CONST.  I.  A.  NOTTARA  Editura Librăriei LEON ALCALAY  BUCUREȘTI CALEA VICTORIEI NO 37  Prețul 60 bani  BIBLIOTECA PENTRU TOȚI  CONST.  I.  A.  NOTTARA  SUFLETE OBOSITE  Il faut que te me réjouisse au dessus du temps. . .  quoique le monde ait horreur de ma joie, et que sa grossièreté ne sache pas ce que je veux dire.  Jean Rusbrocch l`Admirable  BUCUREȘTI  Editura Librăriei LEON ALCALAY  CALEA VICTORIEI  37  1911  DE ACELAȘI AUTOR  „De vânzare” roman de moravuri sociale; format în 8° „Charpentier”.  Ediție epuizată.  „De dincolo de moarte” nuvele.  Editura librării „Socec”.  Prețul 3 lei.  Va apare: „Turris Ebúrnea”, roman.  Tip.  A.  GROSSMANN, Str.  Smărdan No.  4.  Gh.  I.  Negrescu  I.  In fiecare zi, Alexe Villara Comnean, deschidea fereastra, respira boarea dimineței, apoi privind în toate părțile peste infinitul boltei cerești, gândea: și azi e tot ca eri. . .  Aceleași fenomene natura le repetă de mii de ani, ne supune ca niște robi să-i tragem jugul: viața.  Azi, ca `ntot-deauna o să ploo, o să ningă, o să fie soare, căldură, frig. . .  Azi, aceeași arbori își tremură foile în vânt, aceleași jocuri de colori în natură, aceleași strigăte de mizerie, de viață chinuită, fericiri de o clipă, plânsete, râsete, strigăte de bucurie, umilinți. . . ,  și mereu. .  mereu aceleași fenomene. . .  Din toate nu mi-i drag decât colțul acesta în care au trăit, respirat atâtea generații. . .  In fiecare lucru văd mâna unui strămoș, simț cum trăesc în mine și eu în ei. . .  Aceleași fenomene se repetă, aceeași viață, aceleași colori în natură. . .  aceleași raționamente. . . .  Ideea aceasta, îl urmărea vecinic pe Alexe Comnean, îl impedica să scrie, să se trezească din lâncezeală în care trăia de ani. . .  Ii plăcea mai bine să-și perindeze în minte faptele eroice, istorice, legendare ale strămoșilor, decât să iasă la lupta vieței.  In fiecare colț știa cine șezuse, ce vorbă rostise când a murit; prin ce fapte se distinsese.  „Da, iei, numai iei mă interesează și colțurile casei noastre.  Mi se pare că ochii lor mă urmăresc la fiecare pas, aud vorbele lor în glasul meu, în raționamente, în privire, în mers, în toată făptura.  Cine poate să creadă că dacă m`ași lipsi de locul acesta, aș muri de întristare; n`aș mai putea gândi. . ?  Locul acesta cu grădina mare, copaci uriași, mă țin pe mine: toți trăesc în copaci, în frunze, în toate plantele de aici. . .  Dar cum văd, șirul ideilor nu se schimbă de loc, repetiția aceasta îmi face rău, mă indispune ca o muzică veche, nesuferită.  De ani, în fiecare dimineață, se repetă aceleași fenomene ochilor, aceleași idei îmi trec prin creer.  Uniformitatea fenomenilor, de sigur, îmi trezesc aceleași senzații. . .  Să vedem, să cerc să schimb seria ideilor. ”  Alexe Comnean, se întoarse cu fața dela fereastră, privi drept în fundul odăiei, citi:  - O, Achastistos imnos!  La început abia putu desluși cuvintele grecești scrise pe o icoană mare, reprezentând o Mater Dolorosă: apropiindu-se, citi restul:  -Tes oeotochu chai aeipartenou Marias  Abia citi restul cuvintelor, văzu înaintea lui imaginea unei femei tinere, înaltă, bine făcută, încadrată de un păr negru, lins și adus la tâmple.  și asta mă chinueește, gândi Alexe.  E destul să citesc ceva din vre-o carte, să văd un tablou, o scrisoare de altă-dată, o simplă mobilă din vre-un ungher al casei ca să-mi turbure toți nervii, să-mi reamintească scene întregi din timpurile istorice. . . .  Din nou cuvintele citite în colțul icoanei îi venire în minte:  -O, Achatistos!  De astă-dată văzu bine lângă fereastră aceeași imagine de femeie tânără, cu trăsături delicate, privirea severă și dreaptă.  Văzu cum uda degetul în gură, auzi fâșiitul foilor de carte, șoapte, buzele se mișcau, o privire blândă îndreptată către el.  „Da este ea. . .  Smaranda Comnean, așa cum e făcută în pastelul din sala portretelor. . .  și aceleași fenomene se repetă. . .  mă plictisesc. ”  Alexe Comnean se întinse pe o canapea veche de lângă fereastră, cercă să-și adoarmă gândurile.  Inchise ochii, dar amintirile îl năpădeau. . .  Aici, l-am văzut întâia oară, când am început să vorbesc.  Umblam în picioare, aveam o rochie de mătase albastră cu un guler de broderii florentine, dam fuga în brațele lui, să mă sărute.  Cineva cânta:  C`est toi l`ange gardien  Dont m`a parlé ma mère. . .  Sunete de piano, clapele se mișcau sub degetele albe și frumonse ale mamei apoi surâse, îmi întinse brațele, mă cuprinse, cântând pe același melancolic  C`est toi l`ange gardien  Dont m`a parlé ma mère. . .  Cuvintele liturgice de atunci, sunetele triste ale pianului, figura tatălui, a mamei, i se reînoiră cu o putere de neînchipuit.  Alexe Villara Comnean, reintrat după câți-va ani în vechia locuință, găsise totul în aceeași nemișcare.  Nimeni nu atinsese o mobilă, nimeni nu turbura pacea păeanjenilor, ce împânziseră colțurile odăilor părăsite.  Tăcerea și misteriositatea în care înota casa veche strămoșească, cu obloanele verzi, închise, pe alocurea, mâncate de ploi și de cari, deștepta acea melancolie, pioasă, sfântă, ce ne trezește vederea unui templu măreț, plin de legende, căzut în ruine. . .  „și cum mă simț prăpădit, fără de vlagă. . .  Atâtea generațiuni, cari s`au succedat, `și au istovit puterile lucrând tot ceea ce văd în bibliotecă.  Atâția oameni, sânge din sângele meu, au respirat aceleași aer, au stat pe aceeași canapea, au vorbit, au râs, au pus la cale interesele țarei; s`au războit la vremuri grele. . . ,  și din toți, și din toate n`au mai rămas decât ruine, amintiri dureroase. . .  Câți n`au privit dela aceeași fereastră, câți nu s`au iubit aici. . .  Sub farmecul trecutului glorios, trăesc singur în casa asta.  Mi se pare că la fiecare moment, es pe rând din tablouri, defilează pe dinaintea mea, își spun faptele și reintră iarăși în aceeași misteriositate. . .  Ochi lor ascunși îmi scrutează toate mișcările, îmi turbură pacea sufletului.  Ideile lor mă urmăresc la fiecare gândire, ca și cum întreaga mea făptură ar avea raze invizibile, prin care primește idei de la acei, cari nu mai sânt. . .  Este destul să fac o mișcare, să văd un obiect, ca să mi se trezească toate faptele cât de mici, petrecute împrejurul acelui lucru. . . ”  Comnean, își opri respirația, cercând că dea o noo direcție gândurilor.  Imposibil.  Vederea acelorași obiecte, reinvia o serie întreaga de scene și amintiri de care îi era cu neputință să se despartă.  Odată reintrat în vârtejul senzațiunilor de odinioară, trecutul era stăpân peste toată a lui făptură.  Incetul cu încetul memoria obosea.  Alexe cerca să se gândească la evenimentele presente ale vieței.  Dar faptul că rămăsese singur dintr`o generație întreabă, ideea că moștenește calitățile și defectele unui întreg neam, îl făcea să caute în biografiile din albumurile familiei, în scrierile lăsate de ei, tot ce se raporta la studiul caracterului lor.  Dar cum puterea de asociație era peste măsură de accelerată, vibrațiile în celulele creerului se produceau cu o iuțeală aproape anormală, se pomenea că rămâne în totdeauna slăbit, fără de voință, când cerca să compare unele fapte ale membrilor dintr`un secol, cu cei din secolul următor.  Faptele mici, familiale, cari n`aveau nici-o importanță istorică sau literară, o iscălitură curioasă, scrisorile intime, îl preocupau mai mult de cât orice document: zugrăveau mai bine sufletul acelui erou.  Când Alexe se ridică în sus de pe sofa, câte-va raze galbene, intrând prin întredeschizătura obloanelor, tremurau pe peretele odăei făcând un joc fantastic de lumină.  Un brad de lângă fereastră, își tremura frunzele pe același perete.  O muscă sta țeapână pe umbra unei frunze, luminată în galben auriu.  De-asupra într`un colț, aproape de un tablou vechiu, pândea în umbră un păianjen, încurcat în ițele lui subțiri, delicate ca cea mai fină mătase.  Alexe gândi un moment.  „De ce am venit aici?  Dar altă idee, înăscută mai înainte, rămasă în celule, ideie isvorâtă din tabloul de mai `nainte, se formă: Dacă aș putea să zugrăvesc acel tablou, cu luminile și umbrele lui, cu toată viața înconjurătoare, ar fi adevăratul obiect al artei.  Sub această impresie, ridică mâna în sus, atinse cu degetele umbra de frunză zugrăvită în galben auriu, deschise obloanele și rămase aplecat peste fereastră.  „De ce am venit aici?  Ideia aceasta i se nâzui din nou.  Când privi tot întinsul vechiului palat boieresc, se întristă de moarte.  Toți au pierit, am rămas singur.  Lumea crede că n`a mai rămas nimeni din Villara-Comnean.  Singur. . .  Singur. . .  Ce să mă fac?  Incepu să fluiere încet, ca un om, care vede totul pustiit și trist în urma lui.  Sub o impulsie inconștientă, străbătu mai multe odăi, coboră o scară de lemn și eși în grădină.  Examină toate colțurile, parcă ar fi căutat numele celor duși pe vecie. . .  Se trânti pe iarba necosită de ani, asculta freamătul arborilor seculari. . .  Se lipi apoi de un trunchiu putred, șopti încet:  -Mă plictisesc. . . ,  mă plictisesc. . ,  mă plictisesc. . .  Gândi asupra acestor cuvinte, le deslipi în silabe, căutând să vadă înțelesul fiecăreia, până când creerul, obosit perdu noțiunea și se formă alt ordin de idei.  Când se deșteptă din lâncezeală, soarele apunea, aurind copacii de lângă zidul uriaș al caselor.  Alexe sări în sus, dete fuga, închise odăile, și luându-și rămas bun dela vechiturile lui, dela câinile Ercul și de la pisoiul Edgard, încredință cheile portarului, singurul păzitor al palatului.  