RADU ANGHEL  CĂPITAN DE TALHARI  NUVELA  DE  N.  D.  POPESCU  ILUSTRATA CU PATRU GRAVURI  BUCURESCI  EDITURA LIBRĂRIEI H.  STEINBERG  STRADA GABROVENI No.  10.  1903.  Depositul H.  STEINBERG  Amazoana de la Rachova  Boerii haiduci, Ilustrat. . . . . . . . . . . . . . 4 - a  „  Bolbocean haiducul, ilustrat. . . . . . . . . . . .  l-a. „  Botezul dc sânge, ilustrat. . . . . . . . . . . .  5-a „  Bujor Haiducul, ilustrat. . . . . . . . . . . . . 3 - a  „  Căpitanul Buzdugan, ilusțrat. . . . . . . . . . .  2-a „  Carte de basme, ilustrată. . . .  V. - . . . . .  2-a „  Chira Chiralina, ilustrată f. . . . . . . . . . .  l-a „  Codt eanu Haiducul, ilustrat. . . . . . . . . . . .  2-a „  Constantin Brâncoveanu, ilustrat. . . . . . . . . 2 - a  Corbea haiducul, ilustrat. . . . .  i-a  Corbea în Inchisdre, ilustrat. . . . . . .  . . . .  l-a  Drama din str.  Sevastopol, ilustrată. . . . . . . .  2-a  Fata de la Cozia, ilustrat. . . . . . . . .  2-a  lancu Jianu Zapciu, ilustrat. . . . . . . . . . . . 3 - a  lancu Jianu Haiducu, ilustrat. . . . . . . . . . .  3-a 1  Gealep Costea, ilustrat. . . . . . . . . . . . . .  l-a „ 1  Golea Haiducu, ilustrat. . . ;  j. . . . . . . . .  l-a r 1  Gruia Grozăveanu, ilustrat. . . . . . . . . . . . l - a  1  lovan Iorgovan, ilustrat. . . . . . . . . . . . . l - a  „ 1  Istoria Hesbelulului Româno-Turc. . . . . . . . .  3-a „ 4  Junețea lui Mihaiăyițștți ilustrată. . . . . . .  2-a „ 1  Maria Putoianca, ilustrata. . . . . . . . . . . . .  3-a „ 1  Moartea lui Golea haiducu, ilustrată. . . . . . . l - a  1  M6rtea lui Radu Anghel, ilustrat. . . . . . . . . . 4 - a  „ i  M6rtea lui Brâncoveanu, ilustrat. . . . . . . . . .  3-a „ 1  Păunașu codrilor, ilustrat. . , .  l-a „ 1  Primul Rănit, ilustrat. . . . . . . . . . . . .  2-a „ 1  Prisouierul de la Plevna, ilustrat. . . . . . . . . 4 - a  „ 1  Radu Anghel, ilustrat. . . . . . . . . . . . . . 3 - a  „ 3  Ffâsboiul dintre haiduci și Ruși, ilustrat. . . . . .  l-a 1  Sentinela de la Grivița. . . . . . . . . . . . . .  2-a 1  Stânilă Viteazu, ilustrat. . . . . . . . . . . . . l - a  „ 1  Tonaa Alimoș, ilustrat. . . . . . . . . . . . l - a  „ 1  Vulcan Haiducu, ilustrat:. . . . .  i-. l - a  „ 1  și vor eși Vn curfnd succesiv i  Alexandru Lăpușneanu, ilustrat. . . . . . . . . . . . . . . 1  Epoca Fanarioților Ardealului, ilustrat. . . . . . . . . . .  8  Mihai Vitezul domn al Moldovei și al țerei Românescl ilustrat 3  Mihnea cel reă, ilustrat. . . . . . . . . . . . . . . . . . 1  Mircea cel bătrân, ilustrat. . . . . . . . . . . . . . . . . . 1  Moartea lui Mihai Viteazu, ilustrat. . . . . . . . . . . . . 1  Moscenitorii Ini Radu Negru, ilustrat. . . . . . . . . . . . 1  Postelnicu Constantin Cantacusino, ilustrat. . . . . . . .  1  Radu al IIMeț cfmjno”” ediția! noo ilustrată. .  . . . . 1  Radu Negru și descălicătoarea, ilustrat. . . . . . 1  'Radu Vodă de la Afumați, ilustrat f. . . . . . . . . . . . 1  ștefâa Vodă cel mare, Uiistrat/ 1/  RĂFUIALĂ DINTRE TOVARĂȘI  Acei iubiți lectori care au citit nuvela întitulată: Radu Anghel cunosc antecedentele acestui trist erou al nuvelei noastre și faptele săvârșite de el mai înainte d-a se reînturna în satul seu natal și d-a se restabili într-insul.  Acum e timpul să spunem și aceia ce i s-a mai întâmplat sau a făcut după instalarea sa.  Radu devenise cârciumar; ce zic e ?  hangiu mare și cu dever mult; cârciuma sa ajunsese un vad foarte bine căutat nu numai de concetățenii sei, dar și de un mare numer de drumeți; și afacerile începură să-i meargă de minune, căci fostul volintir și fostul fratele Rafail era un om bătalnic, bun de gură, filotim, îndatoritor, plăcut și chiar mucălit la vorbă; pe lîngă aceasta era și iscusit în învârtirea negoțului, astfel că nimeni nu eșia din prăvălia sa nemulțumit.  Sta el în satul seu liniscit și-și vedea de comerț de nimeni turburat, pentru că pe atunci nu era serviciu postal regulat, telegraful abia funcționa în câteva orașe principale, șiosele abia se făceau pe ici pe colo între distanțe scurte, diligența umbla numai între Bucuresci și Brașiov, căruciora de olac circula numai pe drumurile cele mari și numai pentru ca să transporte obraze mari și înnalți funcționari, și despre drumuri de fier nici pomeneală nu era, astfel că comunicația între distanțe mari se făcea cu mare anevoință și în unele sezoane devenea chiar imposibilă.  P-acele vremuri omul se spovedea, se grijea și-și făcea adiata când era nevoit să se ducă din București până la Craiova sau Brăila, și-și lua rămas bun de la rude și prieteni ca în ajunul cine scie cărei expuneri primejdioasă, și orice călătorie era privită ca un pas d-o gravitate excepțională.  Credea bietul om că se ducea la capotul lumii atunci când pleca la Ploeșci, la Târgoviște, la Pitesci, ori la Giurgiu, la Călărași, sau la Buzău.  Cât pentru defileurile munților, ele erau considerate ca nisce adevărate repuneri de cap.  Fiind comunicația pe atunci atât de anevoioasă, cred că nu ve va prinde mirarea aflând că Radu a stat în satul lui peste un an, după ce se stabilise în el după comiterea atâtor crime, fără să fie supărat sau turburat de cineva.  Așea putea pe atunci să stea în țara Românească criminalul cel mai primejdios, nu numai un an dar și mai mult, chiar într-un sat de munte populat și ades visitat de trecători veniți din depărtare, și hoțul putea să umble pe ici și pe colo după afacerile comerciului lui fără, ca să se întâlnească vre-o dată cu vre-unul din complici sau din victimele sale.  Așia dar Radu petrecea în sat ne supărat de nimeni, își făcea în ticnă treburile, își vedea de afacerile sale care prosperad din zi în zi, și se bucura în linisce de stima și de considerația consătenilor săi care-l prenumărau în rîndul fruntașilor lor celor mai de treabă și cu reputație mai bună din toată plasa, iar nu numai din sat.  Din tot sbuciumatul și turburele seu trecut, el nu spusese consătenilor săi de cât numai că a fost volintir și că s-a bătut cu Turcii la Oltenița unde a fost și rănit; pentru acestă ispravă răsboinică consătenii săi l-au numit căpitan Radu, și Căpitan Radu a rămas, nu numai pentru ei dar și pentru tătă lumea, și mai e seamă pentru negustorii cu care a avut el afaceri, iar hanul și cârciuma sa fură numite: hanul și cârciuma căpitanului Radu.  In decursul anului ce se scursese de la înturnarea sa în sat încetul cu încetul el își cărase bănișorii din ascunzătoarele depărtate în care pitise, și îngropase prin pădurile vecine cu satul său, în care se putea duce prin tainița ce construise într-o magazie din curtea cârciumei sale.  După cel aduna și-l numără vezu plin de satisfacție că afară de acareturile ce-și clădise și de marfa ce grămădise în trei prăvălii, pe care le transformase în adevărate bazaruri universale, deansu mai dispunea încă de 12. 000  galbeni ghiață, ceia ce după banii de azi fac 155000 de lei care pe atunci constituia o avere foarte însemnată.  Altul în locul seu, chiar omul cel mai lacom, ar fi fost cât se poate de mulțumit, și s-ar fi astâmpărat la un loc și s-ar fi grăbit săi înmulțescă numai printr-o speculă onestă, prin comerț și căi cinstite; dar el nu era om din aceia ce sciți să-și pue streaje poftelor și să stea astâmpărat.  Dispunea de un capital de 12. 000  de galbeni și nu se gândea ziua și noaptea de cât la cei 1500 galbeni ce fusese silit să dea într-un moment de strimtoare lui Velicu, și nici nu putea să doarmă gândindu-se cum să facă ca să-i hrăpească și pe aceia, și pe lângă aceia să scape și de mărturia lui care-l jena foarte mult.  Intr-o zi dînsu plecă d-acasă cum pleca adesea-ori, călare ca să colinde țara pe unde o crede de cuviință, pentru ca să strîngă bucate, vinuri și provizii pentru prăvălie, și apucă întins calea Buzăului unde a ajuns a treia di după un umblet lin și pe odihnite.  Ajungând acolo visită pe toți negustorii toptangii de vinuri, băcănii, seuri,cirvișiuri, cereale, rachiuri, brînzeturi, mezeluri și altele, cumpără de la mai mulți inși cantități însemnate din diferite mărfuri, pe care le plăti cu bani ghiață, și dispuse trimiterea lor cu care închiriate și bine plătite la cârciuma sa de la Botesci.  