ROMAN  DE  MORAVURI  FATA TATII  DE  SMARA  1912  FATA TATII  ROMAN DE MORAVURI  DE  SMARA  BUCUREȘTI  TIPOGRAFIA M.  M.  ANTONESCU  24, Str.  Brezoianu,24  1912  FATA TATII  Roman de moravuri  La Aquila României, o cârciumioară mică și mur-dară, era locul de întâlnire al mai multor meseriași români pe cari Hristache Arghiriadis, grec sgârcit și in-teresat, îi jumulea zilnic și cum putea mai bine.  In acest Birt-iconomic, dimineața se auzea: Panaite, dă-mi un rom să mă fac om, o țuică, un basamac, voinic să mă fac.  La prânz zăngăneau linguri, cuțite și furcu-lițe; iar printre ele, glasuri răgușite de muncitori: dă-mi o ciorbă de schimbea, caldă, rece cum vei vrea, ori să-mi dai de vrei tocană că ne-am strâns ca la po-mană; dar vezi, măi Panaite, să fie carnea grasă și fiartă, să nu-mi dai toval măi, că nu ți-o plătesc; după ce-i chesat al dracului nu vreau s-arunc banii pe gârlă să îmbogățesc pe cațaonul de stăpână tău, auzi?  — Vine!  Gata acum, jupân Haralambie.  — Bun, îmi plesnesc ochii de foame.  — Mănâncă, e caldă și bună, a gătit-o cucoana Zamfi-rița.  Ea este meștereasă vestită într-ale bucătăriei.  — Gustoasă Panaite, păcat că nu-i și chivu; el ce s-o fi făcut, n-a mai dat pe aici?  — Ași!  De unde?  Are să plătească vr-o zece leu-șori jupanului pe mâncare și din pricina asta, a luat ochi de fiare. '  — Ei ași!  chivu nu-i om-d-ăia.  Cine-l cunoaște-l cum-pără.  Măcar de ar fi ca el toți mușterii voștri.  Panaite! . . .  O tuslama, repede că sunt flămând ca un lup; azi mi-am rupt mâinele și spinarea agățându-mă ca o pisică pe învelitoarea palatului Sturza, rămâne-ar-ar pustiu!  — Moment, nea Vasile, dar pe Zamfir unde l-ai lăs-at?  Când o veni și ăla îmi împuiază urechile cu: dă-mi un pelin că mult sunt strein, dă-mi-l în bărdacă că inima mi-e acră!  — Săracul, știe ce spune, vine și el acum, dar n-am mai avut răbdare să-l aștept.  — O veni?  Aveam să-i spunem ceva  — Vr-un secret, ai?  — La căutat aseară pe aici o duduiță frumoasă și chipeșe, dar plângea, plângea de ți se rupea inima de mila ei.  — Ite!  O varză, să vie o porție de varză acră că ne-a făgăduit jupân Hristaehe de ieri că ne-o face cu slănină afumată.  — Ei și, dacă o fi cu d-a râncedă ce-o fi?  — Rânced ești tu Vasile, zise Neculae Tecșan, care începu să mănânce ca un lup.  — Trufanda?  Totdeauna ceri trufandale și plătești cinstit d-aia ține jupânu la d-ta.  — Firește că vreau să mănânc ce-i bun: o viață are omul și doar nu-i zice degiaba aici: La Aquila României.  — Ce spui, așa-i zice?  Uite, eu d-atâta vreme mă-nânc în cârciuma ăsta, zise Haralambie și nu știam vorba. . .  Ori cum ziseși c-o chiamă pe hardughia asta?  — Aquila României, spuse Tecșan, aruncându-și ochii pe un ziar.  — Bată-mă D-zeu, dacă știam eu d-asta.  — Ei nu știi, întreabă pe Panait.  Nu de giaba e el aici slugă credincioasă d-atâțea ani.  — Spune, mă băete, ce va să zică numele ăsta?  — Asta, ăsta e un nume frumos domnule!  — Prost ești măi neicuțule.  — Un turburel!  Vie iute un turburel, că mor neică după el!  — S-aducă ghemul ăla de Pandelică, iar tu stai aici și mă domirește.  — Vorba aia?  E -o vorbă mare, uite să știi d-ta și nu pe mine să mă întrebi, ci pe ăla de l-ai botezat aseară.  — Pe cine mă, pe Frige-Linte ăla?  Ala ce știe ăla?  Ala stă cu ochii in cer și cu picioarele pc gheață.  E nervos, tânăr din ziua de azi.  — Cum stă el, jupân Haralambie, stă bine, o să-i iasă toate în plin.  — Panaite, puică, dă-mi un țoiu de țuică, să fie bă-trână și nebotezată, Panaite tată!  — Păi d-aia nici-n-avem noi, nea Pârvane.  Poftiți țuică curată, țuică de Văleni, noi nu falsificăm lucru-rile aicea, la Aquila României.  — Ce spui așa-i zice aicea?  — Păi. . .  — și cine i-a dat porecla asta?  — Cine s-a găsit, nașu-său.  — Dacă știu ce?  O să mă spovedesc, gratis la toți?  — Dar tont mai ești, măi băete.  — Domnule, nu insulta lumea c-apoi știi. . ,  Jupan Hristache. . .  Ei, n-ai auzit dumneata cine-i jupanul nostru?  Nu-i pasă nici de Vodă și n-are să dea seama nimănui.  ține-ți gura, mă înțelegi?  Ce, dacă iei o țuică aici crezi c-ai dreptul să bajocorești lumea?  — Ite! . . .  Nu te mânia, zise Tecșan și mai vezi de noi, lasă pe domnul că ni-e de grabă.  Pârvan strecură o băncuță în mâha lui Panait ș-a-ceasta avu darul d-a-l îmblânzi și de a-i spune omului deslușirea ce vrea să știe, mai mult, îi vârfui cin-zeaca bine și îi dete și un colț de lipie să ia în gură, după țuică.  — Uite un dric, zise Haralambie, cine să fi murit?  — Vr-un zaraf că nu vedeți ce paradă procopsită are.  Ce de coroane! . . .  — Un pahar cu apă, iute, zise chivu, intrând re-pede, i-a venit rău unei doamne.  — Cine a răposat chivule?  Spune tu că tu toate le știi, mintosule, zise Pârvan.  — Ei cine să moară. . .  Dobre.  — Care Dobre?  — Ce nu știi?  Dobre, Dobre, chiristigiul din gura oboiului.  — A. . .  Ala căruia i-am făcut noi, anul trecut, graj-dul, șopronul, împrejmuirea.  — Hoțul ăla, falitul ăla?  — Ala, ăla, neică, știi care vrea să ne tragă pe sfoară c-o sutișoară de lei, să se bucure la muncu-liță noastră.  — Apoi d-asta are dric de clasa I-a pe câți n-o fi jumulit el, doar nu pe noi o să ne ducă astfel.  Ce mai ieși, măi fraților și cu zarzavaturile astea!  O stare de om.  Câte pangliceturi, câtă cheltuială zadarnică.  Ce nu s-ar face cu banii aceștia pentru atâta sărăcime ghemuită, muritoare de foame, prin ale mahalale ale orașului!  — Că bine zici chivule!  — Te uită câtă lume după el și pe cine n-a pârlit!  — Ce spui neicuțule?  — Păi, și fetele lui, dacă au avut zestre, s-au mă-ritat bine de tot; au luat fruntea voinicilor.  — Nu e nici o procopseală vericule.  — Așteaptă, o s-auzi că nu s-alege praful de casa lor, ca mâne-i părădăul!  — Ei, dar au trăit ei bine în lumea asta?  — Bine, pe naiba, numai pielea lui știe.  și banul își are necazul: Fii-sa a mare e șchioapă și slută; băr-batu-său o iubește ca sarea-n ochi.  Mijlocia s-a pă-călit cu un moșneag; l-a luat, sau mai bine l-a cum-părat, pentru nume.  Ia te uită că tocmai trece în cu-peu.  Parcă e o smochină, mai frumoasă e soacră-mea.  Dar băeții?  Unul s-a împușcat din pricina unei ac-torițe; auzeai ce spunea vizitiul că fura dela tată-său și cheltuia la „șantanˮ cu ea.  — Pandelică! . . .  Ce mă dormi, mă, n-auzi dă-mi un cărbune mă. . .  Că cu ochii după mort mi s-a stins luleaua  — Poftim la bec, n-avem cărbuni, nu știi că aici e la: Aquila României, nu e la șatra țigănească.  — Auzi mutră și la ăsta, lua-v-ar.  dracu cu aquilă cu tot!  — Ei începi și d-ta acum ca musiu ăla cu țăcălie de mai zicea o vorbă, aveam de gând să-l pocnesc, se ducea dea berbeleacul.  La cap îi dam!  — Păi, multe ai mai face tu Panaite!  — Ba bine că nu, nea chivule, noi suntem acuma tari și mari.  — Vezi bine, sunteți la putere, parcă noi nu știm că alde jupan Hristache, de când e gros la pungă s-a apucat și de politică, cațaonul. . .  Aide, aide, sparge dra-cul opincile.  Te-a învățat cu nărav și pe tine, pilești și tu, arzi și pingelești ca el,îi calci pe urme, te-a scos cirac bun.  — Păi, o să te scoată și pe dumneata, i-a să vezi, nu de geaba îi ești rudă.  — Panaite, adu-mi un tutun.  — Doamne!  De când nu te-am mai văzut pe la noi, nea Tache, dar pe unde mai robotești acuma?  — Aide, aide dă-mi fumul și nu mai mă descoase că sunt amărât.  — Dar ce ți s-a întâmplat?  Ori ți s-au înecat corăbiile?  — Au, nu ți-am spus să mă lași în pace că n-am chef de vorbă multă și mai ales cu tine, care ai dat în doaga stăpână-tău.  Te-ai făcut un calic și un șme-cher, ți-a suflat în gură; îi calci pe urme.  Tu, nu des-chizi prăvălie?  In acest timp Hristache, cu pălăria pe ceafă, intră fumând din ciubuc și începu a da ordine lui Panait și lui Pandelică.  Se făcu că nu aude ulti-mele vorbe ale lui Tache.  Cucoana Zaimfirița îl urmă lipăind din papuci și scobindu-se în mășele.  Ieșind în ușa prăvăliei, tocmai pe când trecea o țigancă cu para-hare, ceșci, farfurii,pentru vechituri alese și ea o coșnicioară de sârmă în fund o pasăre albastră, mâncând cireși, o cană cu ciocul din papagal cenușiu și o farfurie de mezeluri verde, carafă de bere cu chipul lui Bismarch și o tavă de tinichea cu portretul sultanului, apoi intrând în prăvălie, cu ele în brațe, le arătă lui Hristache, care rămase încântat de gus-tul estetic al consoartei sale.  — Așa-i frățico că sunt minunat de frumoase?  Le-am ales și le iau că nu dau pe ele bani, dau vechituri.  știi ce mai avem prin pod, de ale noastre, d-ale fetei. . .  trantii destule, cari stau acolo de geaba.  — Minunate, știi că sunt faine de tot și nu costă nimic.  Când o veni fata dela școală n-o să mai poată de bucurie.  Ingerul tatei, vezi bine, zestrea ei!  Tre-bue să încep să mă gândesc serios de pe acuma.  Zi să treacă țiganca prin curte să-i dau vechiturile.  Pandelică, du-te de le ia din pod, dar vezi să nu care cumva să calci peste funiile de ceapă, ori să încarci pumnii cu prune opărite, cum ai obiceiu, că te-ai dus, îți rup urechile.  — Tii, cumnate, zise chivu, întorcându-se tocmai când Hristache da astfel de porunci.  Păi d-ăștia îmi ești?  Socoteam că de când te-ai dat cu boeri, te-ai făcut mai filotim!  Ce e la averea dumitale câteva prune, ori o funie de ceapă?  — Hei, zise Tecșan, parcă schimbând partidul, va să zică să-ți schimbi și sufletul.  — Boerul e tot boer, fie măcar și încins cu teiu.  Mie-mi spui?  Secături deastea și politică!  — Auzi, auzi, îngână dintr-un colț Haralambie, vorbă sfântă: Nici salcia cerc de bute, nici mojicul om de frunte!  Râseră toți și de spusele și de mutra dulgherului, iar cârciumarul, scrâșni din dinți și se făcu roșu ca stacojul.  Incercase deodată să se facă a n-auzi, ca să nu răcnească de mânie, dar proverbul prea îi fusese a-runcat în nas, ca să poată să tacă.  Trase furios de tejghea și îngână printre dinți:  — Canalii de români păcătoși, calicilor, mocofa-nilor!  — Calic și mojic ești tu, grecule, strigă Tecșan.  Auzi, auzi, cine ne face calici.  Ai uitat c-ai venit aici în coaje de meiu și când ți-o veni la socoteală te în-torci la patrida cu chimirul plin?  Te-ai împămân-tenit, dar tot negru la inimă ai rămas.  Ce-a zis grecul.  Ce-a zis, strigară ceilalți meseriași ridicându-se furioși.  — Nimica frațico.  N-a înțeles bine dimealui.  Eu sunt om blajin, nu mi place scandalul, chivu strică, el c-a stârnit cearta.  — Eu?  Ci lăsați, măi fraților, boerul în pace, în-gână chivu, pufnind de râs.  — Da de boer, ce-i mai pasă, covrigar dela Ia-nina, zise Pârvan.  — Carnaxi! . . .  Mitocanilor, strigă Hristache, învi-nețit la față și o sbughi afară trântind ușa.  — La usturat pe cațaonul, l-ai atins unde-l doare.  Adu mâna, bravo chivule.  — Lecție neică, lecție.  A ridicat nasul de nu-l mai cunoști, i-l taiu eu, nu de geaba-i sunt rudă.  — Cămătarul, din munca și sudoarea noastră s-a îmbogățit.  Ii arătăm noi, s-auzea din toate colțurile, se vedeau pumni, înălțându-se amenințători, printre fumul gros, care ieșea din pipele meseriașilor și din tingirile de pe mașină.  