Eși în stradă, se sui într`o trăsură și porni la gară.  Sgomotul mulțimei, care se ducea, alerga, gesticula, al amploiaților, strigând numele gărilor, trezi pe Alexe din visuri.  Se sui în vagonul cel mai puțin populat, se trânti într`un colț; căută să ațipească.  Gândurile năvăliră mai furtunoase ca altădată.  Aceleași amintiri, învăluite în aceeași atmosferă copilărească, tristă, i se presenta în minte.  Slăbiciunea de nervi, starea aproape patologică în care se găsea, îi mărea accelerația cerebrală; imaginiile fisice veneau năvală, cu tablouri, cu dialoguri, cu gesturi: toate manifestările representative ale lumei de-atunci.  ÎI durea capul, se sculă în sus, să înlăture seria de imagini ce i se presentau.  Dar un vers, strâns legat cu situația de-atunci, îi suna în minte:  C`est toi l`ange gardien  Dont ma parlé ma mère. . .  Bătu cu mâna în cerceveaua ferestrei vagonului, să înlăture printr`o mișcare fisică, tortura de care suferea, urmărit de scenele triste, ce-i înmuiați sufletul de dureri nemărginite. . .  Din toate, figura măsi și a tatălui, îi rămăseseră întipărite puternic în celulele creerului.  Se văzu într`un fund de odaie, asistând la certurile zilnice pentru un păcat. . . ,  săvârșit de măsa, pe când tatăl, lipsise într`o călătorie lungă în străinătate. . .  Atunci, se născuse sora lui Irina.  I se păru că aude plângerile măsii, o văzu cum pica în genunchi, rugându-l s`o ierte, s`o cruțe și pe ea și pe Irina.  Aerul serios, neînduplecabil al tatălui, strigătele lui de femeie perdută, mișcările agitate, repezi, prin odaie, apoi suspinurile adânci, vorbele zise pe jumătate, implorări, păreri de rău, ușile trântite de perete, mormăiturile, blestemurile tătălui, toate, toate, le auzea, le vedea, acum, ca atunci. . .  Nimic nu-i pierise din memorie.  Ii trotura încă sufletul strigătele desperate ale mamei, când în vârstă de 12 ani, în urma unei scene violente, îl luase într`o seară, și-l duse pentru zece ani, într`un pension din Paris.  Doi ani în urmă, tatăl său, Alexandru Villara-Comnean, una din ilustrațiile baroului Bucureștean, la venirea în Paris, îi vesti moartea măsi și a surorei Irina.  După patru ani, reintrat în țară, află că mamă-sa, se otrăvise; sora lui Irina, internată într`o mănăstire. . .  Sub impresiunea evenimentelor de-atunci, era așa de sugestionat, încât i se păru că aude gemetele surde, implorările fără de resultat ale mamei apoi femeie pierdută. . . ,  necinstea familiei. . .  Fluerul ascuțit al trenului îl deșteptă.  Cercă să distingă luminile în depărtările neguroase, număra copacii, stâlpii telegrafului; asculta sgomotul asurzitor, și ritmic al vagoanelor, dar nimic nu putea să-i îndepărteze din minte scenele de odinioară. . .  Năucit de atâta durere contino, ce-i sguduia toate fibrele corpului, eși afară să respire mai liniștit.  Alte imagini, îi cotropiră mintea.  Ca din senin, figura tatălui i se desluși, un om înalt, bine făcut, frumos, fața bărbătească, nimic femenin, trăsături fine, dar severe.  El aparținea prin naștere și educațiune acelei generațiuni privilegiate, entusiastă, plină de vlagă, care lucrase mult la regenerarea spiritului de libertate.  Cinstit foarte orgolios, mândru de originea neamului din care se trăgea, fără să desprețuiascâ clasa de jos, fără aspirații la demnitățile statului, ospitalier, peste măsură de risipitor, gata să sacrifice averea pentru interesele vitale ale țărei.  Pe la începutul secolului XVI, pe când în Italia înflorea arta, o mulțime de familii nobile grece, cari conservau gustul artei, din tată în fiu, cu eleganțâ și rafinerie, demnă de Arcadia vechie, trimeteau pe tineri în centrurile artistice ale Italiei, să se pătrunză de toată delicateța și rafineria acelui secol artistic.  Afară de aceasta, căderea Constantinopolului în mâinile Turcilor, sili pe multe familii nobile să emigreze în Italia.  Una din familiile care domnise la Byzanț, Comnean, trimise pe un tânăr, abia de 22 ani, să facă pictura sub vestitul pictor Anibal Caraccio.  Tânărul, Dosoftei Comnean, reușește printr`o delicateță de coloare, ce reamintea pe Boticelli, prin imaginația vie, visătoare, prin execuțiunea leneșă, melancoiică, ce respirau tablourile lui, să atragă atențiunea lumei artistice de-atunci.  Inamorat de o contesă, amatoare de artă, care venea des în atelierul celor doi frați Caraccio, o roagă sâ`i pozeze, îi făcu portretul, și contesa, deși măritată, trăi cu el.  Portretul ei, așa de cunoscut, fusese așezat în galeria Pitti.  Se zice că un Florentin superstițios, s`ar fi aruncat ca un nebun asupra portretului, temându-se de ochii ei, cari îl urmăreau pretutindeni, crezând după superstițiunea timpului, că diavolul fusese în legătură cu artistul și`i ajutase la execuția tabloului.  Mai`nainte, un frate al pictorului, Eronim Comnean, studiase teologia, filosofia și artele frumoase la Roma.  In urmă, vizită toată Europa și se stabili la Paris.  Pe la 1640, fu însărcinat de sublima Poartă cu misiuni diplomatice pe lângă curtea reginei, Ana de Austria, care guverna cu Mazarini, în locul minorului Ludovic XIV.  Eronim Comnean, distins literat, cunoscător al mai multor limbi străine, era primit și invitat la toate festivitățile curței.  Avu ocasiune de-a cunoaște cea mai elegantă lume din prejurul reginei, făcu cunoștință cu ducesa de Genlis, care se `namoră de el.  Ducesa, născu un copil, Jean Villars, care crescu la curtea regală, în corpul pagilor și primi titlul de duce de Villars, numele familiei după mamă, din care cobora Eronim Comnean.  Mai târziu, distingându-se în răsboiul de succesiune la coroana Spaniei, 1712, mântui Franța la Denain și primi titlul de „marechal” al Franței.  Pe la 1656, murind Eugeniu Villara Comnean, moșul lui Eronim, patriarch al Erusalimului, archimandrit al sfântului mormânt, care ordona lumei orientale, prescripțiile religiei creștine ortodoxe și neavând pe cine să ungă de cap al biserieei orientale, fu chemat să`i ea locul.  Piciorul Dosoftei, fratele său, aflându-se la Florența, îi scrise, rugându-l, de se duce în Valachia, să-i scrie, ce fel de țară este și dacă e posibil, să vie să petreacă, când se va găsi în misiune, pe lângă voevozii Valachiei și ai Moldovei.  Eronim Villara Comnean, hirotonisit cap al bisericei orientale, patriarch al Erusalimului, archimandrit al sfântului mormânt, fu chemat la curtea voevodului Constantin Brâncoveanu, cu scrisori foarte măgulitoare.  Tânărul patriarch nu avea decât 33 ani, și după cum spune un cronicar Valach, Axente Uricarul, avea figură albă ca laptele, barba mică, deasă și neagră, trăsăturile feței, fine, delicate, ca ale unei femei care se ascunde de soare, nasul clasic, drept, puțin aquilin.  In unghiul gurei mici și umede, păstra vecinic un surâs de-o blăndeță dumnezească.  Mai adaugă spiritualul cronicar: natura îl dăruise, pe lângă frumusețea spiritului, și cu frumusețea corpului, lucru, care `l făcea să uite că poartă rasă călugărească și să aibă aventuri multe cu domnițele dinprejurul voevodului.  Trăi în ascuns cu Ruxanda Brâncoveanu, din care se născu Simion Comnean, care crescu la curte, și fu trimes în misiune politică, după moartea lui Brâncoveanu, pe lângă împăratul Rusiei.  Pe Iasfârșitul secolului XVII, familia Comnean, era numeroasă în Valachia.  Un membru al acestei familii, Pavel Comnean publică o istorie a domnilor Români, până la 1724, cu un apendice genealogic al familiei Villara-Comnean, precum și actele săvârșite în viață.  Despre acest Pavel Comnean se pomenește, că era de-o frumusețe uimitoare, semănând moșului.  Eronim.  Vorbea frumos, cunoștea opt limbi, versificase câte-va ode în latinește după Tibul, lucru, care îl făcea mai interesant la curtea voevodului, pe lângă care servea ca sfetnic și secretar domnesc.  Acesta, avu un singur copil, Constantin, care fu trimes să studieze medicina la Roma.  Reîntors în Valachia, găsi pe tată-său mort, și de tristețe plecă în Moldova, chemat la curtea voevodului, Grigore Ghica.  Muri otrăvit din cause necunoscute, lăsând trei copii: Anton, Lascu și Profira Comnean.  Anton Comnean, învățase arta militară la Roma.  Slujea ca aghiotant domnesc.  Pe-atunci.  Grecii declarând răsboi Turciei, pentru independență, Anton Comnean, entusiasmat de arta greacă, de bravura și energia lui Byron, emigră în Grecia, lo comanda ca general, și pieri alături de Byron, la Missolonghi.  Din această familie istorică se trăgea tatăl lui Alexe, unul din celebrii jurisconsulți, care lucrase la studierea codului lui Calimach și Napoleon, ca să întocmească legile noastre.  Alexe Comnean, ultimul vlăstar, al acestei familii istorice, ale cărui ramuri își aveau legenda în trecutul glorios al împăraților din Byzanț, văzând totul distrus, prefăcut în țărână, dați uitărei toți eroii, se simțea străin prin idei, prin educație, prin naștere, în mijlocul burghezie moderne, societate de negustori de sentimente, murdari la suflet, fără de iluzii, fără de idealuri: vițelul de aur.  Plecat să vază locul, unde respiraseră trei generații de oameni, îi părea rău că nu pătrunsese în odaia, unde mamă-sa se otrăvise, unde tatăl său, căzuse mort, mai târziu, în urma unei sincope repezi, omorâtoare. . .  Acum, era dornic să se întoarcă la oraș, să răscolească pretutindeni, să vadă dacă va găsi rămășiții din viața Smarandei Comnean.  