Cu acea ocazie visită și pe Velicu care devenise un comerciant însemnat și începuse să învârtească daraveri foarte importante de felurite aprovisionări, mai cu samă pentru armată, de la care câștiga sume mari.  Când dădu ochi cu el tocmai se afla în tratative d-a lua aprovizionarea cu fîn a taberei de la Furceni din județul Tecuciu ce se înființase în anul 4859 de către Vodă-Cuza suit de curînd pe tronul ambelor Principate.  Cum vedeți încetul cu încetul vremea se scursese, evenimentele se suceedase unul după altul, domnie lui Vodă Barbu știrbeiu fusese înlocuită prin căimăcămia lui Alexendru Vodă Ghica, acesta prin căimăcămia cea de trei și acesta prin domnia lui Alexandru Ioan I care fusese ales ca Domn al ambelor Principate în ziua de 24 Ianuarie anul 1859.  Această antrepridă era mare și bănoasă, dar prea mare și prea bănoasă pentru capitalul de care dispunea Velicu; de aceia el sta la îndoială și nu cuteza să se încurce singur într-o afacere atât de însemnată, nesimțindu-se în stare să suporte o greutate atât de covârșitoare.  Tocmai căuta un tovarășiu bun, cu bani și tot de odată om de încredere cu care să intre în tovărășie, și sta la îndoială pe cine să aleagă, căci cei ce aveau bani din cunoscințele sale nu prea erau cinstiți, iar cei cinstiți nu prea aveau bani.  Cum dădu ochi cu Radu Velicu scoase o esclamațiune de bucurie si de ușiurare, și strigă:  — In sfîrșit mi-am găsit omul.  Imediat după aceia îi propuse tovărășia, îi descrise tot șiartul afacerei și-i enumera avantagiele.  Daca Radu ar fi avut în el stofă de negustor iar nu pe aceia de hoț ordinar, ar fi cumpănit și el întocmai ca vechiul seu complice foloasele ce ar fi putut trage dintr-acea întreprindere într-un mod cinstit, care ar fi putut trece cu mult peste sumele ce ar fi putut fura de la fostul său complice prin ucidere și ar fi intrat în tovărășie cu gînduri curate și cu intențiă hotărîtă de a se îmbogăți prin căi licite; dar fiind din fire, tâlhar ordinar, priimi propunerea de tovărășie, numai pro-formă, și fiind împins de nisce gînduri ne curate, el intră în tovărășie cu Velicu numai cu intenția d-a se găsi în contacturi mai dese și mai intime cu el și d-a se afla adesea fără de martori cu victima sa, și d-al atrage într-o cursă în care să-l prindă cu bani cât s-ar fi putut mai mulți asupră-i pentru ca apoi să-l ucidă și să-l jefuiască fără a înfrunta vreo bănuială că el ar fi fost ucigașul și fără să se vadă expus d-a se duce la ocnă să tae sare.  Intr-o zi plecară împreună spre partea muntoasă a județelor Putna și Bacău cu intențiunea ca d-a strînge fîn pentru armată, și plecând fiecare lo cu sine bani cât putu mai mulți ca cu ei să plătescă peșin, după obiceiul locului toate cumpărăturile ce vor face mai mult de pe la țărani clăcași ori rădași munteni, care vînd mărfa de pe loc și cu bani ghiață.  El plecară într-o sară din Buzeu și merse împreună toată noaptea, stînd unul lîngâ altul pe lavița de dinainte a unui poștalion mânat de Velicu, și trase despre dio la un han din marginea unui sat ca să îmbuce ceva și să se odinescă.  După prînz iarăși plecară, și merse astfel toată noptea până ce ajunse la Râmnicu-Sărat care de curînd redevenise capitala județului cu același nume.  Ajungând acolo Radu se dădu jos din poștalion, se plînse tovarășiulul seu că poștalionul l-a zdruncinat de-i a sfărîmat osele, și în cele din urmă îl spuse categoric că nu se mai suie în poștalion, ci va prefera să mergă cu diligența până la Focșiani, unde, ajungând mai din vreme, îl va ascepta la un han în care mai măsese el și altă dată, căci de la încheierea tovărășiei dintre ei și pân-atunci mai făcuse el și alte călătorii împreună în diverse direcțiuni și devenise cunoscuți prin partea locului ca tovarăși și buni amici; El a spuse că va sta la acel han și-l va ascepta până ce va sosi și dârau și de acolo vor merge călări prin munți.  Acestă convorbire fu auzită de hangiul la care trăsese și de mai mulți negustori râmniceni, oameni cu greutate, astfel că la nevoe ea putea să fie invocată ca mărturie sigură.  Velicu nu făcu nici o obiecțiune căci n-avea pentru ce; având încredere în el și dânsul banii lui și-i cheltuia; așia dar lăsă pe Radu să plece și după ce dînsul porni, el râmase la han ca să se odihnescă până ce va însera și se va răcori.  De la ban Radu se duse drept la tactul diligenței, și de îndată ce sosi, se sui numai de cât în cupeul diligenței ce mergea spre Iași care plecă peste o oră și merse întins spre Focșani, pe când tovarășiul său se odihnea.  Ajungând acolo cumpără doi cai voinici de munte, unul pentru el și altul pentru Velicu.  care să-i ducă prin munți către care vor pleca a doua zi pe după prînz; arvuni și o călăuză,pe un muntean iscusit care cunoscea toate potecele munților Vrancei, apoi se arătă prin centru orașiului, mânca la primul birt din localitate, petrecu seara la o grădină în care se adunau toți fruntașii Focșanilor, și apoi merse de se culcă la un han din marginea orașiului, vecin cu drumul mare către Râmnic, și dormi pe dată.  După ce simți că s-au potolit toate în han și că toți au adormit, Radu întocmai cum făcuse și Velicu cu câți-va ani mai nainte în hanul de lângă monăstirea Ciolanu, se sculâ binișor și pe băjbăite, se îmbrăcâ din no , dar nu cu hainele sale ci cu altele, cu nisce borfe urîte, împetecate și zdrențăroase de adevărat lăeț ce scosese din dăsăgii ce adusese cu dânsul, își puse în cap o perucă cu plete nețăsălate de lăeț, lipi de buze nisce mustăți sbîrlite și pe bărbie o barbă asemenea nețesălată, se unse pe ochi cu o alifie care-i bronzâ pielea și-l făcu arămiu, și astfel deghizat eși din cămara ce ocupa pe fereastra ce da în drumul cel mare, strecurându-se printre gratii cu cunoscuta sa abilitate, și după aceea eși în șiosea, merse pe ea în direcția Râmnicului o bucată bunicică, și avu parte ca să nu se întâlnească cu nimeni până ce 'ajunse la marginea unei dumbrăvioare traversată de șiosea.  Văzându-se acolo, dînsu se duse până la o podișcă aruncată peste o mlaștină, și de îndată ce se vădu lângă ea, se ascunse sub podeț și se culcâ pe marginea mlaștinei.  Acelui podeț îl lipsea parapetul despre o lăture iar tălpoaele din care era compus se cam mișcau.  El cunoscea toate aceste particularități, precum și localitatea, pentru că mai trecuse pe acolo și alte dăți în mai multe rînduri.  O dată trecuse singur călare, se oprise în capătul podețului, descălecase, intrase sub el și chiar reușise a desprinde o grindă și al scoate piroanele cu care era bătută de podele.  Pentru ce toate acestea?  pentru că într-acel loc drumul era strimt, cotit, mărginit în ambele laturi de doo măluri nalte, pădurea foarte deasă și terenul de sub pod și din ambele laturi ale podului atât de smîrcos și de mocirlos în cât acel ce se întâmpla să cadă în el sau să-l traverseze, se afunda în mlăștină până la brău.  Nici nu se putea un loc mai bine ales de către un expert pentru o încălcare tâlhărească.  După ce se vârî sub pod, falsul țigan se apucă cu cu spatele și cu mîinele să salte din loc grinda ce desprinsese mai nainte; după aceia începu s-o tragă binișior din locul ei, s-o arunce după aceia în mlăștină și să lase în mijlocul podețului o deschizătură care făcea trecerea peste el cu trăsura primejdioasă dacă nu tocmai întrerupea comunicația cu totul.  După ce termină aceasta ispravă, se culcă d-a binele sub pod și aș ceptâ până să se apropie ora trecerei tovarășului său.  Acea sosire nu întârzie prea mult.  Pe la doo din noapte se auzi uruitul unei trăsuri, și curând după aceia se văzu la cotitura din spre Râmnic o brișcă mînată de un om și goală care la scoborîșul spre pod încetini mersul, pentru că toți scia că el era șiubred și grindile se mișcau ca mărgelele.  