ALDO ȘI AMINTA  sau  BANDIȚII  DE  C.  BOERESCU  BUchURESTI.  1855  Iubitului meu frate  VASILE BOERESchU.  Iubite frate!  Sînt duoi ani trecuți de cînd tu lipsești din mijlocul soțietății noastre: Tara în care te afli ți a procurat , în timpul acesta, și idei și simțiri frumoase care te făceau oare-cum să uiți pentru puțin suferințele patrii noastre.  E însă, lipsit de acelea, prezinte la atîtea evenimente calamitoase, n-am făcut de cît să suspin asupra durerilor ei. . .  N-am ce-ți trimite alt , fratele me , pentru atîtea trude nesuferite, de cît aceată simplă povestire a timpilor trecuți, în care-mi am găsit adesea refugiul , și am căutat să mă consol de atîtea nevoi!  Să nu te aștepți dară, iubite frate, a găsi în aste neînsemnate rînduri maturitatea unui june ce a eșit din anii copilării sale: în prezența atîtor infortune nu putea să-mi vorbească de cît inima mea; sentimentul mi le a dictat , și poate că voiu fi culpabil înaintea rațiunii.  Tu însă admite-le ca omagiul cel mai inocent ce a putut să-ți facă  iubitul și devotatul tău frate  C.  BOERESCU.  1855 Ianuarie 25.  București.  ALDO ȘI AMINTA  Sau  BANDIȚI  PARTEA I.  Les actions des hommes sont une semence féconde répandue sur les champs obscurs de l-avenir, confiée avec espérance aux divinités fatales.  Schiller.  I.  Timpul nu a grămădit atîțea ani în memoria aceluia ce suspină, de cînd fiecare vale a giiganților Carpați era o fortereță munită de natură a haiducilor noștri; de cînd fiecare cimă scotea un eco ca să răspunză la vocea bravilor, ce închinau în sănătatea căgitanului lor, și culmea vecină, revibrîndu-o, o repurta cu drag , astfel pănă la Buceci.  Tot se mai ține -n legiende virtutea moșilor noștri, locul triumfului lor, și onoarea a mai multor spelunce, loc de scăpare al vr-unui erou .  Dar uitarea din zi în zi crește, și memoria trecutului nostru, perind pe nesfințite, nu ne mai aduce aminte de ceea ce fură părinții noștri.  Romînul , îngrozit de durerile sale, cată numai a-și plînge suferințele lui, și geme în tăcere făr- să arate lumii aceea ce ar putea el.  Sdrobit de un secol și jumătate de acea gintă streină ce o aduse Păcatul în sînul Patrii sale, îngiețat de groaza omului din Nord , el nu mai știe cînd lumea zicea odată: „S-a deșteptat Romînul , și vai de acela ce va merita răsbunarea lui! ”  Cu toate acestea zioa învierii nu e departe, națiunele și au adus aminte de liberatorii lor, și Romînul a început să-și cunoască letargia în care a căzut !  Veniți dar cu toți, voi ce închinați Patrii viața și viitorul vostru, veniți de suspinați împreună cu mine pe sepulcrele eroilor căzuți, căci viața lor fu viața Patrii noastre, și daca cerul ne va permite, vom putea și noi odată să imităm faptele lor!  II.  Era la începutul secolului al XIX-lea, cînd popolii își căutau repaosul în sîngele lor, și cînd un nuo Alessandru încinse spada lui Atila nu mai puțin funestă de cît a acestui erou!  Atunci pe munții noștri fîlfieau mai multe stindarde; descendenții lui Traian , demni fii ai patrii lor primitive, alergau la vederea lui, ca esilatul ce-și vede iară căminul .  Trîmbița resbelului resuna din patru părți ale Romînii, și numai lașul căta a se ascunde: născut în întunerec , lumina-l spăimînta.  La poalele unor înălțimi nemăsurabile se -ntindea o drumbravă bătrînă ca și Timpul .  Vîrfurile circum-vecine, care se asvîrleau titanice pînă la nuori, amenințau de departe pe nemicul ce ar fi cutezat să brave răpoasa-le nălțime, ca să răpească din sînul lor pe arda ce natura ar fi ordonat a-i apăra; prăpastiile ce lăsau în partea opusă erau așa de profunde, în căt ai fi putut zice că piciorul lor servă drept bază omului suteran .  Natura aci, de și incultă, dar era mult mai grandioasă în simplitatea ei, de cît daca omul fi silit a o perfecționa; căci pe unde a atins brațul său, n-a rămas de cît ruine -negrite de secoli,care spun trufia și vanitatea lui?  Moartea l a preurmat în tot pasul ce a făcut , și destrucțiunea farul său conducător !  III.  Dar pămîntul acesta rămăsese intact pănă acum?  nu putuse oare muritorii să profite de oportunitatea acestui loc ce forma un fort inespumnabil ? . .  Un mititel palat , ce avea forma degenerată a unui castel din evul median , era ascuns în acea dumbravă, și rezemat de coastele unei ripe; ceea ce proba că omul locuește pe acea vale înfiorătoare.  Nu era însă omul cupidității; un instict mai nobil îl împinsese aci: dorința de a fi indipendent era singura sa crimă, și ast munte, mai simțitor la rugăciunile lui, îi descoperise tot ce avea mai scump , și-l apăra cu validitatea în contra nemicilor ce-l persecuta.  — Adesea ori obiectele neanimate compătimesc și ne ajută în disgrația noastră mai mult de cit aceste corpuri pe care le numim simțitoare!  IV.  „Vivat !  ura! ”  fură sunetile ce -ntrerupseră profunda tăcere a nopții, ca o liră agoniile durerii.  Sgomotul s-apropia din ce în ce; un tropot de cai se alunga pînă -n estremitățile acestor văi, și arborii dumbrăvii, adiați de vănt , păreau că se înclină trupei care sosea.  Erau aceștia sbirii, care căutau să dea peste culcușul victimelor ce jurase să-și răsbune, sau vr-o bandă amică ce aducea vr-o noutate soților săi? . . .  Era însăși Brav, eroul și Căpitanul a trei sute, locuitorul acestor munți.  Tot se reanimă la apropierea lor: noaptea își mai albi negrul său văl , și Oroarea, divinitatea astor munți, lo o formă mai timidă.  Mai era puțin pînă la alba zioă, și voinici petrec restul nopții la ospățul ce li se preparase, închinînd care de care în sănătatea căpetenii lor.  — Brav era în capul mesei, nobilul său corp , ce purta o frunte măreață, întrecea p-al soților săi, și în pătrunzătorii săi oichi se vedea focul ce anima pe omul cel liber .  „Deșert astă cupă, le zise el, în onoarea numelui vostru, copii mei; fie ca toate picăturile ei să reîntinerească sînge și curagiul vostru!  — Sunt patru ani de cînd ea circulă în mîinile noastre, felicitîndu-ne de victoriile ce am repurtat !  de patru ani, pătați de sînge, închinăm d-asupra cadavrelor ce am doborît ! Nici o dată frica nu-și găsi un loc în inima voastră, nici o dată moartea nu avu fiori pentru voi.  Tiranii fu singura idră ce căutați a lovi, și tiranii ne prepară azi moartea, copii mei!  vom sdrobi însă ori ce barieri ca să ajungem la dînșii, să ajungem de bună voe, cu spada în mînă, iar nu cu lanțul de rît !  „D-acum nainte cariera noastră se schimbă de tot ; pînă azi ne am luptat ca bandiți, șezînd noaptea la pîndă, și zioa -n păduri; d-aci încolo vom merge în fața lumii, și pe cîmpul de onoare vom ști să murim pînă la unul .  Curagiu, copii mei!  Gloria ne adastă și Romîni vor ști să poarte lauri ei!  „Să mai bem dară cu toți, să mai deșertăm la cupe, căci astă viață e dulce pentru bandit !”  —„Așa, strigară cu toți, să bem căci astă viață e dulce pentru bandit !” și se -ntreceau fiecare a lovi cupa căpitanului lor.  Astfel merse crescînd sgomotul acestei libațiuni, și un „Vivat ” repetat fu finitul acestei eroice cine,cînd Brav se retrase.  și care din noi nu suspină dupe un aseminea ospăț ! cine nu ar delăsa magnificența palatelor pentru o oră petrecută cu acești amici ai infortunei!  nici un tesaur n-ar putea să egale pompozitatea acestei naturi; eși, monarce, din labirintul în care te ai perdut , și viind acilea, recunoaște puterea ce ai insultat ! . . .  V.  Se luminase de zioă cînd ospățul fu terminat ; dar trupa obosută de incursiunele nopturne, căutá să guste puțin repaos subt acei arbori secolari, a căror plete îmbrătrînite de mulțimea anilor, scoteau niște sunete vage ce te îndemnau la somn .  Dar printre acești bandiți se aflau unii din care suferințele nu lăsase de cît un schelet trăind , și care așteptau, cufundați în aspirațiunile lor divine, să salute frumosul răsărit .  Fugind , abandonînd soțietatea, fiind persecutați ca și soții lor, ei sperau cu toate astea niște zile mai fericite, căci iluziunile -s plăcute ori-cărui muritor ; și se rugau, căci cerul le era -nainte, și nimeni nu le turbura pacea și liniștea ce aflase aci.  Ei aveau un arbore drept templu, a cărui boltă era infinitul ; vocea și rugăciunele lor nu erau mărginite de ocolul unui zid mucezit , ci livere ca vîntul se ridicau pînă la cer ; lampa ce arde în onoarea lui Crist , nu era o faclă topitoare, pe care o stinge scumpătatea oamenilor, ci steaoa zilei, așezată pe marginile Orientului, încununată de splendida sa aureolă, le lumina cartea Universului, și ei citeau într-însa legile lui Isus ; nestabilite încă pe acest pămînt !  Ei nu erau siliți s-asculte niște imne monotone, întonate de o voce sau un intrument fals ; paserile inocente cîntau gloria Celui Înalt , și divinele lor concerte străbăteau pînă la dînsul; iar fumul ce se aridică în onoarea lui, era rooa dupe cîmpii! . . .  și cine era acel june palid , rezemat de o stîncă, d-alăturea unui bătrîn , ce venise aci să se roage, și să contîmple soarele răsărind ? . . .  Făcea el parte din trupa lui Brav, sau, simplu păstor , venise acilea să-și plîngă soara sa? . .  Era Aldo, secretarul lui Brav, spaima nemicilor, geniul trupei și speranța Căpitanului său.  Abia de duoă-zeci de ani, și-și abandorase tot ca să se facă bandit .  Dar scopul lui era nobil , iar nu o dorință de patimi vulgare; adevărat fiu al Durerii, el venise să-și găsească o moarte mai sigură, și să arunce în negrul Uitării trecutul , viitorul și teția sa.  Fața lui era consumată de suferințe, abia mai conserva frescheța.  tinereții; negri săi oichi, încărcați de gene, se îndreptau mai de multe ori către cer , ca cum ar voit să se roage, și apoi păreau delirați îneregaosul lor; un foc misterios și sublim ardea în căutătura sa: pietatea și răsbunarea, orgoliul și compătimirea păreau a fi estremitățile cu care se lupta.  — Bătrînul ce sta aproape de el, martir al Calamității și al Esperienței, plîngea adesea durerile lui, și căta să console astă inimă sdrobită prea de timpuriu!  „ Tu nu mai uiți trecutul , îi zise el; acea imagine a copilării tale te turmentă în momentele cele mai dulci.  Aldo, vezi cît de senin e cerul , cît de frumoasă e Răsărirea, cît de frațios ne surîde toată natura!  Ea e Inocentă, amicul me , și vinevoitoare pentru cei suferizi; tu trezești acum într-însa, de ce nu ești ca ea,de ce nu te înveselește frumusețile ei?  — Lasă, Aldo,acele gînduri funeste: — pandurul n-are de cît spada și pe D-ze !”  —„ O!  amice, îi răspunse junele, așa credeam și e , dar iluziunile m-au încelat , și am vuzut căzînd toate speranțele mele.  Socoteam că înrolîndumă în această trupă, ducînd o viață vagabondă și poate chiar infamă, voiu uita totul , voiu uita lumea, și mă va desfăta șueratul gloanțelor.  Nimic însă, amice, noi fugim, de lume socotind să lăsăm într-însa tediul , desgustul , disperarea, dar ele ne urmează în tot locul , și resuvenirea lor crește împreună cu durerea noastră: natura în singurătate nu face de cît să reînoească chinurile aceluia ce a cunoscut o dată pe oameni!  