Când intrase în grădină, pătruns de misteriositatea în care înotau toate lucrurile, se simți cuprins de un fel de pietate mistică, neînțeleasă.  Nu atinse nici un obiect, visă numai, perindându-și întreaga viață de odinioară. . .  Atâtă bunătate revărsa sufletul lui atunci, încât începu să plângă pe marginea ferestrei vagonului.  Trenul, înainta mereu peste râuri, peste câmpii, fluerând, despicând aerul, turburând pacea nopței cu sgomotul lui asurzitor.  Câte-o pasăre întârziată, zbura speriată, fâlfăind din aripe. . .  In depărtare se vedeau luminile dela satele sărace, se auzeau strigătele câte-unui cocoș răgușit, lătrături de câini, dangătul surd, dogit, al clopotului dela gâtul vreunui animal, care dormita, rumegând. . .  Alexe, se simțea trudit, obosit peste măsură.  Intră înăuntru, voi s`adoarmă.  Se trânti într`un colț al vagonului, își ținu respirația, voind să`și îndepărteze gândurile.  Fapte din copilărie îi reveneau acum în lumina lor de-atunci.  Desgustul pentru mulțime, iritările contra slugilor, cari voiau să `l ducă la plimbare, starea vecinic nervoasă, preocupat zilnic de ceea ce trebue să se întâmple seara, nopțile de veghiere la acea etate, visurile mari, năpraznice, iluzii, ce se distrugeau, când deșteptat în același pat, vedea aceleași figuri auzea aceleași dialoguri; trăia aceeași viață uniformă de tăcere și melancolie, cu variație de certuri familiare.  Acum se gândea la singurătatea lui, la răceala cu care privea toate lucrurile, la neputința de a suferi pe nimeni împrejur, la mizantropismul complet în care se arunca singur, la moșia strămoșească.  și` aducea aminte de viața lui din străinătate, cum alerga din oraș în oraș, căutând mereu peisage, colțuri romantice, să-și satisfacă setea singurătății, a gusturilor lui rafinate. . .  Se gândi la oamenii curței.  Aceeași bătrâni, cari serviseră pe părinți o să `i aibă înainte, aceleași pagini frumoase, dulci, dar dureroase. . .  Figura palidă, desperată a măsei, i se desluși din nou în minte, cu brațele întinse, strigându`i din pragul ușei:  - Alexe. . . ,  Aleze. . .  Un plâns înăbușit, un chin de suflet îndurerat, apoi:  Niciodatăi. . .  niciodată. . .  Lăcrămă sub puterea amintirilor. . .  Mașina scosae o fluerătură puternică, se opri aruncând vapori de apă, înecând stația, într`o pânză alburie, ca ceața toamnei. . .  Se deșteptă din visuri, se uită pe fereastră și la strigătele șefului, de Crasna, doo minute, puse mâna pe geanta și sări din tren.  II.  Antiteza lumei, plină de decoruri, rafinată, meschină, față de lumea naturală în care intra, îi schimbă într`o secundă disposiția sufletului de-a porni la fiecare moment în analiza ori cărui obiect, chiar fără importanță.  Se opri la o margine de drum, se întinse pe iarba rouată, virgină.  Inchise ochii.  Respiră din fundul plămânilor atmosfera ozonată, parfumul exalat de florile și semănăturile câmpului.  In earbă țârâiau greeri, în aer se auziau ciripit de rândunici, cântecul trilat al ciocârliei, fâlfăind din aripe, ridicându-se în nouri, plutind în atmosfera limpede, albăstrie a cerului. . .  Iși simții obrajii umezi de roo proaspătă, rece, a dimineței de April, avea senzațiunea că înoată într`o apă rece.  Când deschise ochii, cerul se rumenise în roș-trandafiriu, apoi în roș-sângerat.  Se sculă în picioare.  se uită peste toată întinderea câmpiei.  Inaintea lui, se întindeau vastele semănături.  In fund lucea la soare, turla bisericei, zugrăvită în roș.  Acolo, în umbră copacii formau punte violete, negre, împânziți într`o atmosferă albăstrie, ca apa mărci neturburată.  De-oparte și de alta a drumului, plopii își tretremurau frunzele, sclipind argintiu la razele soarelui, se plecau încetișor de ramuri, la adierea vântului primăvăratec. . .  El înainta mereu, soarele se urca sus, auriu și mare, vrăbiile se scăldau în praful de pe șosea.  Pe deal căruțele cu povară coborau la vale, în sat se auzi toaca, dangătul dogit al clopotului de la biserică.  Acum mai mult decât ori când, Alexe Comnean se deșteptă din visurile obișnuite, unde senzațiunile proaspete, se confundau cu amintirile vechi, văzându-se aci copil, asistând la scenele triste de altă-dată, aci trăind într`o lume rafinată, plină de decoruri, de politeți exagerate.  Când dete cu ochii de foișorul din grădina vechiului palat al Comnenilor, se opri pentru a privi din depărtare, locul iluziilor triste, ce revărsau, acum ca și atunci, jale și melancolie.  Casele mari, zidite de doo veacuri, de strămoșul său, Eronim Comnean, mort la Veneția în 1732, aveau peste patruzeci de camere.  In față era o grădină mare de flori.  Dela cele doo aripi ale casei, plecau doo gardurii de trandafiri până la poarta cea mare, vecinic închisă, dela moartea bătrânului Comnean.  Earba și buruienile înecaseră grădina.  Vița sălbatecă se ridica de jos până sus, pe coperiș, întunecând ferestrele mari, dând casei un aspect romantic, sălbatec. . .  In dosul caselor, se întindea un parc nemărginit, cu copaci uriași, seculari, cu poteci și cărări, ducând în boschete de merișor, de brazi, lilieci, molifți, mesteacăni, crescuți în paragină, înecați în buruieni, acoperiți de ramurile altor arbori.  Alexe păși sfios în mijlocul curței, se uită să vadă pe cineva.  Dete cu ochii de un câine colosal, ce se ridică în sus și începu să latre cu glas sălbatec, turburând cu mânie, pacea neîntreruptă a vechiului palat boieresc.  O femeie bătrână, înștiințată de venirea lui Alexe, îi eși înainte.  - Bine, bine că te ai gândit să mai vii și pe la noi, uitaseși pământul nostru. . .  - Am venit să mor aici. . .  Bătrâna dete din cap, îl privi cu acea mirare, caracteristică țăranului, nedumerit încă asupra unui lucru.  Alexe, urcă scările îngropate în foile de viță sălbatecă și deschise ușa.  Un miros caracteristic de vechiu răspândea întreaga zidire.  Când intră în galeria portretelor, unde se găsea marea bibliotecă, albumurile familiei, cu biografiile tuturor membrilor, îl izbi aceeași regularitate în așezare.  Nimic schimbat.  Avu senzațiunea că se găsește într`un loc sfânt, unde pioșii din pricina superstițiilor, păstrează aceeași uniformitate.  Se trânti pe un fotoliu, cuprins de jale și melancolie, privind pe rând portretele bătrânilor, duși pentru vecie. . .  Iși simția sufletul pătruns de acea nostalgie pe care ne-o lasă cei iubiți, de care știm că ne-am despărțit pentru totdeauna.  Ii simția trăind alături, i se părea că `i aude vorbind în glasul lui, visând în visurile, în aspirațiile lui iluzioniste. . .  Bătrâna se apropia cu o tavă de argint cu inscripțiile familiei, îi servi dulceață, apoi așezându-se la picioarele lui, îi vorbi:  - Să te însori, să ne faci stăpâni, că nu este bine să rămâie omul singur.  Boierul murind, ne-a spus să te servim ca pe dânsul; noi îl ascultăm, așa cum ne ascultă el, de-acolo. . .  Bătrâna inspira prin gesturile rari, vorba largă, înceată, moale, tăcută, aceeași pietate ce revărsa întreaga casă.  Totă firea îi era pătrunsă de acele senzațiuni, ce turbură sistemul nervos, făcând să tresară corpul, ca în visurile pline de halucinații.  Se sculă în sus, începu să se plimbe cu pașii nervoși prin odaie.  Răsunetul pașilor îi făcea rău, auzea ecoul repercutându-se. . .  Eși afară pe prag.  Dela strășmi curgea în jos, până în pământ, ramuri de viță sălbatecă, astupând vederea în spre largile câmpii.  Dete ramurile la o parte și se uită în grădină.  In foile vițelor ciripeau rânduitei cu glasuri ascuțite, o lumină violetă împânzea grădina.  Florile albastre dela lilieci, trandafirii, îmbălsămau atmosfera, trezându-i scenele de voluptate ale lumei aristocrate romane.  „Poate faptul că n`am iubit niciodată până acum, n`am simțit dogoarea emoțiunilor violente, cari duc adeseori la sinucideri tragice, mă fac să nu pot suferi pe nimeni lângă mine.  O serie noo de imagini se formă, serie uitată un moment, dar deșteptată de mirosul puternic al florilor din grădină:  „În locul arborilor seculari, văzu basinuri mari de marmură albă, cu fundul violet.  Din conducte cu forme de balaur, de sfinxi, de paseri mitologice, țâșnea apa, ridicându-se în sus, la înălțimi invizibile, căzând în mii de cercuri, pe suprafața albastra a basmului.  Pe pereții de marmură, erau zugrăvite scene de voluptăți lubrice: femei goale, cu părul despletit, căzând pe umeri albi ca zăpadă, îi zâmbeau, coborau pe scări încetișor, se jucau cu picăturile de apă, ce cădeau dela conductele fantastice.  Aruncau stropii pe mal, în altele, ce stau întinse pe covoare moi, trecându-și prin mâini, inimi de ivoriu, de coraliu, să aibă senzație contino a corpului omenesc.  Unele, stau întinse pe brânci, vorbind încetișor cu mâna razem sub bărbie, altele cu ochii pe jumătate închiși, tremurau sub picăturile argintii, ce cădeau din conducte.  Râdeau, aruncau stropii de apă pe mal, speriind pe cele ce-și uscau părul la umbra marilor chiparoși.  Vântul, pleca ramurile chiparoșilor, umbrea chipurile lor albe, zugrâvindu-și umbrele foilor pe corpul lor de stato.  Alexe era stăpânit de acel tablou de senzualitate neroniană, când auzi pași tărșindu-se la spate.  Intoarse capul, zări pe bătrână, tabloul dispăru din imaginație; căzu din nou sub impresiunile de mai înainte.  - Să te culci, să te odihnești. . .  Ca sub o putere imperioasă, magnetică, Alexe, dete ramurile la o parte, intră în sala cea mare, să trânti pe un divan vechiu, și adormi de oboseala nervilor sleiți.  III.  