Cele șapte Candeli  Pe Catafalc  Roman Creștin  DE  IULIU DRAGOMIRESCU  EDIȚIA a DOUA  BUCUREȘTI  Editura Imprimeriei E.  S.  Cerbu  29, CALEA VICTORIEI, 29.  1902  Cele șapte Candeli  Pe Catafalc  Roman Creștin  DE  IULIU DRAGOMIRESCU  EDIȚIA a DOUA  BUCUREȘTI  Editura Imprimeriei E.  S.  Cerbu  29, CALEA VICTORIEI, 29.  1902  TOATE DREPTURILE REZERVATE  DEDICAȚIE  Celor care plîng și nu suni iubiți, care doresc fără speranță, care se trudesc și nu folosesc, autorul închină această operă.  Celor care au suferit de la colegi și profesori, care au iubit zine nevăzute și au căutat enigme, autorul închină această operă.  Celor prigoniți, poeților învinși de nulități, literaților nobili și artiștilor de geniu, loviți de aversiunea publică, de vremuri și de sărăcie, autorul închină această operă.  Fecioarelor visătoare de anianți ideali, pale sfinte mistuite de dorinți, vrăjitoarelor nebune de extaz, ursitoare de câte nu sunt, în veci fecioare, autorul închină această oferă.  Celor care cred cu evlavie, poeți prin fapte de virtute, celor foarte nobili, foarte puri, foarte rari, incomparabili și sublimi, autorul închină aceasta operă.  Tuturor, fraților mei desăvirșiți, cu sentimente de admirare și nestinsă iubire.  Pronaos  Din cărți adînci și gre înțelese sufletul me a luat mult folos.  Din graiul jalnic al țării noastre mîhnirea mă abate.  Trist tîlmaciu al pietății lor în vreme de urgie, melancolie inspirat de cîte lacrămi sunt și durere e, traduc expansiunea entuziasmului astă-zi în aceste rîuri imperfecte și mai mult elocuente, cred, prin necazul lor, prin suspinul lor.  Ce pot să doresc, ce pot să sperez?  Stupid voi fi găsit înainte de a fi citit, șarlatan și criminal pe urmă.  Lovit fără milă și în operă și în aspirații.  Unde voi bate porțile mi se vor închide.  Blestemul și ocara, ironia și insulta mă vor întîmpina.  Se vor păzi ai mei să-mi recunoască dreptul, nobilii mei compatrioți mă vor înjosi.  Se vor păzi prietenii să mă înalțe și în prăpăstii mă vor coborî.  Cunosc acestea și mă declar biruit de la început.  Dar biruința mea e dramă ne-mai văzută, căderea mea e adumbrită de rezistența evangelică, culese trofee din altă fericire voi obține.  Asemeni Woevodului legendar care întors din aventuri faimoase e îngăduit să contemple o clipă nuditatea albă a adoratei sale.  Haide dar, critici ignari, scribi fără talent și literați fără opere, strigoi ce vă zbateți în scădere violînd arta și deflorînd visul, întindeți, împudici, hora orgiei voastre, pregătiți ospățul putrezimei voastre.  Voi sunteți răi și josnici, incapabili de a pricepe o suferință ideală, nevrednici de a o cerne subt judecata voastră.  Diu ura, din invidia, din insulta voastră, sunt troenit de slavă, de slava și mulțumirea subt care smeritul suflet nu sucombă.  O, cînd vom intra într-un veac mai civilizat ca al nostru, cînd noi nu vom mai fi nici umbre și voi lut mizerabil veți ajunge în mormînt, cînd graiul poetului nu va mai fi elegie și inima sa nu va mai sîngera, atunci poate, vrednicii urmași vor întrona Dreptatea pe soclul ei și flori duioase vor depune fecioarele pe un mormînt, înghețat va primi martirul prinosul adus, dar pedeapsa uitărei care întunecă pe cei răi, e însă și mai grea, e și mai amară.  și Domnul lumii și Stăpînul mării, în trei fețe necuprins și a-tot-puternic, îndelung răbdătorul și milostivul nesfirșit, va așterne milostenia Sa dreaptă asupra tuturor, nevrednici și buni, la judecata și învierea ce vor să fie.  Iuliu Dragomirescu.  I  Din cuibul eremei  In anemia lui sufletească Andrei Cosmescu a găsit la umbra Bisericii un adăpost sigur de mîntuire.  După trei ani de rătăcire pe la toate facultățile Universității urmează cursurile teologice nu atît în vederea unei cariere în erarhia eclesiastică, ci mai ales pentru disciplinarea sufletului său.  Convins câ un om superior se vede în opere, aleargă în drumul operei prea adevărate.  Un fapt de virtute este fără îndoială un capo-d-operă și egalează o poemă; dar care-i virtutea supremă mai presus do ori-ce plăsmuire?  își zice Andrei.  Izolarea e poetică, dar nu este demnă.  Nu, a lupta în mijlocul acestor dobitoace, a-i înfrînge, a birui oceanul josniciei lor, a-i înălța, a-i legiui, a-i domina, a-i înfrîna, iată rolul omului superior și misiunea pe care o bună ursită trebue să-i o încredințeze.  Pentru mîntuirea lui Andrei s-a smerit.  In sufletul său a stins nebunul orgoliu, n zis plăcerii să tacă și uitării sâ-l cuprindă.  și orgoliul a tăcut și uitarea l-a cuprins.  Umbrit subt cutele tăcerei sufletul său s-a curățit ca Zaebe Vameșul cel iubitor de arginți.  — Ah, sfînta Fecioară!  exclamă Andrei cugetînd la trecutul său fără prihană.  Fecioara Va păzit, Fecioara l-a ocrotit, Fecioara l-a mîngîiat în multe clipe de jale.  Nu este Ea, poarta prin care bucuria va străluci, chemarea lui Adam, scaun al Împăratului, steaua prin care soarele s-arată?  Dar închide-ți ochii Mireasă nenunțită să nu vezi păcatele noastre; astupă-ți urechile să n-auzi blestemele nostre; să nu simți suflarea nebuniei noastre, să nu Te scîrbești de scăderea noastră.  și Sfîntă Fecioară, cunoștința cea necunoscută, îi vorbește iubitoare și maternă.  Intîia oara a vazut-O tiecîn-du-și umbra zîmbitoare dar tristă înaintea lui.  Era după o lungă agonie sufletească.  Imaculata purta în mînă o lampă asemenea unei stele a nopții și curînd a dispărut pe o scară de aur în palatele Sale de azur.  Cînd a văzut-O a doua oară Andrei O invocase în noaptea morții surorei sale.  Avusese un vis viclean, în care demonul apărea plîngător pe flacăra păcatului.  Azi păcatul e mort și diavolul s-a spulberat.  Fecioara a veghiat mult timp la câpătîiul lui, o noapte întreagă, dar noaptea a fost mai lungă și el s-a rugat; s-a rugat prost dar și-a sfărîmat inima la poala Ei.  Iar aceste doo evenimente i-au sfințit sufletul: dar aducerea aminte de ispite zburate și de săgeți viclene trezesc în el adesea temeri neînțelese și presupuneri blestemate.  Ca hamauianca glăsui abia auzit, așa de încet și de încet:  — Isuse miluește-mă.  și așteptînd mila Lui, Andrei își plecă fruntea pe masa modestă rumegînd al XI icos al Domnului:  — Ceia ce ești lumină adevărată dătătoare de lumina.  și scoase o laudă ca un oftat al sufletului pe care tot-d-a-una o repeta în vremuri grele:  — Că Tu eșii unul siînt, unul Domnul Isus CristoS întru mărirea lui Dumneze Tatăl. . .  Odinioară sufletul său era împodobit uu în purpură ci în dantele albe și broderia sa era de tot albă.  Azi e îmbălsămat în flori triste, iar el, grădinarul cel mai jalnic le cultivă cu ardoare.  Ah, sărmanele sale flori sufletești, istovite în candela durerii lui!  Horbota de tămîe, evlavia către Dumneze și nădejdea îl înalță mai presus de toate.  Dar el suferă zdrobit de o durere supraumană și cum alta n-a mai fost.  Nu și-a atins fruntea de antimismul mistic și ae află încă pe pragul luminei spirituale.  El șovăește ca Durtal al admirabilui Huysmaus.  Dar în jurul lui nu e o ființă bună și un suflet cutremurat de exuberanță mistică.  Durtal își clădea castelele inimei pe temelia prietenilor săi.  L-abbe Plomb și l-abbe Gévresin și buna M-me Bavoil nu pot fi printre Romîni, ortodocșii nu pot ava un cler desăvîrșit. . . .  Doctrinele au același fond și Legea o una, își zice Andrei, dar clerul! . . . .  și visul Bisericii universale, al doctrinei neoortodoxe îl turmentă cu stăruință.  Cînd a întîlnit pe părintele Iacob, tînărul descoperi un duhovnic senin și un prieten adinc.  În lungile lor conferințe, preotul și neofitul se regăseau pe același cîtnp de cugetare și desfășurau planuri de ideal.  și cînd Andrei și-a expus în cuvinte temătoare idea unei Biserici universale, preotul l-a ascultat în tăcere:  — O, reformă, relo el, cum mai e cu putință azi?  Cine îți va mai urma?  Maria, Marta și Salomea sunt azi curtezane, ba curtezane cu alcov.  și ce Apostoli vei avea?  Poeți anulați și mistici șarlatani.  Vei găsi rafinați și tîlhari, Ana și Caiafa, dar copii naivi și buni, dar suflete topite de extaz, dar iubire curată, pură, credință exaltată nu, nu! . . .  — Așa dar, Părinte, o Biserică creștină sobornicească și apostolică să nu mai fie cu putință?  O ceartă seculară să nu se stingă înaintea unei primejdii comune?  — Cine știe ce viat va bate veacul peste sfînta Biserică! . . .  Cine știe ceva aduce Duhul neștiut! . . .  și ca un inspirat relo părintele Iacob încet, încet:  — Sărmană catedrală, zidurile tale sunt ruină, cele șenpte lumini din candelabru se sting, toaca se pierde și în pronaos numai cîntă cîntec de îngeri. .  Părintele Iacob era un spirit luminat și lămurit în simbolică și mistică.  Dar ceia cc făcea farmecul conversației sale era melancolia vagă care-i voala cuvintele, privirea lui elocventă de tristețe și glasul molatic și modest. . .  Ca o cultură liberă dar severă, exclusiv din capo-d-opere, saturat de lecturi și de pietate, părea bătrîn la trei-zeci de ani, mai secat sufletește.  Care e toiagul credinței lui? . . .  se întreabă Andrei.  și scrutător străbate într-o clipă toate subteranele propriului său suflet.  