Lumea, părintele me , e un eco ce parcură tot universul : voind a s-o uităm, ne deșteaptă sgomotul său; voind să fugim de dînsa, noi dăm peste imaginea ei.  Nicăeri nu avem scăpare, daca nu în lacremele și durerea noastră.  Natura consolă pe cei fericiți, — infortunații nu au scăpare de cît în mormînt !”  și nobilul Aldo, cu fruntea plecată pe brațul său, căta spre pămînt ca cum ar fi voit să-i ceară pacea care dorea.  Tot ce suferea el se consuma într-însul, și numai Bătrînul , acest confident și părinte al său, putuse să înțeleară cauza durerilor lui.  Amorul subjugase astă inimă generoasă, și resuvenirea acelei femei răpitoare turbura pacea lui Aldo, ce fugise de dînsa ca să poată lua armele pentru patria sa.  Ne maiputînd trăi în mijlocul unei soțietăți corupte, supt infamul regim fanariotic , el își abandonă pe iubita sa, și fu cel dintîiu care salută stindardul tricolor înălțat de Brav.  Dar farmecul amorului e așa de tare!  inimile: cele mai marțiale cad adesea subt imperiul său.  Aldo, nu putu să scape de aceste tentațiuni, căci amorul e cu atît mai puternic cu cît suntem mai departe de femeea ce adorăm.  Dar Aldo simțea numai acele pasiuni violente, iar nu era dominat de ele; patriot din inimă și convincțiune, el nu putea să cază la resuvenirea amorului său; și daca părea descurajiat cîte o dată, asta provenea mai cu seamă din resentimentul ce avea contra inemicilor patrii sale, din impaciența d-a se vedea în zioa răsbunării, și, ce să zicem, poate că și din cauza frumoasei Aminta.  VI.  Soarele înaintase pe cer , și -mpreună cu dînsul durerile lui Aldo se îmulțeau, cînd Bătrînul cu voce consolatoare îi zise: „Destul copilul me , încetează d-a te mai gîndi la trecut , imaginea lui e tristă pentru acela ce a suferit .  Prezentul și chiar viitorul ” trebue să te -ncurage: acum ești liber , fama vitejilor,și poți sbura ori unde: iată lumea, străbate-o de la un capăt pînă la altul!  — Nu se cuvine eroilor să cază subt imperiul dureri; inima lor, lavă arzătoare, ce nu se topește de cît o dată cu viața, aspiră numai răsbunarea, și e rușine cînd patima le poate slăbi voința.  Aibi curagiu, Aldo, și resistă astor suvenire violente ce-ți a sdrobit peptul !”  Aldo, mișcat d-astă voce plină de credință și pietate, adună puținele espresiuni ce-l puteau justifica, și răspunse astfel espertului bătrîn : „Suferința, iubite tată, e cel mai putinte agent ce te îndeamnă a-ți răsbuna; voind a fugi de dînsa cînd e, ca să zic așa, identificată cu noi, răul ar deveni și mai funest chiar din mijloacele ce am întrebuința.  S-o lăsăm dară în pace a-și turmenta victimele, căci daca consumă materia, cel puțin esențiază spiritul , compensațiune cu atît mai dreaptă cu cît rezultatele ei sînt mai fericite.  De ar fi suferința universală, o!  atunci un singur princip ar domina lumea: concordia și amorul ar fi deviza popoarelor, căci inimile suferinde se -nțeleg una pe alta și se ajut în mizeria lor! ”  Bătrînul , observînd emoțiunile lui, și temîndu-se ca nu cumva o discuțiune mai lungă să reîndoească chinurile sale, nu voi să mai conbată un argument fără soliditate poate, ci se sili a-l sustrage din acele inspirațiuni fatale.  „Lasă, copilul me , gîndurile, îi zise el; s-abandonăm această cimă; tu ai trebuință de repaos căci nu am închis oichi noaptea aceasta.  Durerea ta mă turmentă, Aldo; aidem în mijlocul trupei noastre, departe d-aste locuri care par că-ți revelă niște reminiscențe ce te înfioară! ”  Aldo, fără să caute a se opune, ca pelerinul dezertului, se lăsă în voea mîinelor binevoitoare a-l conduce la o nuoă sorgentă de unde să poată gusta iară pacea.  Apoi pornind spre vale; „Da, zise el, iată un an acuma de cînd sînt cu voi; în decursul acesta nu am voit un moment să mă separ de trupă, căci socoteam că voiu uita trecutul ; — în conversațiunele noastre evitam asemenea subiecte, numai tu mă înțelegeai.  Alergînd pretutindeni, încuragind prin esemplu succesele acestei bande, stropindu-mă adesea cu sînge poate inocent , gîndeam că prin aceasta voiu deveni o fiară fără pietate.  Dar nu, amice, este cît-va timp de cînd un foc mă arde și-mi consumă ori ce putere; de mă încerc a-i face vr-o rezistență, chinurile mele se revoltă așa de tare, în cît crez că o să spargă ori ce legătură le maioprește d-a isbucni.  Nu e conștiința care mă muncește!  viitorul , trecutul , prezentul , nu știu care mă turmentă, căci uite, parică am ajuns iar pe marginea a-i visului de care am fugit , — prevăz că este aproape de mine trecutul suferințelor, și vor să mă atragă în căderea lor! . . .  O amice, să fugim ! . . .  Zicînd acestea, ca copilul a căruia slabă imaginațiune își creează mii de fantome, și fuge țipînd în brațete mumei sale, așa și Aldo se aruncă pe sînul Bătrînului lăsînd să cază palida-i frunte pe umerii săi.  Acum ei erau departe de acel loc solitariu, înaintau spre locuința lor.  VII.  Bătrînul , conducînd pe infortunatul june pînă la castel , îl vură să doarmă puțin , socotind că prin repaos se va alina obositul său spirit ; apoi plecă să asculte convorbirea soților săi.  Subt un șteiar bătrîn , al căruia creștet se aurise de lumina soarelui, mai mulți flăcăi d-ai lui Brav se adunase aci ca să mai vorbească de soarta lor.  -„Dar ce o fi avînd Căpitanul nostru, zise unul dintr-înși către tovarăși săi?  De la o vreme încoaci îl vezi tot trist , dus pe gînduri, melancolic și ne vorbește cu atîta grijă, cu atîta temere? . . .  Unde? . . mai  nainte zicea o vorbă „sînteți gata copii! ”  și pe clipă porneam cu toți să ne apucăm de lucru.  -„Dar vezi acuma nu mai e așa, răspunse un altul; de cînd ne-am lăsat de haiducie și am luat o atitudine mai impozantă, determinîndu-ne d-a omori numai p-aceia ce insultă patria noastră, Căpitanul se ocupă necontenit cum ar face să-și realize scopul , și ce drum trebue să ia. ”  -„Nu cum-va crezi tu că viteazul nostru Cănitan se căsnește a găsi alte mijloace, cînd onoarea nu ne poate permite de cît sabia și pușca? . . .  și apoi confiența care are în noi n-ar trebui să-l facă a se îndoi de loc . ”  -„Așa e frate; dar cine știe cît e de mare pericolul ce ne amenință?  și apoi Căpitanul nostru nu vrea să ne bage de geaba în foc , el preferă moartea cînd e vorba de a cădea.  Nu știi în lupta ce avurăm cu oameni cîrmuirii, că se asvîrli singur în mijlocul lor văzînd că ne cam îndoim? . . .  -„Va să zici! . . .  ce grozavă fu noaptea aceea, ce amestec spăimîntător ; și cu toată mulțimea lor, tot noi triumfarăm.  Viteazul Aldo se luptă atunci ca un le . . . .  Dar atîta sînge ce s-a vărsat ! e!  mă înfior și acum. . . ”  -„Ce zici tu, întrebă unul a nume Florini?  e cînd văz sîngele țîșnind mă -nebunesc; singura mea distracțiune e d-a vîna la carne umană, și simț o plăcere nespusă văzînd cadavrul cum tremură subt ascuțișul sabii mele. ”  -„O Doamne, zise altul, ce capăt o să aibă lucrurile astea!  cîte victime inocente n-om fi făcut noi!  ș-apoi vezi, așa vorebsc bătrînii, de un Domn țepeș care punea masa subt un umbrar , format de furci, în vîrful cărora, pe cînd prînzea el, condamnați se chinueau a-și da sfîrșitul ; și-, urmă, Doamne, cu ce oribilă moarte nu l ai muncit !”  La aceste vorbe toată grupa se cutremură, și strigă în unanimitate: „ Ce grozăvie! ”  Florini însă, care era fericit numai cînd putea să măcelărească la oameni, îl întristă emoțiunea soților săi, și le împută amar această slăbiciune.  „Ce?  vă îngrozește o simplă narațiune, te zise ei? . . .  Rușine pentru asemenea viteji!  Voi ați jurat săl dați moartea pînă la unul ; de ce dar vă temeți auzind l furorile ei?  Nu cumva pietatea a infectat sufletul vostru?  Cutremur de moarte!  astă lașitate n-ar face decît să vă dea în cursa ce vi s-a întins de mult timp !  Tiranii nu au pietate; de ce dar noi, victime scăpate din giarele lor, să ne mînjim cu această pretinsă virtute, ca să recădem mai lesne în lanțurile ce ni se prepar? . . A !  Moarte!  dați moarte ca să se spele pămîntul de atîtea infamii!  faceți rîurile să spume numai sînge în curgerea lor, și veți bea dintr-însul ca să reîndoiți setea voastră de a-l vărsa!  Nici o considerare, nici un respect ; vîrful sabii voastre esecute satisfacerea ce-ar trebui săi cereți!  moarte, căci numai dînd moarte vom putea trăi!  Florini puse atîta forță, atîta patimă în esclamațiunea sa, în cît toți rămaseră stupefăcuți, și începură a-și împuta timiditatea lor, cînd Bătrînul , care ascultase de la început această discuțiune, și care cătă tot d-auna a modera furorile unei bande esaltate de jugul ce suferise și de iicența de care se bucura acum, se puse în mijlocul lor, și mai alină spiritele prin aceste cuvinte:  „Îmi place, Florini, curagiul și forța inimii tale, îmi place credința ce pui în determinarea ta; dar bagă de seamă, june, a nu merge prea departe, ș-a cădea atunci cînd soți tăi vor avea mai multă trebuința de tine.  Scopul nostru nu e numai de a vărsa sînge, ci a împuțina suferințele patrii noastre; esercitînd asemenea cruzimi, speri tu că vom ajunge acolo unde ne-am propus ?  Uzanța de a vărsa sînge numai de plăcere, abrutiză popoarele și le degeneră pentru eternitate!  lasă fiarelor astă meserie pe care omul a cătat s-o abandone încă din copilăria sa; noi trebue să mergem cu amor -nainte, și să iubim chiar pe nemicii noștri cînd aceștia ne cer ajutor și protecțiune; căci daca Timpul ne aruncă în asemenea alternative, nu trebue, Florini, a ne adăpa răsbunarea cu sîngele celui inocent și a ne lipsi de credință și docilitate, — D-ze n-ar face de cît să ne blesteme și oamenii să ne gonească cu pietre.  Să respectăm dar ființele inocente a căror viață trebue a ne interesa.  Noi nu voim a forma o trupă mizerabilă de bandiți fără umanitate, ci din contra a respecta și a ajuta pe cel infortunat ! Cu modul acesta, chiar de n-am putea să împlinim misiunea noastră, cel puțin posteritatea nu ne va numi o facțiune a cărui țintă nu fu de cît infamia, ci va vărsa o lacrimă de compătimire și respect , auzind că ne-am luptat și am murit ca martiri, adorînd virtutea, respectînd onoarea și persecutînd pe Tirani!  Urmați, copii, dupe principele acestea, și Aldo ce le-a inițiat între voi, va ști să merite stima și fidelitatea voastră! ”  Toată trupa, reînsuflețită de cuvintele bătrînului-predicator , își disipă îndoința ce le inspirase Florini, și repetă de mai multe ori numele lui Aldo.  Cît de lesne supui mulțimea cînd posezi magia de a convinge, și cînd ai dobîndit dreptul acesta prin superioritatea geniului și a inimii tale!  Bătrînul știuse să cîștige stima și încrederea acestei trupe, prin sinceritatea sa constantă, prin devotamentul ș-amorul său către dînsa: mijloace nobile și frumoase d-a influența asupra acelora ce sînt mai inferiori de cît noi!  El nu avea altă armă de cît blîndețea, și nici o dată nu-și făcuse fală din esperiența care dobîndise.  Era mai mult de un an și jumătate de cînd venise în mijlocul acestei trupe, și nimeni nu-l chema altfel de cît „Părintele me !”  