Ajungând în mijlocul podului căruța se opri pe dată căci conducătorul ei văzuse, la lumina stelelor unei nopți senine dar fără de lună, că lipsea din tablier grinda scoasă de Radu.  Cum se opri brișca, vizitiu care era Velicu în persoană, se-dădu jos și numai de cât desprinse șliaurile pentru cailor ca să-i treacă pe ei singuri unul câte unul ca să nu scape cu picioarele în deschizătură și să le frângă, ca apoi să treacă și brișca.  După ce reuși să treacă cai binișor și fără de nici un accident, Sîrbul se întoarse la căruță ca s-o treacă și pe ea, tărînd-o el singur, că era ușiurică, și ajungînd la hop se apucâ să-i salte roatele una după alta ca să le treacă peste pod care nu era tocmai mare.  Pe când se afla cu spatele spre drumul, către Focșani și trăgea binișor și cu băgare de seamă de oiște iată că încet și ușiure întocmai ca o panteră eși Radu de sub pod, se apropie tîrîndu-se de locul unde se afla Velicu,se ridicâ în picoare pe la spatele lui, scoase din buzunarul pantalonilor o ghioagă lungă numai ca de vr-o doo palme, dar groasă, ca de doue degete și cu măciulie de plumb cât pumnu.  După ce o scoase cu o îndemnare uimitoare, o ridicâ repede în sus și isbi cu ea cu sete pe Velicu pe la spate și-l lovi drept în încheietura țestei cu atâta putere încât o sparse și făcu să-i țâșnescă creerii din spătură.  Moartea fu instantanee; nenorocitul sîrb nu zise nici cîrc și căzu mort scăldat în sînge.  Radu de îndată ce-1 văzu mort, fără a pierde o clipă măcar din vreme, îl scotoci în sân, scoase din locul ce scia el motoașca cu toți banii câți-avea asupra-i, și după ce îl jefui, îl lo în brațe, îl arunca după pod în mlaștină pe partea lipsită de parapet, potrivi ca să-l isbească încă o dată e capul în grinda ce aruncase în noroi și pe urmă mai aruncă și brișca peste el.  După aceia merse la fîntîna din apropiere de se spălâ de sânge, sa desbrăcâ de trențele țigănești, se duse cu ele de le afundă în nămol și, rămîind numai în cămașe și în ismene, lăsa caii să pască pe marginea podului, o porni înapoi spre Focșani, ferindu-se d-a merge oblu pe drumul mare ca să nu fie întâlnit de cineva și văzut aproape despuiat.  Norocul care pe semne cam ajută pe făcătorii de rele, îi fu și de astă dată favorabil, căci nu întâlni pe nimeni și putu să ajungă în oraș mai nainte d-a se crăpa de zio.  Cum ajunse intră în cămara sa tot pe unde a eșit se culcâ, adormi pe dată și a doua zi se scula pe la opt ore de dimineață, se îmbrăcâ cu hainele sale, și eși afară, iar de îndată ce dădu ochi cu hangiu, îl întrebă dacă a sosit tovarășul său.  Hangiul îi spuse că nu.  După ce priimi acel răspuns, el fără a părea neliniscit eși din han, spuse hangiului că se duce să dea o raită prin tîrg în trebuințele afacerei ce-l adusese ácolo, și-l rugâ să spue lui Velicu când va sosi să-l ascepte căci mai nainte de nămiezi,se va întoarce: ca să ia masa împreună în birtul hanului, El fu esact; după ce visitase toate cafenelele, cofetăriile și locurile de-întâlnire a oamenilor de afaceri; și după ce vorbise cu mai mulți arendași despre fîn și grăunțe și chiar intrase în oare-care tocmeli, se înturnâ la han pe la 11 ore seara.  și de astă dată se arătă foarte mirat și chiar îngrijit aflând că Velicu încă n-a sosit.  Merse ceva mai departe, făcu o indiscrețiune, spuse că tovarășul său avea asupră-și o sumă însemnată de bani și că se temea de vre-o încălcare tâlhărească, fapt care pe atunci se întâmpla cam des.  Această indiscrețiune făcu multă-vâlvă în orașiu, căci locul podețului aruncat peste rovina de la Risipiți care făcea parte din una din ramurele pîrîului Rîmna care avea apă numai primăvara precum și pe timp de ploae, iar în cele alte vremuri era o mlaștină adâncă, și aproape seacă, era vestit în tot județul Rămnicului ca loc priincios pentru încălcări și tâlhării, pe care le săvîrșiau numeroasele cete de țigani lăeți care adesea se aciuiau prin împrejurimi în sălașuri nomade foarte numeroase.  Hangiul mai ales fu mai emoționat decât toți, pentru că el cunoscea bine de tot pe Velicu, avusese cu el mai multe daraveri negustoresci, pe care le desfăcuse într-un mod cinstit și cu câștig bun, și simțea pentru el o adevărată amiciție.  El cum auzi din gura lui Radu vorbele spuse mai sus, își deslegă șiorțul de la brîu, luâ surtucul pe dănsul, se duse drept la ispravnicul județului Râmnicul-Sărat care încă locuia în Focșani, în partea orașului de dincoa, și-i spuse toată șiretenia.  Prefectul îndată ce priimi denunțarea, chema pe sameșiul adică pe directorul Prefecturei, și-l trimise spre Risipiți împreună cu câți-vá jandarmi călări ca să vază și să cerceteze, și într-același timp depeșă zapciului de la Râmnic ca să cerceteze dacă Velicu a plecat de la gazdă sa sau ba.  Subprefectul a răspuns peste o oră că Sîrbu a plecat împreună cu căruță sa pe înserate ca să meargă pe răcoare, și sameșiul s-a întors pe sub seară împreună cu cadavru lui.  Velicu, pe care l-a scos din nămol cu multă greutate și l-a adus chiar în căruța sa, pe care o scosese din noroiu, și la care înhămase tot cai lui, pe care ia găsit păscând pe marginea drumului.  Tot deodată-mai aduse și un maldăr de trențe țigănești pe care le-a găsit îngropate în nămol, și de îndată ce dădu ochi cu prefectul își dădu părerea că uciderea s-a săvârșit probabil de către unul sau mai mulți țigani din sălașul ce trecuse pe acolo cu câte-va zile mai nainte și care abia a trecut de doo zile în Moldova.  Instrucția își îndreptă investigațiunele în greșita direcțiune indicată la Sameș; pe Radu nici nu 'l bănui măcar, căci el s-a culcat noaptea și s-a sculat dimineața într-o odae a hanului de față cu toată lumea, iar a doua zi manifestase cea mai sinceră durere atunci când văzuse cadavru fostului său tovarășiu, și după ce-l sărutase și-l plânsese cu foc, l-a petrecut până la Buzău, unde fusese transportat cu cheltuiala sa ca să fie înmormântat alături de părinții lui.  Ajungînd acolo el îl conduse până la ultimul locașiu, și după ce executase singur contractul furniturei de fîn, se grăbise să dea familiei sale partea din tovărășie intactă, de și executase contractul numai cu banii săi.  Procurorul dădu ordin ca administrația să prindă pe țigani, și ispravnicul execută ordinul fără multă bătae de cap chiar în coprinsul județului Putna, și călcâ laia fără de veste și o aduse clae peste grămadă în Focșani.  Procurorii celor doo județe, luând de scurt pe țigani, descoperiră alte crime și multe potlogorii săvârșite de ei, pe care, fiind luați de scurt de către oameni legei, le dădură pe față fără de codire.  Ei făcură mărturisiri complecte fără ca să stea prea mult în cumpănă, dar în ceia ce privea omorul la Risipiți, toți într-o voce îl tăgăduiră cu toată energia posibilă; spuse că nici n-ar fi putut să-l săvîrșească, fiind prea departe d-acolo, și chiar dovediră cu martori spusa lor, dar cu toate acestea înalta curte din Bucuresci îi osîndi pe toți la munca silnică pe viață, atât pentru crimele săvîrșite mai nainte cât și pentru omorul lui Velicu, și după ce se termină acest proces, Radu se înturnâ la Botești spălat și cu fața curată și se reapucâ de negoțul său de cârciumar.  LINISCIREA LUI RADU ANGHEL  Proverbul bătrînesc zice că cine a băut tot va mai bea, cine a fost desfrînat tot așea va fi și cine a hoțit tot va mai hoți și ce s-ar întămpla și ori-ce transformare s-ar putea opera în existența sa; poverbul bătrîn are dreptare.  Radu Anghel în prima epocă a existenței sale de hoț a avut parte s-o cam brodească astfel cum a dorit, să-i meargă bine toate,să facă fel de fel de crime și de ucideri de oaameni fără a fi prins, și să-și mărească averea atât de mult - în cât să nu mai aibă grije de ziua de mâne.  Altul în locul său și-ar fi scuipat în sîn, ar fi zis bogdaproste că a scăpat e fața curată și s-ar fi astîmperat mulțumindu-se cu ceia ce a agonisit și mărginindu-se a-și petrece restul vieței într-un traiu așezat, traiu de om de ispravă ast fel cum părea a fi.  Din nenorocire pentru el lăcomia îl îndemnâ să nu se astâmpere, și lăcomia în cele din urmă fu pedeapsa sa.  