CONSTANȚA HODOȘ  ROMAN  EDIȚIA A TREIA  BUCUREȘTI  TIP.  „I.  COPUZEANUˮ, STR.  ISVOR, 97  1928  Cuvânt înainte  Până la apariția romanului „Martiriiˮ, literatura noastră era încă destul de săracă în scrieri de acest gen.  Primele fragmente ale acestui roman au apărut în revista „Semănătorulˮ de sub direcția Vlăhuță-Coș-buc, sub titlul „Pământ și apăˮ.  E mai mult de un sfert de veac de atunci.  Fragmentele se închiagă în volumul „Martiriiˮ apărut în editura „Minervaˮ la 1908.  Chiar ca fragmente, „Pământ și apăˮ au fost re-marcate de înțelegătorii de literatură, ca aducând ceva nou, original, în monotonia producției literare de atunci.  N.  lorga a avut cuvinte aproape de surprin-dere, pentru originalitatea fragmentelor, iar când a apărut romanul a scris un articol rezumativ, în care găsește drept a spune că „Martiriiˮ e o carte care ne transpune într-o lume pe care e bine s-o cunoaștem, căci face parte din patrimoniul nostru național, și: vei învăța multe citind această carte, ce lămurește în felul imediat și trainic cum învață arta.  D-na Hodoș are puterea de a emoționa vorbind din suflet su-fletului.  Ilarie Chendi era omul judecății agere și aspre, sgârcit în aprecieri lăudative în materie literară.  „Cuvântul „martir”, — scria el, — este astăzi banalizat; oameni răi sau slabi au coborât în noroi înțelesul lui.  Dar nu căutați (în această carte) tendințe, ci luați-o așa cum este, ca oglindă a unora din cele mai agi-tate vremi și, în special, ca tragedie politică a fru-moasei regiuni românești numită Zarand, — și veți găsi foarte mult îtr-ânsa.  Veți găsi o epocă întreagă, străină și necunoscută multora de aici, dar măreață și scumpă tuturor celor de peste munți, unde mai trăiesc bătrâni gârboviți, — resfirați ca stejarii uriași rămași de sămânță într-o pădure tânără, — povestind de faptele generațiilor trecute.  Dar focul se potolește.  Stă-rile politice se îmbunătățesc.  In cadrul unei povestiri familiare, cu peripețiile unei căsnicii jalnice, se arată dezvoltarea românismului în regiunea munților apuseni numită Zarand, — patria autoarei și locul mișcărilor revoluționare.  E o epocă de reculegere.  Castelele feu-dale sunt dărâmate.  Urile se mai așează.  Uitarea se așterne peste șiroaiele de sânge.  și românii renasc sub raportul cultural și politic.  Numai umbra lui Iancu, a viteazuluui frânt, trece, tulburătoare, peste acest tablou, descris cu o bogăție de amănunte.  A fost însă numai „o clipă de isbândă în veacul asupririlor umi-litoare, o clipă de lumină în besna temniței spălate cu sângeˮ, — cum zice autoarea.  Supremația ma-ghiară asupra românilor se înstăpânește din nou.  Ar-dealul își pierde independența după zece ani de re-gim austriac și se încorporează Ungariei, iar Zarandul cel românesc cade — întâia victimă a acestei schimbări politice: încetează a mai exista ca district autonom, condus de români.  Odată cu Zarandul își pierd liber-tatea de acțiune un șir de luptători printre cari și personagiul principal al povestirii, care, demisionat dintr-un post administrativ ce ocupa în acel ținut pleacă în țara românească. . .  lăsând în urma sa „mor-mântul cel mare, o țară, un neam întreg, în scâncetul dureros al agonieiˮ. . .  „Acțiunea pare a se suspenda mai mult decât a se sfârși aci, căci soarta celor mai mnlți factori nu pare a fi hotărîtă la finea cărțiiˮ. . .  adaogă Il.  Chendi.  și așa este.  Urmarea romanului „Martiriiˮ are să apară însă acuma, — „In țară”.  Sfârșitul recenziei criticului: „Pentru paginile pline de mișcare și avânt, pentru sufletul de femeie așa de bine prins, pentru apărarea caldă a dreptului iubirii, pentru multele gânduri frumos exprimate, risipite în întreaga lucrare și, însfârșit, pentru îndrăzneala de a fi atacat cu succes anul din cele mai grele subiecte sociale, romanul D-nei Constanța Hodoș merită toată atențiunea unei opere literare absolut serioaseˮ.  Recenziunea din ziarul „Universulˮ, după o foarte luminoasă expunere a subiectului, termină cu consta-tarea: „Afară de ideea de patriotism curat care însu-flețește volumul „Martiriiˮ, sunt scene de moravuri locale și casnice, redate într-o limbă frumoasă, româ-nească, cu un colorit potrivit împrejurărilor descrise.  Oricare bun român va trebui să citească „Martiriiˮ, în care se oglindește credincios viața sbuciumată a românilor din țări străine.  Toate recenziile cari s-au scris despre „Martiriiˮ sunt ținute în acelaș ton.  Au fost și unele ignorări, voite, e drept; — dar peste acele ignorări trebuie sa trecem și noi cu ignorare.  Cu prilejul apariției ediției a doua a „Martirilorˮ, distinsa scriitoare Natalia Negru a scris, în „Adevărul Literarˮ; — „Romanul „Martirii” e mic, se citește ușor, e clar ca un cristal.  Plasticizează, sugerează, evoacă, leagă prezentul de trecut și viitor, un suflu eroic îl străbate, plutește în adevăr și sinceritate, ca în aerul curat de munte, înviorează, trezește coardele grave ale sufletului, deschide adâncurile înțelesului vieții — descrierile și coloritul evoacă plaiurile lui Grigorescu, iar proporțiile construcției de operă lite-rară sunt desăvârșite și grațioase.  S-a știut oare că „Martiriiˮ Constanței Hodoș înseamnă o glorie a ro-manului în literatura noastră?  S-a știut că au plecat mulți ofițeri de-ai noștri cu cartea aceasta în tunică, recitând cu însuflețire îndemnul glorios al eroului Ilie Crișan: — „Un martir!  zeci și sute de mii de mar-„tiri ne trebuie.  Stindardul să fie smuls din mână în „mână și ținut sus, până va fi numai un singur braț „care să-l mai ție! ˮ  „Sunt „Martirii” nelipsiți din orice bibliotecă se-rioasă?  — se întreabă inimoasa scriitoare.  Se citesc prin școale?  Se pomenesc prin antologii? . . .  Numai ea ar putea s-a spună, în romanul „In țarăˮ, unde ne așteptăm să găsim țesătura iscusită a figurilor ome-nești, a moravurilor și năravurilor, a întregei ambianțe în care ți-e dat să trăiești, luptând și suferind, că-zând și înlțându-te, murind și renăscând”.  — Această a treia ediție (a 15-a mie) a romanului „Martirii”, se tipărește în editura subsemnatului.  N-am găsit o întrebuințare mai bună a marelui premiu na-țional de literatură ce mi s-a atribuit în 1926.  Edi-torii noștri se sficsc, neîncrezători, când e vorba de opere de valoare adevărată, neconsfințite de reclama curentă.  