VIII.  Pandurii se lungise la vorbă, cînd un sunet îi făc să se ridice toți în picioare.  Era oare semnalul nemicului ce s-apropia?  — O voce în depărtare a căruia armonie dureroasă sfîșia peptul , străbătuse pe această vale, și arborii păreau că-si oprise șueratul ca să asculte divina sa melodie.  Poate că era geniul astor munți, vre un spirit ce cînta ferințele sau amorul ?  dar s-ascultăm căci, ori cine a fi, plîngerea s-a -nceput :  1.  „Ca barca asvîrlită de viscoli,de furtună  Pe alte țărmuri nuoă ce nu a mai văzut ,  Așa pe aste cime e sînt de tot streină:  Ca lebăda din sboru-i acilea am căzut !  2.  „Așa, căci în durere-mi, e n-am cătat scăpare,  M-am dus acolo unde azardul a voit !  Dar chinurile-mi crește amara-mi disperare,  și ora morții mele vai!  încă n-a sosit .  3.  „ O voi munți solitarii, ci- ascundeți tot trecutul ,  În peptu-vă ca giața, bătrîn și amorțit ,  Cîte legende nu e înscrise pe pămîntul ,  Ce-o dată fu azilul d-un popol cotropit !  4.  „ O ripe înegrite d-a ernilor vifoare  Ce-aduce neaoa albă pe peptu-vă lutos !  Cînd corpu-mi va ajunge mîncarea astor fiare,  Voi să-mi ascundeți restul în sînu-vă pietros .  5.  „Căci nu voiu să-mi rămîe nici oasele-mi în urmă,  Ca pulberea în aer așa să mă sfăram;  Să nu găsească omul nimic d-a mea făptură  De cît numai neantul din care mă nutream! ”  Aci se întrerupse cîntul acestei ființe necunoscute: poate că durerea, lacrimele-i înecase respirațiunea!  Unii din oameni lui Brav, a căror inimă nu împietrise de tot , mișcați fără voea lor aproape de a vărsa lacrimi, compătimind și temîndu-se tot de o dată a nu fi o cursă perfidă, s-apropiau cu încetul d-acea parte încîntată, și se opriră din nuo imobili, ca să nu le scape vre-o vorbă din plîngerea ce reîncepu:  6.  „Îmi place aste cime așa de maiestoase  Ce-amenință s-ajungă la Creatorul lor;  Îmi place pîriașul din aste văi umbroase  Ce chiamă la răcoare pe bietul călător  7.  Sînt bele aste silve ca tera de bătrîne,  Retragere obscură a cerbului plăpînd ,  și vocea-mi ce străbate în eco de suspine  Prin arborii ce ține acordul șuerînd ;  8.  „Dar e nu simț nimica, ca piatra sepulcrală  Ce-n vane o imploră un tată disperat !  E am perdut acuma chiar forpa mea umană,  Nu sînt de cît un spectru a lampei ce-a plecat !  9.  „Vederea mea e chinul ce poate să-mi producă  Natura inocentă ce-abia am cunoscut ,  Căci parcă simț dorința d-a mai trăi e încă  S-ador p-acea ființă ce am disprețuit !  10.  „Dar foametea sosește cu moartea -n a mea urmă,  Abia mai pociu și corpu-mi p-acilea a-l purta;  și lava ce e-n mine mă arde, mă consumă,  și- esplozia-i e aproape d-a se manifesta!  11.  „ O iartă, scumpă maică, p-o jună disperată.  Ce te-a făcut eterne lacrimi a vărsa!  O iartă-mă, căci mîine voiu fi e separată  C-un infinit de lumea ci- amar mă otrăvea! . .  ”  Astă voce misterioasă ce cînta cu atîta durere, din cînd în cînd părea a se pierde ș-a espira în delirul său; dar inspirată de un sentiment puternic , se susțin pînă cînd, consumată cu desăvîrșire, desecîndu-și toate puterile, căzu în domenul morții, urmîndu-o o tăcere tristă și înfiorătoare.  — Nu cum-va era o muritoare ce avusese temeritatea să abandone lumea, ș-a se espune la atîtea pericole ca să vie în mijlocul naturii inculte a-și termina o viață mizerabilă și plină de dureri? . . .  Puține momente după încetarea acestei plîngeri, mai mulți curagioși se determinară a se urca spre acea parte, și a descoperi ființa misterioasă ce putuse să le atragă și temerea și pietatea.  IX.  Unde era acum Brav?  auzise el pe această sirenă și-i încîntase și lui inima ca n-a soților săi?  Căta să-i dea vr-un ajutor , sau pus pe gînduri, nu auzea de cît palitul inimii sale?  Finind ospățul , singur , rezemat de arma sa, ajunsese pe vîrful unei înălțimi, care se aridica mîndră d-asupra surorilor sale.  D-acilea Brav dejucase mai de multe ori planurile nemicilor săi, care se -ncercau să-l prinză fără de veste; nici o dată viclenia nu putuse să se ascunză în fața acestui bun observatoriu.  D-aci Brav putea să măsoare o mare întindere din pămîntul patrii, și de cîte ori îl vînduse vr-o inimă perfidă, cursele fură nimicite, și după victorie, căpitanul venea să mulțumească cimei ce-l a scăpat .  Venise el și acum, temîndu-se de vr-o mișcare nemică, sau, tîrît de vr-un fatal presentiment , alerga ei să scape acilea de povara temerilor sale?  Nici o dată; Brav nu simțise frica, ast semn de slăbiciune și lașitate; curagiul său era destul de mare ca să înfrunte moartea, și inima lui destul de nobilă ca să se descurage după ce s-a determinat .  El jurase împreună cu ai săi să moară pînă la unul, și nici o putere umană, sau divină, n-ar fi putut face a se îndoi ast suflet armat de o voință rară pintre șuritori.  Aruncat în mijlocul i luptelor de mai mulți ani, gonit tot d-auna și tot d-auna învingător , necontenit dînd moartea și înfruntîndu-o în fața soților săi, viața era pentru dînsul o pauză de distracțiune, și singura lui temere era ca să nu-l mință carabina sa.  — Frumos este omul ce privește, tot cu aceeași indiferință, viața ca și moartea; feriți-vă însă de acela care pune prea mult preț pe zilele lui!  Cu toate acestea el părea suferind , căutătura lui ficsă se oprea adesea d-asupra piscului pe care ședea; și din cînd în cînd se uita cu compasiune spre cîmpiile ce se întindeau înaintea lui.  Sărmanul Brav , cît de mult ; își iubea el patria, și cît de tare îl apăsa durerile ei!  numai ea rămăsese amica lui în lume, numai ea putea să smulgă o lacrimă din aști oichi ce nu se udase de cît în momentul nașterii sale!  „Visele mele, zise el c-o voce dureroasă, vor cădea în fine, ș-astă noapte în care m-ascunz mă va îngiți în negurile ei.  — Nenorocire aceluia ce se încearcă a-și libera patria cînd nu a sosit timpul , și cînd sulița apăsătorilor e încă în coastele ei!  — Cu toate astea bandiți Romînii vor da un esemplu, și monarcii cupizi vor tremura pe tronurile lor.  Astă spadă, care de patru ani doboară la capete infame, va mulțumi și acuma p-acela ce-a mînuit-o așa de bine; cel puțin ne vom spăla insulta prin sîngele nostru, și vom arîta lumi că și Romînul știe a-și resbuna! ”  Iată cum vorbea acela pe care oamenii îl numeau bandit ; — este adevărat însă că pînă acilea faptele sale nu fusese așa de laudabile.  Urînd pe toți aceia ce sfîșiau patria sa, neavînd mijloace destul de mari ca să sfărame d-odată puterile lor, se aruncase disperat , cu cîți-va d-ai săi, în mijlocul pădurilor, și de multe ori răsbunarea lui căzuse ș-asupra celor inocenți.  Cu toate astea tot d-auna a căzut la victime în asemenea timpi, și de am acuza pe Brav, ce-ar trebui să zicem de aceia care sugrumă națiuni întregi, nu din neștiință, nici de disperare, ci numai ca să fie mai liniștiți în visele lor?  Dar Brav se incomoda foarte puțin de blestemele ce auzea că se înalță în contra lui, el știa că -ntr-o zi tot acei oameni îl vor plînge amar .  Nici o dată opiniunea lumii nu-l oprise de a esecuta proectele sale; ea era pentru dînsul ca o tempestă ce trece cînd ploaia a început .  „Vorbească, lumea, zicea el adesea, iar Brav lucreze pe cînd ei caută cearta ca să-și gonească somnul . ”  și ast om , a cărui energie întrecea p-a multora ce se bucura de dînsa, se punea pe lucru, și triumful era al său.  Dar ce cauză făcea acum pe Brav să nu mai crează în puterea lui, și să se îndoiască de viitorul său?  — El aflase că e persecutat de o armată ce venise să restabile ordinea în țară, și nu mai vedea, sărmanul , nici o speranță de triumfat .  Astfel ar fi stat mult timp pe acea cimă, cufundat în cugetările sale, daca nu-l ar fi deșteptat un strigăt al soților săi.  El se sculă atunci, își lo iară acel aer emăreț și senin , căci ast suflet , plin de orgoliu,, ținea durerea într-însul, și nimeni nu putea să vază slăbiciunile lui; apoi porni spre vale unde-l aștepta tovarășii săi.  X.  Flăcăi ce alergase să caute pe acea ființă misterioasă, după mai multe cercetări zadarnice, ajunseră în fine pe o coastă în dreapta căria se făcea o prăpastie.  Dar ș-aci nu se vedea nicio urmă, nu se auzea nici o plîngere, nici o șoptă, de cît uetul pădurii sau sgomotul vr-unei pietre ce cădea în acele adîncimi.  Înfiorați de acea tăcere, ei perdeau din ce în ce speranța,: și începură a se -ngriji ca nu cum-va vocea încîntătoare ce-i atrăsese aci, să fie a divinității acelor munți care va veni să pedepsească temeritatea lor.  În fine ei se reuniră la un loc , și hotărîră să abandone muntele încîntat ; dar un strigăt : „cerule!  e o femee! ”  îi opri, și strigară cu toții: „o femee! ”  ș-apoi înconjurară cu rapiditate pe acela ce le descoperise obiectul temerii lor.  — O femee întinsă pe pămînt se afla acum înaintea acestor bandiți; abia se mai ținea pe dînsa restele unui vestiment pompos ; obrazul ei, albie eternă a lacrimelor sale, era espresiunea unei rari frumuseți, căci suferințele și chiar moartea, nu pot stinge cu desăvîrșire acele trăsuri divine, pe care un penel misterios le-a imprimat pe fața unei femei frumoase.  Oichi săi, cufundați, păreau a fi închiși pentru eternitate și palida sa frunte descoperea amarul ei trecut .  Negrul său păru era jocul vîntului, și mai multe vițe despletite atîrnau pe pămînt ; desculță, goală pînă la geinuchi, picioarele-i erau sîngerate; iar buzele ei învinețite ascundeau un blestem care trebuea să cază asupra celor infami.  „Nu cum-va e moartă astă femee? ”  era -ntrebările ce-și făceau bandiții, și uitîndu-se uni la alți nu știau daca -n realitate nu este un vis aceea ce vedeau căci fizionomia ei era atît de impozantă, în cît muritorii, respectîndu-o, se temeau a nu fi un spirit de sus .  Cu toate acestea multe lacrimi începură să curgă, și striigînd : „Ajutor unei infortunate! ”  corpul său fu luat pe brațe și dus la castel .  Aci -i aștepta impacientă și ceailaltă parte a trupei, care se înfioră la vederea unui cadavru.  Dar Brav le zise: „Dați-i viața, copii, de se va putea; ea fără îndoință e o victimă gonită de tiranii ce ne prepară și voo un asemenea viitor !”  Astfel bandiții se însărcinară cu o misiune pe care chiar cerul a refuzat adesea d-a o împlini!  FINE LA PARTEA INTÎIU.  PARTEA II.  Helas!  enfants de la douleur, n-oubliez  pas que vons etes sur des abîmes, que  la nuit et la tempete sont derriere vons.  Ossian.  I.  Pe timpul acela vînzătorii și cumpărătorii de ființi umane corupse tot corpul social , și Eva încelată de șarpe nu se putea scăpa de o pedeapsă meritată.  Dar ori cum trădarea avea și ea cuvintele sale; căci ce valoare ar fi avut patria, conștiința, onoaraa, cînd aurul -i scotea din mizerie, și-i arunca în acele cercuri dorite de ei? . .  În adevăr aceasta este o enigmă a căria soluțiune a dat-o metalul de mult .  — Dar ingratitudinea,vili apostați, va sfărîma ast corp îngreșat din valoarea sîngelui vîndut , căci tiranii, serviți de instrumente, sau își satură sau nu aviditatea lor, acele instrumente trebuesc zdrobite, ca un obiect ce-ar trebui să se împărtășească sau să fie responsabil de crimele ce-i a dictat să facă.  