Pe semne ochiul Providenții care nu doarme nici o dată ci din contra veghiază și îngrijesce ca să se împartă fie-căruia ce este al său, ca binele și răul să-și capete răsplătirea; pe semne asemeni că dreptatea D-zeiască cea ne strămutată și inconruptibilă rabdă mult, dar nu renunță nici o dată d-a răsbuna săngele nevinovat, căci ea nu lăsâ pe Radu să se astâmpere-și să stea locului în bună pace, ci se puse să îndemne pe ucigașii d-a stărui în calea cea rea, pentru ca o dată să-și primească meritata pedeapsă.  Justiția cerească zăbovesce dar nu trece nici o dată cu vederea; dă răgaz vinovatului ca să se poată pocăi și îndrepta, dar daca-l în cele din urmă vede că persistă și urmează d-a bătători făgașiul fără de legilor, atunci ea intervine și lovesce fără de cruțare pe cerbicos.  Cu Radu Anghel Providența a fost cât se poate de îngăduitoare și de indulgentă; ea îl îngădui mai mult ca pe ori-cine asceptându-i pocăința, dar el în sufletul său tot hoț, tot tâlhar și tot făcător de rele rămase.  El nu se gândea cât ținea ziua și noaptea de cât numai la crime, la fără de legi și la îmbogățire și procopseală numai prin crimă și prin tâlhărie, dar cu toate acestea rămase cât-va timp om de treabă și astâmpărat și-și văzu liniștit de negoț.  Stătuse astâmpărat de teamă ca să nu deschidă vre-o racilă și fusese cu minte de teama amintirei faptelor trecute care rămăsese date uitărei păn-atunci.  Fusese om de ispravă și cu minte ca să nu se descopere misterul trecutului său și să expieze odată toate nelegiuirile ce le-a făcut, tăind sare în ocnă în toată viața sa.  Numai groaza de pedeapsa îl ținuse pironit în satul său și numai spaima de a se vedea o dată constrîns d-a plăti societăței faptele sale de hoț și de asasin, l-a făcut să fie statornic în calea cea dreaptă.  Peste scurt timp însă întâmplarea, sau mai bine destinul, îl îndemnâ ca să nu mai aibă teamă de nimic și să piardă frîul care-l înstruna și care-1 împiedica d-a se abate din calea cea bună.  Intr-o zi din primă vara anului 1860 se întorcea de la un sat despre Petroșița, unde se dusese ca să cumpere o butie de țuică pentru cârciuma sa.  Eșind dintr-acel sat, tocmai când să suia pe un muscel spre a intra într-o limbă de pădure de fag, auzi fără de veste că ese din pădure nisce plânsuri și suspine năbușite, eșind dintr-un piept femeesc.  Aceste plînsete avură darul să-l misce și să-l intereseze.  Inima sa de piatră rece, inima sa neîndurătoare față cu bărbații, avea o mică părticică vulnerabilă; pe la soroace și cam după voia întâmplării îl făcea să fie milos și să se înduioșeze de lacrămile unei femei, și mai cu seamă de ale unei fete care poate n-ar fi mișcat pe un om cu o inimă nepătată.  — Ce ai tu?  și de ce plângi?  întrebă el apropiindu-se de copila care sta jos cu fața ascunsă în poală.  Auzind această întrebare fata ridică capul în sus și lăsă să se vază înaintea ochilor lui Radu, care rămase încremenit în loc, o figură inundată în lacrămi cu nisce ochi roșiți de plâns dar d-o frumusețe și d-o regularitate de trăsuri surprinzătoare.  Era brunetă, părul capului său era negru, sprincenile tot negre, ochii asemeni negri și profunzi, pelița oacheșe, dar obrajii erau un buchet de trandafiri rumeni și gurița o garoafă îmbobocită.  — Pentru ce plângi dragă fată?  repetâ întrebarea Radu Anghel, după ce-și mai veni în fire după prima surpriză.  — Pentru că m-a gonit tușa din casă și nu știu unde să mă duc, răspunse ea cu o voce adorabilă și cu o intonație d-o naivitate copilărească.  — Dacă te-a gonit tușa de ce nu te duci la mama?  — Mama a murit de doi ani și mai bine, răspunse biata fată pornindu-se din no pe plâns.  — Dar tata ce s-a făcut?  întrebă Radu Anghel.  — Tata a perit de mult, o!  foarte de mult!  dar nú știu dacă a murit sau încă trăesce, că i sa perdut urma, răspuse fata urmând d-a plânge.  — ți-o fi rămas încai nisca-vai frați, surori sau rude cu gânduri ceva mai omenoase?  —Ba nu, nu mi-a rămas nimeni afară de tușica care mă bate.  — Dar de unde esci tu fata meaa?  întrebă Radu.  — De departe, tocmai din satul Movileanca din județul Prahova.  Auzind numele acestui sat, Radu tresări și se grăbi d-a întreba pe fată:  — Dar a cui fată esci tu dacă spui că esci din satul Movileanca, și cum ai răsbit până aici?  — E sunt fata lui Soare Chiaburu, așa-i zicea taichii tot satul, că tata era bogat putred mai înainte d-a fi jefuit de un argat; din care pricină i s-a tăiat inima, căci a sărăcit ca vai de lume, și peste câte-va luni a perit, s-a dus, și-a luat lumea în cap și ne-a lăsat pustii.  A dus-o mama un an cu procleta de sărăcie, dar mai mult n-a putut, și a murit și m-a lăsat pustie, săracă lipită în vîrstă numai de 12 ani și pe uși streine, în spinarea tușii care m-a adus din satul me în satul Sisieni în care am stat până azi de dimineață, mai mult bătută de cât mâncată și băută, și din care am plecat azi numai căci m-a gonit tușa după ce m-a bătut pentru că am spart un taler de pământ.  — Ia ascultă fă fetițo, zise Radu după puțină gândire, și mai cu seamă după ce auzi că ea era fata lui Soare; dacă grăesci adevărul și dacă esci precum ziseși fata unui om cu dare de mână care a sărăcit, și acum te găsești pe acest pămănt streină, sărmană, oropsită, gonită și fără adăpost, aide cu mine, și mă jur că va fi bine de tine; de azi în colo vei avea tată, mamă și tot ce-ți trebue, și nu-ți va lipsi nimic.  Aide de, că dacă oi fi cu minte mă însor și te iau de nevasta.  Fata auzind această propunere se uita lung și ciudat drept în ochii lui Radu, și după aceia își șterse iute ochii cu ruptura de șorț ce-i încingea mijlocul, și pe urmă zise cu hotărîre:  — Merg, ce-o fi să fie, și se ridicâ repede în sus.  Radu Anghel o lo de mână, o duse binișor până la cal care-l ascepta în mijlocul potecei, o ridică în brațe ca pe-o pană, o puse pe șea, să așeazâ și el cu spatele spre fața ei, o învățâ cum să-l apuce cu brațele pe după subțiori și apoi plecă spre casă cu sufletul mulțămit că a făcut și el o faptă bună.  Menagiul casei sale era ținut de bătrâna sa mătușe vară cu mumă-sa; ea nu prea fu veselă de acestă facere de bine nici nu se uită cu ochi așa de buni spre aceia ce avea să împartă, cu ea, dacă nu chiar să absoarbă, toate bunătățile nepotului său; dar vezănd că el ținea mult la fată și că tatăl lui și frate-său încuviințase purtarea lui, fu nevoită să o priimească bine și să se poarte cu ea omenesce, iar că să n-o supere să sili d-a căpăta afecțiunea sa.  N-am pretenție d-a face un roman sensațional, adică d-a face analisa, sau ca să zic așea anatomia unui suflet omenesc, d-a reproduce sentimentele lui d-a enumera vibrațiunile inimei sale, d-a fi ecoul suferințelor sau bucurielor, durerilor sau fericirilor unor pasiuni nobile sau violenți; eroul nostru nu merită atâta atențiune, căci inima sa nu era croită pentru asemenea sbuciumări, care de multe ori înobilează chiar pe un criminal.  Ființă ordinară cu aplicări ordinare, predispus numai la rele și foarte rar la bine, el nu semăna de loc cu acei eroi ai codrilor, care cu flinta într-o mână și cu buciumul într-altă mână își împărțea viața între amor și vitejie, între elegie și epopoee, între edilă și tragedie, și care sbura din brațele iubitei în cârca dușmanului țărei sale.  In sufletul său erau încuibate numai porniri, patimi prosaici, pasiuni bestiale și dorințe brutale.  Acel ce omorîse numai ca să ia bani nu putea să facă altfel, pentru că el simțea inima sa sburdând numai ca să-și satisfacă dorinți bestiale.  Cu un asemenea suflet ordinar el se pomeni că începe să simtă pentru protegiata sa o pasiune nebună, o patimă violentă, o dorință neînfrânată d-a o poseda; și cum simți în pieptul său aceste porniri, nu se mai gândi că obiectul dorinților sale era încă fraged, că abia trecuse de 15 ani, că sentimentele ei pentru dânsul erau încă necunoscute, ci merse orbesce înnainte fără să ție seama de nimic.  