Va fi, cred, o carte venită la timp, acuma când sufletul Ardealului ne apare turburat, și când secu-larii dușmani pândesc și uneltesc pentru reînvierea trecutei robiri.  E o carte ajutătoare a limpezirei su-fletești ce ne trebuie.  2 Aprilie 1928.  ION GORUN  MARTIRII.  I.  Primăvara anului 1824 venise din vreme, cu soare cald și cer senin.  Moș Costan deschise ușa grajdului și o împropti cu o piatră.  — Așa să stee acum, pan-o da iarba de păscut.  Juncanii, vaca și vițelul, patru capete, se întoar-seră cu mulțumire spre lumină, și aerul curat năvăli, în luptă cu aburii groși din lăuntru.  Moș Costan le dete fân, bătu pe spate juncanii, desprinse un scaete din fruntea vacei, și se uită cu mulțămire la ugerul ei plin.  Puțini erau în satul lui, în țara Maramureșului, cu rost ca dânsul.  Nevasta și flăcăul nu-i eșeau din vorbă.  Nu erau bogați, dar aveau pământ, îl lucrau cu hărnicie și trăiau cu îndestulare.  — Dacă ne ajută Dumnezeu, rodul ăst an îl putem vinde la toamnă, ăl din hambar ne ajunge, ce zici Catelino?  Bătrâna numai cât zise un; ajunge!  și zâmbi.  Că până să mântue urziala de in din spată, n-avea vreme de vorbă multă.  Se apropiau Paștile și pauza mai trebuia și înnălbită.  — La iarnă, de o vrea cel de sus, îl însurăm pe Chiril.  — Să ne ajute Dumnezeu.  și bătrâna zimbi din nou.  Se vedea acum soacră mare, la nuntă, cu masă întinsă, lăutari voioși și peste un an cu un nepoțel frumos în brațe.  Se ridică din război înaltă, voinică, adună pânza pe cap și dând binețe moșului porni cu ea la vale.  Costan plecă și el în grajd să mai vadă de vite, să mai mângâe vițelul.  — Ce mai juncan la anul  Dar Dumnezeu a vrut altfel.  Cerul se întunecă.  Vânturi aspre începură să bată din spre miază-noapte.  Săptămâni întregi nu se văzu nici o fâșie albastră, nici un nouraș alb, pe întinsul întunecatul orizont.  Oamenii se uitau în sus cu grijă, clătinând din cap.  — Un războiu mare o să fie.  La poalele cerului se încinse o roșață vie.  — Ard suflete acolo. . .  păcate grele. . .  Holera, ciuma o să vină.  și creștinii își făceau cruce.  — Dumnezeu, să ne aibă în paza lui!  Toată luna Aprilie trecu așa.  țăranii arară pământul, îl semănară cu grăunțele cele mai frumoase; sudorile curgeau șiroae pe frun-țile lor udând pământul uscat, căci din cer nici o picătură nu cădea.  Norii veneau, negri, mari ca niște balauri înspăi-mântători, se isbeau în capete, mugea cerul de groaza lor și se cutremura pământul, dar plecau apoi iarăși în acelaș joc rotitor, limpezind cerul, albastru.  Sămânța nu încolți.  Frumoasa, minunata lună Maiu, când toată na-tura e în floare, trecu și ea tristă și tăcută într-o așteptare încordată.  Oamenii se uitau la pământ, la cer; cum de Cel de sus nu se îndură?  Nici un strop de ploae nu căzu.  Iunie — și apoi luna lui Cuptor veni ca un potop de foc cumplit, ce arse și pustii tot hotarul și apele cu izvoarele și frunzele și tufișurile și toate viețui-toarele.  Nu mai era nici un firicel de iarbă, râurile secară — păsările țipau, sburând departe. . .  Vitele răgeau ca fiarele și mureau pe câmp.  Cânii urlau înfiorător.  Oamenii se adunau în curtea primăriei și se sfă-tuiau ce este de făcut.  — Urgia lui Dumnezeu.  Apoi porneau, în șiraguri nesfârșite, la biserică.  Făcură daruri, pentru slujbe, și lumânări aprinseră la toate icoanele, și sfinții i-au scos în câmp și mă-tănii au făcut, sute și mii, închinați cu capetele goale în bătaia soarelui arzător. . .  Au sărutat cu evlavie pă-mântul fierbinte și l-au stropit cu apă sfințită și cu lacrimele lor.  In zadar!  Paparude s-au pornit, din casă în casă, cântece tân-guioase de copii, fetițe nevinovate de a căror rugă ascultă cel milostiv. . .  Dar bătrânii se uitau cu jale la apa ce se arunca peste frunzele moarte și se risipea în zadar.  Câmpul se uscase tot, holdele dragi, unde altă-dată se legănau, în ondularea unei mări de aur, grâ-nele frumoase, porumbul înalt cu frunzele late și verzi, erau acum o pulbere de pământ ars și pustiu.  Abia pe la sfârșitul lui August se îndură Cel de sus și trimise ploae.  Târziul Pulberea albă se prefăcu în glod negru, dar din inima pământului nu răsări nimic.  II.  Bătrânul Costan ședea pe prispă gânditor.  Luleaua, altădată neclintită din gură, o ținea rece intre mâni.  Cine se mai gândea acum la tutun!  Vitele îi răgeau de foame în grajd.  Vițelul îi pierise.  Chiril era dus în oraș cu un sac de porumb, doar va găsi în schimb hluji sau paie pentru sărmanele dobitoace.  Bătrâna se sguli in prag și cosea o cămașă; dar ochii ei se închideau și lacrime mari ca boabele de mă-rgele picurau peste pânza albă de in.  O femee tânără, o nepoată de a ei, cu doi copilași ce i se țineau de fustă, veni să-i ceară o strachină de mălaiu.  Numai o leacă, cât să facă o mămăliga.  Până s-o întoarce bărbatul, căci era dus și el cu vitele în târg doar le-o putea vinde.  Catelina se sculă și-i dete o strachină de făină.  Dar abia se așeză la loc, veni iar o vecină.  Galbenă, speriată, aducea un copil de un an, culcat pe brațe.  Se jelui că de o săptămână n-a mâncat nimic. . .  Nu mai au nici vite, nici tărâțe, nici coceni măcar!  Băr-batul n-a lăsat-o să vină mai de grabă, căci, spunea el, de va da lelea Catelina la toți, în curând se va goli și la la ea hambarul. . .  Dar acu — și arătă tremurând copilul — fețișoara lui frumoasă s-a uscat, e lipită de oase pielea, și gurița i s-a albit, nici să plângă nu mai poate, doar ochii cei negri, ce au rămas așa de mari în fundul orbitelor, și-i întoarce rugători.  — Dă-i lele Catelino, că moare copilul, moare de foame.  Catelina alergă iar la sacul cu făină.  — Dă-i, maică, dă-i fuga să mănânce!  Cum să lași copilul să moară. . .  să moară de foame!  vai, Doamne. . .  Dar vaetul se încinse, se răspândi și tot mai tare, mai sfâșietor, mai învierșunat se tângui:  — Mor de foame! . . .  Foame. . .  foame. . . .  foame! . .  Femei alergau înebunite pe uliți frângându-și manile, smulgându-și părul. . .  Copiii țipau in urma lor, galbeni, cu părul vâlvoi, cu trupșorul gol, uscat, plin de răni și de noroiu.  — Mamă. . .  mamă. . .  și mamele se întorceau, îi ridicau în brațe, îi sărutau în mângâieri nebune, desperate. . .  Apoi rămâneau de veci cu gura căscată, lipită de trupșorul iubit, rece prin care nu mai svâcnea sângele.  Bărbații fugeau îngroziți.  Nici unul nu rămânea în sat.  