Mergeți însă înainte, oameni vînduți, căci; făcînd altfel , nu veți găsi pîine pentru familia voastră!  Astfel retragerea lui Brav fu denunțată, căci deși numai trupa sa cunoștea calea ce conducea la aceste văi obscure, dar nici marea nu poate ascunde în sînul ei ceva fără să fie văzut de oichiul perfid .  II.  Duoă zile trecuse acum de cînd tînăra necunoscută fără cunoștință, zăcea dusă pe patul său.  Mai multe lacrimi se vărsa pentru dînsa, căci cine nu compătimește cu durerea unei june fetițe?  Ideea morții sale spăimînta pe acești oameni ce-n limba soțială se numesc barbari, și care cu toate astea ajunsese să aibă mai multă pietate de cît un ipocrit .  Dar ori cum pericolul era trecut ; turmentele ei pereau cu încetul , și oichi săi, ce se deschideau cîte o dată, aruncau niște schintei ce nu erau ale morții.  — Brav o vizita adesea, și ordinele lui se esecutau cu multă asiduitate: nimeni nu cruța nici un din mijloacele ce-ar fi știut că-i dă viața.  — Bătrînul nu lipsea un moment de la capul ei, — sărmanul f sese și el o dată părinte!  — el luase toate precauțiunele necesarii, și chiar mîna sa preparase medicamentelul ce esperiența îl învățase.  — Dar aruncă, bătrîne, aceste plante; aplică-le, de voești, numai asupra materiei căci spiritul le nesocotește cînd răul a atacat chiar puterea sa!  Aldo, consumat de durere și căzut în visele se interesa prea puțin de soara unei ființe infortunate ca și dînsul, căci suferințele, esercitînd o mare influență asupra ființei noastre, ne deseacă pînă și compătimirea!  Cu toate astea tot aflase ceva despre misterioasa jună, dar starea ei părea că-l mișcă foarte puțin ; abia a treia zi se determină să vază și el p-acea jucărie a Destinului.  III.  Era o noapte splendidă; un cer de italia, și luna apăruse d-asupra acestor cime, cînd Aldo, deșteptat din contemplațiunea sa, plecă să viziteze p-acea necunoscută.  De mai multe ori îndoința îl opri în loc fără voea sa; o suvenire tristă părea a fi obstacolul ce întîmpină, și remușcarea se imprima pe față-i: părea că este un jurămînt ce-l violă acum.  În fine el învinse ori ce rezistențe, și înaintă către castel .  Nici un sgomot nu se mai auzea pe vale, ora era Tîrzie, și numai în camera junei ardea o candelă aproape de sfîrșit .  Aldo intră acilea, și un fior rece i se împrăștie în tot corpul ; palida lumină a lampei se refleta pe obrazul zăcîndei, și făcea cu atît mai espresivă grozava durere ce-i consumase deja nientul ; Bătrînul ce sta la capul ei, fatigat în fine de o vegere contino, adormise pe scaunul său; — numai tăcerea nopți auzea ori ce mișcare a sa.  Aldo, apropiindu-se de pat , rămase imobiil ; căutătura lui se ținti numai asupra acelei femei nefericite: poate că acea frumusețe, ascunsă subt vălul durerii, îi deștepta vre o tristă resuvenire, sau poate că, interesîndu-se acum de dînsa, se temea de viața ei.  — În vane însă ne încercăm a citi în sufletul unui june, a căruia inimă este un caos în care se lugtă pasiunile cele mai mari: tot e mister ca și inima omului ce voim să esplicăm.  Contemplînd pe ast înger , gonit de Providență, o lacrimă -i curse fără să simță, și pică pe inima necunoscutei.  Dar d-o dată un sgomot îl făcu să tresară; Bătrînul se deșteptă, numai sărmana copilă rămase indiferentă la acest sunet .  E trîmbița, semnalul nemicului care chiamă pe bravi la luptă!  Trădarea a sosit ; alergați, copii, d-a apăra de acest monstru îngrozitor !  IV.  Valea răsuna de la un capăt pînă la altul de strigăte amenințătoare: „La arme, la arme!  sîntem vînduți" ș-abia apucînd să-și ia pușca, toți sburau către vocea Căpitanului lor.  Aldo fu cel dintîiu care sosi lîngă Brav, și îndata toată trupa se află în prejurul lor.  „Să le eșim noi înainte, strigă Aldo; noi să lom inițiativa, și fie ori cît numărul lor, brațele noastre vor putea să sfîșie o mizerabilă ceată de osteni mercenari!  — „Brav fu tot de această opiniune, și încălecînd sburară către cimele ce striga; pandurii se -ntreceau care de care să ajungă mai iute la moartea ce trebuea s-o -nfrunte cu atît eroism  Dar pentru ce atîta emulațiune, atîta impaciență de ataca pe inemici, cînd se convinseră că numărul lor e poate de șapte ori mai mare? . . .  fiind-că nu erau niște mercenari, siliți de mizerie a se susține din prețul sîngelui ce puteau vărsa, ci fugind departe de soțietate, victime ale atîtor suferinți, ei respirau numai indipendința jugul era strein pentru dînși, și se luptau ca să moară iar nu căutînd să-și scape o viață atît de furtunoasă.  Armele erau unica lor speranță, și sepulcrul ultimul lor refugiu!  V.  Bandiții apucaseră cărarea lor obicinuită ca să întâlnească pe inamic .  Din vîrful muntelui se întindea pe vale un șeț ocolit de alte înălțimi; în dreapta și stînga diferite sinuozități, prăpaștii, stînci, compuneau un dedal fără finit ; nu era nici o parte care să fi lăsat o intrare liiberă în circul vitejilor noștri; numai Trădarea singură putea conoaște misterioasa potecă ce-i ar fi condus acolo.  Toată trupa lui Brav se înfioră, văzînd că acei soldați se îndreptaseră deja spre acea parte, unica lor barieră; ei nu se mai îndoeau acuma că sînt vînduți, curagiul lor se reîndoi văzînd această trădare, și ca leul în turbare ce nesocotește glonțul ucigător , se asvîrli în mijlocul lor, sdrobind pe aceia ce aveau temeritatea a se opune.  și cine poate nara oribilul măcel ce văzu luna în noaptea aceasta?  cine poate descrie fama acestor eroi ce păreau niște spirite divine care dau moartea fără a o priimi?  — Grozavă este mînia lui Brav; lata lui spadă nu întîmpină nici o rezistență; rîndurile nemice sînt devastate de dînsul; moarte difinitivă acelora ce se opuni - îa urma sa geme mulțimi de cadavre!  Ajunge în mijlocul nemicilor; lupta este înverșunată: mai mulți viteji se întrec a se măsura cu acest atlet invulnerabil , și cad sfărîmați de brațu-i destrucător .  Dar pericolul este aproape de dînsul; aceia ce-l înconjurau l au abandonat alergînd după nuoă prăzi; ast fel a rămas singur să înfrunte moarteace-l împresoară, și este aproape să cază subt loviturile ei! . . .  Dar cine e acel braț puternic ce sgudue armata cu isbirile lui, a căruia fulțerîndă căutătură îngiață pe cei ce l privesc și care, sburînd peste cadavre, lăsînd să țipe moartea pe ale sale urme, vine de scapă viața camaradului său. . .  Este Aldo, acel june infortunat .  El se depărtase de Brav ca să reînsuflețească curagiul soților săi; vocea acestuia străbătu pînă la dînsul, și ca Furiile, răsturnînd ce întîmpina, vine, sboară audaciosul braț ce cutezase a se aridica contra amicului său, și sabia-i fumegîndă sfăramă și fier și capete de odată; cu toate astea ei este vulnerat , abia se mai apără, dar moartea nu o mai poate da!  Cine mai știe faptele atîtor viteji ce se deosebir în această luptă, cînd fiecare era un erou?  Să nu uităm însă pe acela ce poate c-a vărsat mai mult sînge decît frații săi, pe acela care, lăsînd părinți, amici, fugind de jug și mizerie veni a-și găsi în aceste solitudini moartea ce o dorea; da, să nu omitem pe bravul Florini.  El muri ca un adevărat erou, se luptă pînă cănd în fine înconjurat de focurile nemice, înaintînd tot d-auna cu mica sa trupă, și căzînd atuncea cînd nemicul sfărîmat cu desăvîrșire, căta speluncile ca să scape de fieru-i răsbunător !  Tăcerea domnea acum pe această vale ce cu un moment mai nainte părea a fi un volcan aprins , a căruia lavă isbucnindă făcea să bubue abisul și silvele cu sgomotul său.  Aceia care mai rămăsese cu viață din trupa nemică, fugise departe ca să scape de Biciul lui D-ze , și oamenii lui Brav, plini de durere, căutau printre cadavre corpurile soților lor.  Singura lor pompă fu un sepulcru udat de lacrimile acelora cu care conviețuise!  dar sîngele lor lasă urme neșterse în inima aceluia ce a auzit sau a văzut frumosul lor Patriotism ! Ceilalți, vile organe ale unui cap arogant , brute supuse orbește la oridinul arbitru al unui bătrîn despot , sînt uitați pentru eternitate; nici un pept nu suspină la suvenirea lor, căci secolii reîndoesc din ce în ce numai fama maritirilor Lacedemonieni, pe cînd asasinatorii lor încă de atunci poartă sigiliul de dezonoarei. . .  VI.  Dar nemicul nu venise aci de cît să lase o mulțime de cadavre la care să se adune benchetul fiarelor flămînde? . . .  asta este soara luptașilor idioți: Sclavie și moarte pentru aceștia; glorie și onoare pentru trupa lui Brav!  Luna delăsase acum emisferul nostru, și Aurora, zîmbind pentru triumful Verității, începea a trimite razele-i de aur pe valea de măcel de unde victorioșii nu se depărtase încă.  Brav retras lîngă un arbore, ședea aproape de liberatorul său Aldo, priminindu-i necontenit vulnele ce luase pentru el.  Întristarea lui începu a descrește cînd văzu pe sărmanul june deschizînd oichi și întrebînd daca victoria este a lor.  „Da, amice, îi răspunse Brav, spadele noastre au prăfuit pe acei nemernici ce venise să se împărtășească de soara comună semenilor lor.  Ei n-au lăsat în urmă de cît cadavre și tot ce aveau mai prețios ; pe fruntea ta, iubite Aldo, se va depune cununa acestei victorii, și barzii vor cînta o dată numele aceluia ce m-a scăpat .  De suferi, de te doare vulnele tale, rabdă-le cu bărbăție amice, căci d-aci nainte vom avea de lucru, d-acum nainte Aldo are să împrăștie moartea. ”  Aldo, ridicîndu-și puțin capul , se sili să răspunză căpitanului său.  „Brav, îi zise el, de am cătat să dau tot d-auna moartea a fost numai să mă răsbun, ș-apoi să caz subt loviturile ei; Parcele s-au opus dorințelor mele; și m-au conservat să mor poate acuma cînd. . .  o!  scapă-mă, amice, astă dată de se va putea, căci daca viața este nefolositoare pentru mine, mai am pentru alții să împlinesc o datorie! ” —Brav, de și îl asigură că pericolul nu este grav , cu toate astea vărsă multe lacrimi, poate primele de cînd intrase în cariera aceasta, căci Aldo era geniul său, și se îngrozea numai gîndindu-se că ar putea muri.  Funerarile celar căzuți se terminase acum, și vitejii încălecînd porniră acolo unde Natura bine-voise a le da un locașraice, Ei nu considerau acest teritoriu ca possesiune a lor, ci se adăposteau pe dînsul, liberi de a trăi pe pămînt , comună maică a tutulor.  Sîngele ce-l au vărsat ca să-l apere, nu-i făcea a se crede în dreptul de a-l cotropi; —nu știu făcutu-s-au asemenea între prinderi pentru binele comun ?  sau de s-au făcut , tendițițele n-au fost oare ca cu mai multă facilitate, prin mediațiunea de protecțiune sau ajutor , să reducă pe urmă în servitute complectă un loc , un popol întreg ?  Nicio dată omenimea nu s-a bucurat de dreptul de autonomie înaintea oamenilor-monarci, căci puterea lor e divină, cu cît va fi mai divină trebue să sfărame genul umanu!  și Iehova tot așa făcea? . . .  