In avântul brutal ce-și luase pornirile sale, nu fu oprit de nici un scrupul de care ori și cine ar fi ținut seamă, nici nu se gândi că copila ne experimentată și încrezătoare își confiase viața și onoarea sa în mâinele lui, și nici nu suspctâ că a abusa de asemenea oarbă încredere ar fi fost cea din urmă dintre lașități, ci într-o zi profita de absența bătrânei, care se dusese d-a casă la moș Anghel ca să vadă ce mai face, și din binefăcător se schimba în călău, din provedință în tiran și făcu din biata fată o amantă!  Fata plânse cât-va mai mult de spaimă decât de vr-un sentiment de groază, inspirata de o asemenea purtare, a cărei gravitate încă n-o înțelegea, dar în curând se deprinse cu această noo situațiune, priimi cu resemnare rolul de amantă și se hîrși cu noua sa viață, dar se stinse pentru tot d-auna în inima sa născândă, iubirea ce aprinsese fără să prindă de veste recunoșcința, și în locul începu să se ațîțe în adâncul rărunchilor săi o ură surdă și mută, dar statornică.  Radu Anghel nu era capabil să distingă asemenea transformare ce nu s-ar fi putut observa chiar de un observator foarte rafinat, ne cum de o brută ca el, a cărei inteligență, de și vicleană, era însă prea groasă ca să priceapă finețea unui spirit femeesc, fie de țărancă sau de copilă de cinci-spre-zece ani; o!  nu, el se puse cu o ardoară furioasă ca să-și satisfacă dorințele sale dobitocesci, fără să ție în seamă dacă frăgezimea și sănătatea victimei sale putea să suporte nisce asemenea maltratări brutale, și pentru ca s-o împace și s-o deprindă cu acea viață bestială, se apucă să-și acopere idolul cultului său cu fel de fel de haine, cu fel de fel de podoabe, cu fel de fel de scumpeturi și zorzoane,crezând că cu asemenea sacrificii va dobândi deplinele grații ale obiectului dragostei sale și va fi mai mult iubit de ea.  Asemenea exemplu îl dăduse arendașul moșiei, un grec pripășit de curînd și îmbogățit în satul său.  Acel grec furase fata unui moșneag fără voia ei, și se silea ca prin lux și daruri scumpe s-o facă să uite purtarea sa și s-o atașeze de dânsul.  Fiind că se întâmplase ca să semene posiția sa cu a grecului, Radu Anghel se puse a se lua la întrecere cu grecu și a cheltui din gros.  Această întrecere durâ cam mult timp,dar peste scurtă vreme simți că venitul agoniselelor sale, de și foarte mare, mult mai mare de căt să acopere asemenea cheltueli, totuși începuse să se topiască în văz de ochi și să scadă în loc d-a cresce.  Această scădere ce pe zi ce trecea progresa, desceptâ lăcomia sa, și setea lăcomiei îl îndemnă să se hotărască, nu d-a renunța d-a cheltui ci d-a-și crea noi resurse prin care să poată să se măsoare cu punga grecului.  Atunci numai își aduse el aminte de banii lui Soare ascunși în scorbora unui copaciu din pădurea Paserii, și se hotărî ca să-i aducă și pe ei la Boțești, că numai pe dânșii îi lăsase în ascunzătoare neatinși, pentru ca să-i aibă ghiață, cine scie pentru ce vremuri rele cu care să astupe cine scie ce toroape grele.  Că să aducă la îndeplinire această hotărîre, într-o zi pleca d-a casă plin de curagiu și de bărbăție, căci trecuse atâția ani de la săvîrșirea faptelor sale dintr-alte dăți, dar cu cât se apropia de teatru în care fusese săvîrșite acele fapte, cu atât curagiul său se domolea și să redescepta în memoria sa amintirea trecutului.  A fost chiar momente în care a făcut câți va pași spre a se întorce înapoi, însă via dorință d-a întrece pe grec învinse sfiala și temerea și 'l sili să-și plece capul.  Pe când încă sta în cumpănă, îi veni o idee, adică să controleze spusele amantei sale, și dacă o fi grăit minciuni să se împace măcar cu Soare care era mai aproape de locul unde erau banii ascunși, și să-i ofere o parte din banii furați de el și să se întovărășească cu dănsul în tovărășie dreaptă, spre a reîncepe viața de hoție și de tâlhărie de mai-nainte.  Acestă părere i se păru bună și realisabilă, căci cunoscea bine caracterul cel lacom al fostului său stăpân și spiritul său cel practic care prefera mai bine o vrabie în mână de cât fiece pe gard; așa dar în loc d-a se îndrepta spre pădurea Paserii, apucâ calea Bucurescilor unde cunoscea un hangiu amic și cumătru cu Soare, care era o gazdă de hoți renumită și care o dată îi dăduse oare-care dovezi de iubire, astfel că putea pune temeiu pe el că-i va servi drept împăciuitor.  Cum ajunse în capitală, Radu apucâ spre Obor unde sta cumătru, dar până să ajungă acolo, pe când încă era pe șoseaua numită azi ștefan cel mare ce unesce capul podului Mogoșoaei cu acela al podului Târgului d-afară, simți d-o dată și fără de veste că o mână îi apasă umărul și-l sgudue cam puternic.  Această atingere și această sguduiturâ îl făcu să tresară și să simță că îngheață sângele în vine.  — Aiti!  m-am topit, au pus mâna pe mine oamenii stăpânirei!  murmură el în adâncul inimei sale; ce o fi să fie adaose făcându-și curagiu și întoarse capul ca să privească pericolul în față.  Presimțirea sa nu-l înșelase; acel ce-l ținea strâns de umăr era un pericol mare pentru el, era Barbu, fiul cel mare al lui Sandu; va să zică căzuse într-o primejdie mai mare de cât se asceptase, însă ceia ce-l suprindea era aerul cel surîzător și binevoitor ce era zugrăvit pe fisionomia fiului victimei sale.  — Vezi că încă te am cunoscut?  zise Barbu cu ton voios de și nu te-am văzut d-atâția mari de ani, tocmai de când erai o potca?  dar ce ai de esci așa de turburat?  ce numai mă cunosci?  numai ții tu minte pe Barbu feciorul lui moș Sandu de la Prund?  — Ba te cunosc, murmură Radu cu o voce perdută.  — Da știi ce mare te ai făcut!  însă nu te-ai schimbat de loc; numai ceva mustățile ți s-au făcut mai mari!  Mai întâiu am fost la îndoială și p-aci p-aciera să te las să treci, căci de!  noi te credeam mort, omorît de Turci împreună bietu cu tata; dar după ce mă mai uitaiu odată, ziseiu: Ași, nu, nu să poate să mi înșel; e Radu, e fratele nostru de cruce, și am îndrăsnit să-ți dau cunoscințâ.  Auzind cuvântul mort, omorît de Turci de o dată cu tatăl său, Radu mai prinse puțină inimă și începu să spere la posibilitatea unei mîntuiri produsă de cine scie ce confusiune; de aceia își luâ măsură la vorbă ca să nu se compromită, își lăsă pe Barbu ca să vorbească el mai întăiu spre a dobândi oare care lămuriri din vorbele sale.  Barbu care era din fire cam vorbăreț, nu-l lăsâ să ascepte mult, și prin întrebările sale îi spuse tot ce vrea dînsu să afle.  — Va să dică pe tine nu te au omorît turcii în noaptea când călcară ostrovul, după ce acel afurisit de pașe vă băgase în cursă, pe tata și pe tine, și vă aduse acolo cu acea plăsmuită cumpărare de vite?  d-aia nu-ți am găsit noi ție trupul împreună cu al tatii?  să vede că te-au luat rob.  — Da frate, murmură Radu oftând cu o intonație foarte bine imitată.  — Trebue să fi pățit multe în țara Turcească!  — Grozăvii neînchipuite.  — Dacă mă iubesci aide colea în cărciumioara aia și spune-mi-le din fir până în ață tot ce ai pățit.  Lesne îi fu lui Radu să prindă bucuros, să intre în cârciuma din colț, și dinaintea unei mese și cu un borcan dolfan plin cu vin înainte-i, să toarne bucuros o minciună cât Colțea de mare, dacă era vorba pe minciună, căci îl tăia capu la drăcii și la d-alde astea să pricepea lucru mare.  Bietu Barbu priimi moneda cea calpă a pretinselor persecuțiuni din Turcia ca monedă de valoare, plânse cu lacrămi sincere de închipuitele nenorociri ale asasinului tatălui său, și după doo ore de povești, să despărți strîngând cu afecțiune mâna ce împlântase cuțitul în grumazul părintelui său, și-i zise cu voce duioasă:  — Frate, vitele ce-ți-a făgăduit tata sunt grase și sănătoase; vaca a fătat de atunci cinci viței, care s-au făcut boi mari și oile tale s-au înzecit; vino să le iei, sau dacă nu poți, spune-mi unde să ți-le trimet în ființă ori schimbate în bani.  Radu îi mulțumi de generositate, îi făgădui că va da o dată o raită p-acolo ca să verse o lacrimă pe mormântul, bunului bătrân, și după aceia se făcu că era foarte grăbit își lo rămas bun de la Barbu, și după ce îi făgădui înc-o dată că--l va visita în curînd, pleca p-aci în colo, și după ce se despărți de dănsu strigă radios de bucurie:  — Am scăpat de unul; de cel alt scap mai lesne.  