Intru târziu meseriașii să potoliră, iar Panait și Pan-delică umblau în vârful picioarelor. . .  In mahalaua noroiasă și afundată noaptea în besna adâncă, Aquila României, strălucea ca un far de lu-mină și de aceia era locul de întâlnire al muncitorilor.  In ea se destainuiau secrete, se întocmeau, planuri, se arvuneau meșterii dibaci, se desfundau butoaele la alegeri și se făcea o politică așa de înaltă și de dibace încât Bismarch, Gortchachov și Crispi ascultând-o, ar fi rămas nimic pe lângă acești stâlpi ai țărei, cari puneau mult preț pe făgăduelile dinaintea alegerilor și votul îl dau pe sunători, în fiecare an schimbând de D-zeu și de culoare politică.  Hristache de origină era grec, de felul lui din E-piros, dar ce-are aface?  Sub toate guvernele ducea, o politică sănătoasă.  Era starostea bătăușilor.  Pe sub mână plătea agenții primăriei și ai poliției.  De unde să știe alegătorii cu ce fonduri orbia Hristache pe ciomăgași?  Hoțiile, scandalurile, fraudele, falsificările băuturilor, contravențiile le făcea mușama și fiecare nou venit la putere, nu putea trăi fără să viziteze pe Chir Hristache Arghiriadis, să nu bea cu el, un pelin, un turburel, o mastică, o drojdie.  Toți cari vo-iau să isbutească la alegeri, trebuiau să cultive, cum puteau mai bine, pe Arghiriadis și să-i tăgăduiască din vreme că-i va îndeplini toate cererile pentru băieți, așa numea el pe zăvoii, gata pe bâte și cio-mege; altfel zadarnic se vor asmuți, căci nici unul nu se va mișca.  Fără ciolan de ros din spinarea gu-vernului, cine se mai mulțumește?  Votul?  Să nu coste nimic pe cei cari vor să stea răsturnați la Pri-mărie, la Cameră ori la Senat, în jilțuri de catifea?  Ei nu primesc diurne, unii numai pe aridicate mâna, pe căscat și pe moțăit?  Făgăduiau, ceice voiau, mai ales, să se facă stâlpii țărei la Primărie și dau și ceeace, până atunci, nu le era dat în puterea lor să facă, apoi odată ajunși în capul comunei, jupuiau cum puteau.  Ce să-i doară pe ei nepăsătorii, tăiau dela ei?  Zilnic auzeai vorbindu-se, la cârciuma lui Hristache, despre fel de fel de chilipiruri, de licitații făcute cu oameni de pae și numai pentru ochii lumei, de hrăpiri și de carnete jidovești.  Arghiriadis le sta-rostea pe toate, cele de cari nu se lipsea dânsul.  Ghe-lirurile grase, erau toate ale lui.  și vai și amar de cel care îi cădea în mână.  Dâră de necinste era în cugetul celor cari-l înconjurau, căci el îi cucerise, îi tăpânia cu cugetul și cu vorba, de păreau fermecați.  Toți cei cari aveau nevoe, tot la dânsul alergau, pen-trucă îl știau dibaciu și-și făcuse mână bună cu toate partidele, cari parcă se temeau de el.  Prefăcut și mai șiret ca o vulpe, nu se încurca nici odată.  știa să scoată din foc turta cu mâinile altora.  Când era la câte o nevoe, strâns cu ușa, făcea pe milosul și pe blajinul, pe cucernicul și pe milostivul, dar vai celor ce apucau atunci ceva dela dânsul; mai târziu, dau în cursă, plăteau însutit.  Se țâra și învenina ca șarpele.  Rolul de sprijinitor și-l juca foarte bine.  Naivii îl considerau ca pe părintele lor, ca pe sprijinitorul fa-milielor nenorocite și scăpătate, deși din casa lui, nu s-atingea omul d-un cap de ață, care să nu fie dat pentru vr-un interes, deși aruncase necinstea ori pe unde era o femee credincioasă, o vergină castă și frumoasă.  Zamfirița ajunsese soția lui cu scandal; grecul o luase în căsătorie numai în urma amenințărilor postelnicului Grigore Becerescu, care, aflând de urmările lui, se dusese la el armat cu revolverul.  In-scrisul că ia pe fiică-sa de soție, i l-a dat ghemuit de sub tejghea.  Familia Becereștilor, care era d-o cinste exemplară, să nu-l fi văzut.  