Nimic, nimic, numai gînduri moarte și dureri duse, numai chiu și numai plîns.  și contemplă chipul preotului istovit în adevăr, dar luminat de acea siguranță stranie care îți face rău.  Preotul Iacob e văduv de trei ani și n-are copii; în străfundul sufletului său, fiecare fibră a sîngelui său, fiecare urmă a gîndului său, fiecare lumină a privirii, poartă marca ideală a exaltării sale mistice și vrednic tot-d-a-una În zile fără de păcat.  Biserica sa e împodobită cu purpură și cu viason, stors din sîngerarea Mucenicilor celor din toată lumea; se odihnește cu sfinții, robul lui Dumneze , în așteptarea vieții fără de întristare și durere, în hlamida milei Tatălui ca unui singur îndurat.  In sfințirea sufletului său, în curățirea trupului, în îndreptarea cugetului, în lămurirea gîndului el n-a șovăit și n-a putut șovăi o clipă.  și-a îngrădit simțurile dar n-avea mult necaz, privirele sale le-a împodobit cu slava Lui și trupului său îi dă hrană cerească în făgâduiala bunătăților ce vor să fie.  L-au păzit sfinții Ingeri, Maica Domnului l-a luminat.  Duhul sfînt l-a mîngîiat din tesaurul bunătăților Sale; din mierea iubirii Mielului sfînt a stors iubire. . .  Neînfricat și neînfruntat este căci viața lui este întărită, de iubire biruită, de aceia care din cer au putere de biruință nebiruită.  Andrei îl contemplă dar pe el se biruie.  Cîtă trepidate și de cîte ori n-a alîrnat în gol.  De cîte ori desgustat ți de viață și de credință obosit nu s-a privit cu groază străin nu numai pe pâmînt, dar singur și în fața morții.  In părintele Iacob a găsit un sprijin; s-au împrietenit preotul și durerea și slujitorul Altarului a înțeles suferința acestui suflet și s-a oferit cu dragoste să-l ajute în mîntuirea sa.  De păcate uu l-a întrebat și nu erau grele; l-a luat înaintea icoanei și Andrei a căzut la Precista prea mărind-O în înțelesul mîntuirii lui.  Preotul a intonat cîntarea de laudă a Neprihănitei:  — Cea ce ești mai cinstită de cît Heruvimii și mai mărită fără de asemănare de cît Serafimii, care fără stricăciune pre Dumneze . . .  Apoi părintele lacov a deschis Paraclisul și i-a citit plîngătoarele irmoase ale Fecioarei și de răi vrăjmași, pentru slobozire din stricăciunea morții ca Adam și Eva.  Andrei și-a răzimat capul de mîna preotului îngînînd abia:  — Părinte, Părinte! . . .  Iar preotul Iacob părea sf.  loan Teologul, primind capul blînd de Dumneze cuvîntătorul, norul paginilor cel pus asupra noastră să-l risipească.  Atunci a simțit Andrei o toropeală ideală cotropindu-i întregul său și pe sufletul lui căzînd ca o pînză do vrednicie.  In noaptea aceia Maica Domnului i-a apărut pentru a treia oară; a văzut-O întreagă și lămurit, singură sfînta Fecioară, dar bună și blîndă.  Era în falduri albe și pe cap cu zăbranic alb.  A făcut asupra lui semnul întreit al crucei și din privirele Ei l-a zguduit bine cuvîntarea.  Minunea a trecut și a doua zi s-a spovedit, dacă vrednic este și pocăință să facă; trei zile a postit, post sever cu pîine și apă și a citit rugăciuni.  Staturile părintelui Iacob înclină spre călugărie; însă  Părintele pricepe că n-a venit clipa cererei solemne și Andrei e încă înfiorat de lunga tăcere și de renunțare la tot și la toate.  și apoi în chinovii de cîte ori nu străbat ispitele diavolești și patimele degradate.  Andrei e un poet mai presus de toate, un suflet de poet sublim și el se pricepe.  Odinioară l-a zis părintele Iacob, acest estet înamorat de iluzii și de sus pînă jos scăldat în esopul artei:  — Rămîi sublim și te izbăvește vestind lauda Domnului. . .  Înalță pe altarul inimei tale jertfa Sa; scrie in numele Lui sempitern, pe aripa prea sfintei Biserici: scrie și vei primi prinosul mîntuirei tale.  și Andrei e-a hotărît să dea grai melodiei interne care suspină în sufletul său.  Cu gîndul artei, artei pure vrea să îmbrace mai presus de toate într-o formă lirică poezia biblică, psalmii, ceteniele și irmoasele.  Dar cine le va citi, cine le va admira?  Preoții?  Preoții sunt răi, sunt ignoranți, nevrednici și corupți; monahii sunt corupți și mîrșavi; erarhia bisericească — infamie, nemernicie și scandal.  și apoi unde va găsi el o catedrală pe care arta în zăbranic să se unească în același cîntec exaltat?  Să încrusteze pe zidurile ei inspirațiile sale divine, să armonizeze sfînta Leturghie cu subtilitatea sufletelor moderne! . . .  Nicăeri și nici o-dată! . . .  In zadar bate calea Bisericilor din București.  Același tip crucial și armenesc, aceiași monotonie și greutate a stilului, aceiași iconografie barbară și aceiași muzică orientală, molatică și nasală.  și nicaeri slujba divină nu e conformă artei atrăgatoare și demne; preoții nu sunt pătrunși de ardoarea Verbului și n-au măreția solemnă cuvenită lor. . .  și străbate însetat de o formă pură întregul oraș și toate Bisericele, sf.  Gheorghe, Oțetari, chretzulescu, Biserica Albă, sf.  Spiridon, Stravropoleos, Icoana, Popa Nau, sf.  Vineri, Mitropolia, Doamna Bălașa; pretutindeni obscurantism, lipsă de gust și de originalitate în servicii.  Ah, și ce goale sunt Bisericele, ce părăsite sunt tot-d-a-una! . . .  Cum răsună dureros glasul cîntărilor în singurătatea de templu.  — Nu mai vine lumea, părinte Iacob, nu mai vine la Biserică. . .  — Adevărat? . . .  răspunse zîmbind preotul.  Dar uude se duce lumea?  —Părinte, Părinte, ne pierdem; credința și iubirea se sting, lumea se stinge. . .  — Nu, nu se va stinge, nu trebue să se stingă relo înflăcărat părintele Iacob; e adevărat Biserica trece printr-o criză, sfîșiată înăuntru, părăsită aproape de Stat. . .  Dar în curînd va fi restabilită mai strălucitoare pe temelia ei.  — Cum Părinte, mai crezi în reînvierea Bisericei?  Mai e posibilă o reînviere? . . .  Nu, Biserica e pierdută, e pierdută. . .  Ne trebue o reformă îndrăzneață astăzi.  —Da Biserica.  Verbul nu e însă perdut, Treimea nu e perdută.  Poate să sa ruineze lumea, poate să se spulbere pămîntul. . .  Cînd nu vor mai fi zei falși, zice o dogmă cabalistică, Dumneze adevărat va străluci. . .  și conversația alunecă pe povîrnișul reînvierei spirituale a norodului.  — Poate, dacă arta s-ar pune cu totul în serviciul Religiei! . . .  Dacă s-ar îofiora Leturghia de poezie și de cîntec, dacă s-ar subtiliza și mai mult slujba divină, dacă arta clasică ar îmbrăca-o, n-ar putea dăinui Biserica încă și multă vreme, părinte Iacob?  Nu s-ar produce o mișcare salubră în omenire? . . .  — Ah, să se schimbe tradiția?  Aida de! . . .  Poeții, înțeleg, poeții ce sunt ei, de cît soli ai Verbului!  Poezia, fără îndoială, poezia și credința snnt canavana pe care claviază sufletele mari. . .  Dar ceia ce ne trebue e în primul rînd un cler savant șt conștient, e un personal priceput.  Propaganda ortodoxă a rămas cu mult în urmă. . .  Cea ce ne lipsește e viața, viața catolică.  Nu cultivăm progresul, nu evangelizăm poporul în mijlocul mișcării literare, științifice și religioase.  Vezi, în al XVI veac cultura noastră nu era de cît un prisos al inimei.  Azi unde mai avem măcar un diaconul Coresi, un popă Grigore din Măhaci? . . .  și această strălucită înflorire literară pioasă din veacul următor!  Un Varlaam, uu Dosofteiu, Melhisedec, Silvestru ieromonahu, popa Ion din Vinți, Sava mitropolitul și atîți vlădici, preoți, ieromonahi, dascăli și sfintagereți, dornici de muncă cinstită, fără educație savantă, dar mai nobili prin exuberanța inimei lor!  Azi nu mai sunt, nu mai pot fi!  și Woevozii patriarhi ce urme strălucite nu ne-au lăsat!  Mînăstirele Dealului, Glavaciocul, mitropolia Tîrgoviștei, Curtea de Argeș, Bisericanii, Secul și Neamțul, Mislea, Ezerul, Rîșca, Slatina, Pîngărații, Plumbuita, Mărgineni, Radu-Vodă, Caiafa și cîte, cîte încă!  și e acolo artă adevărată, e meșteșug, gust, finețe; regulele ermineuticei, taina, credința sunt înflorite pe ori-ce ușă sculptată pe orice piatră tencuită, pe ori-ce icoană, pe ori-ce vas sacru.  Așa dar, Părinte, crezi că vremile trecute fosta-au mai fericite și mai bune?  — Mai fericite căci erau poete, mai bune căci erau copile. . .  Evul mediu e frumos căci e poet; noi suntem pâmînt și monedă calpă, noi epigoni nevrednici.  — Dar noi n-am avut o atît de strălucită eflorescență sacră ca în Apus; la noi prea multă sălbătăcie a fost, prea multe zbuciumări politice. . .  — La noi mai mult chiar ca în Apus. . .  Tocmai atîtea zbuciumări ne-au deschis porțile rezemnărei și Bisericei.  și apoi pămîntul țârii noastre e sacru.  N-a propovăduit aici apostolul Andrei?  N-a suferit laici martiriul sfinții Mercuriu și Sava împreună cu alți 70 de legionari?  N-am avut pe sf.  Nichita?  și care dintre Domnitorii noștri n-ar fi fost canonizat în Apus?  ștefan-cel-mare nu este stînca de credință vecinică, neobosită?  Întocmirile salo pioase nu sunt și astă-zi martori fără pereche?  Patru-zeci de Mînăstiri și Biserici și cîte danii și daruri și lavre!  Neagoe Vodă, această fîntînă do credință, neofitul sfîatului Nifon, Brîncoveauu acest toiag renumit al credinței, Matei și Vasile n-ar figura cu drept cuvîut în canoanele Bisericei?  