Pentru ca să înțelegeți bine iubiți lectori, enigma vorbelor lui Barbu care scoase din inima lui Radu cel mai mare cuiu, permiteți-mi a vă spune în puține cuvinte aceia ce s-a petrecut în ostrovul Grecilor după fuga asasinului.  Din norocirea lui în noaptea acelei zile se petrecu într-acel ostrov un eveniment care-l scăpâ de ori-ce urmărire precum și de bănuiala că el a ucis pe binefăcătorul său.  Intr' acea noapte trecu dincoa mai multe cete de bașbuzuci, care luară cu sila toate vitele câte găsiră prin ostroave și le trecură dincolo, iar pe argați îi omorîră sau îi robiră.  A doua zi aflându-se acestă tristă veste, tot satul să sparse, locuitoriii se împrăsciară care încotro putură și nimeni nu să mai gândi la Sandu și la copilul lui de suflet.  Când nisce pescari găsiră cadavrul lui Sandu, găsiră de o dată și cadavrele argaților și atribuiră moartea tuturor tot bașibuzucilor turcesci.  După ce norocul îl scăpâ d-așa mare toroapă și aruncă în spinarea altora vina faptelor sale, Radu nu se astâmpărâ, nu-l lasâ păcatele ca să urmeze măcar calea ce apucase, pe care deja o bătătorise în decursul celor opt ani ce să scursese de la moartea lui moș Sandu, adică de a sta pitit în satul său, înfrînat de ultimul rest de frică ce-l mai muncea, adică de răsbunarea lui Soare, ci vru să ridice toate zăgazurile, să sfărîme toate barierele și să lase să iasă la iveală, scăpate de ori-ce teamă, toate pornirile sale care-l îndemnau ca sa urmeze fără de teamă povîrnișiul înclinărilor sale.  Ultima barieră fu ridicată tot într-aceiași zi și chiar în gura Oborului.  Când să intre într-acest tîrg țărănesc, auzi că ese fără de veste o voce din mulțime care-l chiamă pe nume.  Cu-toată siguranța ce dobîndise de la întâlnirea sa cu Barbu, tot nu se putu stăpâni d-a tresări și d-a se uita înjuru-i cu frică.  Când era încă în cumpănâ între gândul d-a fugi sau d-a înfrunta pericolul cu îndrăsneală, iată că un țăran eși din amestecul de oameni și până să prindă Radu de veste, îl și cuprinse în brațe și chiar începu sâ-l sărute.  — Slavă D-lui că mai trăiiu ca să te văd, băiatul moșului, zise necunoscutul sărutându-l și strîngându-l în brațe cu foc.  — Nu te cunosc cine esci, murmură Radu cu un aer cât se poate de contrariat, silindu-se să scape.  — Nu mă cunosci?  esclamâ țăranul surprins; aida de!  nu să poate; e nu m-am schimbat de loc, pe când tu dintr- un plod de vr-o 18 ani te-ai făcut goșgogea om, și tot te-am cunoscut.  Nu e vorbă: trăsurile, aerul, noima chipului tău, e tot aceleași, dar mustățile ca vrabia care- ți împodobesc acuma buzele lipsea; dar nu face nimic, parcă esci la Trestianu când îți puseseși pe buze o pereche de mustăți mai mare mândrețea.  — St!  creștine că te-aude lumea și dăm de potcă, murmura Radu puindu-i mâna la gură; dacă ai să-mi spui ceva, aide repede colea în cârciumă, din față, unde poate vom găsi un colțișor în care să putem vorbi în isichie.  Străinul prinse bucuros și numai de cât intra în cârciumă după fostul argat al lui Soare, și se așezâ la o masă într-o cameră din fund unde se întâmplase să nu fie nimeni.  — Ei acum mă cunosci! ?  întrebă streinul după ce bău pe nerăsuflate o ulcea plină cu vin din cinstea lui Radu  — Te cunosc,-mi am adus aminte, răspunse acesta; esci Bucur din Plopi tovarășul lui Soare, fostul me stăpân.  — Ce mai om!  D-ze să-1 erte; murmurâ Bucur oftând mai mult din gură de cât din inimă.  — Dar ce într-adevăr c-a murit?  esclamâ Radu tresărind  — Ei, ei!  D-ta să trăesci; dar ce nu știi?  — Nu.  — Dar unde tătarii ai fost pân-acum?  — Tocmai pe la Buzău.  — D-aia nu am putut să dăm peste tine!  nu știi cât am umblat și te-am căutat.  — Dar ce vreai tu cu mine?  întrebă Radu din nou îngrijurat.  — Vream să te numim căpitanul și povățuitorul nostru, după ce căzu Soare în capcană.  — Ia spune-mi așa să trăești șiretenia morței lui Soare.  — Săracu!  multe a mai pățit, dar tot el-și-a făcut de cap; singur e vinovat.  știi că se plângea de tine în gura mare că l-ai furat, l-ai calicit, și l-ai lăsat sărac și muritor de foame pe drumuri.  — Minciuni mârșave ca să acopere adevărata și murdara pricină care m-a făcut să fug de la el.  — Ce gîndesci că noi nam crezut?  nu-l sciam noi cine este, calicu dracului?  nu sciam noi că-și mănâncă de sub unghie și gonesce slugile cu fel de fel de ponoase ca să scape și să nu le dea simbrie?  — M-o fi pîrît la stăpânire?  — Ce stai tu de vorbesci?  D-apoi îi da lui mâna să spue stâpânirei c-a avut bani, el care era deochiat, el care a stat doi ani în pușcărie sub învinovăția de hoț?  Cum ar fi căscat gura, numai de cît zapciul l-ar fi înhățat, l-ar fi întrebat de unde avea atâția bani?  și l-ar fi băgat tot pe el la tumurluc.  — Ei!  pe urmă ce ați mai făcut?  întrebâ Radu din ce în ce mai cu voe bună.  —Ca să-și scoață din capete, neghiobu s-a pus nene pe o hoție amestecată cu o tâlhărie strajnică; intra ziua nămiazea mare în sat, călca casele cele mai bine păzite, eșea înaintea drumeților în drumul mare, și fura de svânta pământul, mai mult singur de cât întovărășit cu noi ca să nu împartă câștigul.  Această lăcomie îi puse capul fără să-l îmbogățească, că de un cîrd de vreme îl prigonea norocul, nu știu de ce, că toate i mergeau d-an doasele, sărăcea în veaz de ochi.  Dintr-această pricină se făcu ursuz, posac și rău nevoe mare, ucidea pe ori-cine îi cădea în mână și răpunea viața chiar când era vorba să fure un firfiric.  Intr-o noapte eși în drum singur singurel înaintea unui călător, și cum îl văzu nici n-apucâ să-i ceară bani, și numai de cât îi înfipse cuțitul în beregată.  Pe când se sbătea bietul om cu moartea și el îl scotocea și-l înjura că nu găsise asupra-i de cât trei sfanți, iată că-i sosi din urmă potera care-l urmărea de aproape și dătu pe mâna procurorului care-l tîrî pe la tot soiul de judecăți, îl aruncâ în ghiarele judecătorilor, tribunalelor, curților,înaltei Curți și D-ze mai scie cui și pe unde, și în cele din urmă îl aruncară în ocnă unde peri săracu de el coptorît de boală și osteneală după cinci ani de osîndă.  Nenorocitul de el muri tocmai atunci când nădejduia să fie ertat de Vodă și scos din negurile ocnei.  — De mult a murit?  — De vre-o patru ani.  — Dar nevasta ce i s-a făcut?  — A murit și ea peste un an în ghiarele celei mai negre sărăcii.  — Par-că avea o fată mică?  — Da, Păunica; păcat de biata fată că era frumoasă nevoe mare și blândă mielul lui D-ze .  — Ce face și cum petrece?  — Ce să facă?  trage amarnic targa pe uscat.  — O să me duc s-o văd și s-o ajut cu ce m-ooa înlesni.  — ți-ai face o mare pomană; numai dacă oi mai găsi-o acasă, că era vorba s-o ia mătușa sa la ea acasă.  — Te las sănătos.  — Umblă sănătos; dar ia ascultă cum rămâne cu vorba noastră?  — Care?  — Vrei să ne fii căpitan?  — Căpitan!  esclamâ Radu tresărind, poate; om mai vorbi, adause după puțină gândire, și apoi plecâ murmurând: Am scăpat cu desăvîrșire.  Bine că nu mă cunoasce Păunica că e sunt argatul care am sărăcit pe tatăl său, căci era mică, de tot nu era mai mare de șease ani.  Lasă c-o s-o îmbogățesc eu, fetișioara neichi.  Peste doo zile după aceia Radu Anghel reintra în satul seu purtînd în desagi comora din pădurea Pasării, pe care o găsise ne atinsă în scorbura copaciului unde o pusese  UMBRA EȘITĂ DIN MORMÂNT  Radu Anghel, aflând că a scăpat cu desăvârșire de ori-ce grije și temere și că atât Soare cât și moș Sandu au intrat în mormânt fără să mărturisească cui-va că dânsu-i-a jefuit sau ucis, fu cuprins de o bucurie nebună, scoase un suspin de ușurare că a scăpat de ori-ce necaz și supărare, și după ce sfârși cu târguitul și alte afaceri care-l adusese în capitală, se grăbi d-a se întorce înapoi a casă, și cum ajunse acolo peste scurt timp se cununa cu iubita lui și să puse cu ardoare pe gospodărie, fără să se mai gîndească la trecutul său și la speranța ce dăduse lui Bucur d-a consimți să se apuce din no de tâlhărie și să devie căpitanul lor,căpitan de hoți de drumul mare.  