Alergau prin împrejurimi, ca fiarele flămânde după pradă.  Unii se întorceau, dar puțini.  Cei mai mulți nu se mai întorceau.  Hotarele erau mari și multe și pre-tutindeni bântuise aceiași secetă, aceiași foamete.  Primarii satelor făcură jălbi la stăpânire.  Dar stă-pânirea străină, dușmană neamului românesc, nu răs-punse decât într-un târziu.  Răspunse cu răutate, nu cu milă și cu părintească îngrijire.  Reaminti nenorocitului popor, sângeroasele lui răs-culări: numele lui Doja, pe ale în veci neuitaților Horia și Cloșca; și acum, ziceau slujbașii lui: Dumnezeu pedepsește poporul răsvrătit care ridicase mâna contra celor sus puși.  Românii plecară capetele.  Osânda era rostită.  Nu erau căi ferate, nici telegraf, nici chiar poștă sau alte înlesniri de comunicație întinsă: mureau cu sutele, cu miile, cum mor urșii în văgăunele stâncilor, neștiuți de nimeni.  Bătrânul Costan albise ca oaia, și Catelina se făcuse scundă și puțintică din voinică ce fasese.  Is-prăviseră de mult hambarul.  era iarnă.  O iarnă aspră, căzuse zăpadă multă și se lăsase în ger cumplit.  In sat nu mai erau decât ici și colo câteva suflete; copii, femei și moșnegi.  Chiril singur, dintre flăcăi, ascultase până acum de rugăciunile mamei sale și nu plecase.  — Unde să pornești acu pe ger? . . .  Unde să gă-sești de lucru?  și bătrâna cobora în beciu, scormonea în adâncul pământului și tot mai găsea câte un morcov, câte un cartof veșted, putred pe jumătate. . .  Apoi mai adunase Catelina frunze, flori de tei, de soc și tot felul de rădăcini, cari prindeau acu așa de bine.  Dar într-o zi Chiril nu mai putu răbda.  Se sculă înnainte de-a se lumina de zio.  Vorbi el ceva în murmur năbușit ca să n-auză bătrâna; apoi desprinse sumanul din cuiu, o straiță.  căciula de oaie peste urehi și toiagul.  — Să mă așteptați cu bine, taică. . .  mamă! . . .  Iși desfăcu brațele, și maică-sa îi căzu la piept plângând.  — Rămâi cu bine, mamă. . .  și lasă. . .  o să mă în-torc eu. . .  La marginea satului se opri: se uită îndărăt Ia casele pustii, îngropate în zăpadă, la holdele întinse, învelite, ca într-o pânză albă, strălucitoare de soare; — ce mormânt frumos, pământul!  Si s-a dus. . .  III.  șapte zile și șapte nopți, s-a tot dus Chiril fără să se mai uite îndărăt.  Pretutindeni se întindea acelaș lințoiu de zăpadă, aceiași pustietate. . .  Din când în când nimerea în câte vr-un sat, intra în câte vr-o casă părăsită să-și mai odihneasă su-fletul înghețat.  Iși făcea foc la vatră, o fiertură caldă, din rădăcinile ce i le pusese mumă-sa în traistă.  Apoi iar plecă grăbit, gonit de o fantomă hidoasă, un sche-let enorm cu ghiare lungi și ascuțite întinse spre el, gata-gata să-l apuce, să-l înhațe. . .  Fantoma morțiii!  Fantoma grozavă a foamei.  Intr-o seară ajunse într-o pădure.  Foamea îl chinuia, îl dobora.  Se așeză pe o buturugă, și se gândi: ce ar fi dacă s-ar culcă, cât e de lung, aci pe acest pat moale de mușchiu și frunze căzute? . . .  In pădure era cald și ciudat, nu mai era zăpadă!  Chiril își frecă fruntea și ochii.  Oare nu visează? . . .  In ce țară depărtată o fi?  Fi-va în vr-una din acele țări minunate unde-i veșnică priimăvară?  Sau e chiar raiul, pădurea aceasta frumoasă, cu copaci înalți și deși, unde nu-i vânt, nici fiare nu-s și nici o suflare rău-făcătoare?  O pri-vighetoare se auzi cântând.  „E imnul îngerilorˮ își zise Chiril, apoi închise ochii și adormi. . .  Nu departe era o stână.  Un câine mare, ce dormise liniștit cu capul pe labe, sări deodată, ca lovit și începu să latre, întâi încet, apoi tot măi tare, mai stăruitor, sgârăind cu laba ușa colibei în care dormea baciul și ciobanul.  — Ia vezi, Petre, de ce bate Dulău, de nu mai are pace?  Ciobanul își lo toiagul într-o mână, iar într-alta pușca și eși afară.  era lună plină și un cer înstelat. . .  Câinele îl apucă de suman și schiăună înetișor che-mând.  Petru se duse după el.  Ceva mai la vale, în pădure, întins jos, zări un om, căzut în nesimțire.  — Un om mort!  strigă ciobanul, apoi șueră de chemare.  Dar Dulău se gudura lângă Chiril și-i lingea mâi-nele.  Lucrul acesta schimbă numai decât părerea cio-banului.  Se aplecă mai bine spre omul lungit în frunze, își lipi urechea de pieptul lui și-i auzi inima bătând.  Ii pipăi capuul, brațele, tot trupul cel slab, pierit, dcte din cap, apoi îl ridică în brațe, ca fulgul de ușor și porni cu el spre stână.  Când își deschise ochii Chiril, baciul îi ținea făl-cile descleștate și ciobanul îi picură cu o lingură lapte dulce în gură.  — Făcurăm o pomană cu tine, biet creștin, grăi baciul, dar spune acum de unde ești?  Chiril se uită cu blândețe la oamenii aceștia buni, dar nu răspunse.  Graiul îi stătuse.  Abia se puse în picioare înspre primăvară.  Povesti atunci, cum plecase din spre Maramureș, unde eră foamete, să găsească de lucru și sâ se în-toarcă apoi cu hrană la sărmanii lui părinți.  Baciul dete din cap.  — De lucru?  Apoi nici pe aici nu prea este. . .  Pământul e domnesc și-l lucră iobagii.  Poate să treci dincolo de Orăștie, dela Deva in jos pe Mureș, acolo știu că-i țara mai slobodă și se duc și dela noi mulți de se întorc toamna cu bucate bune.  Chiril își lo rămas bun dela baciu, îi mulțămi pen-tru sfatul cel bun și pentru că i-a scăpat viața: Cel de sus să-i răsplătească!  Apoi o porni pe deal în jos.  Ciobanul îl duse până dincolo de pădure; îi vârî un caș și un mălai în traistă și răzimat locului pe toiag îl petrecu cu ochii pân-ce se pierdu în zarea depărtată.  — Să umbli sănătos, creștine.  și în ochii lui tineri, albaștri, luci ceva ca o lacrimă.  IV.  Chiril coborî dealuri, trecu văi, păduri, până ce sosi la Mureș.  Se opri încremenit și își scoase căciula.  Niciodată nu văzuse o apă așa mare.  și ce lin curgea!  Nici un vuet, nici o cădere zgo-motoasă nu turbura liniștea solemnă a râului larg întins între malurile înalte, drepte,ca tăiate in piatră albă.  Deasupra, cerul se întindea albastru, senin.  Jur împrejur căt ținea zarea 'nainte dealungul râului, holde cu grâu verde, grâul răsărit, iarbă mare și verde.  Verde!  Ce demult e de când ochii lui Chirii nu văzuse atâta verde.  Câmpul verde!  Se închină, se lăsă cu fața în jos, sărută pământul cu dragoste, cu dor, cu lacrămi calde și mari, lacrămi de credință și nădejde nețărmurită. . .  — O, Doamne, tu nu ne lași!  