să-și urmeze deprinderile lor sălbatice, și să ne întoarcem ochii asupra unei alte părți a istoriei noastre.  Era o noapte întunecoasă.  Cerul acoperit de nori groși, era brăzdat de fulgere dese.  Tunetul mugea în depărtare și vântul spulbera câmpia și scutura frunzele cele uscate cari zăceau pe pământ căzut din copaci.  Era începutul toamnei. . . .  Nu mult dup-aceasta, o ploaiă repede începu să se reverse peste tot și să bată ferestrele și obloanele caselor.  Oamenii fugeau de pretutindeni și se ascundeau în locuințele lor sau pe la vecinii lor cei ma apropiați  Cu toate acestea, în casa lui Bantu Volbur, care era una din cele mai mari și mai avute din sat, se aflau mai mulți juni și mai multe fete cu părinții lor la șezătoare.  Era zioa ficei lui Volbur, 8 Septembre.  Maria era ca de vre-o opt-spre-zece ani; bălaia, cu părul galben auriu, cu ochii albaștri ca floarea nu mă uita; cu o gură mică și cu doo buze ca doo cireșe pîrguite care, când se deschideau lăsau să se vază doo șire de dinți mici și albă ca doo șire de mărgăritare.  Doo coade împletite cu panglicele albastre-i atîrnau pe spate: o salbă de bani de aur-i împresura gâtul cel alb ca de le-bădă, o iă cusută în mătăsuri și semănată cu fluturași acoperea formele ei cele mai încântătoare; mizlocelul ei era încins cu nisce bete de o materie grea cusută cu fir de aur și cu mărgele; un vâlnic de mătase vișiniă cu fășii albastre închise-i atârna de la talpă până la picioare cari erau încălțate cu conduri roșii de pele subțire cusuți cu fireturi, cu mărgelușe și cu fluturași.  Toți câți o priveau se minunau de frumusețea ei; toți câți o auzeau vorbind remâneau încântați de dulceața glasului ei și de înțelepciunea cuvintelor ce-i eșeau din gură.  Volbur, care n-avea nici femeiă, nici alt copil, se uita la dânsa ca la soare, ca la lună, dar nici soarele nici luna nu prețuiau nimic pentru el pe lângă dânsa.  Ea era fala lui, mândria lui, scopul pentru care voia să mai trăească până o va căpătui ca s-o lase la casa ei fericită, de oare-ce pentru dânsa strânsese destulă avere, atât în bani cât și în vite și pământ.  Dar soartea pe care o dorise ficei sale nu întârziase d-a se arăta; un tânăr ca de doo-zeci și patru de ani, chipeș și mândru la iveală, văzuse de câte-va ori pe fată la horă,-i plăcuse și pusese să o ceară de sociă.  El n-avea altă avere de cât o turmă de oi, pe care o moscenise de la părinții lui, și o pășcea dimpreună cu un al tânăr ce purta numele de frate al său mai mic.  Părintele Măriei cunoscea pe tânăr destul de bine că era om de omeniă și cu bune purtări; el primi unirea propusă cu fiica sa, care se hotarîse a se face la întâia duminică dupe culesul viilor.  Lumea dară se adunase în seara aceea în casa Măriei ca să petreacă împreună zioa ei; și afară tuna și fulgera, și vântul bătea ca un turbat, și ploua de vărsa cu găleata!  — E de mirare să nu viă pân-acum Vintil, zise Volbur după ce își întoarse ochii împrejurui și se încredință că persoana ce o numirăm nu se a-fla între cele-l-alte.  Nu știi nimic despre dânsul, fata mea?  — Nu, tată, nu l-am văzut de eri, răspunse Maria roșindu-se la față.  — și cu toate acestea și-a dat cuvântul că va veni să cinese cu noi.  — Poate că l-a oprit ploia, cercă să zică Maria.  — Aș!  ploaia!  un brad ca dânsul care nu-și schimbă verdeața nici la soare nici la ninsoare, cum să se teamă de ploaiă?  Asta nu se poate.  Dar i s-o fi întâmplat ceva pe semne.  — Bine că-mi aduseși aminte vecine, zise un preot, care se întoarse de la masă unde mân-caseră cu toții împreună, cu un pahar plin de vin în mână: bine că-mi aduseși aminte să te întreb dacă ai aflat ce s-a întâmplat ast-dimi-neață cu doi flăcăi de la noi, cari se duseseră să-și adape turma la Fontâna zînelor și au făcut-o feartă amândoi.  — Nu știu, n-am aflat nimic, răspunse Volbur; cum am eșit de la biserică am venit drept acasă și n-am mai eșit pân-acum.  Dar ce s-a în-tâmplat?  spune-ne și noă.  Preotul începu să vorbească și lumea toată se strînse împrejurui cu nerăbdare.  — și cum zici? . : .  întrebă Volbur.  — și cum zisei, răspunse preotul sorbind re-stul ce rămăsese în fundul paharului, acei doi tineri, pe cari n-au știut să-mi spuiă cine erau ducându-se cu oile să le adape la fontâna cea vrăjită fură prinși de cele trei zîne, propietarele fontânei.  Ele văzând una ca asta se supăraseră foc și puind mâna pe unul din ei l-au și robit ear cel-l-alt abia scăpă cu fuga.  — Ce vorbești, părinte?  asta e grozav!  zise Volbur.  — E peire!  strigă mai mulți.  — Grozav sau peire, cum veți voi, zise preotul, dar așa mi s-a spus de mai mulți.  — și numele acelor tineri! . . .  întrebă tatăl Mariei.  — Ei, numele lor nu mi l--au spus, sau că mi l-au spus și eu l-am uitat.  — Să fie cu putință!  cugetă Volbur: mira-m-aș să nu fie Vintil și cu frate-său.  Dar se feri să nu înțeleagă fiică-sa cugetul său, de oare-ce ea se uită pe furiș când în ochii săi când în ai preotului, ca să prindă un semn, în urmă de prepus pe unde-va.  — Ei bine, zise un oare-care din asistenți nu e vr-un mijloc d-a ne scăpa de aceste blestemate ființe care ne amenință a ne lăsa fără copii de oare-ce vedem că din când în când pere câte unul din noi, și tot dintre flăcăii cei tineri și cei mai de frunte!  Nu e vr-o putință să tăbărîm odată cu tot satul asupra lor și să le lom la goană d-aci?  — Nu e nici o putință, strigă cineva intrând repede pe ușă.  Toți-și întoarseră ochii spăimântați spre noul venit.  Acesta era fratele lui Vintil.  — Radu! ! !  strigară toți când văzură pe cel ce intră pe ușă.  — Unde e frate-tău?  Întrebă Volbur apro-piându-se de dânsul.  Radu tăcu și clăti din cap cu un aer duios.  Maria își ascunse lăcrămile în sînul uneia din suratele ei cele mai iubite, Viorica fata preotului cu care se iubea din copilărie și din deprin-dere de vecinătate.  — și zici că nu e nici o putință a scăpa satul pe înverșunarea acelor îndrăcite?  întrebă Volbur pe Radu.  — Am zis-o și o mai zic, că e peste putință omenească.  — Doară n-or fi drese, ca să nu se lipească moartea de ele!  — Sunt mai mult de cât așa.  — și cum?  — N-ați văzut fermecătoare mai vândute necuratului, n-ați mai auzit vrăjitoare care leagă ploile care închiagă apele, care înviează morții din morminte, cari au earba fiarelor cu care deschid noo lacăte și fac să easă la lumină comorile as-cunse în pământ.  Ele sunt mai presus de tot ce își pot închipui omul.  Asvîrlă flăcări aprinse din ochi și pot arde tot împrejurul lor când vorbesc, suflă crivățul bătăios din gurele lor, astfel că valurile din fontână se ridică până la nori și stau gata să înghită pe ori-și-cine; când um-blă pământul se cutremură și toți copacii dupe împrejur îi vezi scuturându-se ca și cum ar fi voit să se desrădăcineze din locul lor.  Afară de asta sunt nemuritoare; nici o moarte nu le pot atinge: au arcușe de aur și săgete de argint înveninate când întind arcul și fac să sboare săgețele lor, ele trec dincolo de nori și ucig porumbeii cei sălbateci pe cari îi fură vântul turbat.  Dacă te cerci să te uiți în facia lor, lumina cea viă care lucesce ca soarele din ameazi pe chipul lor îți ia vederile și te a-mețesce de crezi că ești beat, așa de grozave sunt!  — Ce minune să fiă asta!  ziseră unii din auditori.  — Minune cum n-am mai văzut și pe care n-o voiu uita câte zile voiu avea, zise Radu.  — E dară adevărat că frate-tău a căzut în mâinile acelor zîne, și n-are să scape nici o dată din robia lor?  întrebă tatăl Măriei.  — Nu știu ce să crez, dar știu atâta că des-părțindu-mă de dânsul, mi-a șoptit la urechiă să-i aduc un lucru d-acasă dacă voiu să scape d-acolo.  — și ce lucru?  — Nu pot să-ți spuiu acum.  — Eacă na!  și ce te opresce d-a ne spune noă, mai ales mie, care am fost hotărât să-i fiu socru.  — Nu se poate.  — Radule nu te înțeleg.  — Mă vei înțelege când-ți voiu spune.  — Apoi cum vrei să știu dacă nu vrei să-mi spui?  — Altă dată se poate, dar acum nu.  — Ești fără inimă.  — Ba numai asta nu, dar știu eu ce fac și nu voiu să stric lucrul în loc să-l dreg.  — și când ai să spui?  — Când vom fi singuri, șopti Radu la ure-chia lui Volbur.  — Atunci mâine.  — Poate și mâine.  zicând aceasta, Radu-și lo pălăria rotundă de pâslă neagră și salutând eși pe ușă.  Timpul se liniscise afară.  Cei după urmă nori goniți de vântul care bătea încă din când în când se răspândiră, și o lună strălucitoare de o lu-mină viă se înalță pe cer în mijlocnl cortegiului ei de stele scînteitoare.  Ospeții lui Volbur se sculară să plece.  Era și târziu.  Cântarea cocoșului înșciințase de mult ora un-spre-zece din noapte.  Să lăsăm pe fiecare a se duce pe la casele lor unde somnul îi chema, și să ne întoarcem la Vin-til, care pentru ântâia oară începuse să guste din amarul pahar al despărțirei sale de aceea pe care o iubia și care' plângea cu lacrămi de foc depărtarea iubitului ei.  Ceea ce crezuse despre Vintil că ar fi căzut în robia zînelor era numai o născocire, pe care un interes ascuns al lui Radu o acreditase prin tăcerea lui.  Adevărul însă era alt-fel.  Iată cum se întâmplase lucrul.  Vintil ducându-se cu oile lui la adăpat, se în-tâlni cu mai mulți tineri săteni la fontâna zîne-lor.  Ei stau pe earbă mâncând și bând.  Vintil cu-noscând pe unii dintr-înșii; fu invitat a lua parte la masa lor, și el nu refuză.  Radu care însoțise pe Vintil, fu însărcinat cu grijea oilor în lipsa lui.  După masă, tinerii se sculaseră și ziseră lui Vin-til să-i petreacă până la marginea pădurei unde Radu perzându-i din vedere plecă cu oile pân-a nu-l apuca noaptea.  Pădurea era mare și nemărginită; un om care e deprins să umble pe nestătute, i-ar fi trebuit trei zile și trei nopți de mers până s-ajungă la capătul ei.  Tot felul de pomi pădureți, amestecați cu pomi roditori, făceau umbra cea mai deasă în a-cea pădure unde se zicea că nimeni nu intrase încă; earba era crescută până în brâu și printre ea, mii de flori mirositoare îmbălsămau aerul cu miroasele lor plăcute.  O mulțime de paseri cân-tătoare se auzeau ciripind în cuiburile lor și cân-tând prin frunzișele cele stufoase ale copacilor; cerbi și căprioare păsceau în linișce și făr-a se depărta la apropierea celor ce treceau pe lângă el.  Soarele pătrunzând prin crăcite unora din pomi, care erau mai rari, umpleau unele părți ale pădurii cu-o lumină plăcută care nu făcea aerul acelui loc singuratec să pearză nimic din răcoa-rea sa.  O singură potecă traversa pădurea pe unde Vinti!  mergea cu ceata voioșilor tineri, care stă-ruiseră să-i însoțeascâ până la locuința lor ce nu era departe, și acea potecă numai un ochiu bine deprins putea s-o nemerească sub earba cea deasă care acoperea tot spațiul păduresc.  După un umblet de câte-va oare, ei ajunseră în mijlocul pădurei.  Acolo era locuința lor, o locuință nes ciută și nevăzută de nimeni.  Mai multe lespezi de peatră se vedeau grămă-dite unele peste altele într-un loc împresurat de copacii cei mai înalți ai pădurei și puși unul lângă altul, mai lipiți astfel că părea a forma un zid viu și nepătruns.  Câți-va din tineri deteră la o parte una din acele lespezi care avea un semn cunoscut numai de ei, și sub dânsa se văzu o portiță de fier.  Această portiță fu deschisă cu o cheiă pe care o purta în sînu-i unul dintr-înșii.  o scară lungă și întortochiată conduse pe Vintil dimpreună cu însoțitorii lui într-o supă-mântă adâncă și largă.  Sute de încăperi se des-fășurau vederei de jur împrejurul unei sale care ocupa centrul supământei.  