Nu se mai gândi la așea ceva căci treburile mergeau bine de tot, cârciuma sa avea mușterii mulți, și diferitele întreprinderi de negoț ce învârtea îi mai aducea bani îndestul de multicei la chimir.  El era hotărît să se facă în mod definitiv om de ispravă și să urmeze într-un chip statornic calea cea bună a muncii cinstite, astfel cum îl povățuise o dată bătrânul Sandu, dar doi dușmani neîmpăcați îi stătu în cale și îl făcu să apuce pe alte căi lăturașe.  Unul fu Păunica fata cea găsită, din care el făcuse amanta și pe urmă nevasta sa.  Acestă femee, de și îi dăruise cu doi copii, cu un băiat și cu o fetiță, și de și se apucase de gospădăria casei ca ori-ce femee cu rostul ei, totuși nu înceta d-a avea înclinări foarte pronunțate pentru lux, frivolități scumpe și cheltueli costisitöre, cu care Radu o deprinsese din timpul în care îi fusese amantă, și ori de câte ori nu vrea să i dea, îl amenința cu fuga și cu despărțenia ca să se mărite cu un grec foarte bogat care de multă vreme îi bătea capul ca să-l lase, să se despartă de el, de un cârciumar, și să se dea în dragoste cu dânsul.  Radu se duse într-o zi la tatăl său, care să astâmpărase cu desăvîrșire de un cârd de vreme și părăsise cu tot dinadinsul drumul mare ca să-și petreacă bătrânețele în odihnă, și îi ceru sfat și povață asupra pasului ce trebuia să facă ca să iasă la un fel cu nevasta sa și să-l învețe cum s-o înduplece ca să se facă cu minte, căci ca să-i realiseze pe d-antregul toate voințele ei, îi era peste putință, ne fiind câștigul atât de mare ca să acopere cheltuelele pretinse de ea și să mai rămâe și pentru mărirea capitalului, la care trebuea să se gândească serios, că avea copii.  Tatăl său bătrânul Anghel care nu scia la cât se ridică averea fiului său, auzind jeluirile lui stătu câte-va minute pe gânduri și pe urmă zise:  — De!  fătul me , dacă muerei-i-a intrat în cap asemenea gărgăuni, cu anevoe mai poți să-i scoți.  Nu rămâne dar de cât doo căi de urmat, și anume: dacă poți și te lasă inima las-o și ia-ți alta mai de potriva ta, căci slavă d-lui în țara noastră încă să mai găsesc femei frumoase și mintoase; dacă nu, adică dacă tu o iubesci peste măsură în cât nu poți trăi fără de ea, atunci păstreaz-o cu ori ce chip.  — O iubesc mai mult ca viața mea, mai presus ca ochii din cap, încât nu pot trăi fără de ea, strigâ Radu întrerupându-l.  — Dacă e așea ține-o cum ai deprins-o, silesce-te să-i faci voile și să te iei la întrecere în cheltueli cu grecul, și să nu zici nici cârc, că de unde nu o pierzi și te pierd!  — Dar de unde bani taică?  crezi D-ta că cârciuma mea aduce atâta venit?  — Ei!  omul face bani când vrea.  — Cum să-i fac altfel de cât prin muncă?  și ne putând prin ea cum să fac să câștig mai mulți bani de cât cîștig acum?  —Ei!  cum?  cum-i-ai făcut și pe cei cu care ai venit din lunga ta călătorie.  Ce, ai fost de părere că am crezut povestele tale că prin muncă cinstită ai strâns bani?  Ai-da-de!  nu e Anghel așia de prost!  Vezi dar că știu și e ce-va; unui om deștept ca tine nu i se spune multe.  — Ce, tată vrei să pup iar pușcăria?  — Omul deștept nu pupă pușcăria așa de lesne.  — Tu esci destul de deștept și ai pupat-o de câte-va ori.  - Tu fă-te mai iscusit ca mine, că-ți stă în mână ca unuia ce esci și mai tînăr și mai deștept.  Dacă nu vrei fă cum știi, că mie prin putință nu-mi stă ca să te ajut.  Radu plecâ de la tatăl său cam pe gânduri și cu un cuiu roșit în inimă, dar încă nu se hotărî d-a urma povața ce-i dăduse el, ci rămase în cumpănă ca să se mai gândescă.  Al doilea înbold fu mai puternic; numai el reuși ca să-l înbrîncească pe calea cea cotită a nelegiuirilor.  Intr-o seară de Sâmbătă spre Duminică, pe când sta liniscit în cârciumă dinaintea tejghelei și își făcea socoteala de ceia ce vânduse și dăduse pe datorie în cursul săptămânei trecute, iată că se pomeni că intră în cârciumă un om sdrențăros, slab, uscat, cu părul alb coliliu, cu barba mare, neîngrijită și înălbită, cu ochii duși în fundul capului cu figura negricioasă și gălbejită, cu spatele încovoiat și aproape cocoșat, abia târându-și picioarele, gemând într-una, și tremurând din tot corpul.  Acest bătrîn de îndată ce se văzu în pragul ușii cârciu-mei își scoase din cap căciula sa cea jerpelită, și întinzînd-o spre Radu îi zi e cu o voce slabă și plângătoare:  — Miluește-mă om al lui D-ze , dă-mi o părăluță sau un codrișor de pâne dacă ești creștin, și ajută pe un nenorocit ca să nu moară de foame.  Cară-te d-aci, strigâ cu răstire Radu fără să-și ridice ochii după catastișe.  — Fă-ți pomană, măi creștine, îndură-te de un nenorocit și nu mă goni cu așea suduială de la casa ta, că poate ți s-o ține și ție în seamă o dată această facere de bine, că de trei zile n-am mâncat.  — Na un gologan și du-te cu D-ze , dar pleacă iute că am trebă, răspunse fostul bandit cu un ton mai domol întinzând mâna spre cerșetor și dându-i un gologan de doo parale.  — Bodaproste, Dumnezeu să-ți dea sănătate și norocire, răspunse cerșetorul făcând vre-o câți-va pași în întru cârciumei spre a se apropia de tărabă, dar când ajunse lângă cișmigea, și când văzu pe cârciumar, rămase în loc încremenit cu ochii țintă spre Radu Anghel, apoi își frecă ochii de doo trei ori și în cele din urmă strigă: Ce văd?  să fie cu putință?  nu mă amăgesc ochii?  ce, nu sunt jucăria vre-unui vis?  tu, Radu Anghele?  tu,copilul meu, tu ești, nu mă înșel?  - Eu, copilul tău! ?  ce ai înebunit măi golane.  — Ba n-am înebunit de loc tăicuțule ci numai tu nu vrei să mă mai cunosci.  Ce nu esci tu Radu Anghel vrei să tăgăduesci?  — Eu ferescă D-ze ; cum să tăgăduesc daca Radu Anghel mă chiamă și Radu Anghel sunt?  dar ce vrei cu mine?  de unde mă cunoști și cine esci?  răspunse Radu cu răstire, dar într-același timp înfiorîndu-se de frică, și-uitîndu-se în toate părțile ca să se încredințeze că nu era înconjurat de poteră.  — Cine sunt?  ce vreau și de unde te cunosc?  tu-mi faci aceste întrebări?  tu copilul me ?  tu băiatul me necredincios?  se vede că nu mai cunoști pe tatăl tău de suflet, pe dascălul și povățuitorul tău?  pe Soare, pe acela care te-a scos în lume și te-a făcut om!  — Soare!  cine e acel Soare?  ce noimă are acest nume?  ce tot îmi vorbești mie în pilde și în adânci alcătuiri?  esclamâ Radu prefâcîndu-se că nu-l cunoasce.  — Ce, te faci că nu mă cunosci, băete?  d-ăștia-mi esci?  esclamâ cerșetorul cu o voce care nu mai era nici blajină, nici rugătoare, ci țanțoșe și poruncitoare; ori vrei să intorc cojocul pe foaia cea-l-altă?  Ia fă bunătate de-ți mai adu aminte și poartă-te mai cum să cade cu prietenii cei vechi, că de unde nu, mă duc drept la aleșii satului și te dau de gât.  — Ce e?  să mă dai de gît?  ce mi-ai început-o cu amenințările așea din senin?  ia aide de te cară d-aici, du-te, pleacă; ce stai pe loc?  Dacă ai ceva socoteli de împărțit cu mine, du-te de te descurcă cu stăpânirea și pe mine lasă-mă in pace, răspunse cu același ton răstit Radu Anghel apropiindu-se cu un aer foarte amenințător de cerșetor.  — Ho!  prietene, n-o lua așa de repede, că e nu sunt Sandu ca să mă pălesci pe la spate, ci am ciomag sdravăn și mână țeapănă,; replicâ unchiașul ridicând într-un mod amenințător d-asupra capului său bastonul cu care-și sprijinise până atunci picioarele sale care nu mai tremurau fiindcă erau în destul de solid înțepenite în pămănt.  Dă-mi banii tâharule că te dau pe mâna stăpânirei.  — Care bani măi creștine?  esclamâ Radul cu mult mai domolit.  — Banii care-mi ai furat din casa mea de la Movileanca, răspunse cu un ton întărîtat cerșetorul și făcând un pas înainte spre fostul său argat, țiind mereu ciomagul ridicat d-asupra capului său gata să pălească pe cârciumar.  —Taci că se deșteaptă fiică ta, pe care am strâns-o după drumuri și am făcut-o nevasta mea, după ce tu ai părăsit-o,tată rău și fără de inimă ce esci, răspunse Radu puind degetul la gură.  — Cum?  ce ai zis tu?  fiica mea, Păunica mea e aici?  e nevasta ta?  ce măi, Radule adevăr grăesci ori ai înebunit?  — Dacă vrei s-o vezi mă duc s-o chem.  — Nu, stai pe loc, nu vreau să știe că am fost un ocnaș, că am scăpat din fiare prin mortea unui tovarășiu de nenorocire și acum sunt un biet cerșetor.  Mai bine las-o să creadă că am murit de desnădejde, după ce am scăpat din ocnă.  — Bine, fie precum vrei, e sunt gata să fac ce-mi zici; până una, alta, însă e bine să ne înțelegem ca oamenii.  Ia ascultă-mă măi Soare, dacă în adevăr tu esci, ce mi te rățoești și mi te faci așa de grozav în casa mea?  zise Radu puind tișgheaua între el și fostul său stăpân.  Ce crezi că mie-mi este frică de tine?  adăogă scoțînd din cișmigea o pereche de pistoale și îndreptându-le spre cerșetor; aida, de!  nu e Radu Anghel din cei ce se înfricoșează, așa de lesne.  Dacă-ți place și ții să te lupți cu mine,dute la aleșii satului, părasce-mă, învinovățește-mă, spune că ai avut bani, tu care ai fost de mai multe ori închis pentru furtișaguri, și pe urmă ai scornit vorbă că ai murit ca să scapi de altă osîndă; spune că ai dosit din ocnă, spune că te-am furat e , e care de aproape noă ani îmi câștig pânea într-un chip cinstit și nu dau nimunui prilej de vr-o bănuială; mergi de' spune ori-ce vrei vrea, și pe urmă vei vedea pe cine o să creadă și pe cine o să închidă stăpânirea?  pe mine ori pe tine?  — Ei!  văd bine că tot mai tare și al dracului esci tu tot șmecher, și pișicher, răspunse Soare, căci în adevăr el era, lăsînd bățul în jos șipuindu-l după ușe.  Cu tine nu e de glumă; esci mai tare și pace; adu mâna ca să ne împăcăm, și în loc d-a-ți cere ca să te faci iarăși sluga mea, iată că e singur mă dau rob ție, te cunosc de stăpân al me și te rog, și te juruiesc ca să te faci căpitanul me și al tovarășilor mei, să te pui în fruntea noastră cât se poate de curând, ca să ne duci la biruință și la bogăție, că suntem mulți și harnici și ne-au secat rău de tot pungile.  — Ce tot îmi vorbești tu de voinicie, de tovărășie și de căpitănie?  e m-am făcut om de treabă; m-am apucat de negoț, îmi merg treburile bine și câștig destul de mult ca să trăesc fără de nici o grije.  — Ei!  când e mai mult nu strică; nu știi că cine umblă cu crucea în sîn ca crucea să usucă?  Ai nevastă tînără, căreia îi trebue țoale mândre ca să se îmbrace cu ele; cunosc e pe fata mea după mumă-sa; afară de aceasta îți iubesci mult nevasta, trebue s-o iubesci că e mândră ca o Cosînzeană.  Nu mai sta dar pe gânduri, că avem plesci bune și grase care are să te îmbogățăscă dintr-o dată; avem pe Popescu Gât strâmb arendașul moșiei Mătăsaru și pe popa Marin sin popa Gheorghe din satul Cândesci care rînesce banii cu lopata; mai avem și pe coconu Mihalache Grăureanu arendașul moșiei Glodeni care asemeni e bogat putred, pe conu Mihăilă Furduescu judecătorul din Dâmbovița,care m-a osîndit de cinci ori și pe tată-tău de patru,și care are avere nemiluită, mai avem și încă pe alți moșieri și proprietari groși la ceafă care ar fi în stare să ne înbogățescă numai în câte-va luni.  — Fie-le banii pe seamă, răspunse Radu Anghel, după puțină gândire; nu mai vroiu să voinicesc, și pace bună.  — Nu mai vrei tu, dar vrem noi; d-aceia Radule taică, gândește-te încă dată mai nainte de a lua o hotărîre statornică.  — M-am gândit, răspunse cu hotărîre fostul bandit.  — Dacă nu vrei binele tău, înduplecă-te incai pentru hatîrul meu, pe care m-ai calicit și m-ai lăsat în sapă de lemn, furîndu-mi tot ce am agonisit pentru bătrînețe.  — Nu-ți am furat nimic; lasă-mă în pace cu banii tăi, și vezi-ți de drum cu D-ze .  — Eu nu plec d-aici până ce nu te îndupleci să te pui în fruntea noastră.  Trebue să te pui, nu sa poate altfel, nu încape cârmeală; supune-te de bună voe, că de unde nu plec d-aici ajuns la desnădejde, și mă duc drept la Câmpu-Lung ca să te dau de gât, măcar d-ași intra iarăși în ocnă, că tot n-am pentru ce să mai trăesc.  — Ce esci nebun, măi Soare?  — Ba nu sunt nebun, dar sunt un om desnădăjduit și desgustat de viață, pentru că am făcut numai bine la alții și în schimb n-am cules de cât răutate și nemulțumire.  — Ai înebunit, sărace, văd bine c-ai înebunit!  — Se poate, nu e lucru de mirare; sărăcia și foamea nu face alte isprăvi.  — Nu te gândesci tu că, împins fiind de milă pentru ea și prieteșiug pentru tine, m-am milostivit de am cules pe fiica ta după drumuri, am luat-o de nevasta mea și o port ca pe o cucoană, fără să mai aibă teamă de sărăcie și de ziua de mâne?  Ce se va face ea dacă te voiu asculta și daca nebunia ta mă va băga în pușcărie?  — Va muri și ea de foame cum mor e acum.  — Ia măi creștine, fii om de înțeles și astâmpără-te că mânia nu dă roade bune.  Na acești zece galbeni, adaose Radu după o clipă de gândire scoțând din cișmigea câte-va monede de aur și puindu-le înaintea fostului său stăpân.  Ai de, ia-le și du mi-te cu D-ze -unde oi vedea cu ochii.  — Ce spui?  îmi dai o mică arvună din grămada de bani ce-mi ai furat?  — Aiurezi, sărace!  — Ba nu aiurez, o să vezi tu.  — Ia banii până te rog.  — Nu-mi trebue banii tăi, nu-mi trebue pomană, nu-mi trebue viața săracă și chinuită ce duc acum, ci-mi trebue o avere mare, mai mare de cât aceia ce-mi ai furat ca să trăesc în belșug și în îndestulare.  îmi trebue viața de altă dată, traiul de voinic, jaful și schingiuirea, îmbogățirea cea fără de nici o muncă, îmbelșiugarea ce am avut o dată, și acestea toate nu le pot căpăta de cât numai prin tine și cu ajutorul tău.  Fii dar Radule căpitanul cetei mele, te rog în genuche, fă ce ți zic, nu trece cu vederea ruga mea ferbinte și ajută-mă ca să ajung unde am fost, că singur nu pot, am îmbătrînit, nu mai am mintea de altă dată, capul meu nu mai e născocitor ca în vremea de demult; pe când tu esci tocmai în floarea vîrstei și-ți merg toate în plin.  — Ce, tu crezi că prin hoție m-am îmbogățit?  — Aminteri din nimic nu se strîng banii buluc.  — Te înșeli; am moscenit pe unchiu-mău.  — Ia nu mai vinde castraveți la grădinar, că știu e ce știu.  — Ei!  are haz!  ăsta vrea să mă facă hoț fără voia mea și fără de scirea lui D-ze !  — Ce stric e dacă esci?  Ce cred!  că cu brașoave poți să treci de om cinstit față cu mine?  aida de!  nu ți se trec măi băete goglezile.  Așa dar nu te mai cârmi ci priimește aceea ce te rog, că de unde nu îmi iau isbândire pentru toate relele ce-mi ai făcut, dându-te pe mâna stăpînirei ca să te pedepsească pentru toate faptele tale și să te trimățâ la ocnă ca să tai sare în toată viața ta, măcar de s-ar alege de mine ori și ce rău.  — Ei!  dar știi că ești ciudat tu, măi Soare?  gui ne gui vrei să mă faci căpitan de hoți; mă iei pe nepusă masă, și pe urmă dai de zor, ca la o adevărată siluire!  — N-am ce face, sunt desnădăjduit; la mine e în cumpănă viața sau moartea.  Cu toate acestea să nu crezi că te siluesc ca acum, la minut, musai să te îmbraci în haine de hoț și să pleci ca să săvîrșesci vre-o tâlhărie.  Elbet!  nu e grabă la mijloc, îți dau ori-câtă vreme vei vrea ca răgaz de gîndire: o săptămână, doo, trei, atât cît îți place; dar să nu te înpingă păcatele ca să mă dai pe mâna poterei că atâta ți-e!  — Iată, uită-te colo la ce se gândesce el!  — Un om desnădăjduit se gîndește ca mine la toate.  — N-avea nici o frică, măi prietene, că nu e Radu d-ăia; apoi adause după o pausă ce va cam măricicâ: greu mi-e să făgăduesc, că pe urmă mă țin de cuvînt d-ar fi ori-ce.  — Să dea D-ze așea să fie; ei acum spune-mi: ce zici și ce ai tu de gînd să faci. ?  — Ce să zic?  acum nu pot să-ți dau nici un răspuns; să treci p-aici peste o săptămână, și fii fără de nici o grije, că atunci îți voiu spune lămurit și hotărît: da ori ba.  — Vezi așa te voiu, așa-mi place mie să te aud vorbind, răspunse Soare vesel și radios de bucurie; apoi adăugă încruntându-se: Dar pân-atunci ce mă fac e și ce mănânc?  — ți-am dat zece galbeni, cred că-ți ajunge.  — Mi-i dai cu bună sămă?  — Negreșit dacă o dată-i am scos din cismigea; ia-i.