Ajută Doamne, ajută, să găsesc de lucru cât mai degrabă, să mă întorc acasă la biet taica și maica. . .  Auzea parcă, în liniștea sfântă a pământului, șop-tirile lor blânde, pline de evlavie și răbdare.  Simțea strângerea în brațe a mamei, cea din urmă, și privirea ei duioasă înnecată în lacrămi. . . .  Pironi ochii în de-părtare.  Oare vor putea ei să rabde atâta?  Ce-ar fi să se întoarcă acu chiar, cu bucățica de mălaiu și caș ce-i mai rămăsese in traistă?  Să-i scape de moartea de foame.  Chiril sări în picioare ca ars de un fier roșu.  Indesă căciula și fugi înnainte.  Fantoma înfricoșată îl gonea din spate.  șoptirile blânde se prefăcură în vaete, în scâncetul sfâșietor al morții.  'Nainte, 'nainte!  Mureșul se strâmtora între munți, păduri dese, se-culare, unde omul par-că numai acu de câteva zile, a pus piciorul.  O răcoare dulce se răspândea între cer și pământ.  Chiril văzu de pe mal o plută ce cobora repede încărcată cu lemne de brad.  Cum ar fi vrut să-i roage pe plutași să-l ia și pe el cu ei!  Dar nu îndrăsni să le facă semn.  și poate nici nu l-au văzut, căci erau departe, și nu se uitau spre mal.  Dar o lo la picior, până ce sosi, nu departe, într-un orășel mic, pe cari oamenii î-l numiră: Zam.  Aici prinse Chiril vorbă cu lumea.  Erau români voioși, sprinteni, cu plete negre și rumeni la față, cum nu văzuse nici odată până atunci.  Lucrau voinicește la scânduri, ciubere, albii și tot felul de lemnării, apoi plecau cu plutele încărcate în jos spre câmpie.  Chiril rămase uimit când unul dintre ei îi arătă banii și sacii de grâu și de porumb ce luase în schimbul lemnăriei.  — E bogăție acolo, îi spunea Pădureanul.  Pământul e gras și rodește întotdeauna.  Peste câteva zile Chiril plutea pe o plută, pe Mureș, într-acolo unde-i bun pământul și cu belșug dăruește pe acela ce cu stăruitoare dragoste îl muncește.  Zilele erau calde, nopțile senine și plutașii cântau:  Mureș, Mureș apa lină,  Floare în dalbină. . .  Munții și pădurile mari rămâneau departe și câmpul se întindea în dreapta tot mai larg, mai neted, mai mănos.  In stânga dealuri mici se înșirau cu bogate vii și pomi roditori; livezi îmbelșugate de pomi, cu cren-gile plecate, pline de rod.  De-a lungul Mureșului, șoseaua bătută cu pietriș, ca lespedea albă, strălucea.  Aci, aci. . .  Plutașii se opriră.  — Aci-i Radna, cea cu biserica vestită unde maica Domnului face minuni. . .  Dincolo Lipova, începe Ba-natul. . .  Chiril mulțămi plutașilor, apoi plecă înnainte.  La marginea unui sat o femeie îi eși cu cofa plină.  Purta broboadă neagră, trasă peste ochi; dar de sub broboadă pelița albă și rumenă a feței și doi ochi negri străluceau viu, în focul tinereței.  — Noroc, drumețe!  Chiril uită să mulțumească.  — Cum îi zice satului ăstuia?  — Mândruloc! . . .  — Mândru! . . .  Se priviră în tăcere.  Ea îi întinse cofa plină.  — Poate-i fi însetat.  — Mulțămim.  Femeia porni să plece, dar el o mai întrebă:  — Cum te chiamă?  — Anița.  Peste un an îi zicea „Anița lui Chirilˮ.  V.  Anița râdea în gând, un râs gădălitor ce-i umfla pieptul și-i îmbujora obrajii, de câte ori își amintea de întâlnirea cea dintâiu, cu Chiril.  Cum rămăsese el ca înfipt in pământ, cu ochii țintă in ochii ei.  — O fi pus cineva vrăji in calea noastră, îi zicea zvăpăiată, prinzându-l de mână.  Dar el își desfăcea încet mâna din mâna ei și se întorcea în altă parte, fără să zâmbească.  Munca câmpului era în toiul ei.  Pământurile Aniței, moștenite dela bărbat, rămă-seseră anul trecut mare parte nelucrate.  Cum ar fi putut ea, femeie singură, cu doi copilași în brațe, să-și mai vază și de arătură, de semănat și de toate câte trebuie la câmp?  Peste holdele de grâu a crescut iarba; porumbul și via rămăseseră toate nesăpate, moara cea noo de pe Mureș se oprise din pricina unor scânduri căzute din iaz. . .  Pustiire și necaz în toate părțile.  Rudele Aniței o îndemnaseră să se mărite după un gospodar din sat, să-și ia ajutor, stăpân.  Ea plânse, plânse.  — și atât!  Dar norocul i-a scos în cale pe acest flăcău.  și rudele, cum se porniseră alunei să murmure împo-triva „străinuluiˮ, au amuțit deodată, când au văzut cu ce râvnă și hărnicie se apucă Chiril de muncă.  In toamna dintâi a cules rodul de pe câmp — pome-turile, via, fânul; avea fân pentru doi, trei ani.  A îngropat apoi viia, a dres iazul dela moară, acoperișul grajdului, stricat rău în mai multe locuri; și când le-a văzut așa, toate în bună rănduială, a ieșit în mijlocul curții și s-a uitat în sus la cer.  Cerul era limpede, albastru, dar în sufletul lui nor — întuneric.  Cum o să spună acum Aniței că el avea să plece, că trebuia să plece?  O să aibă ea destulă inimă să-l asculte, să-l înțe-leagă, că nu mai poate răbda dorul de părinți?  și gândul greu nu-l mai poate purta, că ei au putut să piară în vreme ce el lucra pe pământ străin și trăia în belșug departe de dânșii, de oasele lor, de mor-mântul lor. . .  O să aibă ea destulă tărie și destulă dragoste să-l lase, și apoi să-l aștepte cu credință ca în Dumnezeu și în mântuirea sufletului nostru?  S-ar duce o clipă numai, doar să vază: mai trăesc ai lui?  O mână de ajutor să le dee, o mână de grăunțe pentru acel pământ sărman, ars și pustiit, ce-l lăsase departe sub mormântul zăpezii. . .  Oare înviiat-a câmpul?  și holdele din coasta dealului, oare cine le-a semănat?  De unde și cu ce sămânță?  Anița îl privea din fereastră, cum stătea el pe gân-duri, întunecat. .  Bătu în geam, apoi îi eși în cale cu brațele întinse, râzând.  Doo gropițe se făceau în obrajii rumeni și doo șiruri de mărgele albe strălu-ceau dintre buzele roșii.  — Vin' la masă, că-i gata.  O pâne caldă, mare și albă, despoiată de coaja arsă, un castron plin cu tocană de puiu, abureau odaia cu un miros plăcut.  Chiril gusta, nițel câte nițel, până ce se pomenea mâncând cu pofta omului trudit și amânând hotă-rârea gândului tăinuit, pe altădată.  Dar altădată Anița îi cosea o cămașă și-l chema mereu să-i potrivească gulerul, pumnarii. . .  Pregătea plăcinte de lăsatu secului. . .  O vacă sta să fete, porcul trebuia tăiat de Crăciun.  Cum o să strice bucuria Aniței? . . .  Cum o să o lase singură cu atâtea necazuri? . . .  După Crăciun se lăsă ger, lemnele trebuiau tăiate, vitele îngrijite; iar primăvara, — o, cine nu știe câtă nevoie ie de brațe vânjoase, brațe muncitoare, primăvara, în jurul unei mari și bune gospodării?  