Toate aceste încăperi erau mobilate cu mobile de lemn făcute din pă-dure: scaune și mese de mesteacăn, paturi de ste-jar, dulapuri de brad și anin, diferite obiecte de casă, toate lucrate cu multă artă și cu mult gust.  Câte-va vase cu văpaiță de o lumină slabă care se afla într-o necontenită luptă cu întune-ricul ce-și respândea pretutindeni umbrele sale fioroase și reci, făcându-le să tremure pe zidurile cele albe și pe fețele oamenilor ce se aflau pe acolo.  Vintil tresări la această vedere înfiorătoare.  Soarele apusese și cerul se întunecase de noapte și de nori.  Pădurea urla de bătaia vântului și de muge-tul tunetului, și ploaia se rupea din nori cu tur-bare și se vărsa peste tot locul.  Aceasta ținu până la întâia cântare a cocoșului.  Atunci unul din amicii lui Vintil apropiindu-se de dânsul și luându-l de mână-i zise cu glasul cel mai blând:  — Tu n-ai mâncat de ast-dimineață, și cată să-ți fie foame.  Vino cu mine colo la dreapta unde e masa pusă și încărcată cu tot felul de mâncări și de bă-uturi.  Vei găsi și alți conmeseni care vor cina cu tine.  Vintil fu introdus într-o sală întinsă, unde, în mijlocul ei era o masă la care mâncau și beau o o mulțime; el-i numără din ochi și găsi că ei erau peste doo sute inși, toți flăcăi tineri, frumoși, voinici și toți armați cu arme și cu tolbe de săgeți, cu paloșe la coastă și cu câte un cuțit lung de vânătoare la brâu, cu câte o secură scurtă sau o ghioacă restrujită cu colți de fer atârnată de umeri printr-uâ curea.  Această vedere îl uimi.  Unde se afla el oare?  Ce însemna acea armată de juni care avea portul românesc și vorbeau toți limba pe care o vorbea și el?  Dar pe când el cugeta astfel unul din con-meseni care părea mai matur și sta în capul mesei, întorcându-se către noul venit,-i zise astfel:  — Tu vii între noi, dar dacă vrei să iei parte la masa noastră și la faptele noastre jură că ne vei fi oaspele cel mai neimpăcat al Tătarilor cari țin în robiă țările noastre.  — Jur!  răspunse Vintil fără a sta mult la îndoeală.  — Jură că nu vei lăsa sabia din mână până când nu vei stirpi tot neamul păgânilor cari țin sub jugul lor moșia noastră moșcenită de la strebuni.  — Jur!  zise Vintil.  — Jură că vei lupta cu briciul și cu cugetul și că-ți vei vărsa sângele pentru desrobirea pă-mântului românesc de toți împilătorii și sugru-mătorii lui, fiă de or ce neam, fiă ei din întru sau din afară, fiă din aceia cari ne fac rău cu pana sau cu arma, fățiș sau pe sub mână.  — Jur!  repetă Vintil.  — Acum să mai știi și asta, că cel ce nu-și va ține cuvântul, cel ce va șovăi în datoriile pentru care s-a legat, cel ce va trăda secretul, va avea atâtea brațe armate asupra capului său câți suntem aci de faciă.  — Pe Dumnezeul nostru!  strigară toți conme-senii sculându-se de o dată în picioare și trăgân-du-și paloșele pe care le roteau d-asupra capului lor, pe Dumnezeul nostru!  acela care va fi tră-dător dintre noi, are să fiă pătruns de toate pa-loșele noastre și carnea lui va fi dată câinilor spre mâncare.  Mai mulți câini dulăi cari se aflau împrejurul mesei așteptând să li se arunce ceva de mâncat scoaseră atunci un lătrat amestecat cu urlet spre semn că au înțeles cuvintele din urmă ale acelora ce le promiteau această perspectivă.  Sângele lui Vintil îngheață în vinele lui, dar se înfrâna.  El promise tot ce i se ceru și întări pro-misiunile lui prin jurăminte solemne.  Omul cel mator care vorbise pân-aci, se sculă de pe scaunul său, desprinse dintr-un cuiu o armătură întreagă și armând cu dânsa pe Vintil strigă în gura mare:  —- Să trăească zînele noastre câte trele, soarele Vulturul și zimbrul!  — Trăească, repetiră toți comesenii di-mpre-ună cu Vintil căruia i se dete un scaun la masă.  Atunci se auzi dintr-o încăpere învecinată o melodie cerească, o doină din acele care fermecă auzul și înduiosează toată simțirea omenească.  Aceasta melodie care semăna cântată de femei sau de copii, era o amintire plină pe dorul țărei sau de al părinților acelora sare se despărțiseră de mult de dânșii și de locul nascerei spre a-și închina viața toată patriei care avea nevoiă de acest sa-crificiu din partea lor.  Conmesenii stau în unire și ascultau c-un sim-țiment religios la fermecătoarele suspine ale musi-cei care resuna alături cu dânșii, unii din ei gemeau de durere, altora li se umpleau ochii de lacreme. . . ,  După încetarea cântării, conmesenii-și urmară cina; Vintil care simțea destulă foame, făcu toată onoarea mesei care era încărcată cu mâncările cele mai gustoase; tot felul de vânat gătit cu multă artă culinară, lăpturi, fructe și vinuri minunate.  Era aproape de zioă când ei se sculară de la masă și se duseră să-și iea repausul în încăpe-rile ce le era destinate pentru culcare.  A doa zi de dimineață, Radu se duse să întîl-nească pe Volbur.  El îl găsi la o viă a sa pe care începuse s-o culeagă.  Volbur priveghea pe culegători resemat de o bâtă lungă pe care o ținea sub bărbia sa.  Văzând pe Radu, el îi eși înainte și luându-l cu dânsul, se depărtară amân-doi și se așezară la umbra unui nuc ce se înălța lângă un gard aproape de intrare.  — șezi colea și-mi spune cea ce n-ai vrut să-mi spui a seară, zise Volbur lui Radu făcându-i loc lângă dânsul.  Radu șezu fără a spune încă nimic.  — Ascept, zise Volbur.  — Lasă-mă să resuflu, răspunse Radu; de unde viu eu și până acasă la d-ta, și d-acolo până aci, știi că este o cale și jumătate!  — Răsuflă dacă e așa, dar nu mă întârzia, că vezi am oameni la cules și nu pot să-i las de capul lor.  — Se înțelege că trebue să mă grăbesc a-ți spune. . .  și bietul frățiorul meu care m-asceaptă ca pe mântuitorul său. . .  Radu oftă din inimă, dar nu-i venea încă să vorbească.  Mai multe minute trecură astfel.  Volbur se a-fla intr-un neastîmpăr învederat; curiositatea lui crescea din ce in ce când vedea că Radu se tot codea și nu voia să vorbească încă.  — Ei, eată că a trecut destul de când ai venit; vrei să-mi spui sau te las și-mi caut de grijile mele care m-așteaptă?  — Aibi răbdare, n-am venit într-adins pentru asta?  zise Radu țiindu-și inima cu amândoă mâiniie ca să nu-i sară din loc din causa tur-burării în care se afla.  Volbur nu scăpă din vedere turburarea lui Radu, dar asceptă cu sânge rece s-audă cea ce avea să-i spuiă.  In cele din urmă Radu prinse puțină inimă și întorcându-se către Volbur îi zise:  — Vrei cu tot dinadinsul să scapi pe Vintil?  — Auzi acolo întrebare?  se înțelege că do-resc această din tot sufletul, de oare ce n-aș vrea să văd pe Maria suferind sau, Doamne feresce!  să i se întâmple vr-o nefericire de pe urma robirii a-celuia care-i e hotărît de sociu Ce e dară de făcut?  — Frate-meu-mi spuse ieri în treacăt că a a-uzit pe una din cele trei zine zicând celor alte: „Dar dacă acest tânăr s-ar întâmpla să fie căsă-torit, nu călcăm noi legea pe care am fâcut-o de a nu primi la noi de cât numai flăcăi ne-însurați?  „Atunci, respunse alta dintre ele, viă femeia sa la noi să ni se arate și să ni-l ceară, și noi i-l vom înapoia, dar vom opri pe frate-său în locul lui. ”  Eată cea ce auzi Vintil vorbindu-se între cele trei zîne, și strecurându-se pe lângă mine-mi șopti la urechiă să viu aci și să rog pe Maria să se ducă la Fontâna zînelor să se arate că e femea lui Vintil și să-și ceară sociul înapoi, ear dacă n-a veni acum de grabă, peste trei zile nici să se mai cerce, de oare-ce va li târziu și cercarea va fi fără nici un folos.  — și tu primesci să mergi în locul frăține-tău?  îl întrebă Volbur după ce cugetă puțin.  — Cum n-aș primi, când e vorba să scap pe frățiorul meu din robiă, și tot o dată să cruț și pe Maria de cine scie ce ursită amară-i va fi scrisă perzând pe iubitul ei!  — Fugi că nu te crez, zise Volbur.  — și pentru ce nu mă crezi?  — Pentru că robia este moartea cea mai urîtă, și sunt încredințat că un Român ar primi mai bucuros moartea de cât robia.  — Cu toate astea e precum-ți zic, și n-ai de cât se te încredințezi când vei vedea cu ochii d-tale pe Maria întorcându-se cu Vintil de mână și spuindu-ți chiar că pe mine m-au lăsat acolo în locul lui.  -— Ești un mincinos, Radule; și eu cunosc cugetul tău care este.  Radu îngălbeni și schimbă fețe peste fețe.  — Așa dară te îndoești de mine?  întrebă el sculându-se din loc.  — Da.  — Crezi că sunt un mișel, un om fără su-flei, poate un trădător!  — Da.  — Așa mă crezi?  — Da; da,-ți zic o dată; și acum dute și mă lasă.  — Prea bine, zise Radu roșu și tremurând de mânie;-ți vei aduce aminte de vorbele pe cari mi le-ai spus, și eu nu voiu uita pe acele pe care m-ai făcut să le auz.  — Cum-ți va plăcea.  Radu plecă repede ca un turbat, după ce lăsă bățul său pe iarbă și lo în locu-i bâta lui Vintil.  Acesta sculându-se și văzănd bâta lui schimbată cu bățul ce-l găsi lîngă dânsul:  — Se vede că-i era capul amețit, sărmanul, zise el, și se întoarse între culegătorii săi.  Părăsind pe Volbur în via sa, Radu se duse drept la Maria.  El o găsi singură.  Fata era tristă și privea la o fereastră spre drumul cel mare, așteptând să vie Radu ori tată-său, ca să-i spue care era mijlocul de scă-pare pentru Vintil, precum auzise pe fratele lui vorbind în ajun.  Dar timpul trecea și nerăbdarea ei creștea nevăzând pe nimeni sosind.  Cât despre tată-său, ea știa că nu putea lăsa lucrul viei înainte de înserat; toată speranța ei era dară să vază pe Radu, care promisese de cu seară să vie a doua zi.  In aceste cugete se muncea ea, când zări de departe pe cineva îndreptându-se spre casa ei cu pași repezi.  Era el; era Radu.  De o dată sări de pe lavița unde ședea și eși înaintea asceptatului june.  Ei se întâlniră pe pragul ușei.  . —  De când te ascept, Radule, zise fata cu un mic surîs de mustrare.  — și de când am umblat să găsesc pe tatăl teu, care lipsea de la viă de ast-dimineață!  Ni-meni nu-i scia de urmă!  Numai eu știu câte drumuri am făcut până să dau peste dânsul, cale d-o jumătate poștă la o altă viă. . .  Dar ce stau eu să-ți înșir toate întâmplările mele!  Aideți că n-avem timp de perdut.  — Dar unde. . .  ce vreî să zici? . . .  — Nu mă întreba nimic acum; vom avea tot timpul să vorbim mai târziu despre toate; dar grăbește-te să nu ne apuce seara, și dacă va remânea lucrul pe mâine, toată munca noastră e d-a surda.  — Dar bine, Radule, cum vrei să mă grăbesc și unde vrei să mă duci, când nu-mi spui ni-mic, cu toate că te-am întrebat.  — Ai dreptate, trebuia s-o încep d-acolo.  Așa dară daca vrei să vezi pe Vintil, daca vrei să-l desrobesci de unde se află, urmează nea-părat să vii cu mine.  Iată ce-mi-a spus el și pe care n-am vrut aseară s-o spuiu față cu lumea străină ce am găsit-o aci.  —-ți-a spus Vintil așa?  — Apoi cine altul?  — și pentru ce?  nu înțeleg ce să caut eu acolo și cum ași putea să-l scap din robia sa.  Iată ce scump timp perdem fără nici un folos.  Ei, ascultă dacă e așa.  zînele nu vor nici un om însurat măcar ca rob, și câd auziră că Vintil e căsătorit, de oare ce așa le-a spus el—ele hotâ-riră ca îndată ce va veni femeea ca să-l ceară, i-l vor înapoia, dar mă vor opri pe mine în locul lui.  Acum ai înțeles cum merg lucrurile?  — Nu e greu de înțeles, dar vei primi tu să rămâi in locul lui Vintil?  — Numai pe el să-l văz fericit și pe tine; ce-mi pasă mie de voiu cădea rob!  Afară de asta, voiu găsi eu o dată și o dată vr-un mijloc d-a scăpa din mâinele lor.  Ce inimă bună ai Radule!  — Să mergem mai ântâiu pe la tata să-i cei voia și să-mi dea bine-cuvântarea sa.  —E de prisos, zise Radu abia conținându-și nerăbdarea; nu m-am înțeles eu cu tatăl tău?  — Si ce-a zis?  