Astfel acești bandiți, de și bandiți, dar respectară un drept sînt violat tot d-auna de inimi sacrilege; poate pentru că Brav nu era un politic cu capul mare, să formeze planuri de coprinderi, de invaziuni, să profite de ocaziuni favorabile d-a înlănța și a face să emigre lumea; ci în simplitatea lui, nu căta din contra decît prosperitatea confraților săi.  De ar fi fost erudit , cine știe daca vocea naturii ar fi putut atinge inima lui!  căci ce e drept adesea nu ne civilizăm de cît ca să aflăm cum să punem pe alții sau pe noi înșine mai facil subt un jug reguchat de sclavie.  — Dar care era recompensa ce putea aștepta acest bandit pentru virtuțile lui?  aur , onori, glorie, imortalitate? . . .  Nimic de cît blesteme! . . .  Dar pace voo umbre a atîtor eroi; viitorul a descoperit faptele voastre, și o mulțime de inimi june împletesc cununi pe sepulcrele voastre!  VII.  Camera lui Aldo era acum plină de amicii săi.  Brav ședea lîngă dînsul și asigura pe toți că puterea vegetală îl va scăpa.  De ce nu putea găsi el un remediu prin care să aline și agitațiunele spiritului său! . . .  Peste puțin lumea se retrase, și Aldo părea a fi mai mulțumit rămîind numai singur cu suferințele sale; căci sînt momente cînd, turmentați de furoarea pasiunilor, vederea unui om ne face rău, și vorbele prin care crede a se consola, adaogă impaciența de care ne topim.  Cu toate astea liniștea aceasta nu dăinui mult : Bătrînul , ce îngrijea de cei vulnerați, vizita din cînd în cînd camera necunoscutei, și p-a lui Aldo.  Inima lui cea jurată, afecțiunele sale și docilitatea vorbelor lui, făcea pe bieți suferinzi să uite pentru puțin durerile lor!  — Aldo, la apropierea sa, îl recunoscu, și cu o voce debilă îi zise:  -"șezi, iubite tată, doream să te văz. ”  -„ Tu ești mai bine acum, îi zise Bătrînul ; speră, fiul me , că peste puține zile vei fi sănătos : divina Providență nu uită pe martirii săi! ”  -„Da, îmi place daca Destinul îmi va dărui cîteva zile!  —"Amice, îți aduci aminte din noaptea trecută? ”  —„știu, răspunse bătrînul , cînd te văzuiu și dispăruși ca o fantomă din naintea mea.  Te urmaiu numai de cît, mă depărtaiu puțin de castel către vocea căpitanului nostru, dar un țipăt înfiorător mă opri d-a mai înainta.  Mă întorseiu înapoi, și găsiu p-acea sărmană jună căzută în delir .  Sgomotul cailor, acele strigăte detunînde, îi cauzase poate acea teroare: pentru prima oară auziu vocea sa, și mă îngrozeam să nu se fi stins pentru eternitate.  Cautaiu a-i da toate ajutoarele posibile, ne mai auzind resunetul trîmbiței ce mă chiema și pe mine să încing sabia răsbunătoare; nu mai auzeam nimic , căci brațul me trebuea să dea viața unei ființe infortunate.  Apoi pe cînd armele voastre vărsau focurile lor, acele tunete ce sgudueau silvele, o!  cerule, ce magie!  ele făcură să aridice capul acea jună ce o credeam mai moartă, și cu o voce ce abia articula se adresă către mine:” Străine, ascultă. . .  e mînia Providenței!  a, cerule!  transportată sînt e în regiunile tale? . . .  o streine!  de fac parte din numărul vostru. . .  de vei să mă ajuți. . .  și scapă-mă dîndu-mi moartea! . . .  „Sinistră inspirațiune, lugubru delir ! ea nu putu zice de cît aceasta, și recăzîndu-i capul , nu am mai auzit nimic de la dînsa pînă acum .  Să-i fi văzut căutătura, D-zeule!  cît era de rătăcită, focul divin îi împrumutase acea lumină misterioasă ce aprindea în oichi săi!  — O fatalitate!  numai tu ai făcut pe acea fetiță să abandone radiosul său locaș .  — Dar, amice, — Dar, amice tu suferi, această dureroasă scenă te întristează, și-ți cauzează dureri!  credeam, Aldo, că femeea nu mai e pentru tine de cît o cochetă elegantă care ne distrează, p-a căria soară nici s-o disprețuești, nici să compătimești cu dînsa vre-odată? . . .  dar iată cum lucrează scopul ; cunosc acum adevărul , și inima ta slabă nu-mi mai poate ascunde afectațiunele sale. ”  Aldo nu putea să mai răspunză; vocea-i se stinsese, și se perduse de tot .  Bătrînul rămase mult timp la capul său, dar dupe o oră se duse acolo unde-l chiema datoria sa filantropică.  VIII.  Într-o sală spațioasă ce servea de spital , zăceau duoă-zeci din aceia cărora nemicii, neputînd să le dea o moarte definitivă, nu făcuse de cît a-i vulnera ș-a cădea ei mai nainte subt loviturile lor.  Uni dintr-înșii așteptau din cînd în cînd să deșarte paharul morții, căci avem în noi o putere ascunsă care ne prevestește aceasta; dar nici întristarea, nici temerea nu se vedea pe fața lor; din contra ei surîdeau, răsbunați și astă dată și murind triumfători.  Alții însă ale căror dureri erau violente, mai debili sau mai puțin determinați de a suferi vederea unui braț tăiat sau o parte sdrobită de gloanțe, își esprimau prin gemete grozavele lor chinuri, cerînd ajutorul bătrînului care, alergînd de la un pat la altul, consola, ajuta pe fiecare turnîndu-le nuo balsam , și legînd plagele lor.  Maniera, vorbele lui erau pentru dînși o sorgentă vitaferă, căci e dulce simpatia pentru cel nenorocit .  Iată o inimă creștină în puritatea ei perfectă, iată un apostol ce aplică cu rigurozitate macsimele lui Isus ; datoriile către semeni, către D-ze , toate le împlinea și prea rar își aducea aminte de ale sale.  Voi însă să aveți temeritatea a vă numi părinți ai popoarelor, ce luați asupră-vă sarcina d-a-i face fericiți, ce probe pot atesta orgolioasa voastră povară? . . .  De păcătuiți, aveți curagiu: criminalul nu trebue a se mai teme, soara lui va fi tot aceea-și; o dată intrat în astă carieră, el nu mai poate trăi altfel : crima e elementul său, și viața-i e o povară cînd lumea îl împiedică din mersul lui? . . .  IX.  Astfel urmă Bătrînul a vedea de vulnerați tot cu aceea-și perseverință.  Cîte nopți nu a sacrificat el de a face binele!  profitat-am și noi de această ocaziune? . . .  El nu găsea nici un pretest , nici chiar etatea lui cea înaintată nu-l putea opri cînd era vorba d-a da ajutor ; pe cînd noi ar trebui să ține un registru ca să însemnăm frumoasele espresiuni cu care știu amici noștri a se scuza.  Din contra, durerea lui creștea împreună cu suferințele soților săi, și vărsa multe lacrimi pe sepulcrele celor ce murea.  Unica consolare a Bătrînului era vederea lui Aldo, și a acelei necunoscute, care din zi în zi dobîndea mai multă putere.  Întremarea astor duoă ființe, ce se identificase cu dînsul, îi reîntinerea simțitoarea sa inimă, și-l făcea să uite toate trudele lui cotidiene.  Cît de mare fu bucuria sa, cînd, intrînd într-o zi în camera lui Aldo îl găsi sculat , pus pe un scaun și încercîndu-se de a scrie.  —„Așa, amice, îi zise el îmbrățișîndu-l ; e m-am rugat , și cerul iată c-a auzit rugăciunea mea!  El te conservă, Aldo, pentru alte timpuri mai fericite, te conservă ca să arîți lumii că fii Romînii sînt demni să poarte numele lor!  Acuma ce mulțumire voiu aștepta mai multă de cît aceasta?  te voiu vedea iară alergînd peste Carpați, și patria noastră se va făli văzînd c-o apără brațul unui așa de brav călăreț .  Nici o dată, iubite Aldo, nu m-am simțit mai fericit ; d-odată cu sănătatea ta, dobîndesc și p-a acelei infortunate d-a căria viață e mă temeam așa de mult . ”  Bietul june, tresărind la astă plăcută noutate, „Ce zici, iubite tată, îi zise el, ea a scăpat , mîinile tale i-a redat viața! . . .  —„Așa, Aldo, ea a scăpat , îi răspunse Bătrînul ;dar nu cum-va te interesă astă femee, pe cînd tu le disprețuiai cu atîta amărăciune?  Gîndește-te bine, amice și vezi daca nu ai să treci abisul mai nainte d-a ajunge aci.  Uită femeea, Aldo; ea trebue să piară pentru tot d-auna din memoria ta, altfel vei cădea din nuo în letargie, și te voiu vedea pe tine, fama vitejilor, plîngînd ca copii pe urmele maicii lor.  Atunci unde va fi acel erou îngrozitor care lăsa numai cadavre în treacătul său?  nicăeri, amice, și renumirea lui se va stinge, căci amorul , astă frenezie a copilării, îi va consuma ori ce alt sentiment , și inima sa nu va fi mai mult de cît o elocostă gata a se depune ori cînd pe sanctuariul său!  Rușine, Aldo, să fii dominat de niște pasiuni așa de mici!  Patria fie amanta ta, căci ori care altă ființă te va face infortunat . ”  Dar puțin îi păsa lui Aldo să combată sau nu pe un bătrîn al căruia pept poate că nu palpitase nici o dată, văzînd carmeni unei copilițe; cu toate astea, în marea sa impaciență, ne mai lăsîndu-l să urmeze, îi zise: „Încetează, amice, de a mă condamna; daca cerul te-a păzit de a trece prin acest purgatoriu, lasă-mă pe mine a spune furorile sau meritele lui, căci mă voiu disculpa poate înaintea ta.  — Din contră, iubite tată, amorul nu este o frenezie a copilării, ci o pasiune capitală a naturii noastre; el ne poate fi fatal sau propice după obiectul în care l am personificat : daca consecuințele lui sînt cîte o dată funeste, noi sîntem culpabili, iar nu mobilul care ne-a îndemnat la aceasta; căci fără a lua cele mai mici precauțiuni, căutînd orbește pe femeea ce iubim, ne aruncăm în mijlocul unei soțietăți corupte, și iată-ne de o dată pe marginea abisului.  Pericolul este inevitabil ; unele caractere mai debile cad într-însul, ne mai putînd a se susține, iar altele, victime și mai infortunate, scăpînd , fug vegetînd pe pămînt , și prelungindu-și chinul ce a refuzat d-a-l întrerupe de mult ! — Amorul , amice, nu se cuvine de cît acelor oameni privelegiați care știu să profite de dînsul; cei slabi cad mai nainte d-a se bucura de el! . .  Teme-te de a numi amorul o pasiune mică, căci el este cel mai putinte agent care ne împinge către lumină și adevăr ; și cît de puțini sînt aceia care, simțindu-l , a recunoscut tot de o dată și puterea lui!  E , amice, am încercat aceasta, și daca brațele mele așa de debile, au putut să dea moartea, cauza este c-au fost întărite de dînsul.  și daca am fugit din lume, disprețuind femeea mundană, credeai tu că amorul me a perit pentru eternitate?  Socoteam, afectam de a crede aceasta, dar în van, amice, căci flacăra sa crește din zi în zi, în spiritul me ; un tin perfect de frumusețe e tot d-auna prezinte în imaginațiunea mea: iată dar o femee de care nu trebue să te mai temi.  — și de mă interesă acum soarta acestei necunoscute, nu cat și amorul ei, ci voesc numai a-i împuțina suferințele care a redus-o la astă estremitate.  Frumusețea sa îmi deșteaptă niște resuvenire misterioase, și mă face să compătimesc cu dîns să o ajut , de se va putea, să o consol, să o scap pericolul în care a căzut , și s-o reîntorc la familie, căci, cine știe, poate că părinți săi își vor da moartea, disperați d-a o mai găsi! . . .  O!  ajută-mă, iubite tată, ajută-mă să fac și e binele pe care tu-l practici cu atîta sîntitate! . . .  Bătrînul , respectînd entusiasmul lui Aldo, îl încuragiă, promițîndu-i reazămul său; apoi se retrase.  X.  În timpul acesta mulți din trupa lui Brav se așezase la umbra stufoșilor ptejari; într-o grupă era vorba despre cutare tradițiune, despre cutare munte unde a rătăcit cutare Doamnă cu fiul ei, despre prăpastia unde asvîrleau Pandurii pe Tătari!  