Când văzu zăpada topită intrată în pământ și de sub umezeala lui neagră răsărind colțișorii de grâu și iarbă verde.  Chiril își aruncă sumanul, își sumecă mânecile, apoi se repezi la lucru, ca un leu întărâtat ce simte sânge svâcnind în prada sa.  Ară pământul apăsând cu putere coarnele plugului și-l despică în ogoare adânci și largi.  Semăna, grebla, într-o zi cât alții în patru zile.  Apoi își făcea cruce, cu ochii întorși la cer, cerând milă, îndurare și ajutor dela Cel de sus.  După aceia plecă la vie.  O dezgropă, o legă, o săpă cel dintâiu dintre toți, cu aceiași râvnă arzătoare, cu aceiași credință reînoită în pământ și cer.  Bătrânii din Miniș și din Măndruuloc își clătinau capetele: oare toți vor fi așa oameni pe acolo prin țara Maramureșului?  Anița îl aștepta seara în portiță cu garafa plină de vinars, cu masa bună, întinsă în curte.  Sosise și vremea secerișului și secerătorii se întor-ceau veseli, cântând.  Se făcuse atâta grâu!  Spice mari, pline de rod, se aplecau grele, până în pământ, sub tăișul secerei.  Chiril umplu hambarele și podul casei se încovoia par-că sub povara belșugului. . .  — Acum, acum a sosit vremea, își zise Chiril în gând și chibzui întreg planul cum o să ducă acasă un car întreg, încărcat de grâne.  Cu ce bucurie o să-l vază părinții lui și tot satul îi va eși în cale cu mirare.  Se culcă pe pat cu fața în sus, cu capul înfierbântat, cu ochii mari deschiși.  Anița se aplecă spre el și-i șopti o veste. . .  Un fior cald trecu prin tot trupul lui, apoi închise ochii resemnat; acum tot mai mult ca oricând era legat aci.  In gând vedea încă pământul ars, țara lui pustiită, dar gemetele surde, vaetele asurzitoare se pierdeau tot mai mult în scâncetul stins al morții — în vecinicul întuneric al uitării. . .  Peste câteva luni Anița născu un băiat și-l bote-zară Stoe.  VI.  Mititelul stătuse tot timpul ghemuit în cămașa-i lungă, ascuns după sobă.  Cu obrajii înflăcărați de căldură, cu ochii mari, cu gurița întredeschisă, ca să poată auzi mai bine. . .  — Poftiți aci la masa mare. . .  Doamne, ce-a tre-buit să mai ajung!  era glasul mă-sei ce se tânguia.  Au intrat notarul, primarul și alți doi oameni cu protocoalele mari și le-au întins pe masă.  Notarul se așeză pe un scaun, iar femeia rămase în fața lui, ne-mișcată în rochia ei cernită, cu broboada neagră trasă peste ochi.  — Nu-i nimic, nevastă, acum așa-i legea, trebuie să scriem la carte tot ce a rămas dela bărbatul tău.  — Bietul Chiril!  — Dumnezeu să-l ierte!  La amintirea numelui Chiril, Anița se făcu galbenă ca de ceară și ochii i se umplură de lacrămi.  — Nu știu din ce i s-o fi tras. . .  Că numai cât îl vedeam cum slăbește, se prăpădește, zi de zi, an cu an. . .  Până când într-o seară, după ce cosise fânul din livadă, se culcă ostenit și nu se mai sculă. . .  — Păcat de el, om muncitor.  Notarul scoase de după ureche o pană de gâscă și o înmuie într-o sticlă de cerneală.  — Ce avere a mai rămas afară de vie, bucate și acareturile casei?  Nimeni nu-i răspunse.  — Ce pământuri?  Unde și câte pogoane?  Anița se uită la oameni și oamenii la dânsa.  — De ce nu răspundeți?  întrebă notarul.  — Apoi, fiindcă Chiril al Aniței n-a avut pământ.  A fost pribegit de pe alte locuri. . .  — Toată averea a fost rămas dela bărbatul cel dintâiu al Aniței, dela Dumitrie Culi. . .  — Copii au rămas dela Dumitrie Culi?  — Doi, sunt mărișori acum.  Ii ține moșu lor.  Culae bătrânul.  Notarul rămase câtva timp gânditor.  Ceru din nou să i se spună unde și câte sunt pământurile, cât e de mare viia și celelalte bunuri cât prețuesc?  Le scrise pe toate în protocol, îl puse pe primar să adeverească cele spuse de oameni făcând cruci în loc de iscălituri și punând alături pecetea primăriei.  — Averea stăpânită până acum de tine, nevastă, și de bărbatul tău, e toată a copiilor rămași dela acela a cui a fost pământul.  Tu nu mai ai nici un drept asupra averii, fiindcă ai fost măritată a doua oară.  Anița rămase aiurită.  — Chiril a dres moara, viia, pământurile. . .  A muncit șapte ani. . .  — La averea altuia.  — Ce să-i faci?  — Sunt copiii tăi, Anițo.  Anița întinse mâinile și glasul îi tremura.  — Dar Stoe?  Stoe, ochii și sufletul lui Chiril, lui ce-i rămâne?  — Nimic.  — Nimic?  Din toată truda lui, din tot necazul tras din greu cu sudoarea feței, cu istovirea puterii și a vieții sufletului său? . . .  Nimic?  Anița se lăsă pe un scaun cu fața între mâini. . .  Notarul își adună protocoalele.  — Rămâi cu bine, nevastă, și lasă, e bun Dumnezeu!  Oamenii deteră din cap.  — De ce ți-ai legat și tu capul cu un străin. . .  Dumnezeu să-l ierte!  Apoi ieșiră.  Anița sări și încuie ușa.  Iși smulse broboada din cap și părul și pieptarul de pe piept și pumnarii dela cămașă, și mâinile și le frânse. . .  Putea să se bocească acum în voie, n-o mai auzea nimeni, n-o mai jeluia nimeni.  Se trânti pe pat cu capul în pernă.  Copiii cei mari se înstrăinaseră de ea.  Nu mai avea pe nimeni. . .  Stoe eși încet de după sobă și puse mâna pe brațul ei.  — Maică. . .  Ea sări din pat, îl ridică în brațe și-l purtă prin casă strângându-l la piept și sărutându-l cu infocare.  — Stoe, Stoe, dragul mamii.  noi n-avem nimic, nimic. . .  ,Nici o bucățică de pământ!  Mititelul își lăsă capul pe pieptul ei, prinse a plânge și el.  Dar în căpșorul lui înfierbântat începu a vui o moară, vântul legăna holdele de porumb și lanurile de grâu cu spicul de aur și livezile înflorite și pomii cei frumoși din grădină. . .  Cum?  toate astea nu-s ale lui?  Cine o să i le ia?  Prin ce minune?  Nu înțelegea copilul.  Nu i s-a spus de atâtea ori că toate-s dela Dum-nezeu?  Cum o să vină el de sus, să le ridice de aci, să le dea fraților și să le zică: na, tot e al vostru și al lui Stoe nu-i nimic.  Cum?  El mâine n-o să se mai joace prin ogradă, n-o să mai mângâie vițeii?  și bucățica de pământ cine avea să i-o scoată de sub picioare? . . .  Gândurile astea îl amețiră și căpșorul mic se lăsă tot mai greu pe pieptul mamei înapoind blajin și încre-zător mângâierile ei, până ce adormiră amândoi.  In ziua următoare Anița adună toate hainele bă-iatului, le curăți și le spălă frumos în apa lină și albă a Mureșului, apoi se îmbrăcă și ea de sărbătoare, zise să pună caii la trăsură și o porni spre oraș.  