și apoi cîți credincioși obscuri și adormiți și uitați de muită vreme nu zac prin vechile cimitire.  Umbrele lor nu mai es, nu mai pot apare.  Cîți artiști, cîți meșteri îndemînatici, lucrători harnici și activi, sculptori, zugravi, arhitecți și constructori.  Vezi urmele lor în musee, în Mînăstiri, în vechi Biserici. . .  Icoane, căndeli, potire, cădelniți cu lănțișuarc, sicrie pentru vase sfinte, cazane pentru botez și aiasmă, cutii pentru milostenie, chivoturi de argint. . .  Nu e artă aceasta, nu e muncă, nu e frumusețe și îndemînare?  Ba este și eram atunci artiști și poeți fără seamăn, tocmai fiind-că credeam cu stăruință și iubeam cu noblețe.  și ce aranjament superb îu ornarea și legarea cărților sfinte.  și cîți prelați adînc erudiți și nobili! . . .  Antim Ivireanu, Amlilochie al Hotinului, poliglot, teolog matematic, filolog, Iacob Stamate, Beniamin Costache, Melchisedec!  Apoi cîte pilde de jertfe ca a Doamnei Despina soția lui Neagoe! . . .  Eu păcătosul și nevrednicul mă plec în fața trecutului și contemplu uimit, forța și vitalitatea acestei țări, credința și poezia ei.  Poezia dusă căci toate acestea au apus în viforul vremilor și sunt moarte astă-zi.  Mult timp Andrei admiră acest spirit vast, profund și clar.  Misticismul medieval, acele vremuri woevodale și de mărire domnească cum îl atrag și pe el! . .  Parcă munții prizăriți prin vraja uitărei par împodobiți cu un nimb mai maestos, parcă toate cîmpiile noastre par mai albastre.  și el se visează poetul acelor vremuri, evocîndu-le din criptă, mai frumoase chiar prin depărtare și graiul șt portul și datinele de subt colb îi încîntă opera, opera binecuvîntată de Dumneze și nobilă prin iubirea de patrie.  Dumneze și patria, spada și Crucea!  Cavaler al sfintei Cruci se visează, dar neînvins prin cutezanța lui fulgerătoare, neînvins prin forța geniului său.  — În numele Unității întreite, pe cele noo coruri îngerești, în numele fraților mei, cei neiubiți și triști, jur că-i voi mîntui, chiar cu a mea jertfă.  și sublim se înalță Andrei strîngînd mina preotului care-i dă sărutarea de pace în numele sfintei Treimi.  II  Făcătoarea de minuni  În dimineața fragedă de Mai, Andrei așteaptă ceasul Leturghiei; curînd toaca încep gemîndu-și glasul de aramă.  Încet, încet și limpede curge: ding, dang, dang; clopotul răsună și ca un plînset se stinge înfiorat de tristețe, pe cînd lumea trace, trece valuri, veselă și tristă și umple piața de zgomot.  Clopotul răsună și dangătul său se spulberă de indiferența ucigașă de pretutindeni.  Lumea trece aferată și proastă și valuri după valuri; clopotul geme nebun cînd resemnat, cînd sonor ca un glas al disperărei: ding, dang, dang. . .  Ah, și acest dangăt lugubru îl pătrunde ca lacrimi de foc; fiecare sunet nu mai e plîns; e un bocet prelung, suprauman, sinistru de durere; e un graiu înălțător și zdrobitor, mai trist ca plînsul unei fecioare; înghiață în inima lui ca lacrămi pe sicriul iubit.  și clopotul se stinge într-un oftat prelung și sfîșietor; numai e limbă de aramă; o graiul durerii, crispează în apazm; nu armonie terestră, e cutremurul unui suflet care piere, glasul morții cel din urmă.  Ding, dang, ding - și lumea e aceiași: multă și brută; iar mai presus de dînsa sboară în văzduh ecoul acestui dangăt, mereu mai plînge.  Lumea e aceiași și aceiași va fi; aceiași pretutindeni ba mai proastă și mai nebună.  Ea nu mai ascultă glasul dureroasei chemări; ea nu mai pricepe tînguiosul apel.  Trece Stupidă în indiferența ei.  Andrei trist și cu ochi fulgerători străbate mulțimea; el singur percepe chemarea Bisericii și sîngereaza în sufletul său cu amare lacrămi; încolo pretutindeni lumea trece fără să observe, fără să audă, fără să vadă, fiecare cu afacerile sale pline de bucurii și de necazuri.  Așa de pal își înclină capul în pămînt. . .  In această zi era Duminică, ziua Domnului și de odihna, ba e zi de speculă mîrșavă pentru cei-l-alți.  Si o revoltă surda îl cutremură acum.  Ar striga înaintea acestui popor că e nebun, ar scuipa afacerile lui și, ar deșerta piața pentm a-i aduce să se închine.  Înflăcărarea exaltării covîrșea în sufletul lui toiagul de apostol.  Dar se rezemnează în colț și privește dus în zare și privește neînțeles și trist și fără grai.  Tîrîndu-și pasul încet, rotindu-și iară-și ochii împrejur, topit de văpaia durerii ascunse intră în Biserică.  Se pironi lîngă un stîlp la icoane cu ochii în înalt.  Privea amârît în jurul lui, cu gîndul departe, cu sufletul stins.  Mai alb ca un cadavru părea asemeni durerii plăsmuite de un artist poet.  Cu ochii mari, adînci subt arcadele a doo sprîncene dese spinteca văzduhul; sinusul frontal îi brăzda adînc figura; gura expresivă forma un unghiu puternic; curba nasală scobora lin pe față și linia figurei întregi se stingea în umbra gîtului bărbătesc; un zîmbet imperceptibil îi împînzea figura cu un idealism înalt.  Pe fruntea înaltă, pe fruntea olimpiană cădeau doo perdele de păr negru, ușor buclat.  Din linii și curbe corecte se clădea corpul lui viguros dar eterat și nobil.  Si cum sta în Biserica alături cu sf.  Gheorghe învingătorul, pe calul înaripat zdrobind balaurul subt călcîi, copilul durerei îi părea frate.  Acele figuri de îngeri cu sexuri neprecise care alergau în mări de azur, zugrăvite naiv dar fără pretenții, acele figuri de mistici înotînd subt fumul de tămîe pe frontarul Bisericei, sfinții Prooroci, Mucenicii ortodocși, sfinții și cuvioșii Schimnici, slăbiți de post, galbeni la chip și cucernici, prindeau în mintea lui în sbor nebun, se perindau fantastic cu viața lor legendară, cu minunile și dumnezeirea lor.  Cele patru sfinte Vineri ale Bisericii ortodoxe trezeau în el fiorul castității și inspirărei sfîntului Duh.  Ispita sfîntului Antonie, viața mucenicului Haralambie, patimele lui Panfilie, ale martirei Agapia și ale tuturor Mucenicilor care s-au jertfit cu credință nestrămutată și iubire fără prihană, îl cutremurau de o dorință mai presus de care nu se putea birui.  Iar pe cînd diaconul miluia poporul și preoțiu binecuvîntători întonau cîntările Jertfei, Andrei cugeta fără să mai priceapă măreția solemnă de care era înconjurat.  Nu pricepea, nu mai putea.  Se sfîrșea în urmă gînditor.  La cîte n-au cugetat alții, la vremuri nevisate încă, la tot ce nu era plăcere și durere nu era, Andrei își înturna gîndul și fulgera din ochii mari săgeți scînteetoare.  In fața lui era poporul îngenunchiat la icoana Precistei, Icoana era făcătoare de minuni.  Îmbrăcată în aur pe un soclu de aur, lemnul sfînt zugrăvit din vremuri adînci de cine știe care inspirat dumnezeesc, revărsa harul milei salo peste drept credincioșii suferinzi.  Andrei cătă la ei acum întrebător parcă.  Ce voiau și cine erau?  Peste o sută de nenorociți, plîngători, cu fețele smerite, căzuți la pâmînt și în așteptarea milei sfinte.  șchiopi, ologi, paralitici, surzi, epileptici, muți, leproși, nebuni, orbi și întristați și necăjiți, credincioși adînc dar săraci peste măsură, zdrențuiți și mizerabili, din ochii stinși implorau o milă care nu întîrzia să vină, recoltau o speranță mai mult pentru slabele lor inimi.  Cînd preotul se apropia de dînșii și îi atingea epitrahilul, fiecare se cutremura ca înfiorat de un foc din cer.  și ei veneau, veneau mere , cu credință naivă, bună, smerită, divină; își purta fiecare obolul, fiecare își aprindea lumînărica în sfeșnic, fiecare își sfîrșea cel diu urmă ban pentru a cumpăra untdelemn, și prescură pentru Leturghie.  Cutia era plină și paracliserul păzea ordinea.  O tavă primea oboiul Mirului, o alta alături pentru preoți, pentru diaconi alta, pentru servitori alta, toate, afară de cutia Bisericei.  și preoții priveau lacomi, iar tava se umplea peste măsură, era deșertată în Altar.  În clipa aceia nn zornăit de aramă, de bani, murmurul poporului, gemetele celor bolnavi, plînsetul copiilor, cîntările preoților, ala corului, larma din afară, vuetul Bisericei se înălțau toate într-un vîlmășag amețitor și ciudat.  Andrei îl ascultă și se pierde în vîltoarea lui mult timp.  Icoana făcuse nenumărate minuni, tămăduise multe boale.  Legenda ei este una din cele mai frumoase.  Un țăran care-și păștea oile în jurul unui stejar, vechiu de zile, observa în fiecare noapte o stea misterioasa plutind în jurul acelui loc.  Într-o noapte văzu flăcări izvorînd din crengile stejarului și zări icoana subt borangicul ei țesut din fire supțiri de foc.  A doua-zi icoana se arătă plutind în aer, liberă de orice legătură și de orice sprijin.  Ciobanul a chemat poporul și preoții satului.  Un surdo-mut din naștere care s-a atins de dînsa și-a căpătat graiul chiar în acea clipă, orbii și-au reluat lumina ochilor și ologii au omblat.  au venit pieoți, s-a făcut sobor, s-au rînduit slujbe sfinte și cîntări și mare alaiu s-a adunat în jurul ei.  Trei zile au citit și trei nopți s-au rugat, o sută opt-zeci de preoți, patru arhierei și chiar Mitropolitul. . . În  sfîrșit după trei zile icoana s-a milostivat.  Ea s-a clintit de sus și a pornit încet, încet pe drum.  