Rătăcise ani, colindând toate orașele, unde erau de văzut pinacoteci, cu tablourile maeștrilor vechi și moderni.  Dormise prin gări, căutând să fie vecinic în călătorii, pentru a avea totdeauna senzațiuni noi.  Dar aceeași melancolie de moarte îl urmărea pretutindeni.  La început, ahtiat după căutarea culturei, după anumite forme ale artei, în urmă, dornic de un trai animalicesc.  Se oprea la câte o stațiune necunoscută, din fundul unei provincii, din Olanda, sau Suedia, puțin vizitată de oamenii.  Rătăcea pe străzile pustii, ajungea la marginea orașului.  Intra în câte o cârciumă, mânca tot ce putea fi mai sănătos, dormea doo trei zile pe un pat, curat, simplu, unde mirosea numai a stilfină și fragi.  Oamenii tăcuți, melancolici, triști, abia cutezați să te întrebe, cu ce te poate servi?  Rămâneau ceasuri întregi pe câte-un scaun, fumându-și liniștit pipa, pierzându-se cu gândurile aiurea. . .  Câteodată, dimineața, către începutul primăverei, mai cu seamă toamna, ceața, împânzea pădurile de brazi din Olanda într`un voal subțire, diafan, albastru deschis, ca în zilele senine de septembrie.  Căuta potecile deșerte spre pădurile de brazi și înainte de a pătrunde, rămânea să admire vălul albăstriu al pădurei. . .  Simțea cum boarea se depune, de degete reci, nevăzute, pe obrajii lui albi. . .  Aspira aroma de rășină, se trântea pe earba rouată, sub brazi seculari.  Câte-o rază de soare străbătând nori, pătrundea printre ramurile verzi ale brazilor: făcea colori, fine, delicate, negăsite de pictori.  Niciodată nu erau colorile simple: o variație, un complex neînchipuit de fin.  Se transformau, se formau cât ai clipi din ochi. . .  Acolo oamenii, se ocupau cu creșterea vitelor și pescuit.  Erau încrezători, buni, naivi, primitori și fără pretențiuni, ca și animalele.  Un văl plumburiu albastru, sta vecinic de-asupra satului.  Atmosfera mirosea a pește, a lapte, a brazi, și a rășină.  Marea era verde închisă, pădurea de brazi, totdeauna înecată în ceață plumburie.  Paserile cântau încet, parcă le-ar fi fost frică să turbure liniștea oamenilor și melancolia naturei.  Intra în fyordurile Norvegiei cu câteva ceasuri înainte de-a `ncepe zioa.  Se ducea departe unde natura era mai primitivă, mai sălbatecă; aștepta ivirea aurorei.  Observa toate nuanțele de colon, când noaptea începea să pălească, de apărea cea dântâi sprânceană verzuie, departe de fyordurile stâncoase, bătute de furia valurilor. . .  Se făcea o lumină fantastică, orbitoare, delicată, culoarea borangicului.  Atmosfera se împânzea în voal străveziu de borangic.  Numai acolo, departe, deasupra fyordurilor primejdioase, pădurile seculare de mesteacăni, se înecau spre poale într`o drâmbă palidă, galbenă, argintiindu-se din ce în ce spre vârfuri. . .  Se schimba apoi în ros trandafiriu, în violet, în verde deschis.  D`asupra mărei, între stânci, d`asupra pădurilor, paseri albe marine scoteau strigăte de-ți luau auzul.  Chirchăiau, își asvârleau aripele cu sgomot, băteuu suprafața mârei, se scăldau, răpeau peștii din undele transparente ale apei. . .  Fenomenul zilei începea.  Lumina nu se mai sfârșea, schimbând în milioane de culori pânza intangibilă a cerului. . .  Alexe, rămânea ceasuri întregi pe câte o stâncă, între fyorduri, urmărind cu minuțiositate de halucinat, schimbarea coloriior în atmosferă, pe mare, în păduri, cum valurile spumoase, verzi în latul mărei, se argintau, când se loveau de coastele stâncilor. . .  Aurora boreală se ivea.  O lumină roșiatică-trandafirie învăluia păduri și stânci.  De-asupra mărei se `ntindea o ceață violetă.  Valurile cântau, abia se mai auzea în noaptea boreală, luminoasă, câte un strigăt de pasăre, lovind cu pliscul, smârcurile undelor violete. . .  Pești mari se ridieau la suprafața apei, se jucau sub lumina fantastică a aurorei boreale. . .  Alexe, obosit, se lăsa să cadă pe mușchiul verde brumat al stâncilor.  Adormea în cântecul undelo, înfășurat ca într`o cămașe subțire, transparentă, ca apa, în ceața mărei. . .  Dar când începea noaptea și soarele perea de pe cer luni întregi, când viforul năprasnic lovea fyordurile de îngrămădea zăpada în unghiurile stâncilor, când o drâmbă groasă, ca o pânză de în învăluia munții și pădurile de brazi, când amorțeau pasările marine în găurile rocelor și când marea gemea ca o fiară strânsă în lanțuri, bătând cu furie stâncile, Alexe alerga sub cerul Italiei. . .  Primă-vara, când dau portocali în floare și aerul se îmbălsăma de parfumul violetelor de Parma, de liliac și iasomie, dormea ceasuri întregi în grădinile neumblate, părăginite din sudul Italiei  Cu ochii pe jumătate închiși, urmărea câte un nor alb, cum se subția, luând diferite forme, până dispărea în infinit. . . .  de rămânea cerul limpede, ca oglinda.  Atunci se uita cu desăvârșire, perdea noțiunea realității și închizând ochii, i se părea că sboară pe luciul senin, albastru al cerului, planează ca fulgul, se lasă pe pământ; se ridică iarăși în sterile senine, necunoscute. . .  Parfumurile violetelor, al florilor de portocal, îi aprindeau imaginația, readucându-i în memorie, scenele de voluptate dela curtea Cleopatrei.  Cu cât aspira mai mult mirosul violetelor, cu cât aerul se parfuma de balsamul florilor de portocal, cu atât scenele de voluptate apăreau mai vii în ochii minței.  Pe jumătate adormit de aroma florilor, lua parte la scenele orgiace ale Cleopatrei: sclavi eunuci, în sandale, îmbrăcați în tunici subțiri, aduceau în brațele lor vânjoase de atleți, cupe mari de aur, pline cu vinuri de Corint.  Le așezau pe mese de marmoră colorată, dinaintea lui Antoniu și a Clepatrei.  Sala mare sculptată, în formă de scoică, avea pe pereți frescuri de voluptate neroniană: Diana și naiadele, surprinse în baie de către satyri, doritori de carne, se asvărleau cu furie sălbatecă asupra lor, se dau în spasmuri nervoase, cu mâinile încleștate, cu ochii închiși. . .  Un satyr cu coarne de cerb, se uita după un arbore, răzând cu mulțumire satanică.  Cleopatra, goală ca o naiadă, întinsă pe un covor mare, de purpură, cu brațele razem, privea fix în ochii lui Antoniu.  Din când în când sorbea din vinuri, își apropiau gurile, se adăpau ca paserile. . .  Târziu, când se deștepta, se uita printre ramurile naranzilor cum perau cele din urmă raze de soare după câte un monument Roman.  Ii lăsa în suflet nostalgii de depărtări, păreri de rău după acea lume apusă, creatoare de frumuseți. . .  Lumea contimporană, era uitată cu desăvârșire. . .  IV.  Sala portretelor, vechiului palat, era lungă de cinci-spre-zece metri.  Cum intrai pe ușa cea mare, înainte de a pătrunde în năuntru, dai de o perdea colosală, de catifea neagră, roasă de vreme, brodată pe margeni în fir de aur; cădea până în podele, lucrate în mozaic de lemn, mâncate pe alocurea de cari. . .  La prima vedere, te izbeau tablou: rile vechi, de diferiți maeștri, din școala Italiană-Salvator Rosa, Tintoretto, Fuselli, Anibal Caraccio, precum și un portret al lui Wati-Dych.  Pe întreaga parte a intrărei, se întindeau bibliotecile, lucrate în stilul renașterei, unde se păstrau operile de valoare ale timpului: documente istorice, legendare, familiale, cărți vechi, rare, tipărite la Veneția; precum și o întreabă colecție de arme, așezate pe toți pereții sălei.  De sus din tavan, spânzurau doo mari candele, de aur, pe care erau sculptate: misterul cumine-căturei și nașterea Domnului.  Pe spatele unui fotoliu mare, îmbrăcat în catifea roșie, închisă, ca o strană mitropolitană, era țesut în fire de aur, bustul unui patriach, cu o mână întinsă, blagoslovind; d`asupra, armele familiei Villara Comnean; coroana de prinț, doo săbii încrucișate; dedesubt; era brodat tot în fir de aur deviza:  Marti invicto atque indefesso.  Până la jumătatea peretelui, în partea dinspre grădină, se deschideau patru ferestre mari, la mijloc, o ușe mare de lemn sculptată în stilul renașterei, peste care cădea o perdea mare de catifea neagră.  Toată partea cea laltă a peretelui din față, era ticsită cu portretele familiei.  De la jumătatea pereților, plecau de jos în sus, sclupturi, în lemn, stil secolul XVII, unde erau așezate vase vechi, bibelouri, din diferite timpuri.  Un fotoliu mai mic, brodat și îmbrăcat, cu aceleași inscripțiuni ale familiei, destinat pentru Doamna, era așezat lângă marele fotoliu.  Dinaintea bibliotecei se întindea o masă mare, cu sertaruri multe, pe care ierau sculptate diferite scene istorice, d`asupra, se vedeau numeroase albumuri învălite în piele, încătărămate în aur.  In ele, se putea citi biografiile membrilor familiei, faptele săvârșite în viață.  Precum și o mulțime de credințe, legende, impresiuni, notate în zilele de grea cumpănă, sau ideile vre-unui vlăstar, asupra vieței politice, sociale și religioase a timpului.  Tavanul mare, lucrat în arabescuri, representa la mijloc, bustul lui Mircea, la cele lalte patru colțuri, busturile a patru voevozi, restul, scene din o mie și una de nopți.  Un profil în ulei, făcut la Veneția, Anna Comnean, una din cele mai apropiate rude ale lui Alexe, de la care îi rămăsese câteva documente în archivele familiei, era capo-d`opera sălei.  Femeiea aceasta fusese întruparea desăvârșită a curtezanei antice: capul mic așa cum l-au zugrăvit grecii, încadrat de un păr blond închis, ochii mari, negri, ploapele grele lăsate în jos, constrastau cu fața albă, albă ca fulgul de lebădă.  Spirit de erou extraordinar, Anna Comnean, lăsase o întreaga colecție de documente în afară de cele cunoscute de literați.  