M-a trimes aci la tine să-ți spuiu că dacă este pentru scăparea lui Vintil, să te grăbesci a te duce până mai e timp; ba încă mi-a dat și bâta lui să-ți o arăt spre a te încredința și mai bine.  Maria își aruncă ochii asupra bâtei ce o ținea Radu in mână și recunescând-o:  — Acum te crez, zise ea.  Să mergem dară.  — Iea-ți o maramă pe cap să nu te arză soarele, și o scurteică mai groasă, de oare ce nop-țile sunt recoroase toamna.  — E așa departe până acolo?  — o fugă bună de cal; dar sunt mai multe bordee în drumul nostru până acolo, pentru ca să resuflăm și să îmbucăm ceva când vom fi osteniți și ni se va face foame.  — Aideți că sunt gata, zise Maria care se îmbrobodi cu maramă mai albă de cât coli-ia și lo pe mână o scurteică de lână îmblă-nită cu vulpe.  Amândoi eșiră lăsând paza casei sub îngrijirea unei bătrâne și a doi dulăi, cari se așe-zară îndată lângă poartă după ce se depărtă Ma-ria cu Radu.  E cu neputință a se descrie mânia și supărarea lui Volbur când se întoarse acasă și află plecarea fiicei sale cu Radu.  El înțelese mai de mult infamul scop ce-l ur-mărea fratele lui Vintil in privința fiicei sale.  Pătrunzătorul bătrân avusese mai multe ocasiuni a vedea adesea preferința lui Radu pentru Maria de câte ori se întâmpla să se afle la vr-o hora, unde căuta tot-d-auna să se prinză de mână cu dânsa, să-i facă ochi dulci, să-i strecoare câte-o vorbă care o făcea să roșească și să-și plece ochii la pământ în tăcere.  Si când Vintil nu era de față și fata nu voia să joace, dacă nu era el, ci sta pe o prispă și privea cu întristare junimea voioasă și nebunatică învârtind hora împrejuru ei, nici Radu nu juca atunci, ci sta alături cu dânsa și-i spuneau câte vorbe toate cari aci o făcea să surîză, aci eară o foceau că cugete și să se întristeze și mai mult.  Câte flori înfloareau mai de timpuriu primă-vara, câte păsărele cântătoare putea să le prinză cu prinzătoare sau cu lanțurile ce scia să le întinză, toate era pentru Maria.  Dar aceste preferințe, Maria le atribuia la un sentiment frățesc din partea aceluia cu care era să-i fie cumnat, de oare-ce el scia prea bine că din minutul ce era promisă lui Vintil nu se putea c tocmai fratele lui să aibă vre un cuget rău pra unei ființe ce se cuvenea a fi privită ca și o soră a lui.  Insă toate astea nu scăpau din ochii cei ageri ai lui Volbur, care se deprinsese să vază în pur-tarea lui Radu un simțimânt cu totul străin de acela ce inocența Măriei voia să-i atribue.  Iată dară pentru ce el nu vru să dea nici un creză-mânt cuvintelor cu cari venise să-l amăgească smintitul june, fiind-că se temea, și poate cu drept cuvânt, ca profitând de împrejurarea în care se afla fratele lui, să nu întinză o cursă infamă încrezătoarei copile și s-o târască în valurile unor lacrime nesecate și ale unei mustrări neuitate.  Ce făcea în timpul acesta Radu cu Maria?  Trecuse mai a doa parte din zi, și soarele era aproape de scăpătat, când amândoi călătorii sim-țindu-se stătuți de atâta umblet, se opriră la bordeiul unui păstor, din cunoscințele lui Radu, spre a lua pucin resuflu și a îmbuca ceva.  Drumul din sat până la Fontâna zînelor nu era departe, în zece minute el ar fi putut ajunge mergând cât de încet chiar, dar Radu luase o cale pezișă, o cale din cele mai cotite, ocolind astfel mai zioa întreagă, și fără cu toate acestea să s-apropiă măcar de locul spre care se îndreptau ei.  Fură nevoiți prin urmare a-și întrerupe călătoria pentru noaptea acea, pe care hotărîseră a o petrece în bordeiul lui Badea Dan, astfel să numea păstorul la care trăseseră ei, și amâna drumul lor pentru a doua zi de dimineață.  — Dar bine, zicea Maria coprinsă de mirare spuneai că locuința zînelor nu e mai departe de cât de o fugă de cal; cum de umblarăm noi mai toată zioa și tot n-am ajuns încă?  — Nu vezi, Mario, că am retăcit drumul?  Unde credeam să fim de mult acolo, iată-ne în-tr-un loc in care n-aș fi visat să mă aflu acum!  — Se retăcesci drumul, tu care-l-ai bătut de atâtea mii de ori, e de necrezut.  — Când ai cunoasce mai bine puterea zînelor cea nemărginită, ai înțelege cum știu ele să în-curce căile și să întunece potecile ca să nu se descopere cuibul lor cel îndrăcit.  Maria tăcea.  Credea ea oare cea ce i se spu-nea?  Superstițiunea domnea p-atunci mai toate clasele oamenilor și era tare înrădăcinată în min-tea cea incultă a poporului, și ea nu putea a nu da crezământ unor lucruri cari câștigaseră atâta credit împrejurul ei.  Cu toate acestea, o indoeală cumplită coprinse inima ei; ea-și aduse atunci a-minte mai multe împrejurări din trecut, începu d-abia atunci să dea adevăratul înțeles tutulor vor-belor ce le auzise altă-dată din gura lui Radu și s-aprecieze la dreapta lor valoare toate purtările lui galante in privința ei, și această analisă o făcu a se înfiora; un cuiu rece-i pătrunse inima și începu a se căi de pripirea cu care s-a încrezut în cuvintele amăgitoare ale aceluia pe care-l privea acum mai mult ca pe un răpitor al ei de cât ca pe unu ce venise a-i da ajutorul său sincer și neinteresat, după cum se nevoise a o convinge la început.  Dar era târziu, ântâiul pas spre pripor era făcut, vântul care bătea de la spate o îmbrâncea într-ânsul.  Ea nu vedea nicăiri un braciu bine-făcător care s-o țiă pân-ă nu cădea afund. , .  -Si aduse aminte de tată-său și ochii i se umplură de lacreme.  Scia el oare unde se află fiică-sa acum?  Si daca se va fi luat după urma ei, de unde putea să-i treacă prin minte că acela ce o condu-cea a lăsat departe drumul cel adevărat pe care ar fi putut s-o găsească, și s-a rătăcit într-adins pe un alt drum pentru ca să facă pe or cine să le pearză urma?  Apoi și acela la care veniseră ei să petreacă o noapte întreagă, ce fel de om să fiă el oare?  Vederea lui singură era de ajuns a însufla cea mai mare temere și să umple de prepus pe or cine s-ar uita în fața lui cea neagră și sălba-tică, păroasă și înfiorătoare, cu o căutătură hoțească și cu un surîs plin de un sarcasm care înghiață sângele în vine.  Toate acestea nu erau a-sigurătoare pentru biata copilă, care acum nu mai cugeta de cât la un mijloc de scăpare, dacă mai era cu putință a se trecură de sub privi-gherea a doi inși, care păreau a pândi de aproape toate mișcările ei, și nu o perdeau din vedere un minut măcar.  Singura ei speranță era ca s-ascepte momen-tul în care gardianii ei să fiă scufundați în ne-simțirea somnului, a eși pe furiși din bordeiu și a se întoarce acasă.  Dar pe unde s-apuce?  Locul în care se afla-i era cu totul necunos-cut, și prin urmare drumul pe care l-ar fi crezut că o va scoate la locuința părintească a fi putut s-o depărteze și mai mult de ea, și rătăcind as-fel, să fiă espusă a lăsa destul simp celor inte-resați să o prinză și atunci, cine scie dacă po-sițiunea ce era să-și o creeze singură n-ar fi fost înconjurată de mai multe pericole pentru ea.  Era dară învederat că starea în care se afla era din cele mai de plâns, de oare-ce în or-ce cas, sau remâind acolo, ori cercând să fugă, ace-lași pericol o amenința, și nimic nu-i mai putea asigura liniscea și pacea pe care ușurința și ne-prevederea ei făcuseră să le pearză.  Din doă rele căta s-aleagă prin urmare pe a-cela care-i înfăcișa pericolul mai mic; ea alese fuga, și o asceptă cu hotărîre, nevoindu-se a depărta ori-ce prepus din partea acelora ce o privegheau.  astfel, când Radu-i propusese a ședea la masa ce le-o adusese Badea Dan, ea s-așeză îndată cu un aer voios pe rogojina cea întinsă împrejurul unei mesuțe rotunde și mâncă lapte și urdă cu mămăligă de meiu ce le oferise oaspele lor.  In tot timpul cinei, Maria nu vorbi de cât de nerăbdarea cu care ascepta să se lumineze de zio spre a-și putea urma calea înainte și a a-junge mai curând acolo unde credea să găsească pe iubitul ei.  Radu o lăsă să vorbească și să crează ce i plăcea, întărind-o și el în speranțele ei din când în când.  Momentul culcării se apropiă; Maria trebuia să se culce pe aceiași rogojină pe care cinase; Radu-și așternuse alta puțin mai departe; cât despre badea Dan, el-și alesese un loc într-un coșar puțin depărtat de bordeiu, dar care se afla tocmai lângă poarta îngrăditurei de stuf care împresura ograda bordeiului.  Totul se liniști împrejur; nu s-auzea de cât ciocănitul berzelor în rare intervale și lătratul câinilor cari făceau sentinelă turmelor de oi în-trebuințate privigherii lor neadormite.  Maria nu închise ochii; ea pândea cu urechea cea mai ascultătoare și cea mai pătrunzătoare miș-cările răsuflării lui Radu, spre a se încredința daca dormea sau daca se prefăcea numai că doarme.  Mai bine de doo oare trecură astfel, nimic nu întrerupse liniștea care domnea în mizlocul întunericului celui mai adânc.  Maria crezu mo-mentul priincios a cerca o mișcare; ea se sculă în sus și ascepta să vază dacă mișcarea ce o făcu produse vr-un efect.  Radu dormea încă.  Ea mai făcu o mișcare spre ușă și se opri în loc s-asculte.  Aceiași tăcere ca mai nainte.  Cu toate astea Maria nu se încrezu în aparență, ci mai asceptă vr-o zece minute în nemișcare, țiindu-se cu mâna de inima ei care bătea cu o tăria de-i spărgea peptul, și cu alta de clanța ușei.  Cele zece minute trecură fără s-aducă nici o schimbare în interiorul bordeiului.  Atunci ea se imbărbătă și hotărâ astă dată să cerce eșirea ei din bordeiu și apăsă dară cu oare care fereală, dar cu putere asupra clanței ca să deschidă ușa.  Dar, ce desamăgire!  ușa nu se des-chidea!  Câte-va cercări repetite fură și ele de-șerte și fără efect.  Totul o încredință acum că ușa era încuiată pe din afară!  Ce să facă, și ce mai avea de făcut, nefericita copilă!  o mică rază de speranță-i mai rămânea, dar și aceasta. . .  Cu toate astea ea vru să cerce.  Alături cu locul unde se culcase ea, era o mică ferestruiă care da în curte; ea era lipită cu hârtiă, dar cine scie daca era destul de largă pentru ca să poată trece printr-ânsa?  — „Ce strică o cercare!  cugetă ea.  Ea s-apropiă de locul unde o știu, și udân-du-și degetele în gură atinse binișor hârtia de jur împrejur și o deslipi de fereastră.  Atunci-și vârî capul și-l scoase afară.  „Dacă intră capul, zise ea în sine, cată să în-cap și eu.  Cu Dumnezeu dară înainte! ”  Maria scoase atunci un braciu, apoi al doilea braciu și ajungând pământul care nu era departe, se sprijini în brațele ei și-și târî tot corpul afară.  Resuflând aerul cel recoros și curat, Maria scoase un suspin de mulțumire; apoi se uită îm-prejuru-i și văzând cu ochii ei, cari erau adesea deprinși cu întunerecul, locul ce servea de eșire, înainta cu pași iuți dar fără sgomot, trecu prin-tre îngrăditurile cele largi ale porții și apucă repede pe cel d-ântâiu drum ce-i se înfățișă înainte.  Ea merse astfel mai bine d-oo oră.  Drumul era pustiu, nici o locuință omenească nu se ză-rea și nici un loc semănat care să facă să crează aflarea vr-unui suflet de om p-aproape.  Se duse dar astfel în voia întâmplării, ne-știind unde o va scoate drumul ce-l apucase și asceptând ivirea întâielor licăriri ale zorilor zi-lei spre a se putea orienta mai bine.  Cu toate acestea pașii ei erau pripiți, de oare-ce se temea să n-o ajungă de pe urmă amăgitorul ei sau în-drăgitul păstor al cărui chip fioros și sălbatic-i se părea că-l vede în fiecare copac ce-l întil-nea în calea ei.  Un tropot de mai mulți cai, cari păreau a se apropia la pas, întrerupse liniscea cea adâncă ce domnise până atunci.  Maria-și întoarse iute capul cercând să vază ce se întâmplase.  Nimic nu-se putea vedea însă.  Inima ei tresări; sgomotul se apropia din ce în ce mai mult.  