Preoții după ea și alaiul s-au ținut șirag.  Icoana mergea neatinsă de nimeni, nesusținută, la o înălțime de un stînjen și îu urma ei alaiul; preoții citeau mere rugăciunele, poporul se ruga, unii înfricoșați, alții curioși și mirați.  Icoana și-a ales singură acest locaș dumnezeesc; singură și-a tăiat drumul în spre el, singură s-a așezat unde este.  și țintuită la locul ei minunile nu mai aveau număr.  Vestea s-a răspîudit în tot orașul, în toată țara.  și toți veneau, toți pătimașii și toți cei triști.  Cei mai ușor bolnavi se vindecau chiar în umbra ei, alții se atingeau de obrăzarul sau de argintul său.  Odată o mamă văduvă își perdu copilul, singurul ei copil.  Cînd era să-l îngroape l-au adus pentru slujit chiar îu această Biserică.  Era o jale nespusă, văduva era înebunită de spaimă și de durere.  Atîta plîns și atîta suferință storceau lucrămi pînâ și preoților care slujeau.  Pînă și lumînările din sfeșnic picurau în plîns.  Atunci mama nebună căzu în genuchi la icoană; își frînse privirea în privirea ei, își topi inima de credință la poala ei.  și minunea s-a împlinit, faptul s-a păstrat în archive, toți au mărturisit de adevăr: mortul a înviat; asemeni feciorului Sunamitei înviorat de Elise .  Iar minunea aceasta a covîrșit.  Un bîlciu se făcu în jurul Bisericii, și preoții începură să speculeze, să pună taxe poporului suferind.  Gătiră icoana în aur masiv, și un bogat îi dărui o salbă de anr.  Dar un preot îi fură salba și-i puse una de galbeni falși.  Sfînta nu l-a trăsnit.  Nu l-a atins blestemul și răsbunarea Sa. . .  Ci numai a plîns.  Icoana a plîns.  Lacrămi s-au adunat în ochii Mamei Domnului, lacrămi sfinte picurau din lemnul icoanei și se prefăceau îndată în florochii îmbătătoare de miros și albe ca zăpada.  O lună icoana a plîna și pe măsură ce lacrimile ei curgeau, curgea și puterea făcătoare de minuni.  au început slujbele, preoții s-au adunat, o lună de zile au ținut cîntările și lacrămile au încetat.  Dar minuni nu se mai făceau; icoana nu mai avea putere.  Lumea însă continua să vină; mulți se întorceau mîngîiați înapoi, mulți se întorceau acasă bine.  și cu vremea numărul celor credincioși scăzu la cîți-va săraci, credincioși în tot-d-a-una și în tot-d-a-una copii.  și ei erau încă speculați, pentru cea ce nu era, preoții încasau încă taxe pentru minuni ne mai săvîrșite; dar icoana rece nu mai plîngea și nu mai da semne de putere dumnezeiască.  Înghețată în aurul ei se înălța mai presus de aceat popor jalnic îngenuchiat.  Andrei îl fixează și clătește din cap.  Il pricepe, e simplu și bun și își aduce hanul din urmă.  Preoții îl primesc în numele lui Isus Cristos și în numele Lui devin bogați; și pe cînd Domnul nostru a pornit gol și sărac, ei strîng averi pe pămînt, averi trecătoare ca vîntul.  și cu toate astea subt gestul lor de ametist, subt fluidul radiat de cele trei degete împreunate în semn tainic, ca din balsamul apelor din Siloe, bolnavii sorbeau elixir de viață noo.  și erau într-adevăr lucruri minunate.  Acele ulcere care diformau rozînd cărnurile, acele sacuri de carne abia mișcînd, bolnavi în agonie, roși de sifilis și pelagruși, acele dureri și jalnice țipete ce se perindau mere , mereu fără răgaz, se treceau, treceau. . .  Un Lourdes amețitor, mai ciudat prin misticismul său mai adînc, mai trist prin sărăcia sa.  Cînd iată acum Archiereul eși în frontar în mare alaiu pontifical urmat de preoți, cu sfintele Daruri întonînd într-un cor cîntările de laudă ale sfintei Fecioare:  — Bucură-Te cea plină de darurii; bucură-Te livadă  ce mîntuirea odrăslești; bucură-Te corabia celor ce vor să se mîntuiască; bucură-Te mireasă nenunțită.  Alliluia.  Poporul nemîngîiat, poporul prosternat, cei fără speranțe și cei cu speranțe, porniră în urma alaiului.  Sfînta icoană mergea în frunte, purtată de Arhiere , între doi diaconi, apoi preoții și în urmă poporul.  Venea, venea, venea. . .  Instinctiv Andrei porni și el; în tinda Bisericei se opriră; doi preoți ridicară sfîntă icoană în sus dînd drum valurilor de bolnavi să treacă.  și cortegiul hidos, armata zdrențăroasă, cerșetorii, nebunii, epilepticii în spasme, hidrocefali cu ochi de topaz, idioate zîmbind din buze de batraciane, anchilosați, gutoși, diformi își purtară repulsiunea atroce, întonînd încet, cu evlavie rară, cutremurați de fiorul suprem al trecerii știutului Duh, al puterii Prea Sfintei:  — Maică prea curată, mîntuește-ne.  Si glasul Preoților tot mai ridicat, dascălii, corul, diaconii cu voci îngerești, continuau cîntăriie Sfintei:  — Bucură-Te pîntece al dumnezeeștei întrupări; Bucură-Te tăinuitoarea sfatului celui negrăit; Bucură-Te cea ce negrăită ai născut lumina; Bucro-Te cea ce pe cunoștința înțelepților covîrșești.  Dar înainte de a trece pe subt icoană doi servitori ai Bisericii încasau taxa: o jumătate de le , un le și mai muit.  și bieții oameni dădeau, dădeau ca dragă inimă, cuceritori de slavă dumnezeiască, mai mult în ceruri de cît pe pămînt.  Zgomotul, banii, cortegiul, țipetele copiilor, cîntările, larma din năuntru, rîsetele celor nebuni, au prins capul lui Andrei în vîrtej.  S-a oprit dincolo de preoți și n-a îndrăznit să calce pragul.  Numai cînd șirul de bolnavi se sfîrși, porni și el cu alaiul înainte; ocoliră Biserica de trei ori, și mulțimea înebunită de minuni  și extaze urma icoanei sfinte.  Era o tragedie uriașă, asemeni acelor șiruri de cenobiți și anachoreți îmbătați de misticism, care în primele veacuri ale creștinismului ae alungau pe malul Nilului și în jurul Tebaidei.  Toți erau cu lumînări aprinse, și se apropiau electrisați de masa archierească unde-și primeau mir sfințit, ramuri verzi și stropi de aghiasmă.  și flăcări de biruință îi îmbărbătau, mulți plîngeau simțindu-se treziți la viață, alții rîdeau în smintită exaltare:  — Hosanna, hosanna.  Pe cînd preoții străbateau văzduhul întonînd accente mari și axioane divine:  — Născătoare de Dumneze , nădejdea tuturor creștinilor acoperă, apără, păzește, pre cei ce nădăjduesc spre Tine. . .  Andrei privea fără să mai știe.  De unde atîta credință în aceste umbre de corpuri?  Aceste cărnuri putrezite, singure au mai rămas ca mari temple prin care vîntul sfîntului Duh bate cu putere; numai ele.  și privind cutia cu bană, clăti din cap. . .  Ah, ce sunt și oamenii! . . .  Iar preoții mai pricep ei ce fac?  O, preoții. . .  A rămas acolo pînă cînd toți au trecut, pînă cînd valul mizeriei s-a scurs, pînă cînd icoana singurată a rămas iar la locul ei.  A auzit cum preoții se certau împărțind banii în Altar, a auzit cuvinte nedemne și s-a rugat și el Precistei.  S-a rugat singurul poate fără prihană și fără cereri.  Pleca din Biserică mai adînc credincios, și mai mult îndoelnic. .  Rătăci vreme multă pe străzile Capitalei, aiurat de cîte afla mere , de cîte știa.  Alîtea cîte văzuse, neprecise în mintea lui, se amestecau fantastic trezind viața noo, se confundau cu toate în val vîrtej amețitor.  Cînd se întoarse acasă o copilă de vr-o șeapte-spre-zece ani îi eși înainte.  Ea îl lo de mînă binișor și cu o duioșie de zînă rară îi vorbi și plînse.  Marta, fata gazdei la care de trei ani se stabilise îi devenise soră, mai mult de cît soră.  Frumoasă, de o frumusețe ciudată, totul părea într-însa poezie, numai ritm și numai cînt.  Își îndreptă poemele ochilor ei spre tînărul îndurerat vorbindu-i mult, mult, în accente triste și neînțelese.  Marta pătrunsese în sufletul său nu atît cuceritoare, nu în iubirea lui; dar jalea clipelor sale de durere era adeseori mîngîiată de copila care îl înțelegea.  Un suflet curat, fără prihană, poate mîndru și plin de orgoliu, Marta ura lumea și disprețuia pe bărbați.  Nobilul regat al sufletului său nu păstra urma nici unei greșeli, nici o pată încrustată.  Cît de înalt părea Andrei și cît de bun!  Purta încă sfîntul aer și tămîea credinței, pînza ne obositei eviavii zugrăvită pe chipul său încă de la Biserică.  Alături de Marta această nuanță eșa mai mult în relief, se accentua cu mai multă delicateță.  — Ce tristă ești Marto; gura ta făurește un zîmbet duios, duios. . .  — O, Andrei, iubite! . . .  gemu copila.  — Marto, ce ispită ai mai avut?  De ce plîngi?  De ce mai plîngi te întreb? . . .  Cînd datoria ta e sa plîngi!  — Poete! . . .  — Spune-mi, Marto tot, deșartă-ți sufletul, dă-mi inima ta.  Trecură amîndoi în grădină; în foișul de liliac batea vîntul mîngîetor, suspina ușor.  — Am fost la Biserică, Marto și am văzut minuni.  Maica Domnului revărsa harul său peste, cei nevrednici.  Iar clopotul răsuna la fiecare minune, slăvind-O și trîmbințînd-O lumii întregi.  — Dar inimele noastre, cu toată ruga ramîn moarte.  Focul ceresc si glasul Duhului să ce ocolească astfel?  De ce? .  — Pentru că, cred e Marto, încă uu suntem deplin întăriți, încă nu suntem desăvîrșiți. . .  — Dar cîte necazuri, Doamne și cîte renunțări!  — Nu ești tu cea mai nobilă dintre femei, o Marto?  Sînii tei nu s-au topit, gura ta a grăit cuvinte sperjure vr-odată?  Tu n-ai iubit, aibilo, și e te prețuesc, n-ai zîmbit plăcerii, o, Hero și te admir, n-ai plîns de mîhnire pămînteascâ și te ador.  — Vorbește-mi, grăește-mi, poet neajuns, himera mea; de la tine datez și tu-mi ești totul, pe tine te înțeleg și ce mai vreau?  — Tu mă înțelegi și eu te iubesc fără păcat, sfînto Numele tău mi-e de doo ori sfînt.  Suntem excepțiu și ne unim prin punctele noastre de iruperfecție, prin tot ce brutele n-au și nu sunt.  Ne găsesc declamatori, ne găsesc nebuni; ce-mi pasă mie?  Accente înalte pot înțelege ei? . . .  Fie! . . .  N-avea teamă Marto, tu n-ai nimic comun cu cele-l' alte femei; martiră și poetă tu urăști pe bărbați; ai dorit un prinț sau un poet și ai cîștigat un poet și un sfînt. . .  și mi-am făurit dintr-însul gloria mea, diadema mea.  Roabă ție, pe tine te ador, sfinte! . . .  Marta căz pe peptul lui lut; își îngropa capul în haina lui și Andrei se perdu în bogăția părului ei.  Copila în roche albă nu tresări de dor nebun; abia un fior ușor îi sărută în treacăt sînul stâng.  — și cu toate astea, Marto, pe regatul inimii mele e lințoliu de ghiațăă.  Asemeni unei Domnițe din apuse vremuri, tu ai venit să frîngi ghiața, să răpești lințoiul. . .  — Te iubesc pe tine care n-ai iubit, virgin și crin! . . .  Dar în curăția ta, e forța ta, poete.  ți-aș zice: rămîi poet și nu iubi: pe fruntea ta nu admite de cît sărutul muzei și feelor din ape.  — O, tu ce ești curată ca muza! . . .  Graiul tău e simfonie, privirea ta beție.  Admiră-mă, Marto, fără teamă, iubește-mă fără patimi; n-avem noi geniu, n-avem frumusețe?  Te-aș duce pe locuri înalte, unde brutele ce dorm în pat, femei și bărbați, femei cu țîțe și brute repulsive, nu se văd, nu pot pătrunde.  — Ce sancțiune mai splendidă pot dori?  — Adevărat nici una, nici odată. . .  Sfinții îngeri ne vor lua lacrămile și împletindu-le în buchete de flori le vor depune la poala Tronului Celui prea înalt, vecinicul Părinte. . .  Să ne rugăm o clipă, iubito, pentru curățirea noastră, pentru mîntuirea tuturor. . .  și ei se rugară în liniște; Marta plînse în rugă; ochii ei ca escarbucle ardeau în văpăi de pară. . .  Cînd o îmbrățișă Andrei ea îl respinse ușor.  — Pentru mîntuirea ta, arhanghel sublim! . . .  — Pentru mîntnirea ta, fee neatinsă.  S-au rugat unul pentru altul la sfînta Fecioară din cer; ruga lor a fost auzită fără îndoială căci Marta își șterse ochii, ochii ei. . .  — Pricep drama sufletului tău, Marto.  Tu rumegi visuri negre.  Alungă-le din gînduri sumbre, de la tine din carnea ta. . .  — Glasul tău mă îmbată ca infinitul.  și mult i-a vorbit Andrei, de viață, de moarte, de poezie, de iubire.  Se înțelegeau cum alții nu se puteau. .  Iar tîrziu, tîrziu, cînd pleoapele lor cădeau, cînd viselelor zburau, doo cuvinte grăite în taină fură unite prin acolada unui nesfîrșit sărut:  — Sora mea!  — Frate!  De trei zile n-a întîluit pe părintele Iacob.  Se simțea abătut și mic; avea nevoe de spovedit.  Cu groază a observat în acest interval cîte-va clipe de îndoială, greșeli duse și glasuri viclene.  Cu o noapte mai 'nainte a simțit diavolul ispitei săgetîndu-i inima.  A auzit un miorlăit de pisică la fereastră și cînd a deschis-o uu era nimic; l-a speriat un glas de cucuvea și doar vîntul se legăna în crengi; a văzut o insectă ciudată care se pironi pe masă și îl ardea cu ochii săi mici, sticloși și înghețați; și-a făcut creștinește cruce și toate ispitele bolnave au zburat.  Dar în noaptea aceia o plăsmuire nebună l-a chinuit încă.  O mînă de mort, rece, grozavă îi alunecă pe frunte înfiorîndu-i sufletul de spaimă.  Andrei n-a țipat, n-a mai putut.  S-a rugat numai către bunul înger de pază, ca în vremea sfintei lui copilării, cu aceiași rugă duioasă, naivă, dulce:  Sfinte Înger păzitor  Cu-a Ta raza nu mă trece,  Nu mă perde-n noaptea rece  Ca pe răi în răul lor.  Peste clipe obosite  Varsă-mi mirul milei Tale,  Poartă-mi gîndurile-n cale,  Mă ferește de ispite.  Îngrădește a mele gene,  Trupul iar îmi miluește,  și-n iubire mă ferește  De săgețile viclene.  O, asupra mea veghiază  Cu-a Ta liniște 'nghețată,  Alb în haină fără pată  Sfinte Îngere de pază!  Iar Îngerul a venit ocrotindu-i restul nopții, somnul și visele lui.  și a avut un vis frumos.  O albă floare se legăna în vînt și în floare era sufletul surorii sale, de multă vreme moartă.  și o pasăre mică a zburat din corola ei spre un isvor, isvorul speranței, care oglindea alături în adîncul lui cerul.  A luat apă în ciocul ei și l-a stropit pe frunte.  Când s-a deșteptat Andrei era mai puțin abătut.  Accesele de misticism elegantizaseră și mai mult chipul său în melancolie dulce.  Dar în dimineața asta ochii săi aveau văpăi ciudate ca nici-odată așa.  III  Accente triste  Vai, așa de trist îl cheamă în urmă trecutul, dar sarbăd pentru el, sărmanul.  În orașul de province viața-i se legăna între școală și mama lui, o femee bună și sfîntă.  Păstra încă aducerea aminte a surorei sale care a murit; îi vizita acolo mormîntul adese-ori și regulat o pomenea la praznicele și parastasele orînduite.  Curat de trup și virgin de simțuri, pofta brutală cărnei nu se trezea în sufletul lui; visător ca toți adolescenții care sufăr, plîngea adesea în spre stele, fără să-și motiveze plînsul.  Fără prieteni și fără camaraz, mai mult obscur în clasă era une-ori invidiat, ba chiar displăcut profesorilor săi; se simțeau stupizi subt privirea lui elocuentă și mîndră.  Trecea clasele de lice cel diu urmă, cel mai rău, dar nu mediocru.  Citea mult și ori-ce găsea și își frămînta mintea cu probleme mai presus de vîrsta lui.  Frumos subt zăbranicul tristeței în care distincțiunea îmbracă adolescența, era plăcut de doamnele și fetele burgheze.  Din privirele lor recolta doruri nepricepute de ei, strîngea zîmbete neînțelese.  Era cunoscut dar nu cunoștea pe nimeni; era iubit dar uu iubea pe nimeni; era urît și nu ura pe nimeni; era dușmănit și nu dușmănea.  și totuși cînd une-ori rătăcea tîrziu pe străzile calme, subt luna așa de limpede a orașului său, furios plîngea, noctambul singuratic, că nici o umbră nu-i ese în cale, că nici o floare nu-i cade din balcoane.  De mîndrie și de orgoliu aștepta ca femeia să vină întîi la dînsul.  O singură dată a văzut silueta unei femei prin transparentul ferestrei și de atunci s-a înamorat de jimbre acest vizionar ireductibil.  În ipacismul lui avea însă mîngîerea că nu este ca cei-l-alți, că nu seamănă colegilor lui.  Numai plăsmuiri și himere, numai visuri și fantanzii îi populau orizontul inimei și-l fermecau în simfonii ideale.  Iubea de alt-fel o zînă; ideea unei zîne înamorate de puberi îl obseda adesea.  O Silă din povești, o Cosînzeană, o zînă albă sau o paranimfă, înfiorîndu-i nevăzută genele cu sărutări discrete, se întruchipau într-o fermă neprecisă ca desen, numai vis: vae soli!  A pornit în câutarea ei, dar s-a izbit de Caribda infamă a brutei ucigașe de ideal.  și cînd a iubit cu plăsmuirea și sufletul său, visele toate l-au amăgit fugare în zborul lor.  Din atîtea aduceri aminte Andrei cerne plînset și ușoare lacrămi,  Cînd a murit și mama lui durerea l-a paralizat; dar curînd și-o închipui din umbre și nobila doamnă venea încă ocrotindu-l înțeleaptă; îl legăna încă umbra ei în ori-ce noapte, se perdea în ochii ei tăcuți și stinși și morți.  Pe grai de crengi, din vînt, din plîns de ape și de flori depăna încă melodia iubirii lor, scumpelor moarte: mama și sora lui îl priveau duioase din cerul înstelat, din luna cu gene de argint.  Rămas singur adolescentul dezorientat se privi în oglinda vieții și se găsi imperfect.  Cu acea intuiție a firei caste pricepu viața înainte de a o trăi, îi sorbi durerea înainte de a-l atinge.  Intîia dorință ce-l turbură fu să plece.  Unde?  Nu-i păsa dacă în altă parte va fi alt-fel, nu știa de va fi mai rău.  Să plece!  Provincialii îl stingeau violînd în el pornirea inimei nobile.  Să plece!  Disprețuia pe provinciali și nu'1 cunoștea; ei la rîndul lor îl urau și-l insultau în treacăt.  Să plece!  Acești canibali orgiaci îl revoltau; îl strigau „poet” sau „nebun” în urmă și rîdeau de dînsul.  Ori unde și în altă parte.  Să părăsească Ploești ignobil, Sodomă josnică de volteriani și stupizi.  Ploești în care n-avea un prieten, în care nu cunoștea de cît cerul larg șî cimitirul.  și cînd privea cerul său și acei nori adînci, plutitori, misterici, norii pribegi și fără țărm, dornic câta spre el și spre drumul veciniciei lor.  Din voluptatea lor Îngerul destinului îl privea nemișcat și afectiv; apoi își ascundea chipul în mister și pierea purtîndu-i dorul și aspirația în regiuni cerești.  Adesea sta perdut la gară în urma trenului călător și acel gol lăsat în urmă și perspectiva întinderii îl amăgeau înșelîndu-l.  Bazarul provincial îi se pare infam; numai doruri meschine și vanități multe.  Cetățenii aunt bețivi și funcționarii plămădesc crime.  Arta prostituată: femei perdute sunt poete și poeții hoți.  Cu acel sentiment de admirație naivă al prostimei, fetele iubesc idioți și cetățenii își construesc penații lor, genii familiari.  Ei n-au de cît doo gînduri: rumegă femeea și mîncarea.  