Stoe se cuibări în poala ei și cu instinctul copiilor deștepti îi șopti drăgăstos:  Du-mă, mamă, du-mă la școală.  VII.  Slăbuț și mititel, Stoe se oprise lângă ușă învâr-tind căciula între mâni, în vreme ce mumă-sa se înțe-legea cu d-nu învățător.  Pricepuse atâta femeia, din ceea ce-i spusese învă-țătorul, jumătate pe ungurește, jumătate pe românește, că Stoe fusese primit, dar că n-avea să-l mai cheme Stoe al lui Chiril, că, zicea învățătorul, „asta nume nu frumos”, ci-l botezase cu un nume unguresc pe care dânsa îl și uitase din clipa ce-l auzise.  Se isprăvise cu înscrierea și Anița tot mai sta locului.  Ce mai voia?  Invățătorul se uita la ea lung, întrebător.  Intr-un târziu, Anița se hotărî.  Cu vorbe îngânate, cu ochii în pământ, se rugă frumos de d-nu învățător să aibă răbdare cu Stoe, până o pricepe limba, să nu-l bată de nu va ști ceva, căci destul l-a pedepsit Dum-nezeu când i-a luat pe tatăl său. . .  Invățătorul își netezi barba albă, tremură puțin din cap, apoi se uită spre ușa de unde copiii începură a da năvală în școală.  Anița eși.  Dar afară trebui să se razime de zidul ce împrejmuia clădirea, atât i se făcu de întuneric naintea ochilor.  Oare bine va fi?  — In străini. . .  Stoc al mamii.  Ii găsise o gazdă, o femeie bună, ceva rudă depăr-tată cu dânsa.  Dar lelița Maria nu avusese niciodată copii.  ști-va ea cum să-l îmbrace să nu răcească, seara să-l spele pe picioare, să-i așeze perna la căpă-tâiu, mâinile la rugăciune și cum să-l îmbiie la mân-care, copilul plăpând din fire?  Fi-va el destul de cuminte să nu se dee biruit de dorul de acasă?  și dacă s-o bolnăvi copilul și-o veni noaptea sufletul lui Chiril, să-și vadă odorul, și l-o găsi singur, înfrigurat și prăpădit, nu s-o gândi tată-său să-l ia cu el in lumea cealaltă unde poate-i mai bine și mai lesne decât aci?  — In străini. . .  O, Doamne, ce să fac, ce să fac? . . .  Se târî pe lângă zid și se așeză pe un buștean, căci picioarele n-o purtau mai departe.  Cu capul plecat pe genunchi se gândi: n-ar fi oare mai bine să se în-toarcă de pe acum, să ia copilul în brațe, să-l ducă acasă, acasă. . .  Dar Stoe n-avea casă. . .  Frații lui vitregi, întărâtați de rude, dușmăneau copilul „pribeaguluiˮ, îl băteau, și-l goneau, la orice vorbă, să se ducă acolo în țara lui, de unde a venit tată-său și acolo să-și caute dreptul și pământul. . .  Dar unde?  Unde să plece ea atâta drum, să treacă atâta pământ și apă, până în fundul Maramureșului? . . .  și dacă totuși ar încercă?  Cum venise Chiril, plutind pe Mureș?  Dar dacă ar găsi și ea o luntre, dincolo de Radna, și niște oameni buni cari să o ia, să-și ducă copilul orfan în țara lui, în pământul lui?  Anița se ridică, își șterse ochii și se întoarse spre școală.  Da, da, avea să-și ia copilul, să-i spună că-i găsise o cale mai bună și mai temeinică spre noroc decât școala. . .  Pământul, pământul strămoșesc cu apele lui, cu fântânile lui și cu isvoarele lui de belșug și de fericire. . .  Ii vede în gând, cum îi tot vorbise Chiril de ei, pe moș Costan cu barba-i lungă, pe lelea Catelina cu brațele deschise primind pe nora și nepotul lor. . .  Un zgomot de vijelie ca roiul de aibine ce ese din știubeiu: eșeau copiii din școală, chiotind, râ-zând, asvârlind mingile peste capete și rostogolindu-se sburdalnici, veseli prin pajiștea verde din curte.  Unde o fi Stoe?  Iată-l ținându-se de gât cu unul, ceva mai mare decât dânsul.  Ochii îi străluceau de mulțămire.  — Uite, mamă, Ilie.  Anița îi mângâie pe obraz, pe amândoi.  — V-ați găsit tovarăși. . .  Ilie, oacheș și vioi, răspunse numai decât:  — El n-are tată, eu n-am mamă.  Stoe contino:  — și ne-am prins frați de cruce.  Pe Anița o înecă iar plânsul.  — Să trăiți, să creșteți mari, dragii mei. . .  In poartă, bătrânul dascăl o bătu peste umăr:  — Bun, bun băiat al dumitale. . .  și contino iar în graiul lui împiestrițat, făgăduind că o să scoată din el om, „domn mare fi din elˮ.  Din clipa aceea, Anița se împăca cu gândul străi-nătății.  Nu se mai duse să caute luntre ca sa plece în țara lui Chiril.  Prinse de mână băiatul și îl duse la gazdă.  Ii potrivi frumos patul cu velință aleasă, adusă de acasă, cu pernă de puf și cearceafuri albe ca zăpada.  Ii arătă hăînișoarele curate, așezate în ladă, traista cu merinde, îl sărută pe frunte, lung, apăsat, fierbinte, cum îi era sufletul și privirea, dornică de ochișorii lui limpezi, de fețișoara lui albă și de gurița lui întot-deauna zâmbitoare. . .  Apoi s-a dus acasă.  Stoe rămase în poartă, până ce se perdu căruța în colbul gros al șoselei și până ce se limpezi apoi ori-zontul din nou: o manta întinsă, verzue, cu un guler alb și pete mari mohorâte cari se făceau din ce în a mai negre. . .  In dreapta, dealurile cu vii i se păreau niște căciuli enorme și căsuțele cu geamuri străluci-toare tot atâtea ochiuri misterioase, pline de taine. . .  Cine o fi șezând acolo?  Ce de case!  Aștepta să iasă caii cu aripi, zmeii, ca în basme, când lelița Maria îl trezi și-l chemă să se culce.  Nu-i ridică perna la căpătâi și nu-l puse să zici rugăciunea.  Dar copilul se vârî cu capul sub plapumă și se întâlni în gând cu Ilie, — alergară împreună până sus, sus pe dealuri, aproape de Dumnezeu. . .  Acolo, dascălul bătrân, cu barba albă, îl scoase la o tablă mare și-l puse să facă cu creta linii drepte și să numere: unu, doi, trei, patru. . .  Copii cântau în cor, un cântec frumos, din care n-a înțeles nimic.  Dar un cuvânt i-a rămas întipărit în suflet și-l repeta mereu: Iezus, Iezus!  Patul începu să se clatine și Stoe plutea prin văzduh departe, departe, sus, tot mai sus, și pământul se pierdu sub picioarele lui. . .  VIII.  era într-o Vineri, zi de târg, la Arad.  Larma și îmbulzeala orașului amețiseră cu totul pe Anița.  Incepuse toamna, zilele urâte.  O ceață deasă învă-luia într-o umezeală nesănătoasă casele cu caturi, mo-horâte, și stradele întortochiate, negre de noroi și pa-vate cu niște bolovani enormi, de cari biata femeie se împiedică mereu.  Stoe mergea alături de ea, îngândurat, călcând tot în vârful pietrelor.  — Unde să o găsim, Doamne, în atâta lume?  oftă ea în cele din urmă, desnădăjduită.  — Pe cine, mamă?  — Ulița Pescărească.  Zice că-i nainte, drept lângă Mureș.  Dar eu aci nu mai văd Mureșul?  și se opri aiurită in mijlocul unei piețe imense, pline cu vite, cu căruțe de grâne, lemnării și tot felul de legume și pometuri.  — Aci te pierzi mai rău ca într-un pustiu, oftă Anița.  Intr-un târziu, ca din pământ, iată în sfârșit Ilie!  Râzând de zăpăceala lor îi duse în ulița Pescărească, unde găzise gazdă.  Lelea Sida, gazda, nu semăna nici ea cu lelița Maria, cum nu semăna nimic aici cu cele din Ghioroc.  Gălăgioasă și grasă, cu ochii mici, privirea ascuțită, puse mâinile pe șoldurile-i late strânse într-un șorț albastru, ce miroseaa a pește și porni înainte ca să le arate paturile.  In odaia din față erau șase, iar în cea din curte patru paturi.  Anița stătu să aleagă unul pentru Stoe, și pipăia salteaua cât e de moale, cu amândoo mânile, în vreme ce Ilie, singur, lăsat de capul lui își alesese patul și acum își rânduia desagii și lădița cu cărțile sub pat.  Stoe ceru patul de lângă al lui, și Anița cu inima strânsă de grije se întoarse la han ca să-i aducă și ea lucrurile.  Totul i se părea acum iar greu, neînchipuit de greu. . .  Cum o să răsbată băiatul prin atâtea căi întunecate?  La gimnaziu, directorul, un popă catolic înalt, în-cruntat, în haina-i lungă neagră, îi privi peste umăr.  Cine erau acești copii de olahi, îndrăzneți, cari ve-neau de acolo din satele lor, în țundrele lor, și cu-tezau acum și ei să bată la poarta templului științei?  Se urcă pe catedră, ca un suveran pe tronul lui, și examină hârtiile pe cari Anița le întinsese cu mâi-nile tremurătoare. .  Certificatele erau eminente, iscă-lite de un învățător ungur și numele băeților ungurite. . .  Nu puteau fi respinși.  Cu prețul câtor-va năfrămi de mătasă, din vremuri bune, și al câtor-va valuri de pânză subțire de in, cu meșteșug țesute, Anița cumpără lui Stoe haine negre.  Ilie însă rămase în țundra lui.  Nici o fibră nu se mișcă în fața lui ca de bronz, când apăru în clasă, între chiotele colegilor unguri cari începură să strige la dânsul: „olah, țundraș olahˮ!  Stoe mai simțitor, albise ca varul.  Dar profesorul intră și ascultară cu evlavie cea dintăiu lecție din latinește. . .  . . .  In desagi aveau fasole, brânză, slănină, și Lelea Sida le gătea de mâncare pentru doi zloți pe lună.  Seara, după ce-și făceau temele, amândoi la aceiași lumănărică de seu, eșeau la plimbare.  Felinarele rare arătau orașul obscur, misterios; și totuși măreț părea în mintea lor.  Stoe se gândea la Veneția, despre care citise câteva file căzute dintr-un roman.  Casele mohorâte, închise și tăcute dimprejur, piața enormă și biserica Minorităților, alături cu clă-direa sinistră unde-și trăiau închiși călugării viața lor tăinuită, enigmatică, și sunetul pătrurizător al cea-sornicului din turn ce bătea regulat, sonor, ora și sfertul, în tăcerea ca de mormânt a pieței deșerte — erau pentru dânsul icoane și glasuri ca dintr-o altă lume.  Din când în când câte un trecător trecea pe dinaintea celor doi prieteni, întorcând capul cu mirare la dânșii.  Apoi grupuri de tineri veseli și fetițe ce se duceau la școala de dans și al căror râs vioiu deș-tepta în sufletul lui Stoe un ecou melancolic, până se perdea în tăcerea rece, grea și monotonă!  a nopții. . .  La intervale rare, se auzea strigătul prelung, tără-gănat, cavernos, al paznicului de noapte și lovitura puternică a toiagului de caldarâm:  — Păziți de foc și de apă!  — Opt a bătut ceasul!  O figură subțire, mlădioasă, învelită toată într-un șal purpuriu se strecură pe lângă Stoc și-i atinse puțin umărul.  Copilul se strânse mai tare de brațul tovarășului său.  — Haidem acasă.  Acolo nu se mai auzeâa decât murmurul lin al Mu-reșului în jurul plutelor goale, legănate de țărm. . .  Câte o stea, stelele mari, răzbeau printre nori și licăreau pe întinderea abia încrețită a apei; abia se zăriau căsuțele mărginașe, podul și siluetele turnurilor cetății de peste mal.  O fortăreață puternică era acolo, cu parapete înalte, șanțuri adânci, porți nebiruite.  Ce păzesc ele?  Pentru cine sunt făcute?  Stoe își aduse aminte de câte auzise despre cătanele prinse cu funia de prin păduri, ținute în lanțuri, bătute cu vergi peste trupurile goale, până la sânge. . .  Ilie îi povestea de războaie cu turcit, de popoare păgâne, de romani, de daci, longobarzi, avari, huni și unguri, lucruri pe cari nu le învățase la școală, dar le știa el dela alții.  . . . Stoe  asculta fără să clipească.  — Pentru ei sunt făcute dar șanțurile  — D-apoi!  — și când o să mai vină?  — Cine?  — Barbarii.  Ilie râse cu superioritate.  — De unde să mai vină, dacă sunt aci.  Nu înțe-legi?  Din toți barbarii aceia, s-au făcut unguri.  Stoe rămase cuprins de groază.  — și sfinții părinți?  — Nu; ei sunt creștini, au făcut biserici ca la Roma, și vorbesc latinește.  Rămăseră muți.  Ochii obosiți li se închideau peste întinderea fumurie a malurilor deșarte și mintea li se pierdea în probleme nepătrunse.  IX.  Innalt, cu capul plecat, cu umerii lăți aduși puțin înnainte, Ilie se ridică în bancă.  Toate privirile se îndreptară spre el.  Nimeni din toți cei cari dimpreună cu el terminau liceul nu răspunse cu atâta căldură și pătrundere.  Ochii lui mari, negri, luceau ca de foc magnetic, și călugării, solemni în ținuta lor de sărbătoare, își încrețeau frun-țile.  Il cunoștea, fiecare in parte, și-i puneau cele mai grele întrebări.  Ilie Crișanu — chörösi Ileș, cum îl numeau ei, — rămase biruitor.  Limpede, elocvent, desfășura proble-bele cele mai încurcate, temele cele mai complicate.  Profesorul de latină întărâtat, îl contrazicea într-una.  Ilie nu ripostă, dar la o întorsătură fericită a frazei, reveni asupra acelor controverse și atunci răspunsul lui nu mai fu examenul unui elev, fu o prelegere, o con-ferință întreagă rostită într-o limbă aleasă, cu o voce sonoră ce umplu sala de răsunet.  Cită la sfârșit câteva versuri din Orațiu și stârni o adevărată furtună.  Dintr-un colț al sălei se auzi un: bravo, puternic.  Murmure de admirație acoperite de altele de ciudă întrerupseră pentru un moment ordinea disciplinară, altădată cu sfințenie respectată.  — Cine-i acel „olahˮ?  — De ce portă țundră?  — Copil de slugă!  E nemai auzit! . . .  Conții și baronii se uitau cu grije la fiii lor, cu toții strâmtorați și rușinați în hainele lor de catifea cu șireturi bogate.  Directorul învârtea nervos pana-i de gâscă între de-gete, ceru silentium, apoi rostindu-și cuvântul de închi-dere pentru ziua aceea, se ridică.  