Ce să fiă-oare?  Fără îndoeală că sunt presecutorii ei; vor fi ur-mărind-o călări spre a o putea ajunge mai cu-rând și mai sigur.  Sărmana fată tremura de frică, și ochii ei că-tau în toate părțile un loc în care să se poată ascunde. . .  Nimic, nimic de cât câți-va copaci rari pe ici și pe colo și o câmpiă luciă.  Câte-va mi-nute mai trecură astfel, pline de temeri și de chinuri pentru biata copilă, care numai știa dacă trebuia să înainteze sau dacă n-ar fi mai nemerit s-o i-a peste câmp ca să nu fiă întîlnită de a-ceia cari veneau pe urmele ei.  Astă ideă-i se păru mai sigură.  Ea trecu dară drumul în partea dreaptă și-și iuți pașii spre a se afunda mai mult în nemărginita depărtare a câmpiei ce-și desfășura întinderea în acel loc.  Dar nu făcu o sută de pași, când simți o bandă de călăreți viind spre dânsa și împresu-rând-o din toate părțile.  Erau Tătari cari umblau noaptea după hoțit.  Maria văzându-i îngenuchiă la pământ cu mâi-nile întinse spre semn de rugăminte.  In acel timp începu a se lumina de zio.  Maria închise ochii ca să nu vază figurile cele spăimântătoare ale Tătarilor cari remăsese cu gu-rile căscate înaintea frumuseții ce li se înfăçișă.  — Aide!  zise căpitanul lor: nu mai plânge.  Dacă ești frumoasă ai să fii fericită.  Vino cu noi.  și întorcându-se către trupa sa-i ordonă să o iea și să-i-o ducă la conac.  Câți-va Tătari puseră pe Maria pe un cal pe care ei îl pleșcuiseră de pe câmp, și așezându-se unul în dreapta și altul în stânga ei, plecară îna-inte.  Fata era mai mult moartă: încremenirea ei stinsese or ce simțire, or-ce cunoșcință într-ânsa; nu mai avea putere nici să plângă nici să zică un cuvânt; era ca un obiect nesimțitor care se lăsa să fiă dus după curentul ce o târa.  Când aerul dimineței veni să însuflețească plămânii copilei, când ciripirile păsărilor și mișca-rea locuitorilor cari se duceau la munca țarine-lor atraseră auzul ei, când resărirea soarelui și vederea câmpului înverzit se îmfăcișară cu miile lor de farmece ochilor ei, Maria viindu-și puçin în simțiri și înțelegând cumplita soartă ce o aș-cepta în mâinele păgâne al răpitorilor ei, scoase un gemăt duios și începu să plângă.  Ea-și a-duse atunci aminte de Radu, și ar fi preferit să fi căzut eară în mâinele lui de cât în ale Tăta-rilor.  Aducerea aminte a lui tată-său și a lui Vintil și starea de robiă în care se afla o fă-cură să-și pue amândoo mâinele pe ochi și a se îneca de lacremi desperate.  Pe când ea înainta astfel între doi Tătari cari o priveghiau de aproape, și precedată de alți șease cari megeau în fruntea unei bande cu că-pitanul lor.  Radu, însoçit de Dan păstorul, amâ-ndoi armați cu paloșe și cu cuțite late, precum era datina p-atuncea spre a se apăra în contra inamicilor ce i ar fi întîlnit în drumul lor, Radu și Dar, ziserăm, descoperind a doa zi dimineața fuga Măriei, se luaseră în goana ei pe calea ce ducea în satul ei și care era însă-și acea pe care apucase fata din instinct.  Soarele se înălțase de mult pe cer, când, la o distanță oare-care, ei zăriră un om chipeș, înalt de statură, cu mustața galbenă, cu chica lungă ce i cădea pe umeri de sub pă-lăria sa rotundă cu mărginile late, armat și el cu o sabie încovoiată și cu o secure pe care o purta pe umărul drept, și el asemenea călare pe un cai murg rotat cu alb, cum sunt mulți cai tătărești, și stând de vorbă cu câți-va săteni muncitori cărora părea a le face mai multe în-trebări și de la care ascepta respunsul cu o nerăbdare învederată.  Lumina soarelui care i da tocmai în ochi și posa acelui om care nu lăsa să se vază de cât o parte din profilul chipului său, și acesta chiar ascuns sub marginele cele aplecate ale pălăriei sale, nu permiseră lui Radu a cunoasce cine putea fi el; dar când se apropiă mai mult, și când călărețul cel strein-și întoarse iute fata spre dân-sul ca să vază cine venea, Radu îngălbeni vă-zând pe tatăl Măriei.  Daca-l ar fi văzut mai de departe, fără în-doeală că s-ar fi întors și-l ar fi făcut să-i peardă urma; dar acum nu mai era timp să cugete la ceva asemenea, mai ales că Volbur zărindu-l, a întors îndată calul spre dânsul și desprinzând securea de pe umeri:  — Câine!  unde e Maria?  că-ți sfărâm capul în doo de nu-mi vei spune,-i zișe el turbând de mâniă.  — Eartă-mă, respunse Radu, dar nu stric eu nimic daca ea a cerut să vie cu tot dinadinsul.  — Nu minți, nelegiuitule!  ce ai căutat sa te duci acasă la ea după ce ai plecat de la mine?  —-ți luasem bâta în locul bățului meu, și fiiind-că mă depărtasem mult de via unde erai m-am dus s-o las Măriei ca să ți-o dea.  Atunci.  —Suflet spurcat!  întrerupse Volbur, să zic și eu că a fost așa, dar ce s-a făsut ea acum?  unde ai lăsat-o?  unde ai dus-o?  — N-am dus-o nicăiri!  mă vezi și pe mine că o caut dinpreună cu ăst creștin care m-a însoțit pentru aceasta.  — și cum?  și cum?  -— De oare-ce ieri am întârziat pe drum și ne-a apucat noaptea, temându-mă să nu mi se întâmple ceva, am mas la acest om pe care-l cunosc mai de mult.  Ast dimineață când m-am deșteptat, iea-o de unde nu e.  Atunci am pornit amândoi în căutarea ei, de oare-ce n-aș vrea pen-atru toată lumea s-o las să se peardă.  Volbur clăti din cap cu un aer jumătate du-reros și jumătate plin de îndoeală.  — și unde ai ajuns acum cu căutarea?  în-trebă el după un minut de tăcere.  — Eată ce-mi spuse un unchiaș, îngână Radu, că ar fi văzut-o ast dimineață cu nisce Tătari.  Daca Radu, care a zărit mișcarea braçului lui Volbur, nu și-ar fi dat capul în lături, se-curea care scăpă cu violență din mâna ce o ținea și sbură asupra acelui cap, era de sigur să cază sdrobit la pământ.  Radu scăpând de pericolul care-l amenințase și temându-se că o a doa cercare să nu fiă mai nemerită de cât cea d-ântâiu, se uită împrejuru-i să vadă dacă nu era cu putință să despice vântul cu calul său, dar Volbur înțelegând scopul său, s-apropiă mai mult de dânsul și-i zise cu un glas hotărîtor:  — Vrei să fugi, mișelulel Nu, nu vei fugi.  Ai să-mi arăți mai ântâiu în ce parte de loc ți s-a spus c-a fost Maria întîlnită cu ceata păgânilor și pe ce drum au apucat ei; apoi ai să vii cu mine și cu omul care te însoțește să ne lom după urma lor și să scăpăm fata viă sau moartă din ghiarele păgânesci.  M-ai înțeles?  — Sunt bucuros să fac tot pentru scăparea ei, respunse Radu, dar, după cum spunea un-chiașul, ei sunt opt inși, și noi abia. . .  — Abia suntem trei!  asta ai avut să zici?  — Deosebirea e cam mare.  — Mișelule!  de ce n-ai semănat fratelui tău care s-a vârît singur între șeapte păgâni din cari a ucis patru și a fugărit pe cei alți trei?  Aide, spune-mi calea ce au apucat-o ei, și lucrul mă privesce pe mine.  — Să mergem, bădiță, zise lui Radu păstorul Dan, care, cu tot aerul său respingător și cu su-fletul cel spurcat ce--i-l-ar fi dat cineva, nu era om fără inimă și fără curagiu.  — Să mergem, zise atunci Radu când auzi pe Dan hotărît să urmeze după Volbur.  — Să mergem, da, respunse acesta, dar nu-mi ai spus încă ce cale au apucat ei,  — Calea care duce spre lacul Chitai, respunse Dan, acela e drumul Tătarilor cari-și au tabăra mai aproape d-aci.  — Iute dar într-acclo, zise Volbur; nu e prea departe, și crez că-i vom ajunge dacă vom re-pezi caii mai tare.  și zicând astfel, Volbur-și asigură picioarele în scări, dete drumul frâului și scoase un chiot sălbatic.  Cei alți doi călăreți îl imitară, și în-tr-un minut caii își luară sborul și periră din ochii țăranilor cari nu mai văzură de cât un nor de pulbere ce se înălța între dânșii și între cei trei călăreți.  Drumul de unde plecaseră cutezătorii călăreți scurtasere cu mult calea spre lacul Chitai, din causă că în rătăcitele lor căutări, ei lăsaseră de-parte calea dintre satul lor și Fontâna zînelor și se apropiaseră mai mult de sus zisul lac.  Nu le-a trebuit prin urmare mult ca să ajungă unde le era scopul.  Când zări departe de lacul cel împresurat mai de toate părțile cu mii de lebede albe, ca de nisce genii gardiane ai favoritului lor lac, Volbur lo paloșul său în dinți șl securea în dreapta; cei alți făcură ca dânsul și merseră înainte.  Câți-va Tătari se văzură la mal adăpându-și caii; o barcă ce fusese deslegată de un par înălțat pe mal, plutea înainte sub pânza sa cea albă și mânată de trei lopătari.  Nu se scia cine era în acea barcă, de oare ce pânza cea umfletă de vânt ascundea pe pasageri de ochii celor ce ar fi avut curiositatea să-i vază.  Tătarii cari rămăseseră pe mal să-și adape caii erau în număr de patru.  Poate așceptau întoarcerea bărcei ca să-i transporte și pe ei pe malul opus neputând încăpea cu toții și cu caii lor d-impreună într-o barcă ce nu se arăta prea încăpătoare.  Când ajunseră călăreții până aproape de dânșii zăriră o altă barcă legată de mal; ei se repeziră la dânsa și acum se dispuneau a o deslega ca să intre în ea și să iea la goană pe acea în care credeau că era obiectul căutării lor.  Ințelegând scopul lor.  Tătarii năvăliră îndată asupra acestora cu un chiot selbatec cu care barbarii deschid adesea lupta, o încăerare crâncenă și înverșunată începu atunci, ca între oamenii ce se urăsc și cari sunt setoși unii de sângele altora.  Trei în contra a patru, numărul era mai egal astfel că nici o parte nici alta nu părea dis-pusă a ceda pasul adversarilor săi.  Ei se bateau dar de câte-va minute fără ca sorțile bătăliei să se decidă nici pentru unii nici pentru alții, când unul din Tătari, temându-se să nu cază barca în mâinele Românilor, cari pă-reau hotărîți a pune mâna pe ea cu or ce preț, se depărtă câți-va pași de pe scena luptei și îmbrâncind-o cu violență de la mai mal, lăsă între dânsa și locul unde fusese un spațiu destul de mare spre a nu mai putea fi ajunsă.  Văzând aceasta Românii se îndrăciră și mai mult și-și urmară lupta mai cu turbare.  Doi Tătari căzură uciși din mâna lui Volbur; al treilea fu resturnat de pe calul său de către Dan, care vrând să-i scoață picioarele încurcate în scări spre a-i lua calul de sub dânsul-și simți capul spintecat de securea celui d-al patrulea Tătar, care după acest trimf, se făcu nevăzut cu repeziciunea calului său.  Dan căzu fără suflare.  Victoria era a lui Volbur.  Dar Maria nu se vedea nicăiri.  Negreșit cată să fi fost în barca acea, care plecase cu câte-va minute mai nainte dimpreună cu o parte din răpitorii ei.  Afurisită întârziere!  Totul era perdut pentru bietul părinte, care nu mai avea pe nimeni în lume spre mângâerea vieței sale.  — Din trei remăseserăm doi, zicea el, de ce n-am fost eu cel ce a căzut!  de câte lacreme ar fi fost scutite zilele mele păcătoase:  Radu plângea auzindu-l vorbind astfel.  — Unde e tabăra acelor nelegiuiți?  întrebă Volbur după câte-va minute.  — Ce ai în minte să faci?  zise Radu.  — Voiu să mă dau rob ca să-mi scap copila.  — și crezi că dânșii te vor primi în locul ei?  — Mă vor primi, de oare-ce mă robesc dimpreună cu toată averea mea cu care voiu s-o rescumpăr, și ei sunt lacomi de bani.  — Nu știu încotro să fie tabăra lor, dar de sigur e dincolo de lac și a ne duce până acolo pe uscat e un ocol pentru azi când soarele a scăpărat.  Afară de asta, dacă ne vor întâlni noaptea ducându-ne spre dânșii, ne vor lua de spioni și ne vor ucide, fiind în largul lor.  Mai bine s-amânăm acest plan pentru mâine la zioa mare când n-ar putea să aibă nici un prepus.  — Nici de cum, nici de cum!  zise Volbur, chiar astă seară, chiar în noaptea asta voiu s-ajungem în tabăra lor, și dacă nu vom ajunge, vom ascepta zioa cât mai aproape de dânșii.  Inainte dară!  — Dar nu înțelegi că ne jucăm capul fără nici un folos. . .  — Nu voiu să înțeleg nimic și ai să vii cu mine, fiind-că tu ești care ai făcut tot răul, tu dară-mi vei ajuta să-l îndreptăm.  Nu era nimic de zis; Radu-și cunoscea greșeala, poate că și doarea din tot sufletul să facă ceva pentru acea pe care o iubia și care acum suferea de pe urma Iui, dar fiind fricos de firea sa, nu se învoia a se espune cu atâta ușurință sorților pe cari Volbur, în calitatea sa de tată, le în-frunta cu pericolul vieței sale.  Cu toate astea fu nevoit a se supune; apoi și amintirea securei, care era aproape de a-i sdrobi capul în dimineața zilei aceleia, era de ajuns pentru ca să nu mai întărîte din nou mânia aceluia ce câștigase drupturi asupra lui.  Ei merseră dară pe mal îninte în mijlocul întunericului ce acum-și întinsese umbrele pre-tutindeni, când mai multe lebede, pe cari erau să le calce sub picioarele lor, luându-și sborul pe lângă urechia lui Radu, îl făcură să scoață un țipăt crezând că era vr-o ceată de Tătari.  — Fricosule!  zise Volbur, te-ai speriat de nisce pasări!  — Ba nu, dar erau să-mi intre în ochi și am strigat ca să le fac să fugă.  Câte-va minute în urmă, Radu-și opri calul și zise către Volbur.  — Taman feartă vrem s-o facem noi!  — Ce lucru?  întrebă Volbur.  — Apoi de unde scim noi că cei din barcă nu ne-a văzut, și când vor da ochii cu noi mâine, n-au să ne cunoască, ca unii ce am ucis trei din ai lor?  și atunci. . .  — Prostule!  barca lor era departe și pânza ei nu-i lăsa să ne vază.  — Cu toate acestea cel ce a scăpat viu și s-a dus în tabăra lor are să ne cunoască de sigur.  — Voiu cumpăra tăcerea lui cu bani.  — Așa crezi?  — Crede tu ce-ți va plăcea, dar cată să cercăm or-ce mijloc.  — Da, să cercăm marea cu degetul!  ne vom îneca fără a-i da de fund.  Cu toată durerea sa, Volbur nu putu împedica un mic surîs, pe care Radu nu-l zări din causa întunerieului.  — E un crâng p-aci p-aproape, zise el.  — Ce să faci cu crângul?  întrebă Volbur.  — Când ne-am adăposti noaptea asta! . .  Mă simț prea ostenit. . .  și apoi calul meu a stătut de ast-dimineață. . .  — Mai la vale e un cătun; ne vom adăposti acolo până la zio, și vom găsi și grăunțe pentru cai.  — Vrei să glumesci!  zise Radu, un cătun locuit de Tătari!  Apoi asta ar fi tocmai cu mănâncă-mă lupe, d-agata!  — Suntem călători și nu ne vor face nimic mai ales dacă vom plăti bine ospătarea noastră și mâncarea dobitoacelor.  — Călători armați!  ce părere-și vor face ei de noi!  Vorbind astfel ei ajunseră la marginea crângului.  In fiă-care pom, Radu vedea câte un Tătar cu sabia trasă asupra lui; în fiă-care umbră-i se părea nisce ochi răi care pândeau trecerea lui spre a-l ucide; dar încredințându-se de amăgirea părerilor lui, și neauzind cel mai mic sgomot venind din acea pădure care se afla scufundată în liniștea cea mai deplină, se mai cercă să convingă pe Volbur că era cel mai nemerit lucru pentru ei și petnru caii lor să rămâiă acolo până a doa zi.  Văzând neînduplecarea lui Volbur, și de altă parte, temându-se d-a se espune armat în cătunul tătăresc, mai ales după bătaia ce se întâmplase în zioa acea între dânșii și el, Radu folosindu-se de întuneric se descinse binișor de sabia sa, desprinse securea care era atârnată lângă dânsul în partea dreaptă, și le aruncă departe într-un tufiș din crâng.  Intâmplarea făcu ca acele arme să cază tocmai pe picioarele unui om care zăcea adormit sub tufișul acela.  Lovitul se sculă repede în sus înjurând și blestemând, apoi apropiându-se de cei doi călăreți ca să vadă cine a dat într-ânsul, recunoscu pe cei doi adversari cu care se luptase cu câte-va oare mai nainte și dintre cari omorîse pe al treilea.  Acesta era cel ce ucise pe Dan păstorul și o croise apoi la fugă.  Când se încredința Radu de identitatea persoa-nei cu care avea a face, era aproape să-i se taie inima de frică.  Volbur-l ar fi ucis, dar zărind lumina mai multor luminări ce începură a se ivi în cătunul spre care voia să se îndrepteze, judecă cu mintea lui că nu era înțelept a provoca în contra sa resbunara Tătarilor, ce păreau așa aproape, astfel adresându-se cu blândețe către acela ce înhățase calul lui Radu de frâne și voia să-l ducă în mâna camarazilor lui:  — Ascultă, omul lui Dumnezeu,-i zise el: cea ce a făcut acest tânăr a fost fără scirea lui, nici eu nu te puteam vedea în umbra cea deasă sub care zăceai; dar bine că nu ți s-a întîmplat ceva mai rău; ai avut zile de trăit și vei fi chiar fericit dacă vei voi să fii om de omenie.  — Cum să fiu de omeniă, răspunse Tătarul, când el a aruncat acele arme grele asupra mea sa să mă omoare.  — Lasă astea, vezi c-a fost o greșeală, dar pe care voiu să-ți o plătesc cu aur, dacă te vei purta bine cu noi.  Ințelegi că e în mâna mea să te ucid acum îndată, de oare-ce sunt armat și nu sunt din aceia care-și aruncă arma jos când se vede aproape de inamicii săi; dar nu o fac fiind-că am nevoe de tine.  — Văd că ești un om cu care se poate înțelege cineva zise Tătarul și pentru d-ta fac tot.  — Atunci daca este precum zici, jură-mi că--mi vei da ajutorul pentru cea ce-ți voiu cere, și eu-ți voiu umplea pumnii de bani.  —-ți jur, dacă nu te vei atinge de viața vr-unuia din ai noștrii.  — N-am ce face cu viata altuia; cea ce-ți cer e cu totul alt ceva, zise Volbur.  — Atunci te poți întemeia pe jurământul meu.  — Bine, dise Volbur, și puse în mâinile Tă-tarului mai multe monede de aur și de argint.  — Acum vorbește, zise acesta.  — Tu ai fost, dacă nu mă înșel, unul din acei cari ați găsit ast dimineață o fată pe câmp, nu prea departe d-aci, și ați luat-o cu voi.  Tătarul tăcu și-și plecă ochii la pământ.  — Nu vrei dară să-mi spui?  întrebă Volbur. .  — Ce vrei să spuiu?  — Unde ați dus acea fată?  Dacă-mi vei spune am să-ți mai dau și alți bani.  — E în tabăra căpitanului nostru, răspunse Tătarul cu oare-care îndoială, dar înduplecându-se la perspectiva ce o întrevedea.  —și unde este tabăra voastră?  întrebă Volbur.  — E dincolo de cătunul care se vede colo de vale.  — Sunt mulți voinici în tabără?  — Sunt destui, dar se află respândiți în mai multe locuri.  — N-ai putea tu să te iei în vorbă cu căpi-tanul despre fată?  — Ce să-i zic?  — Să-i zici că-i dau o miiă bani de aur pentru densa, numai să-mi o dea înapoi.  — Ai banii aci!  întrebă Tătarul.  — Nu, dar-i voiu aduce îndată ce-mi va veni răspunsul căpitanului că primesce tocmeala acestei rescumpărări.  — Unde să te găsese ca să-ți aduc râspunsul ce-l ascepți?  — Unde crezi că e mai bine?  In cătunul din vale.  — Fiă, zise Volbur; dar suntem siguri acolo?  — Daca veniți cu mine, n-aveți nici o grijă.  — Să mergem dară.  Un minut numai și mă întorc îndată.  — Unde vrei să te duci?  — Să-mi ieau calul de la pășune; e în crâng, nu e departe d-aci.  și zicând așa Tătarul se duse într-o fugă și se înfundă în interiorul crângului.  Cinci minute după aceasta el se întoarse călare și câte trei apucară drumul spre cătunul din vale.  Când ajunseră acolo, Tătarul-i conduse într-un fel de șandrama făcută de scânduri vechi și o-colite de vițe de vii.  Doă încăperi largi despărțeau șandramaua: una era reservată proprietarul ei și familiei sale și cea-laltă era pentru streinii calători.  o sofa lungă cu saltea de paie acoperită cu o scoarță de lână în multe fețe, era toată mobila ce se în-făçișa ochilor acelora ce ar fi avut nevoia de ospitalitatea acelei încăperi.  Tot astfel era mobilată și a doa despărțire unde locuia proprietarul, cu osebire că mai avea câte-va lăzi îmbrăcate cu șine de fer și cu capacul umflat și o perdea de lână roșiă la sin-gura fereastră care o lumina.  Proprietarul care era ca de vr-o cinci-zeci de ani, era de o statură înaltă, uscățiv la faciă, foarte oacheș și cu un nas ca de vultur care se lăsa până aproape de mustățile lui groase și negre; nisce ochi mici dar vii cu doă sprîncene dese și lungi, o gură mare, o barbă ascuțită, complectau fisionomia acestui om care era făcut a insufla prepusuri la ântâia vedere, dar care, îndată ce-l studia cineva mai de aproape, nu producea de cât efectul ce-l produce un ediot.  Femea sa ce nu părea mult mai tânără de cât dânsul, și ea oacheșă spițelată, dar cu căută-tătura adormită și nepăsătoare, se silea s-adoarmă un copil ca de doi ani și șoptea cu un glas re-gușit unui copil ca de vr-o șeapte ani, care, de și culcat lângă cel d-ântâiu, părea că nu voia să doarmă.  Conductorul nouilor oaspeți, intrând și salutând în modul oriental pe proprietarul acelei șandra-male-i vorbi încet în limba lor aretând adesea pe nuoii veniți.  Aceștia înclinându-se înaintea aceluia ce le dădea ospitalitatea, fură introduși în încăperea d-alături și necunoscând limba oaspelui lor, se serviră de acela ce-i adusese acolo pentru caii lor.  Ei fură serviți îndată ce se învoiră despre preț pe care-l plătiră înainte, și fiind doborîți de osteneală și de somn adormită fără întârziere.  A doa zi deșteptându-se și întrebând de con-ductorul lor, aflară, că el plecase spre tabără unde avea o afacere cu căpitanul lor cel mare, dar că se va întoarce curând.  Asceptarea nu fu lungă; aproape de amezi, mesagerul se întoarse și luând la o parte pe Volbur-i împărtăși resultatul mijlocirei cu care fusese însărcinat.  Acest resultat fu că propunerea schimbului era primită și că căpitanul ascepta trimeterea acelor o miiă de bani de aur spre a-i înapoia pe fată.  — Dar, urmă mesagerul, cată să se facă aceasta cu multă fereală de oare-ce însuși căpitanul se teme de oamenti săi să nu înțeleagă că el a consimțit la acest schimb, fiind că femea pe care a răpit-o a fost văzută de nepotul hanului, care s-a aflat de fațiă și plăcându-i prea mult, a zis s-o oprească pe seama lui când se va întoarce peste câte-va zile în tabără ca s-o iea, și dacă n-o va găsi și va afla că ea a fost vândută pe bani, toată urgia lui va cădea pe capul căpitanului atnnci.  — Cum e de făcut dară?  întrebă Volbur.  — Părerea mea este de a nu vă presenta în tabără sub portul în care vă aflați, răspunse mesagerul, ci să luați amândoi câte un port tă-tăresc spre a nu fi cunoscuți și să atrageți asu-pră-vă vre o răsbunare din partea ostașilor noștrii, cari fără îndoeală au aflat împrejurarea de ieri și nu vor întârzia de a pedepsi pe ucigătorii fraților lor.  Radu-și aruncă ochii asupra lui Volbur; căutătura lui fu însoțită de un gemăt profund al cărui înțeles nu era necunoscut pentru cel ce-l auzise.  Volbur cugetă un minut.  — și acum, urmă mesagerul, cată să vă grăbiți mai curând, daca vreți să faceți ceva, de oare-ce pe mine mă trimite cu o însărcinare la hanul nostru și nu pot ascepta aci de cât mult până mâine.  — Dici dară că trebue neapărat să lom portul tătăresc spre a ne putea înfăcișa în tabăra căpitanului?  întrebă Volbur c-un aer distrat.  — Da, pentru ca să depărtați or ce prepus din partea camarazilor mei și să vă țineți la adăpostul răsbunărei lor.  — Dar daca ne vor vorbi și noi nu vnm pu-tea răspunde în limba lor, aceasta nu e destul spre a ne da de gol că suntem streini, iar nu dintr-ai lor?  Radu scoase un al doilea gemăt înălțându-și ochii la cer.  — Voiu face pe camarazii mei să crează că sunteți muți amândoi, fu răspunsul Tătarului.  Volbur clăti ușor din cap, dar or cât de îndoios-i s-ar fi părut mijlocul prepus, în lipsa altuia mai bun, fu nevoit a primi pe acela care se părea a fi unic pentru reușirea scopului său.  