Unul nu-i punea piciorul în casă.  Moș Grigore veni numai la botezul Angelei, ținu lu-mânarea și apoi la scurt timp se stinse de ciudă și de rușine, căci toți îl ispiteau:  — Fată, ori băiat postelnice?  Trăește, ori a dator-tul popei?  — Cum să trăiască numai de cinci luni că atât e de când ai măritat.  — Băgași sânge spurcat în sângele curat româ-nesc.  Fata, neamul dracului, s-o ții sub lacăt și tot îți pune pata-n obraz.  Amândoi soții se înbogățiră bine, mai ales după ce căpătară pe Angela.  Arghiriadis știu să intre dea-dreptul în inima curată a Hirei.  Veninul pătrunde repede la oase și încetul cu încetul, trece și-și face drum în suflete, mai curând ca bunătatea și cucer-nicia.  Fata postelnicului era de necunoscut, nici nu zi-ceai că mai e româncă.  Minciuna, sgârcenia, prefăcă-toria se așezaseră toate în cugetul ei.  De multe ori găsea ea drumul peirei pe care Hristache trebuia să împingă pe clienții lui.  Din gheliruri și jupueli, cum să nu facă avere?  Ori cine încăpea în gheara lor, păzească D-zeu să mai scape teafăr.  Multă vreme trebuia să se re-simță apăsați de acești oameni interesați până la mă-duva oaselor, murdari la fapte și negri la suflet.  Se găsea câte odată și câte unul din mahala, care să aibă ac de cojocul lor, dar vreme îndelungată cu dânșii nu se putea măsura, de oarece pentru fiecare avea chip de chin și de prigonire și oricine se încumeta să lupte cu ei, trebuia să depună armele, căci între-ceau pe toată lumea în șiretenie, în minciuni, în laude, în prefăcătorie, în falsuri, în viclenie, în scandaluri, în iscodiri josnice și murdare; încât ori și care om nu putea să aibă nici atâta școală, nici bani, ca ei ca să dea din gros și să isbutească.  și cât nu să a-mestecă nimeni s-avură bine amândoi.  Unul din vorba altuia nu ieșea.  Unul da un lucru și celalt îl cerea înapoi.  Unul băga pe om în încurcături până la gât și celalt îi lua sufletul; așa că cu astfel de proce-dare nule veni greu a strânge ban peste ban și a face o stare însemnată.  Cu bani gata, Arghiriadis, cumpără de la licitație o moșie, în Muscel, peste care făcân-du-se drum de fer către Curtea de Argeș, Hristache putu să exploateze pădurea de brad, să instaleze he-răstrae sistematice pentru scânduri și să înceapă la cariere de piatră și mine de cărbuni.  In toate ocaziunele la socoteli nedreptățea, opărea, încurca pe meșteri și pe chirigii; în sfârșit pârlea ca trăsnetul, ori pe unde trecea și totul săvârșea numai cu gând de procopseală mare și cu nădejdea d-a putea da Angelei atâta zestre, încât să fie mai presus de toți neguțătorii din rândul lui.  Avea și parte.  Orice întreprindere făcea, Hristache era cu noroc, îi ieșea bine, dar la ori și ce ținea mai puțin ca la cârciumă, căci ea-i era cu triște bună și într-însa se putea săvârși pingeleli de toată mâna, fără nici un control, fără nici o judecată.  La Hristache și la Zamfirița, n-avea trecere decât domnul Coviltirescu, student în drept, care se trăgea din vechea familie a lui Neagu Coviltir din Târgo-viște.  Acest tânăr iscusit trăia la București din me-ditații de oarece toată moștenirea, dela familia sa, se compunea din vii și ecareturi pe la crame și velnițe; dar de când se ivise jurata de filoxeră se părăgini-seră dealurile, spargerile se îmulțiseră, așa că peste măguri crescuseră pălămida, vetricea, tătăneasa și li-piciul.  Flăcăul nostru scăpătând, fu nevoit a trăi zi cu zi, din ceia ce-i mai trimetea unchiul său Ene Coviltir, îngrijitor pe moșiile Floreștilor, care și ăla îmbătrânise și avea o spuză de nepoți, toți orfani, toți desmoșteniți ai soartei, și din aceia ce câștiga el cu mintea lui a mare și frumoasă.  