O carte de curând publicată „Les Princesses Byzantines” de Paul Adam, îl interesase mult, dar nu`l mulțumise.  Documentele literare pe care le poseda în bibliotecă, câteva scrisori de-o gingășie, de un spirit fin delicat, dau nota caracteristică a acestui curtezane, care uimise lumea prin genialitate și frumusețe.  Alexe Comnean, din portretul ce-l avea înainte, semănând cu madonele gingașe, delicate ale lui Luini, din documentele proprii, din scrisori, închegase caracterul psicho-fisiologic al acestei femei.  I se părea că trăește, îi vorbește și prin acea intuiție rară, proprie spiritelor analitice, citea dorințele, patimile, dorurile iei nebune și ascunse.  Era femeia visată: curtezană și erou.  Zile întregi, rămânea acolo, căutând să se pătrunză de atmosfera trecutului istoric, glorios al acelor eroi, cari jucaseră un rol așa de însemnat în istoria civilizației a patru țări: Grecia, Byzanț, Italia și România.  Ca să uite de toate prejudecățile, de convențiunile sociale, de datinile de pe la sărbători, de anul și luna în care trăia, poruncise tuturor cărora se găseau împrejurul lui, nici-odată să nu-i aducă aminte de nimic.  Toate micile convențiuni practicate de burghezie, îl scârbeau peste măsură.  O societate care alungă arta, introducând industria, omorând frumosul, desprețuind pe toți, cari caută u nideal mai înalt, neântemeiat pe interes, nu poate să aibă nimic comun cu mine, gândea Alexe Comnean.  Totul evaluat în marfă.  Am ajuns să avem ca în industrie, valori de gândire.  Atâta floare mai lipsea acestei societăți scârnave, valoarea-gândire, ca să se complecteze buchetul mizeriei omenești.  Pentru că o parte din fenomenele exterioare, erau înlănțuite cu o mulțime de amintiri, ce-l țineau strâns legat cu societatea contimporană, pe pe care o ura, cu tot disprețul unui intelectual; vlăstar al unei generațiuni trecute, nobile, văzându-și rasa distrusă, înjosită, cotropită de slugile și robii de odinioară, printr`o reacție naturală, spirit neîndrăzneț, fără voință, cu nervii distruși, fără credință într`o societate visată de socialiști, se întorsese la timpurile de altă-datâ, creându-și idealul în trecutul glorios al familiei; căutând prin visuri, să se ridice d`asupra vieței. .  Pe peretele ușei sălei portretelor, puse să i scupleze:  Dă-mi doamne visul cel de toate zilele. . .  Ceeace îl umilea, era viața în care trebuia să intre: o lume lipsită cu desăvârșire de educație, fără gust, ignorantă și suficientă ca un scolastic medieval.  știa că toată mișcarea intelectuală se resumă în certuri politice, coterii și intrigi meschine de gașcă.  Dar liniștea și pustiul în care se aruncase singur, îi distrugea voința.  Trăea în acea exaltare de visuri, câ-i era destul să gândească la o frasă, la un lucru de nimica, ca toată atmosfera vieței de altă-dată să-i defileze pe dinainte.  I se scurgea zilele într`o toropeală misterioasă, bolnavă, plină de halucinații.  Câte-odatâ, se gândea că ar fi fost bine, dacă ar fi rămas într`o stare primitivă de cultură, atunci ar fi avut credință, și poate ar fi putut să servească într`o mânăstire tainele Domnului, mai cu seamă, era urmărit de legatul literar al unui patriarch, scris în albumul familiei: „toți, cari pe viitor vor lămuri din noi, Villara Comnean și vor fi aleși de Domnul, să se devoteze bisericei, s`o apere pre ea cu sabia și pana. ”  Brutalitatea zilnică a oamenilor, la care era expus, îl desgusta peste măsură.  Faptul că trebuea să se întâlnească mai târziu cu oameni, cari nu urmăreau de-cât interesul, să se puie în relațiune cu acea clasă de sclavi de altă-dată, ridicați de patru-zeci de ani, în urma răsboiului, prin traficuri, exploatări neomenoase, furturi, falimente, îl arunca într`o melancolie neagră.  De o potrivă, era revoltat împotriva acelei clase de boeri răi, autocrați, exploatatori, dar nu gândea decât arare-ori a organisarea socială de atunci: trăea mai mult în viața familială, în viața intelectuală a acelor voevozi și boeri, cari erau gata să se sacrifice pentru țară.  „Lipsa de tradiții în organisarea socială, face această noo societate de târgoveți și de negustori, să evalueze totul în marfă.  In patru-zeci de ani, gândea el, n`au avut timpul acești ciceroni, „homines novi” să-și formeze nici o lustrueală de educație.  Singurile clase cu merite mari, cari au cimentat cu sângele lor țara, au format tradiția socială, politică, literară, sînt: clasa boerească și clasa țărănească.  Aceste doo clase, una ignorantă, suferind toate mizeriile posibile în timp de veacuri, au păstrat obiceiurile vechi, au continuat tradiția, au dat naștere unei literaturi originale, proprie geniului lor melacolic și trist.  Alta, privilegiată având la dispoziție toate mijloacele posibile de cultivare a spiritului, în marginele trebuințelor și împrejurărilor economice ale timpului, au apărat prin viața lor țara, cheltuindu`și avutul, pentru susținerea clasei țărănești.  și-au apropiat la vreme o parte din reformele occidentului, le-au altoit pe pământul țârei, conservând nota originală, proprie și tradițională celor doo clase.  Dacă este așa, gândi Alexe mai departe, ce legături mă țin înlănțuit de această noo clasă de vechi iobagi, ridicați prin înșelăciuni, profitând de căderea materială a boerilor, de lipsa lor de tact în viața economică, de degenerarea forțelor nervoase și intelectuale. . .  O clasă, fără nici un fel de tradiție, formată din tot ce a avut răsăritul mai puturos, ahtiată după avuție, altoită pe acea parte murdară din țărănime, venită la oraș odată cu introducerea trenurilor, a micei industrii, a comerțului, setoasă, flămândă ca o lipitoare, nu poate să producă de cât valori de gândiri.  Au transformat totul în marfă, au alungat poiesia și frumosul, au introdus valoarea.  Alexe Comnean, se simțea obosit de atâta muncă internă, căutând să și argumenteze lui însu-și, incapacitatea intelectuală a burgheziei, lipsa de scrupule în afacerile economice.  Se gândea acum la generațiile de literați, cari au căutat să formeze tradiția literară a țârei, nu găsea nici o individualitate puternică în societatea ridicată după 1848, să apere, să glorifice geniul, virtuțile acestei clase. . .  - și cu drept cuvânt, argumentă el, pe ce fond istoric-social, legendar, literar să-și creeze idealul în viața politică?  Ce clasă. . .  Ce clasă. . .  Rosti tare cuvintele de pe urmă cu scârbă și desgust, voi să-și schimbe seria gândurilor, dar aceiași idee de revoltă îl stăpânea în potrivă societăței contimporane,. .  - Ce e de făcut?  Ce e de făcut?  Se simțea umilit, desgustat și scârbit, gândind că la fiecare moment trebuea să vorbească, să se puie în legătură pentru micile necesități ale vieței, cu tot felul de adunături de oameni, de care natura își bătuse joc, creindu-i într`un moment de beție nervoasă.  Această stare spirituală continua să-l depărteze cât mai mult de societatea contimporană.  Erau zile, când amorțea cu desăvârșire, rămâind nemișcat, cu ochii închiși, întins pe câte o sofa turcească, trăindu-și visurile, urmărindu-și seria gândurilor. . .  - Uite un om, care a ințeles lumea contimporană bine, Ludovic al Bavariei, gîndi Alexe, trecând la alt ordin de idei.  V.  Saturat de filosofia clasică, de literatura și arta modernă, căuta ca un om ale cărui iluzii au fost înșelate, un refugiu într`o lume imaginară. . .  Toate cărțile de analisă a moravurilor societății contimporane, le `ncuiase într`o bibliotecă dintr`o sală întunecoasă, să uite cu desăvârșire viața modernă.  Păstrase numai într`o ediție rară, ilustrată câteva volume din scrierile acelor literați moderni, cari se depărtaseră dela analisa moravurilor burgheziei.  Din Huysmans: A Rebours, Tentation de Saint-Antoine, Salambô, de Flaubert, La Faustin, de Goncourt, toate operile lui Edgard Poe, câteva romane vechi englezești, o ediție rară a tuturor operilor lui Shachespeare, tipărită pe timpul Elisabetei, cumpărată dela un călugăr augustin, de la o mănăstire din nordul Italiei.  Nu avea nici un poet, afară de Ossian.  Restul bibliotecei, afară de documente, de operile scrise de strămoșii lui, de cărțile grupate de fiecare membru al familiei, cuprindea o sumedenie de volume, de autori de prin secolul XV, XVI, XVII, XVIII, găsite și cumpărate de prin mănăstiri, cărți oprite de monarhii timpului ca periculoase, confiscate și închise pela mănăstiri, să nu pătrunză în lume.  Intre altele, o carte a lui Pomponius Mela, tinde vorbea de Satyri africani, o ediție rară a cărței: Vigiliae Mortuorum secundum Chorum Eclesiae Maguntinae.  Arare ori citea.  Când deschidea biblioteca, căuta vre-o iscălitură curioasă, vre-o scrisoare rătăcită prin rafturi, sau prin foile cărților.  Incepuse să-și scrie memoriile în albumul familiei, alături de Ana Comnean.  Nemulțumit de modul de-a sensibiliza imaginile, amâna zi dupe zi.  Trudit, plictisit de atâta cristalizare de idei, asupra vieței, asupra artei, voia să se apropie cât mai mult de viața animală.  La început făcuse „tabula rasa” de toate prejudecățile și convențiunile sociale, acum voia să uite totul. . . .  să nu-și mai aducă aminte de nimic, să intre în acea viață tihnită, stupidă, de lincezeală animală în care de obiceiu, trăesc majoritatea oamenilor.  Intr`un sat, pe coastele golfului Zuiderzeea, în Olanda.  Intr`o dimineață plumburie, văzuse pe o luncă o cireadă de vaci rumegând.  Intinse pe iarba brumată, abea clipeau din ochii lor mari, blânzi, vecinic în lacrimi.  