Un lucru mai remânea de lămurit, cum era să vorbească cu căpitanul față cu oamenii lui cari-l ar fi crezut de mut, și cum era să se îndeplinească predarea obiectului cumpărat, de oare-ce nu putea vorbi cu deținătorul acelui obiect, și de oare-ce mizlocitorul, care sigur ar fi putut aduce la capăt toată afacerea asta, era în ajunul d-a pleca d-acolo și a-l lăsa prin urmare încurcat fără a sci cum și ce fel să easă din încurcătura asta.  — Despre asta să n-aibi cea mai mică grije, respunse Tătarul; indată ce căpitanul va primi plata rescumpărării după cum v-ați învoit prin mine, și îndată ce vei veni în tabără, eu te voiu vedea, vă voiu vedea pe amândoi, și vă voiu arăta căpitanului ca să vă cunoască.  o dată cu-noscuți că sunteți voi cari ați venit pentru rescumpărarea fetei, căpitanul va pândi momentul cel favorabil și când va vedea că timpul a sosit, el singur va vani să vă găsească și a vă arăta chipul cu care veți ajunge la scop.  Iată cum a fost lucrul pus la cale între căpitanul și mine.  Totul este ca să nu-i se întîmple vre-o nefericire din partea nepotului hanului de care se teme a nu trece ca trădător în ochii lui.  Toate acestea ar fi părut prea puțin sau chiar de loc crezute or cărui alt om, afară de Volbur care cu toată pătrunderea ce avea și toată deșteptăciunea sa, inima sa de părinte se lăsa a fi le-gănată de idea reușirii, sau cel puțin de acea că n-a lăsat nici un mijloc din câte-i sau înfă-țișat pentru a-și putea face datoria ce-i impunea liberarea fiicei sale din mâinile păgânilor răpitori.  El primi dară orbesce toate condițiunile propuse prin mijlocirea tot a aceluia care conducea în-triga, și cumpără doă costume țătăresci pentru dânsul și pentru Radu, apoi, spre a nu întârzia cu ducerea lui până acasă și întoarcerea, zicea el, s-a prefăcut că ș-a împrumutat de la înso-țitorul său suma banilor ceruți, pe care o avea chiar asupra lui, și o dete Tătarului ca s-o ducă dăpitanului, ear ol îl urmă în tabără dimpreună cu Radu care, în cugetul său, da dracului pe tot neamul tătăresc dimpreună cu Volbur și cu mintea ce a avut-o de a intra ca un nebun într-o învălmășeală de unde nu vedea nici o putere omenească în stare de a-l scăpa vr-o dată.  Timpul trecu repede, astfel că abia pe înserate ei ajunseră la locul spre care se îndrep-taseră.  Tabăra de care era vorba, era un loc împresurat cu tăbii din toate părțile.  Mai multe corturi, unele mai mici, altele mai înalte și mai încăpătoare se vedeau răspândinte în întrul acestor în-tăriri și împrejurul unui loc deschis care era ca o curte întinsă lăsată într-adins pentru mișcarea ostașilor la vr-o nevoiă.  o îngrăditură de stuf mărunt despărțea acea curte de o grădină plină de flori, de arbori roditori și de legume, și o altă îngrăditură mai mare se înălța între grădină și un loc reservat pentru diferite vite ale Tătarilor; caii erau priponiți și lăsați pe câmp să pască.  Cortul căpitanului era, se înțelege, cel mai înalt din toate și cel mai împodobit cu steaguri.  Alături cu dânsul se înălța un foișor de scân-duri colorate cu roșu, din vârful căruia se putea vedea într-o depărtare destul de mare.  o scară oblică cu vr-o cu vr-o sută de trepte și învelită cu șindrilă conducea în cele trei campartimente în care era împărțit foișorul.  o parte din ostași ocupau planul de jos; în partea superioară veghea tot-d-auna câte un soldat, înlocuit de patru ori pe zi și pe noapte, ca să vază tot ce se mișca prin prejur și a da alarma când ar vedea vre un pericol pentru tabăra lor.  Partea de la mijloc era destinasă căpitanului pen-tru când ar fi avut gust să petreacă acolo privind natura și respirând aerul cel recoros căre bătea despre mare, une ori în însoçirea altor persoane de treapta sa, dar mai adesea singur sau dimpreună cu vre una din femeile ce-i pica sub mâna la vânătoarea ce le făcea adesea.  In momentul când Volbur și Radu precedați de Tătarul care-i conducea, intrau în tabăra tă-tărească, căpitanul Matus — acesta era numule său, — traversa curtea spre a se îndrepta spre grădină.  Văzând pe cei trei călăreți, din cari nu cunoscea de cât pe acela ce se afla în serviciul său, se opri în loc și întrebă pe acesta cine erau cei alți doi.  Tătarul respunse în limba sa la întrebările ce i se făcură.  Streinii nu înțeleseră ce se vorbea despre dânșii, dar văzând un gest de compătimire din partea căpitanului nu se îndoiră că el aflând că sunt muți, a esprimat a-cest simțimânt în privința lor.  După ce se depărtă căpitanul, Volbur întrebă pe conducătorul să pentru ce nu a dat banii acum îndată celui în drept de a-i primi, spre a nu tărăgăi lucrul prea mult.  — Nu puteam să fac aceasta, răspunse tătarul, nu vezi câtă lume e împrejurul nostru?  vrei să înțeleagă și apoi să stricăm totul?  Volbur se mai încercă să vorbească, dar Tătarul puse un deget pe buze zicându-i încet:  —Nu uitați că sunteți muți amândoi; or ce asemenea uitare vă va perde.  Eu mă duc să găsesc timp căpitanului spre a-i număra banii și apoi eară ne vom vedea.  Cu toate acestea el nu se mai întoarse.  Radu remânând cu Volbur îi lo într-un colț depărtat al curții și văzând că nu era nimeni să-i auză,-i vorbi astfel:  — Acum că ai pus toate la cale și ascepți azi mâine, să te cheme căpitanul să-ți dea pe Maria în primire, eu sunt cu totul de prisos aci.  Ce ajutor-ți-ași mai putea face și ce nevoiă mai ai de mine? . . .  Mai bine lasă-mă să mă întorc la păcatele mele, de oare ce crez că sunt destul de pedepsit și resplătit de ceea ce am făcut.  — Nu, respunse cu sânge rece neimpăcatul Volbur.  Tu ai scornit toate nefecirile cari mi s-au întîmplat, tu m-ai făcut să cheltuesc o loavă de bani, câți am câștigat în zece ani ai vieței mele, tu mi-ai scurtat viața, de oare ce în trei zile pare c-am trăit trei zeci de ani, tu prin urmare ai să rămâi aci cu mine până când mă voiu întoarce cu fata a casă, și numai atunci-ți dau voia să te duci la dracul!  — Dar ce ajutor ași putea să-ți dau eu!  — Na-m nevoiă de ajutorul tău, nici de al nimenui măcar.  — Atunci. . .  — ți-am spus, nu mă mai întreba d-a surda.  — Dar daca voiu fugi la noapte?  calul meu e destul de iute și nu mă tem să m-ajungă nimeni.  — Atunci te vor lua de spion, care ai venit să vezi cum stau lucrurile p-aci și ai fugit ca să duci răspunsul celor ce te-au, trimes ca să spionezi.  — Pe urmă?  — Pe urmă se vor lua mai mulți Tătari în goana ta, și e cu neputință ca să scapi de urmă-rirea lor.  și știi că spionilor li se taiă capul sau se spânzură.  Radu tăcu, dar disperarea se vedea, răspândită pe facia lui, în căutătura lui cea tristă și sălbatecă tot o dată.  Câte-va zile trecură astfel.  Ostașii din tabăra căpitanului Matus se pur-tau cu multă compătimire către aceia care în ochii lor treceau ca loviți de mutism și era cre-zuți de conaționali ai lor.  Dar nici căpitanul nu chemă pe Volbur spre-a se înțelege cu dânsul în privința liberărei cap-tivei sale, nici Tătarul care negociase aceasta răs-cumpărare nu se mai vedea pe nicăiri.  Toate acestea umpleau sufletul lui Volbur cu un prepus de moarte; el voia să cunoască adevărul or care ar fi fost acest nefericit adevăr, dar cum putea să-l afle când nu-i era permis a vorbi și când cea mai mică vorbă ce ar fi zis l-ar fi compromis, de oare-ce eșind din rolul în care era, pus ar fi atras or-ce prepus asupră-i.  și apoi dacă această temere nu l-ar fi ținut, dar nu era să dea de gol naționalitatea sa cea adevărată trădându-se singur că era Român, ear nu Tătar, după cum a fost crezut până aci.  Posițiunea lui era dară din cele mai triste, și încredințarea c-a fost înșelat de trădătorul Tătar, care, fără îndoeală, i-a mâncat banii și a fugit cu ei, punea culmea la starea ceă duioasă în care sc afla.  Era cu neputință ca să fi primit căpitanul banii pentru acea răscumpărare și să nu-l țiă măcar cu vorba până una alta, sau cel puçin, știind cine era el, să nu se curețe de dânsul și să rămâie și cu banii și cu fata, cea ce nu era lucru rar de vă-zut la nisce oameni barbari și fără nici un sim-țimânt de moralitate sau de omenire.  Era dară trădat, cu neomeniă trădat, acum era destul de convins despre aceasta.  Nu-i remâ-nea prin urmare de cât a cerca o ultimă faptă de disperare, și eară ce va eși, aceasta era d-a găsi pe Maria, a o fura într-o noapte din tabără și a fugi cu ea.  Calul său îl putea garanta despre reușită cu iuțeala picioarelor lui cercate în mai multe împrejurări, și cât despre privegherea ce-lor din tabără, câte-va zile petrecute între dânșii îl încredințară că nu avea o temere serioasă din partea aceasta, mai ales ca cercarea evadării era să fiă noaptea, pe când ei se aflau scufundați în somnul lor neavând nici o grije despre vre o călcare de nicăiri.  Dar Maria nu se văzuse prin nici unul din locurile pe unde putuse să străbată, atât el cât și Radu!  Unde putea fi ascunsă ea?  Eată întrebarea ce-și făcea adesea.  Singura lui grije era acum să descopere locul în care se afla deținută nefericita copilă și a cerca să-i strecoare doă vorbe în treacăt ferindu-se cât se putea de urechile streine care le-ar fi putut auzi.  Pân-acum el nu însuflase cel mai mic prepuș, și-i era ertat să se preumble pe or unde, afară de cortul căpitanului și de chioș, fără ca s-a-tragă asupră-i nici o căutătură curioasă sau rău voitoare.  Singurul loc unde nu intrase încă era grădi-na, de oare-ce nici ap-arența unei locuințe ome-nesci nu se zărea p-acolo ca să-l facă să crează în ponsibilitatea de a întîlni pe fiică-sa în partea acea.  Cu toate acestea el intră și acolo.  Era aproape de scăpătatul soarelui.  Cerul se aco-perea de nori, și câte-va picături de ploaiă aduse de un vânt violent anuncia apropierea unei furtuni.  Ingrăditura care despărțea grădina de curte avea d-a lungul ei mai mulți copaci roditori cari mas-cau la întâîa vedere restul grădinei.  Volbur trecu înainte uitându-se mereu spre copaci și prefăcân-du-se a rupe din fructele de toamnă ce atârnau încă pe crucile lor, spre a depărta or ce prepus din afară.  In stânga lui, la o mică distanță, o femelă bătrână culesese câte-va nuci și le curăța de coji șezând pe vine și cu spatele rezimată de nucul ce-l despoiate de fructele sale: Volbur înaintă cu pași măsurați și cu ochii căutând să pătrunză pretu-tindine, doar de va descoperi cea ce venise să caute.  Nici o urmă pân-aci.  Grădina fu toată ocolită în deșert, făr- a reuși să vază cel mai mic semn măcar care să-i tră-dea locul retragerii fiicei sale.  Descuragiat de căutările lui deșerte și simțin-du-se acum udat de ploaia care începuse să cază cu turiă,-și întoarse ochii pretutindine ca să gă-sească un loc de adăpostit.  Bătrâna care curățise nucile văzându-l astfel espus' și știind că era nefericitul mut care se afla acolo de câte-va zile, simți o compătimire pentru dânsul și-i făcu semn s-o urmeze.  El o urmă.  Amândoi se îndreptară spre un ambar spațios, care era îmbrăcat peste tot de zioarele înflorite.  Am-barul avea o ușe de intrare și doă ferestre pă-trate pe unde intra puțină lumină în intru.  Inte-riorul era tapițat cu covoare țărănesci de jur îm-prejur și tavanul vopsit cenușiu.  Un pat ce se înălța abia d-o șchioapă de la pământ, era așter-nut cu un macat de lână creață și cu ciucuri albi de bumbac; pe jos se vedea un fel de rogojină subțire lucrată ca acele ce se importau odinioară din Constantinopol.  Nici un scaun, nici o oglindă, nici o altă mo-bilă nu se mai vedea în acea locuință originală de cât doă perdeluțe albastre de tribet la cele doă ferestre și o cană cu apă alături cu patul.  Pe-acest din urmă zăcea o ființă omenească, o femeiă ce părea adormită, dar care sta ghemuită într-un colț cu picioarele strînse și cu fața acoperită cu o maramă albă.  