sublimă poezie a unui popol gemînd , ce nu găsește consolare de cît în trecut , aducîndu-și aminte de era sa fericită, de victoriile repurtate de strămoșii săi ce sguduiră luméa!  Într-altă grupă se descria frumosul lor triumf .  Cum a dat goană unui căpitan , cum a sburat capul cutăruia și-l învîrtea în sulița sa, cît de tare băgase groaza într-înșii, și ce dezordine era în fuga lor.  Se consultau cum trebue să se poarte în viitor , jurau unui altuia credință și că se vor apăra reciproc .  Alții plîngeau povestind mizeriile ce căzuse pe biata țară, scoteau în entusiasmul lor săbiile, și încruțișîndu-le, aridicau anateme contra infamului ce va căta să trăiască mai nainte de a se libera!  Aceasta era principala lor ocupațiune mai în toate zilele!  Sublim esemplu de virtutea moșilor noștri, și de curagiul lor patriotic ! Noi însă fii ai aceluia-și pămînt ca și dînșii, putut-am o dată cel puțin să nu uităm faptele lor?  Dar ce e drept , pentru ce atîta confuziune, să ne stricăm liniștea și petrecerile noastre, cînd noi nu putem face nimic ? . . .  —Dar pace voă, și cătați-vă de odihnă, căci e mă întorc iară la aceia ce nu le plăcea așa de mult repaosul .  XI  Cinci zile trecuse acum de cînd Brav triumfase într-o luptă așa de inegală; de ce nu putea el să mai prevază și ce i se prepară în viitor ! Cea mai mare parte din vulnerați redobîndiră viața, iar ceilalți se îngropară cu mare onoare.  Întristarea ce se simțea pentru pierderea atîtor soți-de-arme, fu compensată cîștigînd iară pe Aldo, care știuse să subjuge atît de mult inimile în cît viața lui era viața tutulor.  — Bătrînul , împreună cu dînsul, se duse în camera vecină, din naintea necunoscutei care se întremase oare-cum, și-și simțea mai mult sau mai puțin pozițiunea în care se afla.  Aldo, invitat de dînsa, ședea pe un scaun aproape de patul său, cînd ea se adresă către el: „și pentru ce nu-mi spuneți adevărata crimă pentru care m-ați închis aici?  ce am făcut e de-mi răpiți mijloacele de a trăi liberă? . . .  D-zeule!  nu cum-va căzut-am în mîini de bandiți?  trimite-vei tu urgie peste urgie asupra unei inocente?  — O!  scăpați-mă streinilor. . . .  daca a mai rămas în inima voastră o mică schintee de compătimire, atingă-vă lacrimile unei infortunate, și dați-mi, chiar contra ordinului providențial , aceea ce-mi ați răpit !”.  Durerea ei făcu să lăcrimeze și cei duoi-amici împreună cu dînsa.  Apoi Bătrînul , după ce-i descoperi tot , spuindu-i starea în care a găsit-o soții lui, groaza și mirarea ce le-a cauzat o femee nobilă, cu vestmintele sfîșinte, rătăcită și fără respirare pe acele cime prea rar călcate de om , adăogă în fine: „Cînd te-am adus pe brațe acilea, erai ca și moartă; tu n-auzeai, nu vedeai nimica, erai fără simțire.  Ne-am luptat cu toată buna-voință ca să te scăpăm; am voit , era o datorie a noastră ca să-ți dăm viața de care ne îndoeam, și iată în fine speranța noastră s-a realizat . ”  Aldo termină aceea ce începuse Bătrînul .  „Nu te teme de nimic , jună copilă, îi zise el; libertatea o ai și acum, și de ne numești bandiți, află că singura noastră culpă e că am fugit departe de soțietatea ce poate că a contribuit mult la disperarea ta.  Ai dreptate a ne blestema, căci ți am răpit un bine pe care îl doream și e atîta de mult : ți am dat viața pe care o urăști!  Cu toate astea iartă-ne de am împlinit astă datorie pe care o credeam sacră; tu ești liberă acum, și poți să-ți alegi soara pe care o preferi. ”  — „Nu cum-va este un vis aceea ce auz, zise necunoscuta?  astă voce mă consolă, și-mi redă speranța perdută de atîta timp !. . .  O, soțietate!  e n-am găsit încă în sînul tău oameni cu generozitate, încrede-mă-voiu e acuma în fii tăi, cînd sînt gonită de tine, —și de furorile unei mulțimi înecată în corupțiune? . . .  Dar lungi fură suferințele mele, și poate că în fine am ajuns pe un pămînt -paradis , unde să găsesc niște sfărîmături, aruncate de uraganele soțiale, care mai conservă amorul și pietatea.  Prin aste locuri însă, prin aste prăpaștii, să se afle oare oameni care să compătimească, să mă ajute, să-mi dea viața, pe cînd în mijlocul unui oraș ar fi trebuit să caz zăcîndă pe strade, și noaptea să fiu mîncarea cîînilor flămînzi? . . .  Grație, nobilii streini, pentru trudele ce v-am cauzat ! dar spuneți-mi daca nu sînt încelată, sau daca agoniile spiritului me mă fac să mă îndoesc! ”  Căutătura, vocea, tot corpul îi tremura, căci se vedea singură, în mijlocul unor streini, și se gîndea la trecut ce era pentru dînsa o imagine vie a vieței sale turmentată de dureri perpetui.  Dar femeea purta cu dînsa și-n nenorocire puternica sa armă, și ea putu să subjuge pe aceia ce o ascultau.  Astfel Aldo suferea împreună cu Bătrînul , și abia punu să-și curme durerile lor și să vorbească acelei infortunate: „Nu te mai îndoi, jună copilă, căci Dumneze te trimise acilea ca să nu cazi pe mîna vr-unor oameni ca aceia de care ai fugit .  Noi, ascunși acilea, de și evităm ori ce întâlnire, ori ce contact cu lumea, și desecăm numai cîte odată punga acelui avut ca să putem trăi, nu formăm cu toate astea o trupă omucidă, ci din contra apărăm, scăpăm pe infortunați, îi consolăm și le promitem că o dată îi vom face fericiți.  Tu ești una din acele ființe; durerea, chinurile tale sînt mai mari de cît ale lor, și cu atît mai mult pretinde ori ce sacrificii voești a-ți face, căci datoriile către omenime, ne ordonă a te asculta.  Spune daca voești a-ți vedea iară părinții, sau daca dorești a te afunda în dezerte ca să termini acolo o viață atît de mizerabilă! . . . ”  Lacrimele necunoscutei curgeau în abundență privind pe Aldo, ascultînd sacrificele ce voia să facă pentru dînsa, și părea că admiră desfigurata lui frumusețețe și un obraz ofilit așa de timpuriu.  Apoi, pe cînd Bătrînul o consola prin vorbele lui biblice și lăuda mizericordia divină, ea ridicîndu-și pletoasele ei gene ce se îngînau în lacrimi, așa se adresă către Aldo: „Da, streine, nu mai mă îndoesc acum despre acea putere infinită ce am disprețuit-o amar ! Rătăcită peste munții alergînd acolo unde azardul mă arunca, căzînd în fine moartă pe acele cime obscure omnipotența lui conservase acilea oameni care să preîntîmpine peirea mea!  și ce recompense ar putea să egale nobila voastră binefacere?  E nu voiu putea fi ingrată către aceia ce s-au interesat de viața mea, și care se espun numai ca să apere pe infortunați!  — Cu toate astea abandona-voiu totul pentru lume, sau lumea pentru aști oameni ce-i visa adesea debila mea imaginațiune? . . .  O iertare, nobili streini, vederea mi se întunecă, mă rătăcesc! . . . ”  și recăzu perdută pe căpătîiul său.  Aldo consumat , căzu în acelea-și dureri ca și dînsa; abia se întoarse în camera sa susținut de brațele Bătrînului.  XII.  De acum înainte acești nuoi amici se vizitau mai des , și convorbeau multe ore împreună.  Cu toate acestea era între dînși o timiditate neînțeleasă; ochii lor, cînd se întîlneau fără de veste, cătau a se ascunde, și se întorceau repede asupra altui obiect .  De multe ori palida lor față se colora de acel rumen al inocenței și nici unul dintr-înși nu putea înțelege misterul acestei temeri: poate că era amorul ce-i turmenta, dar inima lor sdrobită refuza acum turmentele lui.  Ori cum însă repaosul fugise de Aldo, și deasa vedere a acestei necunoscute îi reimprimase în memorie tabloul chinurilor sale.  Frumusețea, caracterul ei, îl făcea să mediteze nopți întregi, și să-și blesteme ora în care a văzut-o; spuind drept , astă femee misterioasă ajunsese să ocupe un loc primariu în inima lui Aldo, care căta cu toate astea mijloace s-o facă a se întoarce în lumea din care a fugit .  Dar ambiguitatea cu care se esprimase biata jună asupra acestei cestiuni, era un obstacol ce-l oprea d-a-i spune direct opiniunea sa; el făcea adesea aluziuni, fără însă a înainta mai mult .  Într-o zi necunoscuta înțelegînd scopul lui Aldo lăsînd la o parte pudoarea, singurl văl al inocenței fără să-și considere viitorul pentru că se învățase cum trebue a muri, îi zise: „De ce nu m-ați lăsat să mor pe acele cime, daca aveați de gînd a descoperi refugiul me , și a mă trimite să mor chinuită în infernul din care abia putusem scăna?  De ați avut pietatea a-mi da viața, pretindeți oare s-o vă plătesc atîta de scump ?  O, nu!  descatenați-mi mai bine voi spiritul d-această povară, de cît să intru din nuo în mijlocul acelor uragane ce -n timp de duoă-zeci de ani mi a otrăvit ființa!  Nicăeri nu am găsit un om asemenea voă, de ce dar voiți a abuza de nobilitatea voastră, îmulțind cu mine numărul victimelor ce se adaogă în fiecare zi?  Nu, nicăeri nu mai pociu trăi, căci nicăeri nu am găsit virtutea de cît aci!  De nu mă priimiți însă în mijlocul vostru, de vă incomodă o femee infortunată și nu o lăsați să ia parte, să se espue la toate pericolile ce vă amenință, atunci, oameni ce afectați a vă deosebi de semenii voștri, dați-mi cel puțin libertatea ce-mi ați promins c-o am d-a-mi alege soara pe care o prefer! ”  Aldo credea că este un vis aceea ce aude, nu putea să înțeleagă daca în adevăr este o femee ceia care-i vorbește; crescut în mijlocul lor, el studiase natura și prea nuțini oameni, le cunoștea ca dînsul.  știa că nici o dată femeea nu cade în asemenea estreme, și că se mulțumește mai bine a suferi tăcînd amara ei soară.  Dar determinarea necunoscutei, acel curagiu temerariu, necompatibil cu constituțiunea sa făcu să se îndoiască, și să vază cît de puțin cunoscuse aste inimi ce pot merge de la amor pînă la crimă.  Cu cît însă se încredința mai bine de realitatea femei c avea înainte-i, și-i recunoștea superioritatea, cu atît începu să se teamă de dînsa, și să se gîndească și mai mult cum ar depărta-o de lîngă el.  Dar ambițiunea lui Aldo nu lăsă aste temeri să crească, și amorul său propriu nu-i putu permite o asemenea slăbiciune.  „Rămîi dar, îi zise el, în mijlocul postru; noi sîntem infortunați ca și tine, dar vei găsi acilea ș-amici, și pace și tot ce dorești.  — De voești îți voiu fi frate, și Bătrînul va fi părintele tău. ”  Oichi necunoscutei se îngînau acum în lacrimi; ea privea pe amicul său și pu putea să-i vorbească.  Apoi Aldo se vedea bine că e turburat , el nu cunoștea încă pe aceea ce o numi sora sa, și cu toate astea privindu-o. . .  dar era vr-un vis , vr-o iluziune ce-l turmenta.  XIII.  De la o vreme juna necunoscută începuse să străbată văile ș-acele livezi frumoase ce se întindeau pe coastele lor.  Ea era mai tot d-auna singură în preumblărie sale, și de multe ori munții sau stelile fură marture la durerile ei; numai acilea putea să admire în liniște frumusețea naturii, să întîrzie mai multe ore fără să se teamă de nimeni, fiind că nu era în mijlocul societății, ci pe un pămînt incult locuit de bandiți!  Într-o zi ea eși prea de dimineață, și alergă către un ștejarul subt a căruia umbră se odihnea adesea;dar cît de mare fu surprinderea sa cînd zări lîngă trunchul acestui arbore pe amici săi!  Ea merse d-a dreptul la dînșii și plină de veselie le zise: „Nu e așa că amica voastră nu s-a încelat în alegerea ce a făcut ?  