Mai prejos de mediocri, intoleranți și răi sunt dușmani;dușmani prin instinct ai rasei superioare, atacă, fără milă un spirit suprem; un om de geniu înebunește între ei sau moare.  Iubirea lor e dobitocească; e incest, adulter sau viol; ea există în familii, între rude chiar.  Acolo înflorește vițiul și se fabrică declasate.  Totul e pătat de vitriolul mîrșav; fetele sunt nebune, băeții stupizi.  și Andrei se contempla singur în acest Caperuaum al durerii și tremură sufletul său; așteaptă focul sacru și pucioasa distrugăteare a hidoasei prostituții; chiric eleison!  Adesea înfrigurat de o problemă rumegată și nedeslegată și-a întrebat sufletul de rostul atîtor dureri; și cea ce era hotărît să rămînă în sine problemă și pentru vecie îl tortura mai presus de toate; suferea sufletește și adînc, de cîte toate sunt așa și un alt-fel.  și surda revoltă care-i ardea gîndul sfîrșea adeseori prin a-l învinge; o depresiune morală, o oboseală cerebrală și sufletească îl tîmpeau zilnic.  După moartea mamei sale intrase într-un pension; era în clasa din urmă a liceului, dar adînc dezgustat de acea ariditate sufletească unde parcă bătea vîntul Satanei.  In pension Andrei se simțea și mai străin; băeții ignoranți și răi glumeau pe socoteala lui, ba adese-ori îl loveau.  Promiscuitatea născuse acolo vițiu și prostia, ura, scandalul, invidia se împleteau pregătind vremelnic oameni înarmați și cetățeni demni.  In atmosfera morală căzută pensioanele de băeți plesnesc de infamie; sodomia și onanismul întunecă algebra.  In pensioanele de fete înflorește amorul impur, și plînge depravarea și tribadismul.  Cînd Sîmbăta seara directorul pensionului făcea bilanțul elevilor și exclama cu glasul răgușit și cu satisfacție:  — Andrei Cosmescu: latina 4; fizica 6; franceza 6 conduita 10—total: mediocru. . .  Andrei se revolta atunci apostrofîndu-l:  — Mediocri sunt elevii și profesorii; e sunt execrabil, daca vrei. . .  Acolo niciodată nu se citea Evanghelia: în schimb marchizul de Sade își avea partizani hotărîți.  Un coleg îi dăduse Nana de Zola și după ce l-a citit jumătate l-a aruncat:  — Dacă acesta e roman, ce sunt cele-l-alte?  Cînd internii se întorceau de la casele lor înebuniți de vițiu, își povesteau toate cunoștințele lor obscene.  Aduceau fotografii scabroase și cărți pornografice.  In vacanță fetele din pensioanele Ploeștilor se deflorau și se credeau eroine de romane, iar eroul era de lice stupid și trîndav, amețit de prieteni corupți.  In vacanță fetele schimbau scrisori de amor cu ignarii din peneioane, verii și rudele lor și nu simțeau înjosirea și scîrba.  Ei nu învățau carte și se credeau inteligenți, furau și se socoteau originali, umblau după eleve, servitoare și lucrătoare și erau poeți.  Surorile lor învățau rău și se socoteau artiste, făceau pictură și mîzgâleau versuri.  — Ah, ce mizerie, își zise Andrei, părăsind după doo luni de chin pensionul. . .  și acei profesori ploeșteni care-i dădeau lecții pentru a-i pune note ce răi și proști și meschini erau”. . . Andrei  o mai duse printre dînșii restul anului purtând stînca lui Sisif.  In Ploești profesorii izolați și canalii nu mai citesc, ba uită și ce știau din școală.  Vițioși, fac politică și sunt cetățeni iar nu instructori.  Ei nu cred în Dumneze și la Biserică nu se duc.  Andrei îi vedea petrecînd nopțile în berării și în lupanare, plimbîndu-se dimineața și seara tot-d-a-una sau în cafenele jucînd table.  și dacă îl zăreau noaptea uneori, a doua zi îl scoteau la lecție:  Nu știi, în loc să înveți te plimbi toată noaptea.  Doo ceasuri la rest. . .  El zâmbea primindu-și pedeapsa, și zîmbetul lui îi înfuria și mai mult.  — O, profesorii, profesorii în cetatea provincială! . . .  exclama Andrei cu tristețe și cu setea răzbunării viitoare.  Hotărît ca atunci cînd talentul lui va făuri opere să-și verse toată durerea, își potolea revolta care-i stingea glasul, strîngîndu-l în gîtlej.  Pentru aceasta îi observa în Ploești, unde jucau rol secundar.  Acolo devin ramoliți, tîrîndu-și boala, mizeria vieții, ignoranța și stupiditatea.  Corupți și farisei dau lecții de morală; sodomiști devin directori de ponsioane și depravează pe elevi; cei mai mulți sunt onaniști și sifilitici și cu voci răgușite și scîrboase predau lecții pe care nici ei nu le pricep.  Mai ales străinii formează camarilă la Ploești, pun mîna pe fonduri și devin șnapani.  Profesoarele ploeștene sunt depravate cu liceenii și geloase de elevele lor de la externat.  Ele sunt bețive și fac literatură, vorbesc de artă și sunt stupide, în teorie matroane dar sunt prostituate, normaliste, multe sifilitice, bizantine și mistice pînă cînd porcii cu care însă fără excepție au avut relații clandestine se hotărăsc să le ia în căsătorie:  — Profesorii sunt demni de elevii lor. . .  Ah, daca Andrei ar fi fost cu cei-l-alți, daca ar fi putut dori ce doresc ci, daca ar fi putut să fie cinic, pervers și rău, dacă ar fi fost iubit și el, daca ar fi plîns da cîte ei sufăr, visa la cîte ei visează!  Dacă ar fi putut să fie cea ce nu este, doar umbra, ecoul lui, numai partea tristă, pătimașă și repulsivă.  Dacă! . . .  Dar el e o excepție, crescut în lacrămi, visător de cîte nu sunt și plăsmuiri sunt, poet al himerei.  Viața pentru el e o enigmă; enigma cărui sfinx, ce deslegare poate să aibă?  Andrei e mai presus de toate o fire stranie, una din acele născute pentru opere și pe care un ze vrăjmaș l-a ursit tăcerii.  În cătuarea idealului zîna concepută din reverie îi încînta poetizîndu-i nopțile.  Ea vine la căpătîiul sau albă, în haină de fire de păeanjen și-l slăpînește cu priviri de ghiață.  Ea nu dorește ce dorim noi, nu e geloasă, nu e curioasa și nu cere jurăminte și făgădueli la despărțire.  N-are conturul definit, nici sexul clar, nici ochii preciși, nici grai.  Tîțele ei sunt nevăzute și mîinele nu-i le strînge.  Vaporoasă și fee, nu știe pe unde vine, nici pe unde pleacă; nu știe cum o chiama și totuși este.  În amurg-i aude chemarea în suspinul vîntului; noaptea-și simte fruntea atinsă de buze reci — sunt buzele sale; dar visuri erotice el nu are și nu-l tortură.  astfel cînd vede pe străzile Ploeștilor pe liceeni cu profesoarele, pe profesori cu servitoarele, pe ofițeri cu burghezele Andrei se retrage tînguindu-se cu jale:  — O, sora mea, iubita mea ia-mă subt melodia pri- virii tale, în paza ta, o, tu! . . .  Din aceste observări se izolează astfel cu rizîcul de a cădea:  Doo fete îl pîndesc trecînd regulat la noo ceasuri dimineața și la doo după prînz.  Nu le-a privit nici odată și ele sunt înfuriate.  — Draga mea, zise una, frumosul cavaler e nebun?  — E vrăjitor sau e nebun.  Dar Andrei trece cu ochii în jos ca un Ecce homo și fetele ascunse după perdele admiră tristețea vagă împînzită pe chipul Cavalerului tristei figuri.  Ostenite însă de așteptare și rănite de indiferența lui s-au dat unor liceeni idioți.  Iar Andrei trece consecvent și rece, mere privind în jos.  La Biserică observă o pală blondă.  Andrei îsi întrerupe meditarea religioasă și cată furiș la ea.  Nemișcată și serioasă ea îi privește și în ochii expresivi plăsmuește o poemă.  Profîtînd de lume îi strecoară un bilet scurt și rugător: „O, tu cari pari o excepție resemnează-te să te iubesc o clipă. ”  Dar adoua-zi liceenii și ofițerii îi aruncau în treacăt aluzii și șoapte, rîzînd de cuvintele scrisorii lui:  — Nu voi mai scrie nici-odată, își zise Andrei.  La examene liceenii cochetează cu fetele din pensioare.  Cîți-va le vorbesc de „artă” și ele îi admiră și le zic „poeți”.  Andrei e mai singur ca nică-eri și dezgustat privește în juru-i.  Fetele stau în bănci, alături cu băeții, cu picioarele uniii lîngă alții, obscene și roșii, nerușinate: o ovreică sensuală și un tîmpit, fata unui băcan privindu-l cu dispreț, un „poet” și o „domnișoară” serios cucerită, colegiene discutînd intrigi și liceeni filozofi.  In acest monopol de instrucție toți sunt ignari și Andrei își tîrăște visul fără a-și putea sfîrși nici anul.  Fetele depravate, lucrătoare sau servitoare, seduse îutîi și apoi părăsite, devin prostituate, mai întîi particulare și cad în bordeluri unde adesea rămîn și mor acolo stearse de sifilis la doo-zeci de ani.  Ele nu mai iubesc, nu mai trăesc pe pămînt.  De cele mai multe ori nebune nu-și mai plîng frumusețea defunctă, nu mai fac selecție între cei căror se dă.  Cu ochii vineți de orgie, cu rușinea moartă, fără suflet, hoațe, perverse și mincinoase, preferă pe militari, singura lor poezie.  Ele sunt speculate de proxenete criminale, sunt îngăduite de Stat, ba adese-ori patronate și taxate.  Din ura nebună, din mizerie neagră, din chinuri amare, ele devin stupide, cele mai multe tîmpite din naștere și smintite.  La bordeluri se adună precupeții și țăranii; vin hoții, haimanalele, liceenii și pungașii; ei se îmbată și plămădesc hoții și pregătesc crime.  In provincie burghezii vin Sîmbătă seara la bordeluri, își depun sămînța pe un teren steril și pleacă satisfăcuți pentru opt zile.  Fete de familii oneste devin curtezane și cad în urmă în lupanare; histerice scîrboase, multe antifizice mor curînd în atmosfera otrăvită de beții, pradă acelor gorili groaznici care le poaedă, le bat, le speculează și le înjură.  