La sgomotul pașilor acelor doo persoane ce in- ea culcată tresări și se sculă repede în picioare.  Ea-și ținea ochii aplecați și preum-blându-și mâna pe fruntea ei, ca cum ar fi vrut să-și strîngă mințile cele risipite sau distrate,-și întoarse privirile către noii veniți,  Un minut, ea stătu ca încremenită înaintea lui Volbur care o privia cu ochi nesățioși, cu facia îngălbenită și țiindu-și mâna pe inimă ca să-i comprime bătăile cele violente pe cari le simțea.  D-o dată ea întinse bracele ei și repezindu-se către dânsul:  — Tată!  strigă ea cu un glas așa de duios, așa de simțit și natural, că inima cea mai îm-petrită s-ar fi muiat la acest strigăt sfășiitor.  Volbur puse îndată un deget pe buse spre a-i comanda tăcerea.  El ar fi vorbit, dar se temea de femee cea bătrână care era de faciă.  Maria căzu în brațele părintelui ei și i umplu sînul de lacreme.  Vederea acestei scene atingătoare mișcă sufletul bătrânei.  Ea se apropiă de copila care părea că nu se mai putea deslipi din brațele aceluia ce o strîngea la pieptul lui, plângând și el și ameste-cându-și lacrimele și suspinele cu ale fiicei sale, și se sili a-i aduce toată mângîierea, tot ajutorul putincios.  Dupe ce trecu această scenă dureroasâ, bătrâna lo pe fată de mână și o așeză pe patul ei,-i dete pucină apă de băut și arătându-i nucile pe cari le curățase pentru dânsa.  — Mănîncă, fata mea, îi zise ea, sunt proaspete și ca laptele de dulci.  — Lasă, mamă Catrino, zise fata, le voiu mânca mai târziu, acum nu sunt în stare să cuget la vr-o mâncare.  — Ai dreptate; dar e părintele d-tale dum-nealui?  Maria se uită în ochii tatălui său, apoi tăcu.  — De ce te feresci de mine?  întrebă femea bătrână cu un ton de mustrare ușoară; știi bine că eu nu sunt din acele de cari te-ai teme să nu te auză; și dacă astă-zi sunt pusă aici ca să te îngrijesc și să te păzesc, e cuvântul că păzi-toarea cea d-ântâiu e dusă să-și îngroape pe fiu-său care a fost omorît ieri pe malul lacului Chitai și nu s-a mai întors încă.  Volbur, încuragiat de vorbele bătrâne, perdu toată răbdarea.  — Ești Româncă?  o întrebă el.  — Da, respunse bătrâna mirându-se s-auză vorbind pe acela care îl credea mut.  Dar nu ești mut?  adăogă ea.  — Bine vezi că nu, daca m-auzi vorbind.  — Atunci te-ai făcut mut într-adins ca să nu te cunoască?  In loc să răspunză la întrebarea bătrânei.  Volbur scoase un pumn de bani de argint din largul său posunar și îl puse în mâna babei care re-mase înmărmurită la vederea acelor monede.  — Să nu vorbesci nimic,-i zise părintele Ma-riei, să nu-ți easă cea mai mică vorbă din gură, să nu-ți scape cel mai mic semn despre cea ce ai auzit și ai văzut, că suntem perduți.  Daca-mi vei ajuta să-mi scapi copila din ast loc te scap și pe tine din robiă, de oare-ce înțeleg că aci nu ești de cât o roabă, și câți bani-ți am dat acum, îndată ce vom fi scăpați,-ți voiu îndoi și întrei chiar.  Poți dară să-mi ajuți în această întreprindere?  — Sabia tătărească amenință capul meu, răs-punse bătrâna îngălbenind, dar să vedem cu toate acestea, ce este de făcut.  Ce ceri de la mine?  — Nimic de cât tăcerea; vei tăcea până di-seară văz că Dumnezeu, din parte-i, face tot ca să ne viă într-ajutor.  Această vijelie care cresce din ce în ce, ploaia care are să țiă toată noaptea vor sili pe Tătari să stea închiși în corturile lor și prin urmare nu vom avea să ne temem de dânșii.  Afară de asta, am doi cai ai mei pe care-i am lăsat nu departe d-aci.  Indată ce va însera voiu veni pe din dosul grădinei, mă voiu apropia de locul cel mai ferit și ajutați de întuneric și de ploaiă, vom încălica și, înainte d-a se lumina de zio, vom ajunge în satul meu unde n-avem nimic de temut. .  —Locul cel mai nemerit este din colo de gră-dina asta, zise bătrâna; aci e o curte unde se țin vitele și câți-va cai mai de frunte ai tăta-rilor.  Nimeni nu le păzesce, fiind locul bine în-grădit.  La marginea despre drum e un gard care e lesne de sărit pentru oameni.  Acolo ar fi bine să vii cu caii, și noi te vom ascepta la acest gard, și ce-o vrea Dumnezeu cu noi!  — N-ai grijă, Dumnezeu e cu noi, de oare-ce bine vezi că vrea să ne ajute.  Mă duc dară mai iute, și voi grăbiți-vă să fiți lângă gard.  zicând acestea, Volbur, părăsi acea locuință, apoi eși din grădină, traversă curtea, care acum era pustiă, și se îndreptă spre partea eșirei între taberele de care o parte din tabără era împre-surată.  Nimeni nu-l văzuse până aci, dar când mai trebuia să facă puçini pași încă spre a intra în drumul cel mare, d-o dată se văzu façiâ în façă c-un individ, care cunoscându-l îl apucă în-dată de braçiu și-l ținu în loc.  Volbur tresări la început, dar uitându-se în façia aceluia ce nu-l lăsa să înainteze, recunoscu pe Radu.  — Te caut d-atâta timp pretutindine,-i zise acesta, ce te-ai fâcut?  mă temeam să nu ți se fi întîmplat ceva.  — Nimic până acum, respunse Volbur, dar. . .  — Dar?  întreabă Radu spăimântat.  — Nu te speria așa.  Eată ce este, și eu nu sciam unde să te găsesc. . . .  — Spune mai curând  — Ascultă-mă și fii om cu inimă bărbată, să nu care cumva să șovăesci că suntem perduți!  — Ai venit la vorbele mele?  nu-ți spuneam eu și nu vreai să mă crezi! . . .  — Taci din gură!  — Nu m-aude nimeni, s-au închis toți în cor-turile lor și dorm bute.  Dar ce este?  — Este că în noaptea asta avem să fugim d-aci.  — Să fugim!  — Ai să taci o dată?  — Eată c-am tăcut.  — Unde-ți este calul?  știi tu?  eu știu unde e al meu.  — și eu știu p-al meu, amândoi sunt la un loc și pasc pe câmp priponiți.  — Dar șelele?  — șelele nu se pot lua de unde sunt puse.  — Ei fiă și pe deșelate, dar trebue să plecăm și cât de curând.  — Dar nu-mi spui ce s-a întîmplat?  — S-a întîplat că ne-am deochiat.  Dar nu e timpul de a sta de vorbă acum;aideți să ne lom caii mai curând.  — Dar Maria?  — O vom lua cu noi.  — Vezi asta e asta?  — Ce, nu cumva ai vrea s-o las în măi-nele lor?  — Ba nu, dar să nu ne facă vre o încurcă-tură pe drum. . .  o femeiă. . .  — Ba îucă doă, întrerupse Volbur.  — Cnm doă?  și care e cea altă?  — E acea care ne ajută să scăpăm pe Maria.  — Dar atunci să încălicăm căte doi pe nn cal. . . .  Aceasta ne-ar întârzia prea mult drumul.  — Eu voiu lua pe Maria pe calul meu, și tu vei mai prinde un cal d-ai Tătarilor de pe câmp, pe care-l va încălică femea cea streină.  M-ai înțeles?  — Numai de n-am păți-o, când se va afla că le-am luat și un cal.  Tot vorbind ast-tel, ei ajunseră la câmp, și găsind caii amândoi,-i despriponiriă, și Volbur încălicând pe al său pe când ținea de căpăstru pe al lui Radu, îl trămise pe el să caute un al treilea cal.  Radu se duse după căutarea lui; ploaia nu în-cetase încă și vântul culca la pământ crăcile co-pacilor ce se vedeau pe ici și pe colo.  Volbur, ne mai putând ascepta întoarcerea lui Radu, se îndreptă iute către locul întilnirii cu cele doă femei ce pândeau venirea lui în dosul gardului cum fu pus la cale.  Asceptarea lui nu fu lungă, și cu tot huetul ploiei amestecat cu bă-taia vântului, ele putură auzi tropotul cailor ce s-apropiau de gard.  Intr-o clipă, gardul, care nu era înalt fu sărit; Maria, ajutată-de tată-său, se sui pe cal la spatele lui și se ținea cu brațele de mijlocul lui spre a nu cădea; bătrâna Catrina-și făcu trei cruci apoi încălică și ea pe calul lui Radu, și amândoi caii o porniră în fuga mare purtând pe cei trei călăreți pe spinarea lor și conduși de Volbur care apucă un drum lăturaș, pentru ori ce împre-jurare.  De Radu nu mai era nici o vorbă.  Doă oare trecură ast fel, când bătrâna care remătese puțin mai îndărăt,-i se păru că auzi un tropot de mai mulți cai venind din apoi.  Volbur ascultă cu urechia sa deprinsă și în-tări părerea bătrânei.  Se înțelegea desul de lă-murit că vre unul din Tătari văzând fuga lor și răpirea fetei va fi dat alarma, și aceștia se vor fi luat îa goana lor.  Ce era de făcut?  Câmpul era luciu; nici o locuință omenească nicî un crâng măcar să se ascunza!  Daca ar fi prevăzut aceasta mai bine ar fi apcat pe drumul cel mare, acolo cel puțin, aveau crângul la stânga lor și apoi era lacul Chitai la dreapta, într-o mică depăr-tare, și poate că ar fi găsit acolo o barcă goală sau măcar o luntre de pescar în care ar fi intrat și s-ar fi depărtat până unde erau să fiă perduți din vederea gonacilor lor, și pe urmă ar fi eșit la un alt mal mai sigur.  Dar toate cuge-tările astea erau nefolositoare acum: ei erau ur-măriți și urmăriți așa de aproape că, de câte ori vântul bătea din partea lor spre nefericiții fu-gari, aceștia auzeau sunetul vorbelor ce se schim-bau între dânșii.  — Ne ajung spurcații!  zise c-un gemăt bă-trâna Catrina.  — Nu vă temeți, răspunse Volvur dând căl-câie calului său și încuragiându-l cu vorbe ce-i erau cunoscute în asemenea împrejurări grave.  — Să nu ne temem, zise bătrâna, dar se aude glasul lor; sunt prea aproape de noi; când n-ar fi așa întuneric, mă prinz că-i aș vedea.  ține-te bine pe cal, bătrâno, și lasă-i frâul mai lung. . . .  Incă puțin și-i vom lăsa departe de noi.  Caii nu mai fugeau, ar fi zis cineva că sboară; pământul, de și ud de atâta ploaiă, dar fiind mai mult nisipos în partea locului, nu presinta un tărâm tinos care să facă drumul greu de umblat.  Dar ori câtă să fi fost iuțeala cailor și ori câtă era încă depărtarea între ei și aceia ce-i urmăreau, Tătarii, cari erau în număr mai mare și caii lor destul de renumiți pentru fuga lor, nu arau să întârzieze de a-i ajunge daca nu se întâmpla ca, după o fugă neîntreruptă de câte-va oare, să ajungă la marginea unei păduri ce se întindea nemărginită în fața lor.  Ochii lui Volbur deprinși a pătrunde întune-ricul, îl făcură îndată să o zărească la o mică depărtare de dânșii; el dară cârmi calul într-acolo bătrâna făcu ca dânsul; încă o fugă desperată și erau să fîă scăpați; cu riscul dară de a face caii să crape sub turbata fugă pe care-i puseră, ei merseră astfel că în mai puțin de cinci mi-nute, se făcură nevăzuți în înfundătura acelei păduri dese și întunecoase.  Caii lor tremurau; valuri de sudori curgeau de pe dânșii; ei descălicară când se văzură înfundați în interiorul asilului lor de scăpare și lăsară bietele vite să pască din earba cea deasă pe care părea că nici o altă vită nu mai păscuse pân-atunci, și apoi scoțând de pe dânsul sumanul ce era numai apă și cojocelul cu care îmbrăcase pe Maria spre a o apăra de ploaiă, se duse, să le atârne undeva aproape spre a le lăsa să se usuce, de oare-ce ploaia încetase de câte-va minute.  Tot înaintând încet într-o parte a pădurii,-i se păru că aude un glas omenesc. . .  un gemăt mai mult de cât un glas. . .  Vr-o fiiință păcătoasă care suferea fără îndoeală. . . .  El se apropiă și mai mult de locul de unde se auzeau acele gemete, și eată că zări un om care sta ghemuit sub un tufiș fre-cându-și picioarele și coastele ale cărora dureri-i smulgeau acele văitări din adîncul sufletului său.  Nu atât vederea, de oare-ce încă nu se lumi-nase de zio bine, pe cât auzirea acelui glas făcu pe Volbur se cunoască pe acela ce se văeta astfel.  — Ce cauți aci, nefericitule?  zise el adre-sându-se către cel ce se văeta.  Mai întrebă-mă ce caut, respunse cu un ton plângător și plin de mustrare întrebatul; mi-ai luat calul meu, și deacă nu găseam un cal d-ai Tătarilor care s-a nemerit să fiă cel mai iute din toți, mai vorbeai astă-zi cu mine sau eu cu d-ta?  Lectorii au înțeles fără îndoeală că acesta era Radu.  — și cum ai ajuns aci înaintea noastră?  — Am ajuns, fiind-că văzând că te duceai înapoi cu caii și temându-mă ca până să te în-torci să nu mă vadă vr-un Tătar uitat de Dum-nezeu pe câmpuri, am apucat înainte. . .  Am pus calul pe o fugă nebună. . . . . sărmanul  dobitoc m-a dus ca într-un sbor de erete, dar tot mi se părea că afurisiții de Tătari se țineau după mine, de și drumul era limpede și nu se zărea suflet de om, dar de frică să nu fiu prins de aceea ce-mi închipuiam că mă luau la goană, îmbol-dind mereu calul și îl făcuiu să să fugă din ce în ce mai tare, până când a crăpat sub mine.  — Si a scăpat de tine!  — El a scăpat, dar eu căzând într-o vale cu el dimpreună, mi-am sdrobit oasele, și teamă mi-e să nu mă fi ales cu vr-o coastă ruptă, așa de mult simt că mă doare în partea dreaptă a pieptului!  — și departe s-a întîmplat? . . .  — N-a fost prea departe; numai cât urci dea-lul care nu e mare și dai în astă pădure.  Nu-mai Dumnezeu scie cum m-am târit pân-aci.  Dar frica mea să nu m-ajungă spurcăciunile fiind ei călare și eu pe jos!  — Frica, da; frica te făcea să-ți închipueșci și ceea ce nu era.  — Crezi că daca nu era binecuvântata pă-dure nu remâneam pe câmpia luciă și nu era să fiu văzut de ei?  Sau crezi că dânșii aflând despre fuga noastră și mai ales despre a Măriei, erau să stea cu mâinele în sîn?  — Nu zic alt-fel, respunse Volbur, de oare-ce și noi eram p-aci să cădem în mâinele lor daca nu era iuțeala cailor noștri care să ne scape.  — Ce spui!  V-au luat dară la goană?  — Am ajuns într-un suflet pân-aci.  — și nu v-a văzut intrând în pădure?  — Ei știu.  — Oh!  da, negreșit cată să vă fi văzut, zise Radu silindu-se a se scula pe picioare.  De și e pă-durea mare, dar mai știi?  — și ce pădure e asta?  — N-o cunosci?  — N-am trecut nici o dată p-aci.  — Asta e pădurea zînelor, semănată de ele de câți-va ani.  E în apropierea fontânei care poartă numele lor; fontâna e spre soare-resare și pădurea vine spre mează-noapte de la satul nostru.  Dar unde e calul meu, daca nu va fi crepat și el?  — Calul tău e mai sănătos de cât tine; n-ai nici o grije despre el; dar ce vrei să faci cu dânsul?  — Auzi acolo!  dar n-oiu ascepta să viă aci Tătarii să mă prinză de viu.  — Asceaptă să prinză puțin suflet bietul do-bitoc al meu, ș-apoi ne vom duce împreună, de oare-ce nici eu n-am să fac sat aci în mijlocul pădurei.  — Eu nu mai așcept nici un minut, mă duc să-mi iau calul meu, și d-ta vei pleca or când vei crede de cuviință.  — Nebunule!  dar vrei să-i întîlnesci în dru-mul tău și să ne descopere și pe noi!  — Ai? . . . .  — Ba chiar așa!  ei cată să fiă p-aproape cău-tându-ne sau asceptând să eșim din pădnre pen-tru ca să ne înhațe!  — Vom sta dară aci până vom muri și de foame.  și eu cu coasta mea pe care o simț ruptă!  Oh!  sub ce stea păcătoasă m-am născut!  și Radu se văeta mereu și își blestema soarta când un huet, care făcu toată pădurea să resune, atrase îndată luarea lor aminte.  Volbur se repezi spre locul unde lăsase pe fiă-sa.  Ea dormea cu capul rezimat pe genuchii bătrânei.  Ea îi spuse că fata era răcită după ploaia care o udase toată noaptea, că a tremurat în bra-țele ei până când abia a luat-o somnul.  — Cu toate astea cată să se scoale, zise Volbur  — zi eu am auzit un sgomot în pădure, zise bătrâna; oare ce să fiă!  — Nu știu, dar e mai bine să ne depărtăm mai încolo, să ne înfundăm unde va fi pădurea mai deasă.  Fă dară pe fata să se scoale și veniți după mine; eu mă duc să ieau caii de unde i-am lăsat să pască.  Maria deschise ochii; Catrina-i ajută să se ri-dice pe picioare și urmară amândoă lui Volbur care venea țiind caii de căpestrele lor.  Radu părăsi și el locul unde se aflase zăcând și câte patru se afundară în interiorul pădurei făcând cel mai puțin sgomot putincios.  Cu toate astea huetul crescea și părea că s-a-propiă din ce înce mai mult.  Câte-va minute de lămurit că acest sgomot era produs de mai mulți cari veneau în fuga mare.  Nici o în-doeală prin urmare că Tătarii care se luaseră în goana lor le-au dat de urmă și acum au intrat în pădure, înțelegând că ei și-au ales acest loc de ascuns.  De o dată sgomotul încetă.  Or cât de mulți ar fi fost gonacii la număr, ei nu găsiră de cu-viință a înainta prea mult și a se supune or-besce atacului unor oameni cari, de și mai puțini, dar ocupând o posițiune strategică, le-ar permite să lovească fâr- a fi văzuți în acea întuneciune a nopții, crescută și mai mult prin desimea pădurei și a-și asigura astfel sorții de a-i învinge.  Ei deară se opriră din mersul lor spre a vedea cum era mai bine de făcut.  Un foc mare ce îl fă-cută și a cărui flacără amenința să aprindă partea pădurei sub care se înălța, era poate să le ajute ca să vaza în cotro s-ar putea îndrepta fără pericol, daca cum-va nu i-ar face să descopere pe unde-va pe fugarii ce se ascundeau de căutările lor.  Trecu o oră, poate și doă, și nici o o mișcarez nu se simțea din partea năvălitorilor.  Către acestea, zioa începu să se ivească; vântul nu mai bătea; norii, după ce se ușuraseră de ploaia ce se scursese toată noaptea dintr-ânșii, se resipiră și lăsară să se vază un cer limpede și senin; pe cer se înălța mândru și strelucitor soarele ce pătrundea cu razele lui prin crăcile copacilor încă acope-riți de lumina lor prin milioane de picături de apă rămasă după ploaiă.  Fugarii găsiră un tufiș foarte des într-un loc ce părea mai ascuns și întărit prin căderea mai multor copaci tăiați cari resturnați la pământ și ascep-tând mâna onenească spre a destina întrebuințarea lor, formau acum ca un fel de intrare foarte ane-voiă de pătruns, împrejurul stufișului ce servea de adăpost celor patru fugari.  Ei stau prin urmare pitiți în acea ascunzătoare de unde putea vedea făr- a fi văzuți, toate mișcările celor ce-i urmă-reau și a cunoasce numărul lor, când ar veni mai în apropiere de dânșii.  La or ce întimplare de a fi descoperiți, n-aveau de cât a-și vinde viața cât s-ar putea mai scump.  Disperarea face minuni câte odată.  Ajutați de lumina zilei, Tătarii nu întârziară de a-și pune planul în lucrare, ei dară începură căutările lor înaintând prin mai multe punte, dar cu fereală și cu multă prevedere spre a nu fi surprinși.  Fugarii nu-i perdeau din vedere, de câte ori se întimpla să vază pe unii din ei apucând pe o potecă, pe alții pe alta, tot d-auna uitându-se pe copacii ce-i întîlneau în cale, spre a vedea daca era cineva ascuns în frunzișul lor, și în-torcându-și adesea capul de câte ori li se părea că vedea pe cineva care să-i apuce pe la spate.  Câte-va minute de smăcinare pentru nefericiții fugari trecură astfel, până când o noo ceată de șease Tătări se apropiară așa de mult de locul re-tragerei lor, în cât Volbur de doă ori în nerăbda-rea sa, era gata să easă și să năvălească asupra lor, daca nu era rnținut de fiică-să.  Tătarii se opriră în façia acelui loc care, cu drept cuvânt, le insuflase cel mai firesc prepus.  Ei se uitară pretutindeni, studiară bine posițiu-nea, și făcându-și oare care convingere în sine, scoaseră un cbiot pătrunzător care dete alarma ca-marazilor lor respândiți în mai multe părți ale pă-durii.  De o dată năvăliră din toate părțile Tă-tarii cei împrăsciați și împresurară ascunzătoarea nefericiților fugari.  Ei erau doă-zeci și patru peste tot.  Or ce cer-care de apărare din partea fugarilor era deșartă si or cât de bravi să fi fost ei doui în contra a doă-zeci și patru ar fi fost cu neputință să poată resista.  Urma dară să cază în mâinele inemicului, sau să moară spre a scăpa de robiă și de chinurile cu care-i ascepta resbunarea tătărească.  Astă hotărire din urmă a fost luată de Volbur și de fiică sa la care consimți și bâtrâna Catri-na, afară de Radu care, făr-a se pronuncia nici în contra morții nici în contra robiei, nu făcea de cât să se vaete dându-și pumni în cap spre semn de căință.  Tătarii începură să ridice copacii cei restur-nați și să-i arunce în lături, spre a lărgi locul și a putea intra mai ușor în ascunzătoare.  Incă pucină lucrare, și ei erau să intre și să puiă mana pe aceia ce-i căutau.  Volbur îmbrăcișă pe fiică-sa strângând-o în bra-țele lui și scose din brâul său cuțitul cel lat de vânătoare spre a o strepunge și să se strepungă apoi și dânsul, când de o dată întorcându-se către ceata Tătarilor spre a arunca cel de pe urmă blestem asupra lor, i se păru că o întîmplare cea mai neasceptată și cea mai nevisată, veni s-a-ducă o schimbare la acea stare de lucruri.  Vr-o câți-va Tătari se văzură zăcând morți pe pământ, cei ce mai remăseseră în picioare făceau o gură nespusă, tunând și turbând și uitându-se pretu-tindine ca să vază de unde venea acea moarte ne-văzută care culca unul câte unul pe camarazii lor la pământ, dar et nu vedeau alt nimic de cât numai nișce săgeți cari sburau din mâini foarte îndemânatice, dar ascunse de ochii lor, care să-geți, de câte ori se îndreptau asupra lor, de a-tâtea ori ucideau dintr-ânșii până n-a mai re-mas de cât unul viu din ei.  A cui mână bine-facătoare-i a scăpat pe ei de cruda soartă ce-i amenința?  Cine era acela sau aceia care avea atâta ură pe Tătari ca și dânșii, de-i a nimicit astfel, încât din doă zeci și patru abia a scăpat unul cu fuga?  Eată ce întrebări-și făcea Volbur în culmea mirărei sale, și la toate astea Radu, tuperstițiosui și fricosul Radu, respundea într-una că acea mi-nune nu putea fi făcută de mână de om, ci erau cele trei zîne, cari cunoscându-l pe el de frate al aceluia pe care îl luaseră la ele, au făcut tot ca să-l scape, atât pe el cât și pe ai lui, de lângă dânsul de cea ce-i amenința.  — Taci, taci, nu te mai lăuda așa, ci vezi mai bine de caii noștrii ca să plecăm mai iute acasă că doar o fi și timpul,-i zise Volbur.  — Caii noștrii încalece-i cine se va simți în stare a-i încăleca, eu dabia mă țiu în picioare și mă voiu târi pe jos până acasă, mai ales acum că nu mă mai tem de hoții de Tătari.  — Cine scie de n-or mai fi ascunși pe unde-va!  observă bătrâna suspinând.  —Nu crez, respunse Volbur; acela care ne-a scăpat de numărul lor cel mai mare va avea atâta în-grijire să vază daca a mai rămas vre unul undeva.  Putem dară să ne urăm calea fără nici o temere.  — Să ne-o urmăm, și cât mai curând zise Radu de oare-ce, pe lângă durerile ce m-a făcut să simt căderea mea d-aseară, apoi turbez de foame.  Sunt nemâncat și nebăut de eri.  — De, că ne-i fi numai tu nemâncet și ne-băut, cum te vaeți zise Volbur.  și după aceste cuvinte eși ca să vază de cai și să se pregătească de plecare.  Dar abia făcu zece pași afară din ascunzătoarea unde se aflase și se întoarse eară co-prins de o mirare ce nu putea esprima acelora ce-i eșiseră înainte spre afla causa întoar-cerei seale, și mai ales a mirărei ce se vedea scrisă pe chipul său.  — Incă o minune!  zise Volbur intrând.  — Au mai venit și alți Tătari!  strigă Radu cu facia perită și tremurând ca o frunză la suflarea vântului.  — Lasă-ți frica la o parte și veniți cu toții după mine ca să vă încredințați despre ce e vorba.  — Radu, Catrina și Maria se sculară și în-sociră pe Volbur, el-i conduse la locul care-i făcu strania întipărire ce-l coprinsese.  La spatele ascunzătoarei lor, și numai câți-va pași departe de dânsa, pe o earbă deasă ce era umbrită de frunzișul a doi anini stufoși, era o masă rotundă de acelea ce se văd și până în zioa de azi în casele țărănesci.  Masa era încărcată cu diferite mâncări și băuturi.  — Ce-mi văd ochii?  strigă Radu cu nă mi-rare de idiot.  Trăgeți-mă de chică pentru ca să mă încredințez că nu dorm și că nu e vis cea ce văd înaintea mea!  — Crede că e vis, zise Volbur, noi cari nu visăm ne vom pune să mâncăm și pentru tine.