Aldo însă abia putu să-și ascunză întristarea, pînă azi el nu vorbise Bătrînului de cît de dînsa: voea să afle secretul acestei fetițe misterioase, și prin ce azard venise ea pe acei munți.  Aldo își înăbușise destul dorințele ca să mai poată răbda; acum sosise timpul , și cu o voce timidă o rugă să-i spue cauza emigrațiunii și a suferinților sale.  Dar ce văl negru se destinse pe față-i auzind aceasta!  căci perdu de repede alegrețea ce simțise la astă întâlnire neașteptată!  — „ O!  cît de penibil este a ne aduce aminte d-un trecut dureros , le zise ea, dar voi doriți, așteptați de mult timp aceasta, amici mei, și datoria mea este a nu vă ascunde nimic din cîte am suferit !  Apoi după o mică pauză, ca cum ar fi voit să-și oprească cursul emoțiunilor sale, așa începu:  „Eram încă copilă, amici mei, cînd rămăseiu fără tată pe mîinele unei sărmane mume, a căria speranță era un frate ce mai aveam.  Astă pierdere mă făcu să sufer, dar durerile mele trecură peste puțin , și eram fericită în inocența mea.  Toți mă iubeau, mă îndrăge și e le surîdeam la toți, și toată lumea mă mulțumea. . .  „De ce nu muriiu e în acea etate cînd vedeam mai Frumosul și cînd m-ași fi despărțit plîngînd de lumea în care trăiam!  căci numai în anii copilării putem zice că viețuim, iar de aci înainte îngreuem pămîntul cu chinurile și luptele noastre!  „Dar anii se îmulțeau, și împreună cu dînștii creștea și melancolia mea.  E perdeam din ce în ce acel aer alegru ce plăcuse atît de mult , și inima mea, încetînd de a mai fi sburdalnică, iubea mai mult singurătatea.  Lumea începu a fugi de mine, și e o evit cît se putea mai mult .  — O!  amici mei, e făceam aceasta fiind-că începusem a o cunoaște și a simți mizeriile ei.  —Dar de ce nu puteam și e a mă prinde în hora lor ca să danț pe sepulcrele eroilor poștri, și, amestecîndu-mă cu dînși, să gust din acele pltăceri infame? . . .  Daca în omenime mizeria e universală, de ce se mai găsesc ființe care simt durerile ei? .  — O, amici mei!  cîte rele nu am văzut în lume, și cite inimi june nu s-au uscat mai nainte de timp !. . .  „Cu toate astea voeam să găsesc vr-un mijloc de distracțiune, și alergam adesea în saloane ca să scap de tediul ce mă consuma; dar acilea nu găseam de cît o mulțime ignorantă care se întrecea să-și arate frivolitatea și vițiile sale: — nenorocire aceluia ce-și cată ultimul refugiu în asemenea locuri!  — Astfel durerile mele creșteau și mai mult cînd intruni în mijlocul acestor adunări corupte, și hotărîiu a trăi izolată de lume și să evit ori-ce contact cu ea.  „Dar silințele mele fură vane; creșteam, amici miei, și o pasiune puternică se deștepta în mine; Amorul începu să-mi promiță niște zile mai senine, și credeam că, personificînd într-un singur om toată fericirea ce ași fi putut aștepta, să uit cel-lalt rest de lume ca să nu mai fiu judecătorul ei! . . .  Dar Fatalitatea era determinată a mă urmări ori unde, și a mă face necontenit victima nesațiului său!  căci visul asta fu numai de o zi, și otrava ce mă arse îndoi răul de care mă topeam.  „E începuiu să simț de un june ce credeam că compătimește cu mine, care de mai mult timp părea că suferă, că se interesă de soara mea, și care afecta că fuge și disprețuește lumea; de un june ce părea că mă adoră zioa și noaptea în visele lui.  Dar îmi trebui puțin timp ca să cunosc pe acest om perfid ; și pe urmă a-l disprețui amar !. . .  disprețul însă ne îmulțește chinurile, și e simțeam că sînt aproape de mormînt .  „În mijlocul acestei nopți obscure cînd, împins de uraganele ce se luptau în mine, eram aproape de abis , un om mă opri de a cădea într-însul, un amic l ce mă iubea și pe care nu știusem a-l prețui destul!  Aci necunoscuta se opri, oichi săi întîlni pe ai lui Aldo, și vărsînd cîte-va lacrimi reîncepu:  „Dumnezeule!  tu ce nu-mi ai acordat de cît durerea, de ce nu-mi ai lăsat cel puțin pe acel amic , căci numai cu dînsul ași mai fi putut trăi? . . .  Cîte lacrimi nu a vărsat el văzîndu-mă suferind ! de cîte ori lira, subt degetele lui, nu a plîns durerile mele!  și e , vîndută de toți, nu mă încredeam într-însul, mă îndoeam de amorul său, și mă interesam puțin de soara celui ce suferea ca și mine; pe cînd el, voind a mă face fericită făcea sacrificii pe care le-am aflat prea tîrziu!  — Îngratitudinea fu cauza nenorocirilor mele! . . .  Aldo tresări la aceste vorbe.  „Ei bine, zise, și ce s-a făcut acel june infortunat , nu cum-va a murit ?  „Nu, amicul me , continui necunoscuta; acel suflet nobil , fără a mă numi ingrată, mă consola tot d-auna spuindu-mi că durerea e elementul nostru, că nu trebue să ne dispere furorile ei, ci să rîdem dînsa ca și de mizeriile acelora ce ne înconjurau.  Preceptul său fu sublim , dar el fu cel dintîiu care l a violat !  Disperat de a găsi amanta ce căuta frumosul ideal , indignîndu-se asupra unei amice ce nu mai put compătimi cu nimeni din cauza suferințelor sale, el abandonă, și nu voi să mai auză de numele me !  „Atunci e rămăseiu streină, streină în mijlocul lumii, înconjurată de atîtea rude și atîțea cunoscuți; streină, căci se dusese singurl me ajutor ! O!  de cîte ori nu am udat cu lacrimi urmele pe unde venea el!  de cîte ori nu am roșit aducîndu-mi aminte de ingratitudinea mea! . . .  „Dar nu fură destul aceste lovituri repetate, e trebui în fine să caz cu totul subt povara chinurilor mele.  Diferite, facțiuni începură a devasta teritoriul patrii noastre, cete de bandiți a jefui și a omori lumea.  Danubiul văzu atunci plutind pe sînul său navele streine care veneau în ajutorul nostru; dar ce ajutor ! ei n-au venit să ne apere, ci să verse sîngele patriot , să se încarce de spoliațiuni, să insulte familii inocente, și să nu respecte nici un drept al suveranității noastre! . . .  „În acest timp de destrucțiune, e nu am mai auzit de numele amicului me ; nu știu spre care parte a globului s-a afundat , căci iată un an acuma de cînd nici o noutate nu am mai aflat de dînsul.  — O, amici mei!  suferințele unei femei nu puteau merge mai departe de cît pînă aci.  Necunoscută, insultată în patria mea, abandonată de omul fericirii mele, ce-mi mai rămînea mie să fac pe pămînt ?  moartea chiar nu era destulă ca să fac a înceta durerile mele!  îmi trebuea spațiu ca să respir de atîtea lupte, îmi trebuea dezertul ca să mă ascunz din fața lumii, îmi trebuea să mai beau otrabă ca să espiez ingratitudinea mea!  Atunci am alergat disperată, fără să știu unde, am lăsat în urmă-mi durere și lacrimi, și nu voiam să mai trăesc fără acela ce am iubit !  „ O!  amicul me , în ori-care parte a lumii vei fi,in cer sau pe pămînt , grăbește de chiamă lîngă tine pe femeea ingrată ce ai abandonat ! ea nu mai poate să sufere mai mult angustiile ei.  Vino, amice perdut , vino în mijlocul soților tăi de durere și vei găsi acilea și inimi, și lacrimi, și brațe care vor ști să apere împreună cu tine pămîntul patrii noastre! . . . ”  Aci se stinse puterile necunoscutei; iar Aldo disperat , aruncînd grozave căutături asupra ei, ca cum ar fi voit să măsoare talia unui antagonist , o apucă de mînă zicîndu-i: „D-zeule! . . .  ești tu, Aminto! . . .  și e . . .  nu te-am cunoscut !. . . ”  apoi amînduoi căzură în delir .  Bătrînul îmărmurit își înălță brațele către cer fără să poată vorbi; și în urmă căută să ajute pe amici săi.  —Dar lasă-i, bătrîne, să termine în delir acelei emoțiuni atît de violente, căci prea puțini din noi au fericirea să guste aceea ce încearcă Aldo acum!  Căzut ! pe brațele amicii sale, angelica lui figură alăturată de a Amintei, respiră numai voiuptate, și Grațiile împletesc cunune pe frunțile lor.  Dar o trîmbiță se aude răsunînd pe vale; amici se deștept la acest sgomot , se îmbrățișează din no și pornesc împreună spre sunetul ce-i chiema.  XIV.  Un nunțiu venise să spue lui Brav să se grăbescă a eși îndată la cîmp , unde-l așteaptă trupele-amice căci zioa hotărîtă s-a apropiat , și nemicii sînt p-aproape a-i ataca.  Semnalul se dedese, și toată banda se adună împrejurul căpitanului său.  Fața lui Brav era surîzândă, pe buzele sale setea disprețul , și-n ochii săi ardea focul banditului ce vede în ajutorul peirii saubnriumfului său.  Astă noutate părea că reintinerise pe acest om ce se lupta de mulți avi cu timpul și cu semenii săi, căci este dulce cînd vezi că a sosit momentul ca să rupi pentru tot d-auna cu destinul tău.  Brav vorbi astfel pandurilor săi: „Copii!  pînă acuma nemicii noștri nu ne-au numit de cît niște tîlhari care, nerespectînd nici o lege, se putreau din munca altora, fiind-că ei nu ne lăsau liberi de a cultiva pămîntul ; ve-au numit tîlhari pentru că am fost siliți să descărcăm armele noastre în aceia ce voiau a ne răni pacea ce găsisem în acești munți!  De azi înainte numească-ne cum vor voi căci mîine, amici mei, mîine vom sbura peste munți, vom delăsa pentru tot d-auna astă vale ce ne a adăpostit , și vom da mîna cu ceilalți frați ai noștri ce au gemut destul ca să mai poată răbda; vom da mîna cu dînșii căci altfel , acele lăcuste ce au devastat țara, pe vor face să perim acilea de foame.  Trădarea descoperi în zilele trecute refugiul nostru, și fii săi cată a ne întinde din nuo perfidele lor curse.  Dar nu, amicii mei!  pe cît timp brațele noastre vor putea da moartea, nici unul din acei mizerabili nu-și vor spăla mîinile în sîngele nostru!  Daca căpitanul vostru va peri împreună cu Aldo, atunci comandați-vă singuri, și toți ca unul fiți Căpitani.  De veți termina și gloanțele voastre, arunca-ți-vă în baionetele lor, sdrobiți în căderea voastră pe cei ce cată a mai trăi, și învățați pe acei poltroni să cunoască cît e de dulce a muri pentru patrie!  — Mîine vom porni să căutăm pretutindeni moartea ce se teme de noi, și un benchet va fi semnalul plecării noastre; pînă mîine, preparațiuni, copii mei, cai și multe arme, gloanțe și iarbă să fie -ndestul! ”  Dar nu era oare nici unul care să tremune de soarta, sau să se îngrozească de puterea ce-i amenința? . . . nici  unul, omule frichos ! ei nu voeau a raționa ca tine.  „Preparați la arme multe,  Căci Romînul e -nvățat  A strica la săbii sute  Tot tăind neprecurmat !  „Îngrijiți de cai mai bine  Căci ei mîine vor sbura  Peste dealuri, peste cime,  Prin nemici vor galopa.  „Ai copii, copii, la vale,  Gloanțe multe să turnați:  Pușca noastră-o să sfărame  Pe nemicii cei spurcați!  Astfel era întristarea bravilor panduri cînd mergeau la moarte.  și știți de unde le venea atîta indiferență pentru viața ce noi o cumpărăm atîta de scump ?  devinați-o singuri, misterul e neînsemnat .  Din ce în ce numărul cîntătorilor se îmulțeau; străbăteau cu toții acele delicioase văi, d- asupra cărora luna începuse să-și reflete melancolica sa lumină.  Brav, retras în castelul său, asculta cu plăcere acele resbelnice concerte, al căror eco, fugind din munte în munte,făcea de departe să răsune bolțile nopții.  XVI.  