Văcarul, un olandez tânăr, cu fața blondă, rumenă, cu ochii albaștrii, liniștiți ca ai vacilor, sta aplecat pe marginea unei stânci, privea în apă, nu vorbea, nu răspundea, la nimeni.  Aduna flori de nufăr de prin zmârcurile stâncilor, floarea reginei de pe vârfuri, le arunca în apa mărei și se uita ca un prost cum se formau cercurile în latul mărei, până dispăreau, de rămânea apa iarăși liniștită. . .  Dacă l-a `ntrebat ce face acolo, i-a răspuns:  - Stau și eu aici. . .  - Dar de ce aduni nufăr de arunci în apă, și-`ți pierzi privirea în undele mărei? . . .  - Așa, ce să fac. . .  Scena aceea, îi rămesese cristalizată.  Nici animal nu-i părea mai prost, mai liniștit, mai bun și mai blând ca vaca.  Câtă asemănare între inteligența acelui văcar și vacile lui. . .  Voia să se apropie de acea viață animală.  Cumpărase câte-va perechi de vaci din Olanda, coloaren paiului, mari frumoase.  Băgase îngrijitori și cum se lumina de zio, intra în grajd le arunca fân în iesle, le mângâia.  Când incepea sa le mulgă, sta aplecat aproape de hârdaie, să aspire odoarea particulară a laptelui.  Femeile, oamenii curței, se mirau de schimbarea vieței lui Alexe.  Mai `nainte se închide cu zilele în odăile numeroase alei casei, nu primea de cât pe bătrâna să-l servească: era singura rămășiță, care`i reamintea viața de altă dată, îi cunoștea obiceiurile, știa o mulțime de fapte și particularități originale, de ale bătrânului Comnean necunoscute de Alexe.  Sta culcat în sala portretelor, ascultându-i poveștile, afundându-se într`o lume de visuri, plină de halucinații. . .  Intr`o dimineață de primăvară, pe când cobora din casă, îl izbi frumusețea arborilor de trandafiri, ce plecau din fața palatului, până în șosea, la poarta cea mare.  Parfumul lor îi trezi o idee bizară: „Dacă ș`ar întocmi o seră cu tot felul de plante, un laborator pentru prepararea parfumurilor. . ?  Ideea aceasta îi plăcu, cu atât mai mult, cu cât observase că mirosul unor flori, anumite preparații de parfumuri, îl sugerează anumite scene, în legătură cu viața lui.  Aduse o mulțime de flori, de toate genurile și speciile.  Scrise la o casă mare din străinătate să-i trimeată cărți pentru prepararea parfumurilor și un bun grădinar.  Construi sera afară lângă galeria portretelor, instală irigațiuni, câteva pompe pentru aducerea apei la de iaz.  Alături, sub aceleași acoperământ, despărți sera printr`o ușe originală, făcută din plante tropicale, de laboratorul de parfumuri.  Intre flori și plante așează statui.  Incepu să lucreze, să altoiască tot lelul de plante, să prepare parfumuri noi, căutând să uite cu desăvârșire teoriile parodoxale asupra, vieței asupra artei.  Spiritul obișnuit de ani, cu acea analiză subtilă, delicată, care-l făcuse moale, leneș, gata ori când să pornească în analiza celui mai mic fenomen, îl stimula, printr`o lege naturală phisit”logică, să caute în viața plantelor și a florilor, tot acele fenomene afective, care apropie pe om de cele lalte ființe organice, vegetale.  Observase ea plantele și florile au viața lor phsică aparte.  Sensibilitatea lor, nu se putea compara cu a nici unei alte ființe organice.  Comparația lui Ptolemeu Hephestion, cu roca marină, care rezista tuturor uraganurilor și valurilor marei și tremura numai la atingerea floarei Asphodeles, îi da unitatea de comparație, de puterea extraordinară de sugestiune, de sensibilizare, pe care florile o pot exercita, chiar asupra produduselor inorganice.  Observase că florile cari trăesc chiar sub toate regiunile, dezrădăcinate, altoite și plantate acolo, cu toate îngrijirile, pereau încetul cu încetul, le găsea dimineața veștejite, moarte. . . .  Dacă nu mureau, trăeau mai puțin, perdeau din coloare, creșteau rare, la intervale, lungi, neregulate.  Alexe, credea, că este un simpton de nostalgie, după locul, unde se `nrădăcinase întâia oară, unde crescuse, dase ramuri, muguri și flori. . .  Mergea cu îndrăzneală până acolo de-a crede în sensibilitatea florilor și arborilor din parcul vechiului palat, în cât gândea, că dacă ar fi lipsiți de atmosfera cețoasă, plumburie, formată de aburii râului, ce curgea la marginea parcului, între maluri de mesteacăni și brazi, toți copacii, florile, s`ar usca și casa ar cădea în ruine. . . .  Inconștient, stabilea aceeași lege psichică, care-l înlănțuia pe el de casa vechie, de portrete, de amintiri și între atmosfera parcului, dispoziția arborilor și viața lor de trei sute de ani. . .  De doi ani se ocupa cu studiarea vieții psichice a plantelor și cu prepararea parfumurilor.  In laboratorul de lângă seră, combina deosebitele feluri de esență de flori, stoarse prin ajutorul instrumentelor, distilate.  Cu aceste parfumuri necunoscute, tari, delicate, căuta să-și trezească tot felul de nuanțe de colori, imagin, numele și ospățurile celebre ale curtezanelor antice, care făcuseră epocă, scene orgiace din viața Romană, a Greciei artistice, a Medicișilor din timpul reanașterei literare și artistice.  Rafturile laboratorului erau pline cu flori, instrumente, inscripții, numele parfumului, plantele din care se combinase, data când fusese preparat.  Pentru ca imaginile, sâ fie sensibilizate în atmosfera lor propie, cu gesturile, colorile locale și pentru ca emoțiile să dea aceleași senzațiuni vii, evocate la prima impresiune combina diferite sucuri, le distila, scotea parfumul, care-i da în totul imaginile și emoțiile dorite.  Floarea de tei, specia de trandafir „creme” numit M-me Flhaut, violetele de Parma combinate, îi dau scenele de altă dată ale familiei.  Parfumul florilor de portocal, abia simțit, îi deșteptau scenele orgiace ale curtezanelor romane și grece.  II botezase, parfumul: Anna Comnean .  Odaia de culcare, o cameră mare, cu doo sofale turcești, așternută cu un covor mare oriental, cu țeseturi din legendele Arabe, o stropea cu acea odoare, care-i evoca tradițiile familiei.  Acolo, într`un colț al odăiei, așezase pe soclu de marmură, statua poetei Sapho, opera unui sculptor tânăr Italian, care se împușcase la Florența de mizerie.  Intr`o dimineață, ducându-se în târgul florilor, fu atras de mulțimea grămădită la un colț, unde se vindeau rămășițele mizeriei, ale acelui sculptor.  Izbit de gestul extra-ordinar de frumos, de delicateța și eleganța cu care întrupase în piatră deznădejdea poetei, o cumpără.  Sapho, pe râpă, înainte de a se arunca în mare, cu o mână întinsă, aproape îngenuchiată, cu ochii rugători, îndreptați către cer, se aruncă în valuri. . .  De-asupra sofalei, ce-i servea de pat, avea o copie după Herodiada lui Moreau.  Când viața laboratorului îl plictisea, eșea din seră.  Se îndrepta spre grajd, vizita vacile, boii, cu care i se lucra câmpul, apoi se ducea la vânat.  Aerul câmpului, reșina proaspătă a brazilor, nuanțele de colori din natură, îi schimbau dispoziția spiritului.  Era mulțumit, uita viața contimporană.  Trei ani, se scurseseră într`o monotonie și o plictiseală animalică, alergând din seră în laborator, unde mirosurile de parfumuri îi deschideau tot felul de orizonturi din viață cu toate impresiunile de gesturi, colori cu toate elementele visuale, olfactive și auditive.  Apoi în grajd, uitând de toți și de toate, confundându-se în viața animalică, alergând pe câmp, vânând și pescuind pe marginea lacurilor și a pădurilor.  Când venea de la pădure și vedea din depărtare cum tremură, scăpărând în argintiu frunzele plăpânde ale mesteacănilor, sub bătaia razelor reci ale lunei, i se deștepta o dorință nebună anormală, de-a-se preface în frunză, să simță, să auză, ce spun bătrânii copaci de tremură vecinic. . . ?  Intra în casă.  Il oboseau atâtea imagini, atâtea scene, ce`l năpădeau cu o iuțeală de neinchipuit.  Fugea pe câmp.  Se intindea pe maldărul de fân, cosit de curând.  D`asupra lui, ciocârlia se ridica tremurându-și aripele în razele apuse ale soarelui, cu aceiași iuțeală, cu care foile mesteacănului se legănau de vânt.  Nori subțiri, diafani, lunecau în infinit. . . ,  subțiindu-se ca niște fuioare străvezii, împrăștiindu-se ca fumul dincolo de pânzele albăstrii ale cerului de Iulie.  Atunci, își trăea viața animală, alunga visurile.  Dormea ajungându`și țința: uitarea de toți și de toate. . .  Dar cu cât căuta să se apropie de viața animală a brutelor, cu atât, printr`o reacție naturală, obișnuită de ani, a nervilor cranieni, ochii simțurilor, vecinic neadormiți, se apropia de o altă viață rafinată, distrugătoare, chiar omorâtoare. . .  Voința, ajunsese așa de slabă, în cât, odată imaginea formată, cu culoarea, parfumul și desenul închipuit, trezea o serie nenumărată de alte imagini, pe care le urmărea culcat pe spate, cu ochii închiși, cu o ezactitate și o răbdare de sfinx.  Erau așa de vii, așa de puternice colorile și mirosurile trezite în imaginația lui, în cât adese-ori, i se părea că toată atmosfera înoată în acea odoare.  I se oprea respirația, îl durea capul, avea iluzia că mirosurile îl doboară, îl apasă greu. . .  Incepuse să simță influența parfumurilor, a florilor, a singurătăței în care trăea.  - Mi-am ales viața asta, sa mă distrug încetul cu încetul. . . ,  agonia nu-mi place.  Intr`o zi, spre mirarea tuturor, chemă arendașul, încheiă socotelile, închise fără de veste casele, concediă slugile, opri numai grădinarul, lăsă cheile bătrânei, și pieri pentru multă vreme.  VI.  