Barbul făcuse liceul laPloești și în toate clasele ieșise premiat; iar la Buc-urești pornise c-o bursă a județului, căpătată prin protecția stăpânilor unchiului său Ene, spre a se în-scrie la școala de Bele-arte.  Venind însă în capitală se înscrisese la drept și pictura o făcea pe pofte, pe apucate.  Totuși eu talentul și cu inteligența lui, nu numai că le ținea regulat pe amândoo, dar mai gă-sea timp și de meditații.  Când plecase el din Târgoviște se strânseseră toate neamurile și îl miluiseră; de pe la toate adunase a-bia cincizeci de lei cu cari să-și plătească drumul și să-și țină zilele până s-o întruni comitetul consiliului județian, ca să-i trimeată banii pe primul trimestru.  La București, comparativ cu viața din orașul sâu natal Târgoviște, toate lucrurile îi păreau scumpe, toată lumea rea, indiferentă și foarte interesată.  Cu-treerând prin mahalalele cele mai depărtate, după casă de închiriat, dete peste cârciuma lui Hristache, unde intră, obosit cum era.  Punând cufărașul lângă el, ceru ceva să mănânce.  Panait văzându-l se lo de vorbă cu dânsul și înveninat și el de setea banului, ca să Capete un bacșiș, auzind că-i trebuia locuință îndreptă pe Barbu la cucoana Săftica Bârzoiasca, sora lui Hristache, care ședea în apropiere.  Aceasta, cum îl văzu, consimți a-i da casa, numai cu zece lei pe lună, în cari să intre și cafeaua.  — Nu voesc să câștig nimic dela d-ta, zise ea, pri-mind lucrurile lui Coviltirescu, ci acest bine îl fac în amintirea lui Spirache.  Sărmanul meu copil!  — Of!  of! . . .  zise râzând Panait, care ieșind, strân-gea în mâini plata pentru comision.  La început Barbu o ducea bine, căci el nebănuind intențiunile Bârzoiaschi, primea toate în numele răpo-satului ei fecior, de multe ori compătimind-o, până când află că ea fusese bucuroasă c-a scăpat de dânsul.  Sărmanul, murise tocmai când era aproape să treacă într-a șaptea liceală, tocmai în ziua când împlinise 24 de ani.  știi, mai rămăsese repetent, mai întârziase cu armata de care-l scăpase unchiul său Hristache, mai făcuse ștrengării, dar altfel era băiat cuminte.  Murise-n spital de boale, păzească D-zeu! . . .  Ii mâncase nasul și gâtlejul, vorbea cu țeava de argint pe care i-o a-dusese Arghiriadis dela Epiros, în urma operației pe oare i-o făcuse doctorul la beregată.  Era vai de ca-pullui.  Ce mai pătimise!  — Blestemele Sărdăresei, ziceau vecinii, s-ajungă să-și îngroape feciorul Bârzoiasca, să-l necinstească pe el D-zeu, cum mi-a necinstit el casa și mi-a lăsat fata cu ponosul și cu rușinea pe obraji!  Așa a țipat femeia, până a-nchis ochii de durere.  Bârzoiasca nu seamăna de fel cu Hristache, ea era o femee veselă și care avusese trăsături frumoase, păstrând tipul vechiu, tipul clasic grec.  In tinerețea ei, dusese o viață neregulată, apoi când mai pier-duse și începuse a cărunți să căsători cu Lăzărică Bărzoesou, controlor la băuturile spirtoase, care în urmă, prin protecția lui Arghiriadis, se făcuse subprefect la plasa Oltenița.  Săftica trăia mai mult singură ș-aceasta îi convenea foarte mult, căci pe Bărzoescu îl luase numai ca s-astupe gura lumei.  Femeie iute, Săftica, nu prea ținea seamă de ponosul ce purta, mai ales că Lăzărică, înaintea ei, sta smirna.  Ce era el până a nu o lua?  Un nimic ș-acum toți stan sfinți și făceau drepți în fața lui.  El, cum să cârtească, cum să bage vină de ceva celei de pe urma căreia se ridicase, se făcuse om în lume.  Coviltirescu lua și masa la Bârzoiasca, altfel bursa nu i-ar fi ajuns; numai cărțile și tramvaiul îi coprin-dea toți banii.  