Dar ce se făcuse sărmanul Aldo?  nu cum-va putuse să uite durerile sale și să cînte împreună cu ai săi?  — Inima lui era prea sdrobită ca să se poată consola astfel , căci de multe ori muzica ne agravă durerile în loc d-a face să dispară turmentele ei.  Retras într-un loc obscur , Aldo se lăsase în voia negreler sale gînduri, și nu mai auzea nimic din cîte se petrecea împrejurul său; soarta și iar soarta era demonul ce căta să combată, și nu știa cum să sfărame flagelul ei.  Dar așa de lesne cad eroi, ș-așa de mult se interesă de viața lor?  Nu vă mirați însă căci și ei sînt oameni, ș-apoi nu știu cine s-ar mai fi gîndit la viitor , cînd era vorba d-a rămînea lîngă o femee ca Aminta?  căci ce e drept , adevărata plăcere voluptoasă ce simțim și noi în lume, e numai atunci cînd sînul unei fetițe palpită ca undele apei pe peptul nostru, — în colo văzut-ați alt de cît vanitate? . . .  ș-apoi de ce atîta ambițiune, atîta sete de imortalitate cînd oamenii pe omoară mai nainte de a muri? . . .  Cu toate astea poate că Aldo nu căta să rămîe lîngă dînsa, ci s-o abandone pînă cînd, triumfător , va putea să depue tesaurul lumii la picioarele ei, căci are și biata femee o slăbiciune: ea te iubește mai cu seamă cînd vede glorie, viitor , averi. . . .  altfel e tristă, melancolică și cu nimica n-o poți mulțumi; dar poate că are și ea dreptate, căci fără nume, fără aur nu mai avem astăzi nici o valoare; el este singurl nostru merit , și mai adesea ne face a tot -putinți.  Aldo însă nu avea aface c-o astfel de femee; Aminta era femeea ideală ce-și creează un poet , o martiră a lumii în care se născuse, un tip perfect de virtute și simțibilitate; și penelul Frumuseții cu atîta artă ornase ast chip oriental , în cît de ar fi trăit în secolul lui Rafael , lumea ar fi zis că toate Madonele lui sînt o copie a acestei frumuseți.  Apoi pozițiunea, suferințele ei, îmulțea durerile lui Aldo cînd își imagina s-o abandone din nuo și s-o lase pe mîini streine, poate pentru tot d-auna; mai adaogă oroarea ce-i inspira ideea de a o lua cu sine sau a rămînea lîngă dînsa, și identifică-te de poți cu dînsul ca să vezi ce era în sufletul său.  XVII.  Pandurii încetase de a mai străbate văile, și mulți dintr-înșii, osteniți, se dedese somn .  Brav, de și se vedea în ajutorul unei lupte atît de amenințătoare, cu toate astea dormi tot așa de liniștit ca și triumfătorul de la Arbela.  Numai Aldo rătăcea pe acei munți, fără să știe unde-l duc picioarele sale.  Din cînd în cînd el se așeza pe cîte o stîncă, și măsura abisul ce-i părea mai puțin profund de cît durerile lui.  El credea că este singur acilea, dar mai la vale amicii săi, împinși de acelea-și dureri, auzea fiecare șoptă a sa, observa fiecare pas ce făcea.  Cine a fost în pozițiunea lui și n-a încercat luptele ce-l turmenta!  singur în fața naturii, cufundat în tristele lui gînduri, Aldo contempla luna ca cum ar fi voit să roage pe astă blondă copilă a nopții, a-i spune cum să sufere și cum să scape de trudele lui.  — Mîine, și el trebuea să se desparță, pînă mîine, și Aminta nu mai putea fi lîngă el.  — Tristă e ora de despărțire, mai cu seamă cînd e vorba să delăsăm p-aceea ce am iubit !  Aldo privea cerul cu compătimire, părea că vede într-însul cauza nenorocirilor sale.  „Fatală soartă, zise el, ce-ți place a rîde de mine, omul nu poate scăpa nici o dată de cursele tale!  pretutindeni găsesc amarele urme, și nicăeri nu pociu afla pacea ce-mi ai răpit jucăriea caprițiilor tale, și trebue să mă desfac de tine.  Voiu abandona dar din nuo pe Aminta și voiu scăpa de atîtea rele care mă muncesc !. . .  Dar ce greutate mă apasă, și ce negură e înaintea mea! . . .  Aminta lăsată în voea azardului cînd e mai infortunată și de cît mine! . . .  Nenorocire aceluia ce nu știe să respecte durerile unui suferind , dar vai de dînsul cînd va uita datoriile ce are către patria sa!  — O!  spune-mi a tot Putinte ce trebue să fac, căci daca auzi țipătul inimii mele agiut-o sau sfăram-o, de vei putea! . . .  Amici săi nu putură a se ascunde mai mult , căci nu mai puteau suferi durerile lui.  Aldo tresări văzîndu-i, iar bătrînul îi zise: „Curagiu, fiul me , D-ze este cu tine!  pasă spre țărmul ce te așteaptă, și de-l vei putea ajunge gloria va purta și-n stele numele tău. ”  — Apoi Aminta se apropie tremurînd de dînsul; ea auzise hotărîrea ce căta să ia el, și văzînd turmentele lui: „Amice, îi zise ea, tu suferi și numai Aminta e cauza trudelor tale!  Dar încetează, Aldo, căci altfel vei îmulți durerile ei, și rabdă pînă în fine mizeriile acestei scurte esistențe.  Daca soara ne persecută și astăzi, s-o bravăm, amice; patria te chiamă, și tu nu poți mai mult a rămînea aici!  Dute, Aldo, de o răsbună, iar e voiu rătăci prin aste locuri sălbatice pînă la întoarcerea ta.  Nenorocire femei ce n-a putut să sacrifice cîte-va zile de plăcere pentru țara în care s-a născut !  —Dute, Aldo,amicul me , și pînă atunci e voiu învăța mai bine cum trebue a suferi! . .  ”  „și tu, Aminto, îmi zici să te las , îi răspunse Aldo c-o voce plină de durere!  O!  te cunosc acuma, amica mea; mi aduc aminte de femeea sublimă ce am abandonat !  Dar ce voiu face jurămîntului ce-ți am dat d-a nu te mai abandona nici odată? . . .  Aminto, e crudă durerea ce mă apasă, dar e și mai crudă abnegațiunea ta!  te voiu abandona dar, amica mea unică în lume, și vei vedea că Aldo a meritat amorul tău.  Nu cutezam să fac passul acesta; fără voea ta n-ași fi făcut de cît să caz în abis .  Acuma Aminta mă îndeamnă, Aminta mi-o permite, și Aldo va alerga să se lupte cu lumea întreaga căci nu mai are de cine să teme! . . .  Așa, fatală soartă dar pe care cimă voești să rămîi?  poate că vr-o inimă sacrilege te va insulta, și e departe de tine! . . .  O!  Aminto, cum își rîde-Destinul de noi! ”  Ei se îmbrățișară atunci, și în delir își plîngeau nenorocirile lor; dar Bătrînul le zise: „Copii mei, voi mai aveți un amic pe care nu trebuea să-l uitați.  — Tu știi, Aldo, că mizeria lumii și despotismul ce o apăsa m-a făcut să fug de dînsa, să cat o viață pericoloasă dar cel puțin liberă.  E rătăciu mult timp fără să pociu scăpa de acest flagel ce mă urma pretutindeni!  dar Brav se arătă în fine, și e alergaiu să-mi cat scăpare în brațele acestui om atît de redutabil .  „Trupa lui la început era lipsită de moralitate, căuta numai măcelul ; cu încetul însă Brav îi îmblînzi fierosul său caracter , și prea rar faptele sale mă indignau și mă umpleau de teroare.  De cînd ai venit tu, astă trupă deveni cu adevărat amica patrii mele, și e mă determinasem a n-o mai abandona nici o dată; voeți ca aste mîini, tremurînde de greutatea anilor, să apuce sabia răsbunării și s-o mînjească c-un sînge impiul cu toate astea, Aldo, priimește în prezența acestei naturi inocente promisiunea ce voiu să-ți fac: află că voiu rămînea e însu-mi să consol în lipsă-ți pe amica ta.  — Brav are trebuința de un braț ca al tău; mergi dară acu fără îndoință, să înveți ge ori-ce strein a nu mai cuteza să înece vocea unui popol suferind !”  Nimeni nu ar putea să descrie entusiasmul lui cînd se văzu sprijinit de un braț atît de trebuincios ; ai vărsau cîte trei lacrimi, se îmbrățișau, se consultau unul pe altul, și rugau cerul să le permiță a se mai vedea.  Dar noaptea era tîrzie, și ei plecară să profite de puținul timp ce le mai rămăsese pentru repaos .  XVIII.  Soarele răsărise, cerul era limpede, și toți panduri se preparau de plecare.  Brav nu se mai arătase încă, el vorbea cu Bătrînul în camera sa.  „Brav, îi zise el în fine, acum te voiu lăsa, căci brațele mele slăbănogite vor face în lipsa ta un alt ajutor .  E trebue să rămîiu cu acea sărmană Aminta, pînă cînd cerul , bine-voind a face să triumfe cauza noastră, vom putea să ne întîlnim atunci liberi în patria lui Mihaiu! ”  Astă veste întristă pe Brav, el se temu ca despărțirea aceasta să nu fie eternă.  Ori cum însă, convins de necesitatea unei așa de nobile fapte, el nu mai balanță d-a aproba hotărîrea amicului său.  În timpul acesta intră și Aminta împreună cu Aldo; Brav îi încurajiă pe amînduoi, le arătă cum să se poarte și măsurile ce trebue să ia spre a nu fi descoperiți; dar astă inimă simțitoare plîngea în ascuns pe Aminta căci el îi prevedea soarta.  Toate erau acum gata de plecare, și se duseră cu toții până la poalele unei cime.  Aci Brav îmbrățișă încă o dată pe amici săi, și trist se despărți în fine de dînșii; numai Aldo rămase a-i conduce pînă d-asupra muntelui de unde spera să vază locul un- va plînge amica sa departe de el.  Cîte iluziun- frumoase nu își făceau ei!  ce zile ferice își promiteau unul altuia de a trăi!  dar mică consolare pentru o inimă ca a lui Aldo; asta era un mijloc d-a-și îneca acel presimțimînt fatal ce adesea ne spune un trist viitor .  Ei ajunsese d-asupra muntelui, și Aminta, căzută pe brațele amicului său, nu cuteza nici să-i vorbească, și nici prin lacrimi nu putea să-și aline durerile ei.  Aldo îi zise atunci: „Curagiu, Aminto!  astă inimă ce a știut să brave o lume, disprețe și acuma lovit rile soarei.  — Aruncați în astă vale de chinuri, ce vom face, amica mea, de vom sta numai a plînge durerile noastre?  Dispreț , Aminto, căci altfel vom sfărîma prea de timpuriu vaselul ce ne mai ține p-acest ocean ! — Eu mă duc, amicul tău te lasă, dar tu așteaptă în tăcere întoarcerea lui; vei fi pretutindeni cu mine, zioa și noaptea în visele mele, cu spada în mînă sau cu lanțul de gît nici odată Aminta nu mă va abandona!  pînă cînd însă?  O!  Aminto, la ce ne-am născut !. .  ”  Durerea lui Aldo era mare și numai Aminta putea s-o înțeleagă; el ar fi voit să-și ascunză ori-ce temere ca să nu descurage pe amica sa, dar toate silințele fură vane, și el îmbrățișă în convulsiuni pe Aminta ca cum ar fi voit să-i ceară un adio etern .  Bătrînul , cu lacrimile pe oichi, privea pe acești nenorociți și nu cuteza să-i deștepte din delirul lor cerul și pămîntul , viitorul și trecutul , toate se mărgineau acilea; momentul de despărțire sosise, ș-asta vorbă e înfiorătoare pentru acela ce a iubit !  „Aldo, îi zise Aminta, e mă voiu supune pînă la fine destinului me ; născută a împărți cu dînsul zilele mele, la ce să cat a le mai prelungi?  În viața mea chinuri, nu a rămas nici o otravă pe care să nu o găsiți, un flagel de flăcări care să nu încingă și inima mea.  Aruncată din stîncă în stîncă, împinsă de ori-ce domnește, nu-m-am oprit de cît pe marginea abiselor,și nu am întîmpinat în cale-mi de cît sumbra rece a diserții!  Nu voiu căuta dară de a-mi schimba, soarta, și tu îți vei împlini misiunea-ta: ar fi ridiculă femeea ce-și ar dori pacea după ce a trecut prin toate cîte am pătimit ! — Du-te, dar, Aldo, căci acolo sînt mai mulți nenorociți care te așteaptă și de voești, cată a împlini ultima voință-a acelia ce te iubește, apărîndu-ți până în fine viața căci fără tine ea nu va mai trăi! . . . ”  Aldo, cu o voce fără putere, plecîndu-și oichi către pămînt , îi zise: „Voiu căta, Aminto, să-mi apăr viața și nu voiu muri mai nainte de timp !”