Andrei observă toate acestea cu amănuntul.  Totuși simțurile lui și o curiositate nebiruită îl pîndeau.  Visul zînei și iubirea ei, erau motive de poezie și de rezistență; însă fructul păcatului putea să înflorească și în sufletul său într-una din zile.  Fetele din pensioane erau fanfăroane și proaste.  O clipă își opri sufletul asupra fetei unui colonel de cavalerie, un amestec de provincie și cîntec, de vițiu și virtute; dar surorile Paulei stupide, mama lor pretențioasă și insolentă l-au depărtat fără să le adreseze un cuvînt.  De cîtă-va vreme întîlnea o tînără croitoreasă, una din acele care ziua muncesc și petrec nopțile în bordeluri cu liceenii și ofițerii.  Ea se roșea în tot-d-a-una la vederea lui Andrei și-i trimetea sărutări; însă de orgoliu Andrei nu-i vorbea.  Odată întîlnind-o însă singură pe bulevard a mers la dînsa; drăguța fată simțea neprihănitul suflet; dar proastă și coruptă voia să-l depraveze.  Cînd Andrei și-a scos hainele, corpul lui de efeb o întrecea în gra-  ția formelor.  Aprinsa depravată întrebuință tot aparatul de rafinărie pentru a-l ațîța: sărutări savante și gîdelări, mușcături și strigăte obscene.  Își încolăci trupul său, în sărutări amintite, în strîngeri perdute; îi întărîta simțul cu țîțele ei pline și albe.  Dar Andrei suferea mai mult și era trist; pentru întîia oară se simțea vulgar în patul în care se tăvăliseră atîți porci ignobili și mîrșavi.  Lucia căzu ostenită și adormi fără să reușească mai mult; părea o Evă moartă de plăceri.  Andrei o privi multă vreme și își privi corpul gol înecat în miresme afrodiziace.  Se sculă drept și nu mai atinse o Veneră nevrednică; sărutările și urmele dinților săi se încrustaseră ca pete pe obrazu-i pal.  Iar cînd la zio Lucia deschise ochii, Andrei tocmai trăgea ușa în urma lui, mustrat de cît dăduse pînă atunci, dar credincios iubitei lui abstracte și același virgin.  Plecă înecat de zorile dimineții purpurii, spălîndu-și sărutările infame în apa lor vrăjită de teamă să nu-i piară scumpul vis, zîna albă.  În credința lui Andrei n-a simțit cumpăna îndoelii și cea ce refuză lumii dă credinței tot.  La Ploești sunt atei; cetățenii fură dar la sărbători merg la Biserică fără teamă; nevestele lor sunt adultere și merg la Biserică; fetele vițioase și tot se grijesc.  Acolo sunt amante care se roagă pentru amanții lor, sunt dușmani care neavînd curajul să se răzbune fățiș, calomniază și critică, dau acatiste la Biserici.  La Ploești se adună fetele și curtezanii, cu visuri de voluptate infamă înaintea Altarului și se privesc și se admiră cu priviri sacrilege.  Copiști, funcționari, băeți de prăvălii, nebuni, burgheze înfumurate, croitorese și liceeni, se înlănțuesc în spermatoarea generală și se înțeleg.  Andrei privește cu revoltă poporul nemernic pe care trăsnetele nu cad și subt care pămîntul nu se spintecă.  Un bal e mîrșav și totuși femeile și-l permit odată pe an cel puțin.  A-și exhiba peptul și sînii, a-și expune brațele goale idioatelor priviri, a zbura cu acești monștri mirosind a tutun și parfumnri trezite, în vârtejul unui vals, ce poate fi mai ispititor?  La bal jucătorii abia își rețin furia sexuală, femeile cad bete de voluptăți nepermise și castitatea fetelor e violată.  Acolo părinții își denaturează copii, și bărbații își prostituiază nevestele îmbrăcînd visele lor în văpaia vițiului, în haine de gînduri nedemne.  Andrei scuipă trecînd noaptea pe subt ferestrele saloanelor luminate și pline de zgomot.  Cu toate acestea pe bulevard ofițerii și funcționarii orașului său natal îl îmbrîncesc și-l ridiculizează.  El îi disprețuește și nu-i recunoaște, nu rîde de ei și nu-i insultă.  Ce-i pasă lui de magistrați, de ofițeri de negustori, de pleava degradată a celor imbecili?  La Ploești toți sunt la fel deosibiți doar în grad, toți merg la femei perdute, sunt apreciați și proști și scandaloși.  Familia și incapacitatea îl paralizează iar neaverea îl îndobitocește.  Ei se laudă cu femeile pe care le-au posedat sau cel puțin cred că cele pe care nu la-au avut cu gîndul au fost ale lor.  Ce cavalerEi sunt aceștia cu tesac, care fac curte la croitorese și stau în cazărmi?  Ce poeți sunt aceștia care-și cîntă iubitele din mahalalele pe lire oribile?  Ce slujbași sunt aceștia care au visuri, visuri să înainteze în grad și în leafă?  Ei împart dreptatea și sunt nedrepți, pedepsesc crime și sunt mîrșavi, aplică morala și sunt depravați.  Sunt aroganți și provocatori, căutați de pețitoare și dorm și mănîncă.  Somnul, mîncarea și femea sunt toată activitatea lor, toate gândurile lor.  Sunt bogați și sunt făliți, parveniți, cu mintea închisă ori-cărei accepțiuni nobile; ei au secat tot izvorul estetic al sufletului, ei au deflorat tot ce e omenesc.  Banul, banul! . . .  Fură, se însoară și clădesc copii viitori șnapani.  Nevestele burgheze sunt înfumurate și depravate, ducîndu-și traiul fad și stupid.  In saloanele lor predomină idioția de culori și dau sărbători; se culcă tîrziu și se scoală de vreme, pentru a dormi iar în timpul zilei.  Ah, ei nu se gîndesc că moartea îi pîndește, că secura ei neînvinsă îi abrogă!  Ah, ei nu cugetă, nu visează!  Retori de cafenele, bețivi și tîlhari, imbecili parveniți prin femei, sug bugetul țării și cîrmuesc țara, sunt demni în opoziție și fură la putere.  Cu aerul lor protector și disprețuitor, cu priviri idioate și injectate, adese-ori sunt ucigași, corupți, canalii și cad jucăria femeilor perdute.  Oameni cinstiți la Ploești sunt anosti, oameni morali nu există, demnități nu se găsesc; sunt scelerați adese-ori inconștienți.  Cînd Andrei vede pe slujbașii orașului său natal cultivînd nulitatea și vițiul, cînd observă pe polițiști furînd, pe profesori idioți, pe preoți bețivi și curvâri, pe femei denaturate, pe fecioare căzute, ura îl întunecă, dar da mîndrie se înalță mai presus de toate.  In viața lor trivială, în controversele lor, în răutatea și lașitatea lor nu pătrunde, nu s-amestecă și îi ocolește.  Dar indolența cu cara se supun șefilor, dar ușurința cu care vorbesc de rău, dar atîtea discordii și josncii, în cancelarii, în cazărmi, în pensioane, în lupanare pretutindeni pe unde ei se duc, pe unde ei se află, nobilează și mai mult sufletul său, îl eterează și mai mult.  Andrei își întoarce ochii minții de la priveliștea acestui bazar veșted care ucide visele și gîndal său.  Nu poate fi magistrat, nici profesor, nici politician, nici advocat, nici negustor, nici ofițer; străin de dînșii, clătește din cap, clipind din ochi. . .  Izolat nu se revoltă și nu mai strigă.  și totuși unde-i biciul de foc care să-i alunge din Templu?  Cine va întreprinde marea cruciată în potriva lor?  In zadar scrutează cu privirea minții stratul social.  Nu vede nimic, ba se vede violat și umilit, cu inima ulcerată, cu sufletul mort.  A spune profesorului că nu incarnează știința, magistratului că nu reprezintă dreptatea, primarului că n are virtuți civice, cine îndrăznește oare, cine are dreptul?  Pe toate acestea le-a plămădit în minte înainte de a se înscri la Universitate.  și a cătat refugiu în sînul Bisericii, la umbra ei ocrotitoare, prin al cărei glas Mîntuitorul i-a vorbit adesea și așa de dulce:  — Vino acum ia Mine; îți voi da pacea și adevărata libertate; ale Mele cuvinte sunt mai presus de știința cărturarilor.  Cuvintele Mele sunt duh și viață; ascultă-le în tăcere și primește-le cu umilință adîncă.  Ferice de acela pe care îl învăț, Am învățat pe profeți și pe toți; dar mulți au fost surzi la glasul Me .  Eu snnt adevărul și-ți voi arăta ce e bun ce e plăcut.  și Andrei a pornit pe urma lui încrezător în lumina vecinică, cu dorința de mîntuire adevărată și cu inima, sfîșiată.  '  Cu toate acestea în orașul înebunit de patimi printre cele patru-zeci de mii de brute care vagnerizau vițiul și pe ale căror gînduri clavia durerea, Andrei găsi cîte-va locuri unde visele lui se puteau împleti în tot calmul și fără frică de cei proști:  Cimitirul lîngă sora lui și mama lui adormite acolo este vizitat adesea de copilul cu chip de mistic, care le plăsmuește din nimic mere .  Printre săracii îngropați subt cruci de lemn, candelă dulce numai luna varsă lumină pe ele, numai vîntul și copilul plîng în concert.  Un teiu își întinde umbra pe tristețea toată, clătinîndu-și crengile mîngîetoare și visătoare.  Din graiul lui Andrei toarce grai; din plînsul lui forme albe.  și cînd toaca jalnică răsună vestind sosirea unui mort, Andrei își stinge gîndul în zborul ei, pe aripi vrăjite, mai presus de minte.  La biblioteca liceului își petrece vremea liberă.  A găsit cărți, multe bune, și directorul i-a îngăduit să le citească.  In rafturile prăfuite, neturburate în visul lor, trăesc atîtea gînduri, atîtea idei plăzmuite, geniale uneori.  Cu toate astea Andrei se zbuciumă pe buchine: Sohar liber chabbalac denudatae, Bethesdae de Ebersbacb, Thora în limba ebraică și operile lui Box torffii, Calepini, dumnezeescul Platon și Hommer, Virgiliu, Dante, Balzac și Goethe.  