Toamna și primăvara Săftica se du-cea la Oltenița ca să facă plăcerea lui Lăzărică ș-a-tunci Barbu era pierit, căci trebuia că ia masa la Aquila României, totuși mergea regulat cu învă-țătura.  Barbu trecuse licența în drept cu mare succes și toți prietenii lui îl felicitaseră, căci căpătase numai bile albe.  Toți cereau lui Coviltirescu să le dea ban-chet și el, bietul băiat, sta cum era mai rău, de oare-ce, cucoana Săftica, iar plecase cum avea obiceiu.  Ce să facă bietul om?  Nădejdea lui era la un-chiul Ene, cărei făgăduise cinci poli zimtuiți, dacă o reuși să-și ia teza.  Trecuse o săptămână de când isbutise și cu toate scrisorile trimise, Barbu nu pri-mise nici un pitac.  Ne mai având acum de învățat, zilnic cutreera stră-zile și-n capul lui nu era alta decât cum să facă Să dea colegilor săi o masă, cum să se bucure mai bine și să petreacă o zi fără grije.  Intr-o seară prânzise la Hristache la birt și amărât sta să-și citească ziarul; printre spiralele fumului de țigară, gândurile sale sburau și amintirile îl năpădeau.  Iți veniră în minte ceaiurile copilăriei ș-atâtea scene petrecute în sânul familiei.  Cugetând că părinți săi, cari ar fi putut să se bucure de isbâuda sa, sunt a-cum țărână, de odată îi alunecară pe obraz doo la-crămi.  Cucoana Zamfirica, stând rezemată de tarabă, îl văzu și-nduioșată oarecum s-apropie de dânsul și-l întreabă:  — Ce s-aîntâmplat d-le Coviltirescu?  Ce ai?  De când te cunosc nu te-am văzut așa de trist și de gânditor, ori ești amorezat?  — Lasă omu-n pace, creștină, zise Hristache și cau-tă-ți de lucru, vezi mai bine de te-mbracă.  Acum vine fata dela școală și știi oă nu-i place să te vadă așa ca o servitoare.  — Dar vasele cine să le spele, scândurile cine să le frece în bucătărie?  Slujnica ai trimes-o sus să facă odăile fetei, eu va să robotesc aici, de n-o fi cum îi place ei, ne-am dus! . . .  — Ite! . . .  Un miș-maș, zise chivu, care intrând au-zise spusele Zamfirei.  — Freacă și spală, strânge ș-adună c-o să te pue fiică-ta la icoane!  — Iar începi.  chivule, iar?  — Incep, vezi bine că iar încep.  Mă doare inima, nu mai pot vedea daldeastea.  Ați ajuns o halima cu fata asta.  Faceți sluji, vă-e frică de ea.  De câte ori nu i-am spus și nevesti-mi; uite, ea e soră cu d-ta, dar judeoă mai sănătos, vede lucrurile altfel, cumnate; mai trăiți și pentru d-v.  Nu ne ține pământul că, după toată strădania, v-o veni în gând s-o dați după vr-un franțuz, vr-un Impușcă-cruce vr-o cioclovină d-astea licniMe care să-i pape tot și pe voi să v-aducă-n sapă de lemn.  — Ce-om face, om face, nu-i treaba ta.  — Nu-i treaba mea, ei, ei, nu cunoști lumea, vezi să nu vii la vorbele mele cumnate.  Târg, târg e căs-nicia, așa-i domnișorule?  — Ce știe d-nealui despre dalde astea, zise Zam-fira, nu vezi că-i un copil?  — Copil, copil, dar cartea, b.uchele ăla nu l-a în-vățat nimic?  Cartea aia, mare necaz am eu pe ea, mai rău vă opăcește.  Iată, om ești d-ta, voinic?  La vârsta asta s-ar cădea să frângi pietre-n mâini, să râzi, să vorbești, să-ți sburde tot și, să-ți înflorească și-n loc d-aceasta-ți ploo și-ți ninge.  E pe dos lumea, pe dos! . . .  Panaite! . . .  Mai dă-mi un porfiriu d-ăla că mi s-a uscat gâtul.  Bău și urmă:  Dar fetele?  Doamne, doamne că multe și uricioase mai sunt; toate tânjesc, toate sunt serintite și nemul-țumite.  școala le umple capul de fumuri și de nerozii.  Călugărițelor le-aș scoate ochii.  In loc să-ți în-vețe pe copilele voastre ceva de seamă, le-nvață să vă nesocotească și să vă desprețuiască.  — Aidea de. . .  Ce tot spui, cumnate chivule, ce știi tu?  — știu, vezi bine, n-am și eu acolo o nepoată, fata soru-mei?  I-a băgat în cap câte bazaconii toate.  