Viața nervoasă, extraordinar de ciudată, plină de visuri și halucinații, mizantropizmul, ideile bizare asupra artei, lumei, atmosfera parfumurilor, îl depărtase de la orice mișcare a lumei.  Deșteptat departe, într`o altă casă cercă să-și dea seama, prin ce întâmplare se găsea acolo.  In mintea lui, totul se amesteca: amintirile din copilărie, viața nervoasă a străinătăței, orgiile neroniane din Italia, pribegirile prin Olanda și Norvegia, zilele fără de sfârșit, cu lumile orbitoare din fyorduri. . . ,  apoi totul schimbat.  Aci se oprea firul senzațiunelor.  Incetul cu Încetul, imaginile se limpeziră, apărând în lumina lor proprie, cu toate impresiunile și colorile locale.  - Dar unde sânt, cine m`a adus aici. . ?  O rază aurie de soare, pătrunzând prin între-deschizătura obloanelor ferestrei, îi schimbă cât ai clipi din ochi, toată seria gândurilor. .  Avu iluzia sub impresiunea puternică a razei de soare, a mirosului de flori de portocali, imbâcsit în haine, că se găsește sub cerul Italiei.  Simțea cum i se transformă corpul într`un fum ușor, plutește pe d`asupra mărei, se leagănă de de vânturi, lăsându-se încet ca fulgul, sub umbra naranzilor. . .  Foile cădeau, avea senzațiunea că degete reci, umede, îi ating obraji. . .  Aceiași idee îi reveni. . .  - Cine m`a adus aici. . ,  unde sunt?  Un moment, nu avu putința să-și reculeagă impresiunile.  Iși lo fața între mâini, și roti ochii împrejur.  La picioarele lui, dormeau pe o piele de urs, câinele Ercul și motanul Edgard.  Biblioteca era într`o ordine vandalică: cărți, biblouri, statui, zăceau amestecate, răspândite în toate părțile.  Hârtii, manuscrise, documente, erau întinse pe un birou, mare vechiu.  D`asupra biroului, atârna un tablou, o copie după „Melancolia lui Durer.  Câte-va pasteluri și portrete vechi, erau țesute în pânzele pâianjeniior.  Intr`un pervaz mare aurit, lângă o fereastră, spânzura un tablou în ulei, un chip de bătrân cu barba albă, zugrăvit pe patul de moarte: era tătăl lui.  Recunoscu alături profilul fermecător de frumos al măsei, cu zâmbetul pe buze, ochi mari amoroși. .  Examinarea minuțioasă a odăiei îl readuse la viața reală.  Senzațiunile vieței din trecut, proaspete în imaginație, păreau izvorâte dintr`un vis lung, ca și cum după citirea Infernului lui Dante, ar fi adormit sub o putere imperioasă, magnetică, poruncindu-i să viseze viața pe care o trăise atâta vreme. . .  Se sculă repede în picioare, deschise obloanele și ferestrele.  Lumina intră cu grămada în odaie, trezind păianjenii din amorțeala obișnuită, aurind armurăria vechie, așezată în piramidă în peretele de d`asupra ușei.  Un miros de lemn putred, se exala de pretutindeni.  D`afară, venea un vânt răcoros.  Atmosfera mirosea a sevă.  Lilieci albaștri, umpleau aerul cu un parfum delicios.  Vrăbiile se zbeguiau între ramurile verzi, aplecându-se la adierea vântului.  In streșini, d`asupra ferestrelor, în aer, se auzeau ciripit de rândunici.  In atmosfera plăpândă, albăstrie a dimineței de April, vișinii tremurau ușor din ramuri, plouând cu flori albe, earba virgină a grădinei.  Pe foile proaspete, fragede, ale arborilor, pe florile albe de vișin, în earbă, picăturile de roo, străluceau ca diamantul în intunerec.  Mii de musculițe zbârniau în razele calde, alergând să prinză fulgii.  In ciocul lor fin, ascuțit și delicat.  Ațe aproape invizibile, puful transparent destrămat de la platanii în floare, pluteau în atmosferă. . . ,  pereau în infinitul albastru.  Cerul era limpede ca o oglindă colorată.  Toată grădina mirosea a trandafiri.  Părea așa de frumoasă, de atrăgătoare, și proaspătă în cât îți da senzația mirosului de roo și fragi, dorința neinfrânată de-a săruta florile și arborii parcului.  Alexe Comnean, rămase câte-va minute plecat peste fereastră, aspiră din fundul plămânilor odoarea parfumată a grădinei, apoi suspina:  - Nici-o schimbare, nici-o schimbare. . .  Părăsi fereastra dar reveni iarăși.  Ochii se opriră dincolo de zid, la casa vecină.  Cartierul acela al capitalei, păstra încă în vremea aceea, câte-va curți mari, boereșt, cu architectura vechie, românească.  Casele zidite solid, cu odăi multe, zidul mare, gros, susținute la primul etaj pe coloane de zid, cu pridvor, obloane verzi la tereștri, aveau în față grădini de flori, în dos parcuri seculare, unde trunchi arborilor, abia îi puteai coprinde cu brațele.  Pictorul Aman în tablourile lui de viață intimă, ne-a lăsat câte-a impresiuni de asemenea case, azi, căzute în ruină, dispărute. . .  Casa, era unul din acele edificii, îngropată în flori și arbori seculari.  Alexe, rămase intrigat.  Acolo peste zidul uriaș al vechiului palat boeresc, zărise la fereastră o mână albă, dând ramurile unui mesteacăn la o parte, făcându-și loc să privească.  Fusese o iluzie a simțurilor lui bolnave, sau văzuse acolo un cap de femee tânără, uitându-se printre ramuri?  Nu știa cine șade, nu se interesase niciodată de nimeni, nici nu voia să știe că împrejurul lui trăesc oameni.  Grădina, parcul imens, tăcerea și liniștea în care înota întreaga casă, îi mări curiositatea.  Nu iubise nici-odată Viața lui amoroasă, se mărginea la câte-va aventuri primejdioase, de beție nervoasă și amor propriu, la Roma, cu contesa Eulalia Lutetia d`Avril, de pe urma căreia, se alesese cu o rană adâncă, la umărul stâng, un urma unui duel.  Femeea aceea de care `și aducea aminte cu groază și plăcere, întrunea calitățile Herodiadei.  Aceeași putere de-a fermeca și sugestiona, aceeași pervertire în iubire.  Pe cât era de frumoasă, pe atât de de perversă.  Iși număra amanții după sinuciderile și morții căzuți în duel La Roma, contesa d`Avril era supranumită „curtezana-vampir”.  Dar nimeni, nici-o femeie nu știa să sărute mai aprins, nici o curtezană nu avusese ochi negri, mai ispititori, mai satanici, ca ai contesei d`Avril. . .  Nimeni nu-i putea rezista.  Când ridica ochii, toți cădeau ca muștele, în mrejele iei.  Iși cunoștea puterea de sugestiune și când cineva îi plăcea, era destul să arunce privirea și cădeau pradă jocurilor amoroase, perverse.  Rămăsese cu ochii țintiți spre fereastră, ramurile mesteacănului se mișcaseră, o umbră apăruse.  Așteaptă să vadă, dacă`l înșelase simțurile.  Inaintea lui, vedea statua dreaptă, înaltă, bine făcută, cu părul negru, lins, adus la urechi, a contesei d`Avril.  Scena duelului rămăsese neuitată, căzuse lovit de spada adversarului, sângele țâșnea din rană.  Ea sosise să-și vadă victima.  Râdea și-i arunca flori. .  Apoi, comandă șampanie, turnă în pahare, atinse cu degetele-i albe, trandafirii, rana sângerată, le muia în paharul de șampanie, bău licoarea dulce, galbenă, până în fund.  șopti cu mândrie.  Este al șaptelea rănit. . .  O vedea râzând, arătându-i dinții albi, dând capul mic, frumos pe spate, sorbind cu nesaț ultimele picături de șampanie, lingându-și ușor buzele roșii, vecinic umede.  Dar acolo, ramurile, mesteacănului stau nemișcate.  Frunzele tremurau, cum tremura el de plăcerea s`o mai vadă odată. . .  - Nimeni de sigur, am avut o iluzie.  Se depărtă de la fereastră, se apropie de o sârmă electrică și sună.  O femee bătrână, nevasta portarului, intră să-l servească.  Dete ordin să-i curețe odăile, accento să păstreze aceiași religiositate în dispoziția lucrurilor, comandă prânzul și intră alături să-și facă toaleta.  De ani de zile, nimeni nu pătrunsese acolo.  Aceleași obiecte, așezate în aceleași locuri. . .  Camera de toaletă, era mare, dreptunghiularâ.  Cum intrai, o perdea mare de catifea vișinie, acoperea întreaga ușe.  In fund, la stânga, doo sofale turcești, așezate față în față.  De sus din tavan, cădeau doo perdele albe, brodate, prinse de o parte și de alta de fereștri, ascunzând sofalele.  La dreapta erau doo lavabouri mari, de ștejar, în marmură.  D`asupra, pe policioarele de stejar, erau aranjate tot felul de sticle cu ape, parfumuri și instrumente de toaletă.  Intr`un perete spânzurau un tablou mic, o vignetă de Sully, representând bustul Smarandei Comnean.  De și de-o miticulositate extraordinară în curățenie, de o eleganță, o modestie și o rafinărie rară, în gustul de a-i potrivi vestmintele, nici-o-dată nu pusese mai multă îngrijire ca acum.  Dimineața aceia, îi reamintea prima intâlnire, pe care o avusese cu contesa Eulalia d`Avril.  Cu toate acestea nu avea gândul de-a se duce nicăieri.  Amintirea unei cunoștințe vechi din Germania, într`un muzeu de pictură, îi surâdea, dar nu știa unde șeade.  Ideile pornite contra societăței contimporane, îl izola cu desăvârșire de oameni și de moravuri.  Nu putea suferi berăriile, cafenelele.  - Toate sânt expresia unei societăți brutale, întocmită pentru băutură, interes și îndobitocire.  A trebuit o societate de cârciumari, de industriași, să alunge frumosul de pretutindeni. . .  Eșind din sala de toaletă, gândi la sacrilegiul, pe care `l făptuiește lumea, vizitând muzeele de arta.  Iși aruncă ochii la o pendulă mare, vechie, sculptată în lemn, în felul cântarelor automate, ce se văd priu gări și piețile publice: erau 11 ceasuri.  Ceru la masă.  Se apropie de fereastră.  Ramurile stau neclintite, acolo, unde văzuse apărând chipul tinerei femei.  Frunzele întunecau fereastra, vântul scutura arbori, făcând un joc fantastic de umbre, pe peretele uriaș al caselor.  Nimeni. . .  Ar fi voit să se arate, să fie cineva.  Simțea o dorință invizibilă, de ce-va nou în viață.  Nu iubise nici odată.  Cei doo-zeci și cinci de ani ai lui se scurseseră într`o viață chinuită de visuri.  