Își făcuse uu catalog imens de cărți, pe care trebuia să le citească.  — Proza modernă fără lirism și poezie, fără simțire și diformă îl repudiază.  Adolescentul se simte între frații lui, acolo unde poate înțelege și fi înțeles, visînd pentru el clădiri mari ca și cultura-i universală și sigură.  La teatru Andrei merge regulat cînd trupele eratice de histrioni se abat prin Ploești.  In locurile din urmă se delectează în corecta lui seriozitate, urmînd representația de piese înaintea atîtor snobi în artă și diletanți în toate.  Actrițele sunt murdare, toate prostituate și actorii sunt lepădături.  Cum poate avea un actor talent?  se gîndește Andrei, cînd el nu face de cît să reproducă și nu creiază.  Ca figurile de ipsos scoase după celebrele statui, actorii îmbracă haine tăiate de alții, mai mult sau mai puțin iscusiți și nu actor de geniu se anihilează într-o piesă proastă.  Totuși ca la panoramă Andrei urmărește cu interes teatrul orașului său, unde se joacă piese abracadabrante și falșe.  Burghezii le discută, își dau părerea lor, se ceartă și se bat în urmă.  Ei critică și fac curte la actrițe.  Nevestele lor au poluții nocturne iar fetele se depravează sau înebunesc, vorbesc exagerări ca actrițele și visează castele și războinici de carton.  Bulevardul plantat cu castani, bulevardul singuratic ziua și noaptea deșert, e străbătut în lung și în lat de acest visător de castelane.  Acolo Duminica a-adună cetățenii și vin micele burgheze; muzica militară cîntă și ei se sucesc fără grijă Acolo nu mai vin în zile de lucru și doar statuea și sergentul de stradă se întind în lenevia totală; atunci Andrei își dă drum viselor și neactivității sale.  Acolo e luna și cerul albastru iar norii din spre munți se tae în spelunci; el e-alungă fantastici ca Voevozii în cursive argintate spre cine știe ca nuntă celestă.  Acolo e gara, e pacea, e cerul, infinitul și eternitatea care-l stăpânesc în tot-d-a-una.  și cînd noaptea une-ori burghezii și profesorii vin beți de la chefuri și răgesc obscenități, Andrei se revoltă ca de profanarea unui sanctuar.  Bulevardul, norii, norii poetici, cerul limpede, tăcerea, gara, trenul și castanii sunt singurii lui prieteni în orașul stupid.  El cunoaște toate pietrele dar nici un burghez.  Cînd sfîrșise liceul s-a împrietenit cu unul din acele chipuri stranii de efebi care mai apar rare ori astă-zi.  O neînvinsă simpatie îl atrăgea spre dînsul și cînd i-a făcut cunoștință, Andrei s-a simțit fericit și mîndru.  Androginul cu chip de femee și cu trup de bărbat, orbitor de frumos, îl obseda fără să știe de ce.  Părea asemeni sfinților Îngeri, acelor Arhangheli în glorie și pară de foc, făurit el însu-și din duhul unui ze .  Andrei îl dase tot sufletul său și în extaze îl admira.  Visul rafinaților, arhitipul frumuseții, idealul moralei, plăsmuirea decadenților, hermafroditul era detestat de Ploeșteni și admirat de Audrei.  și cînd se plimbau împreună vorbind literatură și înterpretînd cuvintele Genesii: tzacar unechcbah braam vaiebaree otam vaichra. . .  în care dumnezeiasca inspirație deslușește că întîiul om a fost hermafrodit, sau cînd citeau himnurile chaldaice înălțate zeilor androgini, lui Istar Zarpanit și Nebo, cei doi îngeri transfigurați, disprețuiți de brute, se înlănțuiau în beția aceleia-și dureri.  Androginii și ginandrele, forme desăvîrșite și frumuseți nebune, chipuri ideale de amazoane și de efebi vecinic puberi, femei mai presus de femei, fără sîni și fără sexuri, bărbați mai presus de bărbați, care nu-și violează curăția, refrenau adesea în gîndul lui Audrei în accente de voluptate neauzită.  În societatea acestui prieten ca lîngă un semize Andrei își uita nenorocul, orașul și durerea și ca pe Thabor preschimbat avea cel puțin pe cine să admire.  III  Convingeri ciudate  Presupunerea unei căsătorii fiind astfel alungată din sufletul lui Andrei, tînărul era liniștit în pervazul castității sale.  Căci el observase toată mizeria unei asemenea legături, care imobilizează o fire și supune o mîndrie.  Un om superior căsătorit este o anostie; trebue să-și prostitueze sau lira sau femeea.  A avea copii pentru un geniu nimic nu poate fi mai ridicul; și cu toate că Lamartine și un Crebillon fils au fost admirați și fericiți din acest punct de vedere, imensa majoritate de celebrități au întîlnit infidele Xantipe.  Asemenea un idiot ca și o femee judecă pe un om de geniu după propria sa natură și e dispus să-i acorde toată imperfecția sa pămîntească, numai forța și măreția sa, nu.  Vin copiii și grijile de tot felul care reclamă jertfe totale, afară dacă în chipul lui Rousseau, nu vor fi trimiși să rabde în depărtare.  Apoi dacă femeea e frumoasă, ca ori-ce preoteasă a Mititei, nu va suferi să cadă pe planul al doilea, fie chiar înaintea unui om de geniu.  Isprăvile tîrzii ale lui Goethe pot fi luate drept cazuri anormale și fără nici-o valoare în balanța dreptății, pentru a universaliza firea femeească.  Iar cele cîte-va femei răslețe, care au fost în decursul vremii scriitoare, estete sau compozitoare, Sibila din Cumes, Safo și Erina, Aspazia, Caterina de Medicis, George Sand, au fost sau celebre curtezane sau androgine.  Nu-  mai actrițele, aceste eterne doamne de Varens, se cred în drept să-și încingă fruntea cu bandeleta mistica, jertfindu-și puritatea în baldachinele violete, fără urmări serioase însă pentru lumina socială.  Provincia și în genere oamenii vulgari, contractează căsătorii pornite numai din interese comerciale; ei își subjugă apoi nevestele, care la rîndul lor îi istovesc de puteri moralmente și fizicește.  Funesta patimă care împinge pe femee și pe bărbat în mreaja căsătoriei, îi conduce la ocară și libertinaj care de alt-fel astă-zi cu atîta deplină libertate se practică pretutindeni.  Prin urmare o căsătorie din toate punctele de vedere e condamnabilă pentru un om de geniu și toate rețetele din Physiologie du mariage rămîn problematice ca multe din zămislirele unui cap genial.  Căci dacă femeea se dă toată aceluia care se dă tot, un om de geniu nu poate prostitua partea lui sufletească și esențială.  De aceia oamenii de geniu nu sunt iubiți.  În împărăția lor sufletească femeile sunt degradate; de aci și hostilitatea intuitivă pe care femenismul o manifestează pentru spiritele de elită.  Femeile nu judecă de cît prin prisma sentimentului; simțul lor bizantin aleargă după celebrități care le pot împodobi saloanele.  Să servești un geniu, să iubești un poet, un om superior o admisibil ba chiar impus.  Dar ce scîrboasă e o femee care să dă brutei cu care doarme în pat.  A fi rebel și mîndru femeea nu-ți permite.  A servi artei și apoi Citerei femeea nu suferă.  Ea e geloasă și bănuitoare, imperioasă și crudă.  Între o natură estetică și între femee e o barieră înfrangibilă.  Amorul lor e grotesc și ridicul: bărbatul e repulsiv și femea trivială.  Solii destinului se închid în turnul lor de ivoriu și rămîn acolo înghețați și mîndri.  și acele femei care umblă pe stradă cu sîni obsceni și pătimași, îl indignează în tot-d-a-una.  Andrei legăna aceste convingeri sufletești cu toată poezia în care erau îmbrăcate.  De cîte-va zile însă parcă ceva neobișnuit se petrecea pe socoteala sa în casa mătușei unde după plecarea lui din pension locuia și era îngrijit.  Marea casă era gătită și scuturată în vederea apropiatei vizite a unei vechi prietene a mătușei care se întorcea de la Paris cu fică-sa, o domnișoară perfect educată și inteligentă.  Pentru Andrei aceste lucruri nu aveau importanță cu toate că doamna Vioreanu insistase cu stăruința cînd i-a făcut cunoscut pomenita vizită:  — O domnișoară frumoasă și inteligentă Andrei! . . .  Cînd a sosit în sfîrșit doamna Damian cu fică-sa Eleonora, frumosul tînăr care tocmai își luase bacalaureatul nu-și putu stăpîni curiozitatea.  O găsea plăcuță și bine educată.  Eleonora Damian nu avea însă avere și cei optsprezece ani ai săi, instrucția și frumusețea sa, compensau o dotă.  Planurile celor doo prietene erau limpezi: voiau să-i căsătorească ștampilînd astfel o prietenie nedesmințită și demnă de trei-zeci de ani.  Andrei zîmbi la gîndul acestei hotărîri naive și sta de pază.  După vr-o trei zile Eleonora și Andrei se găsiră de odată singuri în salon.  Atunci se legă între dînșii următorul dialog ciudat care fu pentru Andrei o învingere:  Ah, domnule Andrei, dar singurătatea asta în care ne aflăm! . . .  Dumneata taci acum? . . .  Tăcerea îmi face frică.  — și mie, domnișoară, tăcerea mi-e soră.  — Ca toate astea ești tînăr și la vîrsta dumitale alții sunt atît de veseli și de zgomotoși!  — Alții da; e nu.  — Ești orgolios se vede.  — Mai mult mîndru cred.  Mîndria îți va face mult rău; vezi, dacă vei iubi vr-odată. . .  — Ei atunci?  — Atunci? . . .  se vede că n-ai iubit, poate tot pentru a nu te asemăna altora.  — Poate. . .  — Să presupunem, tinere, dar și judecă: vine o fată în casa d-tale, cu dorințele cele mai curate, cu intențiile cele mai nobile. . .  — și? . . .  — și nu îndrăsnește să ți le declare precis.  Tot mîndria te-ar împedica să-i smulgi mărturisirea?  — Depinde.  — De ce poate?