Peste trei zile, aceiași sală vuia de bucurie.  Elevii își luau certificatele.  Ilie rămase o clipă ca un stâlp de piatră, și sprân-cenile lui groase se încruntară. . .  Fusese clasificat printre cei mediocri.  și Stoe, care învățase zi și noapte alături de dânsul, cu acelaș zel, luase o notă încă și mai slabă. . . .  Mai puternic decât toți, Ilie își făcu loc prin mul-ime.  Stoe se lipi de el și eșiră.  Doi frați Popovici din Miniș și Ciurea, nepotul episcopului, îl strigară pe nume, ungurește, și-l opriră ca să-i spună că trebuie să protesteze, să meargă până la împăratul. . .  Ilie dete din umeri, strânse pe Stoe de braț și o luară înainte, fără să-i mai asculte.  Acasă Ilie se trânti pe pat cu palmele peste frunte, în vreme ce Stoe se plimba prin casă intr-un sbucium chinuitor.  Mintea lui nu putea să coprindă, pentru ce atâta cruzime?  Se gândea în sufletul lui la toată ocara, la asupririle și nedreptățile îndurate în toți acești ani lungi și istovitori de muncă și de răb-bare.  Pentru ce?  Noi să suferim înfrângeri, rușine, umilire. . .  Ei să-și bată joc de talentele noastre, de mintea și de silințele noastre. . .  Se lăsă pe pat lângă Ilie, cu capul peste pieptul lui și izbucni în lacrămi.  Ilie sări în sus tulburat, eșit din fire.  — Ce faci tu? . . .  Il ridică și-l privi în față aspru.  — Păcat.  Te credeam mai cu inimă.  Păcat de vremea pierdută cu tine. . . .  știi ce-ți zic eu ție, Stoe?  Stoc își șterse lacrămile și se uită întrebător Ia dânsul.  — Mâine când o veni mumă-ta să te ia acasă, des-bracă hainele astea, ia-ți iar țundra și du-te la stâna lui frate-tău de-i păzește oile. . .  Mult mai bine va fi acolo, decât pe calea pe care ai pornit.  — și tu?  Ilie râse, un râs superior, sigur de sine.  — Eu, eu nu plâng. . .  Pe mine nu mă sperie ei. . .  Făcu câți-va pași în jos și în sus, apoi oprindu-se din nou în fața lui Stoe, îl privi fix și-i zise încet, ca și când i-ar fi descoperit o taină mare:  — Ai văzut tu acolo, toată adunătura aceea de maimuțoi îmbrăcați în șireturi și cu pinteni? . . .  Să știi dela mine, mă, că la toți aceia o să le punem noi odată piciorul pe grumaji. . .  Stoe se uită speriat împrejur.  Dar nu era nimeni.  Lelea Sida căută de zor un pește viu care o lovise peste mână și apoi îi scăpase prin tindă.  Băeții chefuiau în curte la o masă.  Ilie se aplecă sub pat și își scoase lădița cu cărțile.  — Vezi tu aici. . .  Am găsit astea, care-s scrise aice de mine, la un băiat din seminariu într-o carte, o istorie veche, abia i-am ghicit slovele, scrisă de unu șincai. . .  Ungurii l-au prigonit, l-au omorât, dar el a scris!  și acum o să știm și noi cine suntem. . .  — Cine?  — Urmașii marilor romani, domnii și stâpânitorii lumii.  Suntem noi, Stoe.  Tu și eu și toți în a căror vine curge sânge de român.  Traian ne-a adus din Roma și ne-a făcut domni peste, țările astea biruind pe Daci. . .  Ungurii nu ne învață istorie adevărată Stoe, ca să nu ne deșteptăm că ei ne-au furat țara și ne-au jefuit.  Ei umblă acum să ne răpună în chinuri, stor-când picătură cu picătură sângele din noi. . .  Tu nu știi ce vor ei!  Ilie împătură și reașeză cu sfințenie filele de hârtie pe cari le ținuse până acum ridicate în mână; apoi scoase altele. . .  era o archivă întreagă de ziare, re-viste și broșuri tipărite unele la Brașov, altele chiar în țară. . . .  Cum au ajuns ele până la Ilie?  Stoe nu îndrăzni să întrebe, atât de mare și minunat i se părea în acest moment omul acesta, care fusese până ieri tovarășul lui de școală și de suferințe.  Gazete, cărți, broșuri, — românești!  — Unele tipă-rite chiar cu litere latine, pe cari le putea citi și le înțelegea.  Dar ce înțelegea, Doamnei Ilie spusese adevărul: Românii nu erau un popor mic, nenorocit, ca țiganii sau ca ovreii, după cum erau batojcoriți, — ei sunt un neam mare, vechi, și glorios, care nu trebue să se lase, care trebue să lupte, să învingă, să fărâme lanțurile. . .  Erau acolo îndemnuri la o noo reînviere pentru români, fierberi de idei mântuitoare. . .  Povestiri de vitejii străbune, cântece și imnuri pline de iubire și slăvire de neam, înflăcărate de o pasiune puternică, înălțătoare, în cari focul clocotea ca într-un vulcan ce aruncă scântei, gata să izbucnească în flăcări vii, atotcuprinzătoare. . .  Ilie veghea în picioare și Stoe citea. . .  Anița îi găsi dimineața cu ochii deschiși, înflăcă-rați, cu boabe mari de nădușeală pe frunte.  X.  Ca o melodie divină de fanfare cerești răsunau în sufletul lui cântecile și poveștile din acele cărți și bro-șuri, grămădite pe masa din naintea lor.  Nici nu observă pe mumă-sa care se apropiase cu sfială de dânsul.  Mintea lui plutea în alte împărății, peste va-luri luminoase.  Anița ridică, speriată, șuvițele de păr umed de pe fruntea lui albă, îl pipăi de nu arde cumva. . .  și privi cu teamă, și cu o iubire nemărginită, în ochii lui mari, duși de pe lumea asta.  — Stoc, dragu mamii, ție nu ți-e bine. . .  El o depărtă încetișor.  — N-am nimic, mamă. . .  Du-te numai acasă și la-să-mă fără nici o grijă.  Anița rămase încremenită.  — Tu nu vii cu mine? . . .  Glasul ei tremură și din privirea-i pătrunzătoare grăia atâta grijă, atâta durere adâncă, încât Stoc șovăi o clipă.  Ar fi vrut să o cuprindă în brațe, pe mama lui iubită, să-i sărute mâna. . .  Dar o putere mai mare îl ținu țintuit, cu ochii la umerii nalți ai lui Ilie.  — Nu mă duc, mamă.  Nu pot. . .  nu mai sunt copil.  Anița își plecă trist capul.  Doisprezece ani a trăit cu sufletul întreg cuprins de clipa asta. . .  Doisprezece ani a muncit zi și noapte să-l vază aci, ajuns om, „domn! . . . ”  Doisprezece ani a bătut drumurile, de multe ori pe jos, cu desagii grei în spate aducând merinde și câte ceva de vânzare ca să scoată bani pentru el. . .  și acum când se gân-dise să-și găsească copilul vesel, trecut peste greu, să-l strângă la inima ei plină de bucurie, să-i pof-tească noroc, viitor mare. . .  să-l ducă acasă în triumf și să-l arate pe la rude, cât a crescut de înalt, subțire, frumos, învățat, — îl găsește trudit, schimbat.  Spoise prin casă, făcuse plăcinte.  Paștile n-ar așa de sfinte!  . . . și  acum se întorcea singură, ghemuită pe un mă-nunchiu de paie, în fundul căruței, unde era să fie așezată lada lui cea noo, vopsită cu flori de crini galbeni și albi.  Ce jale sfâșietoare! . . .  Nu mai avea copil!