Ar fi voit acum toate dorințele, visurile nebune să le `mpărtășescă cui-va. . .  Machbeth, omorâse somnul, nu putea omorî iubirea.  In acel suflet obosit, clocoteau o mare de patimi, de dorinți neînțelese și nesfârșite.  Strămoși lui lucraseră prea mult, își istoviseră forțele fisice, vitale, storcându-și creerul, întrupând în forme neperitoare, pagini neșterse în istoria civilizației.  Dar el, avea un prisos de iubire.  Nervi simțeau trebuință de acele exaltări amoroase, sublime, neințelese, ce duc la nebunie. . .  Se simțea bine dispus, liniștit, dar nutrind aceleași idei contra societăței moderne.  Nimic din din viata de la țară, pe care o părăsise brusc, nu-i turbura pacea gândurilor. . .  Trecu în sala de mâncare.  O masă mare de stejar, care se putea întinde după voință, ocupa vasta sală.  Pe scaunele mari, grele, de un galben închis, erau sculptate capetele voevozilor țărei De jos în sus, jumătatea pereților, erau lucrați în lemn sculptat.  Restul, îl ocupa un tapet de pânză închisă, cu desenuri de paseri și animale.  Pe câte-și patru pereți atârnau vase de bronz, medalii de animale și paseri sălbatice.  Ingrijitoarea casei, cunoscând gusturile tânărului Comnean, de o parte și de alta a mesei, așezase în vase mari Japoneze, buchiete de liliac alb, albastru, trandafiri de toate colorile. . .  Acei scriitori, obișnuiți cu analisa miticuloasă a fenomenelor psichice, cunosc bine reacțiunea produsă asupra spiritului, când după anii de zile petrecuți în singurătate, în studii, într`o atmosferă de visuri și halucinații, intră într`o noo viață.  Alexe, se simțea mulțumit în atmosfera parfumată a sălei de marcare.  Spiritul, întrevedea o schimbare, încă neînțeleasă,. .  - Ori-ce gândi Alexe, lăsându-se să cadă încet de la masă, pe o canapea lungă, afară de contactul cu lumea. . .  VII.  Acolo, după ramurile arborelui, în umbră, ochii ispititori ai frumosului chip, urmăriseră toate mișcările lui Alexe.  Crengile, se deteră la o parte de aceeași mână albă și reapăru ]ntre frunzele tremurătoare.  - Nimeni, gândi ea. .  Intâia oară era supărată, că ceața subțire a serei frunzele arborilor, îi împedica vederea. . .  Aburii serei împânzeau nemărginita grădină într`un voal diafan, transparent, ca apa mărei.  Bătrânii copaci din parc întindeau ramuri groase, verzi, formând bolți naturale de frunze, umbrând potecile de nisip. . .  barba creștea mare să acopere omul, coasa nici odată nu îi retezase firile virgine.  Picior de om străin nu mai călcase de când bătrânul proprietar, prințul Pavel Mavrodi-Vărzaru, căzuse la pat, bolnav de paralisie generală.  Pe când trăea prințesa Olga Mavrodi și prințui era sănătos, casa era vecinic plină de mosafirl, parcul luminai, curtea hauia de strigătele vizitiilor și slugilor.  Vara, mesele cu lăutari nu se mai sârșeau din parc; iarna, balurile se țineau lanț.  Acum, întreaga curte, înota într`o liniște de cimitir.  Cărări nenumărate de pietriș duceau în boschiete ascunse de brazi, mesteacăni, pini și merișori.  In fiecare cuib de arbori, se ridicau movilițe de pământ, unde erau așezate bănci și mese de brad.  Acolo, familii vechi de paseri, de ani de zile, își aveau proprietea neatinsă.  In mijlocul parcului, într`un luminiș de mesteacăni, se întindea o poiană mare, înecată în earbă și burueni, odată slujise pentru „lawn-tenys”.  In față, se ridica o movilă mare de pământ, înconjurată de toate părțile de brazi, în mijlocul căreia abia să zărea un foișor fantanstic, cu trei turnulețe, construit din lemne de fag, sculptate, îngropat în foi de vită sălbatecă.  Scara, în spirală, făcută din același lemn, ducea la cele trei turnulețe.  D`asupra foișorului, se mai putea citi încă:  „Nit de fauvettes”.  Pe turnulețul de la mijloc, era scris: „peinture”, la stânga „musique”, în dreapta, „sculpture”.  De desupt, pe o până mare, era zugrăvite simbolurile celor trei zeițe, representând cele trei forme ale artei.  Cum te suiai pe scară, de desuptul celor trei turnulețe, unde sta scris „Nid de fauvettes” era o cameră cu doo sofale lungi, servind pentru dormit.  De aci, plecau câte șease trepte în sus, pe unde pătrundeai în cele trei turnulețe.  De vale de movilă și de fuișor, se `ntindea un lac, pe ale cărui basinuri de marmură, mai rătăceau încă patru lebede albe.  Aproape de zidul, care despărțea cele doo case vechi, se vedeau doo stânci, d`asupra cărora, stau doi sfinxi, cu fața spre răsărit.  In fața casei, se `ntindea grădina de flori, îngrijită și azi de un german, grădinar vechi al curiei, între brazdele fantastice de flori, se ridicau câte-va statui, representând pe Diana și Venus-Aphrodita.  In mijlocul unui cerc de flori, ale cărui colori variate îți lua ochii, în fața scărei, era așezat pe un soclu de marmură, un cap a lui Appolo.  Din fața casei și până la poartă, se `ntindea un crâng de trandafiri de toate speciile, de toate colorile. . .  Casa era mare, vechie, cu doo etaje, înconjurată de toate părțile de brazi.  Din streșini plecau ramuri de viță sălbatecă, până în vârfurile brazilor.  La intrarea din fața casei, inainte de-a ajunge la cele doo scări de piatră, pe unde pătrundeai înăuntru, pe șoseaua cea mare, se deschidea un cerc de trandafiri catifelați, cu petalele brumate, roșii ca sângele.  Pe un basin de marmură, în mijlocul cercului de trandafiri, o femeie cu corp de balaur, arunca necontenit apă, pe o gură colosală. . .  In mijlocul acestei grădini, crescuse Maria, fata princepelui Pavel Mavrodi-Varzaru.  Bătrânul principe Mavrodi-Varzaru, jucase un rol însemnat în istoria politică a țărei.  Fusese un înverșunat dușman al libertăților politice, lucrase la susținerea iobăgiei țăranului.  Amenințase cu intervenția Rusiei, când boieri tineri liberali, ridicați în contra prejudecăților vechi, sociale, pătrunși de civilisația apusană, introduseră schimbările mari de la 1848.  Conservator feudal, țăranii de pe moșiile lui, tremurau la auzul numelui de Mavrodi.  Om de spirit, cu educația făcută în Franța, învățase românește după ce sosise în țară.  In adunarea divanului ad-hoc, aruncase cuvinte îndrăznețe la adresa boierilor liberali, tratându-i de iloți, batjocorindu-le cuvintele mari, umanitare, amenințându-i cu autoritatea Rusiei.  Iși sfârșise discursul cu acele cuvinte îndrăznețe ale lui Catilina, adresate lui Cicerone, cuvinte idealizate de bătrânul prinț, mistificate în acea ocasie, rostite cu cerbicie de feudal:  „În mijlocul gunoiului din care s`a format adunarea aceasta, întrunită în acest sfânt locaș, o părinți conscriși, îmi place să mă ridic ca vulturul d`asupra noroiului, să plutasc în sferile senine și albastre, să mă uit cum înotați voi, oamenii noui, pătrunși ai democrației noroioase și sâ vă strig din inălțime: iloților, iloțiîor, vă meritați soarta, asemănându-vă noroiului, voind să fiți alături cu neamul Ciceronilor și al iloților. . .  Cuvintele lui Catilina, mistificate de prinț rămăseseră celebre în analele divanului ad-hoc, se repetară multă vreme de către presa democratică, se esploatară de toți demagogii, cari voiau să-și facă cariera politică.  Prințul Mavrodi, se însurase cu prințesa Olga Brâncoveanu, cu care trăi puțin, din care se născu trei copii: Natalia, Maria și Nicolae Mavrodi.  Prințesa Olga, muri de un catar.  Tânărul prinț Nicolaie, căzu în melancolie și într`un acces de furie momentană, se aruncă în lacul din parc.  II găsiră slugile cu captil zdrobit de marmura basinului.  Prințesa Natalia se căsători cu Dumitru Banu, ministru plenipontențiar la Berlin.  Maria râmase singură, alături de tatăl său bolnav de ataxie, surd și afasic.  Amintirea morții prințesei Olga, era așa de slabă, în cât abia o scenă îi apărea luminoasă.  In revărsatul zorilor, când toți dormeau, s`a sculat, s`a strecurat pe ușe, ca o pisică în vârful degetelor, să n`o auză guvernanta, a coborât scările în picioarele goale și în cămașe, s`a oprit în fața unui cuib de trandafiri, mari invoiți, cu petalele roșii, sângerate, pline de roo.  Se uită peste toți trandafiri.  Rupse repede câțiva boboci tari, fragezi, îi examina cu atenție.  Mușcă cu voluptare vârfurile, aruncă resturile aproape de statua lui Appolo.  Adună în poala cămășuței pe cei mai invoiți trandafiri.  Sui ocările într`un suflet, deschise ușa unde masa era moartă.  Apropiindu-se de căpătâi, o sărută pe frunte, fărâmă trandafiri în petale, le preseră pretutindeni. . .  Coprinsă de o frică groaznică, căzu lângă catafalc.  Acolo, fusese găsită, aproape fără conștiință, strângând în mâna iei albă, micuță, petalele trandafirilor.  Atunci Maria avea șease ani.  In urmă nu mai știa nimic.  Fusese instalată într`un pension de călugărițe din Anglia, unde rămase până la 12 ani, când fu adusă în țară la nunta Nataliei, împreună cu o guvernantă bătrână, miss Ella, care slujea de 25 ani în familia prințului.  Viața pensionatului din Anglia, semăna așa de mult cu viața pe care o ducea în singurătatea odăilor, în cât, aproape nu găsea diferență.  Lipseau numai plimbările pe câmp, sunetele clopotelor de la capelă când se deșteptau dimineața, leturghiile și cântecile încete, triste, duioase și plângătoare ale corului, întovărășit de notele dulci, dumnezeești, ale orgei, întonând „Miserere” sau „Ave Maria”.  Se obișnuise așa de mult cu acea viață, credea că se născuse acolo și n`are să mai iasă nici-odată.  Odată, a primit o scrisoare de la prințesa Natalia, în care îi vestea moartea tânărului prinț Nicolaie.