Când vine p-acasă ne amețește cu vorba, cu laudele și cu fel de fel de nazuri și de fasoane, dar parolă nu face la nici unul.  La toate țâtacele le zice tanti, nu mătușică, așa cum am pomenit noi.  In vacanții nu pune mâna pe nimic; tot biata so-ru-mea să frige la vatră, își face bătături la tălpi, alergând în bucătărie, în pivniță, spălând și cârpind, că fii-sa nici nu știe pe unde-s urechile acului.  Ce să mai vorbesc de coada măturei ș-a tigaei?  Toată ziua face ca ș-a voastră: citește romane, și trage câr-lionți pe frunte, își boește fața, își mușcă buzele, să maimuțărește și să scălâmbă, asta a-nvățat la școală.  — Ba nu cumva ai pofti pe bietele copile să le pu-nem să ne frece tingirele, d-aia vin acasă?  Lasă-mă cumnate cu ideile tale ruginite.  S-a schimbat lumea; femeile acum nu mai sunt roabe, ci podoabele casei.  Poftim, întreabă pe domnișorul ăsta, i-ar plăcea să ia de soție o fată cu mâni crăpate și zilnic să-i miroase nevasta a leșie, ori a ceapă?  — Vezi bine că mi-ar plăcea, zise Barbu, care deși se făcea că citește, trăgea cu ureche la convorbirea lor.  — Ei ași, taci că glumești!  — Nu glumesc câtuși de puțin; femeia atunci e farmecul, e lumina, e podoaba casei, când știe face de toate; d-le chivu, ea trebue să miroase ș-a ceapă, câte odată, dacă vrea să fie comoara familiei și-a soțului său.  — Ei comoară, comoară!  Iată, cine-i comoara; moș Hristache, el să trăiască, să strângă și să numere.  Bănișorii săi, o să-i risipească slugile, ginere-său: Cine strânge nu mănâncă, asta-i țesătoare veche, neică l  — Fata tatei!  Ii dau, vezi bine că-i dau, pentru cine strâng?  — Să-i dai, nu zic ba, dar eu știu așa că pe lângă carte, fata să-nvețe și ea să coasă un ciupag, să pue o altiță, o mânecă la cămașe, să spele o rufă, să facă un borcan de dulceață, ori de murături, să tragă și să oblojească un copil, zise chivu, îndesând pălăria și lufnd-o spre ușe.  — Ce face? . . .  Strigă Hristache furios, dar doctorii pentru ce sunt?  Ei să moară de foame?  Dar bucătăresele, croito-resele?  Pe semne că nu ești pe lumea asta chivule, strigă Hristache.  — O țigară, aprinde-mi o țigară Panaite.  — Bei tutun cavalerule, să te tratez c-o lulea, până nu plec din fața oamenilor ăstora, cari nu mă înțeleg și pace.  — Da, fumez și eu, din când în când, ca să-mi treacă vremea.  — Ite! . . .  Inc-o țigară zise chivul!  Mi-e drag flăcăul ăsta și pace.  Dar un miș-maș obicinuești?  — Beau.  Cu d-ta îmi place să stau la vorbă, căci ești român verde și ai sentimente nobile și frumoase.  Ceea-ce ziseși adineauri este lucru sfânt.  Prea ade-vărat că educația, care se dă azi fetelor noastre, este greșită, și slăbiciunea părinților, nu o poate înțelege.  chivu scoase pe nas un fum gros, apoi zise:  — Auziți?  și voi sunteți unii cari jucați, înaintea Angelei ca păpusele.  Bine că nu este a mea că eu aș zidi-o în vr-o bina ca meșterul Manole.  — și ca tacă-ți gura, chivule, ce tot te-amesteci în vorbă, ca măraru-n Ciorbă?  știe D-zeu ce face, nu dă copii la toți nebunii.  — Cumnată- cumnată, câți copii cunosc eu cari trag păcatele părinților!  Fiți mai strașnici, pregăteș-te-ți fata pentru o viață grea și serioasă.  Ce te fă-ceai, dacă nu te țineai de rostul casei și al tarabei?  Mai umpleați așa gros ciorapul?  — Eu n-am avut zestre, dar. . .  — Dar ai avut minte ș-ai ascultat de cumnatul.  — Ei și Angela o s-asculte de bărbatul său.  — Păzească D-zeu.  Supunerea este o deprindere și cine nu știe de pofil și de zăbale de mititel, o ia rasna la mare.  Jugul casei e greu, va o pregătire pentru asta.  — Si ce vrei să zici chivule că noi stricăm ceva, că tata are cusururi?  Păi.  tu neam ești cu noi d-o recomanzi astfel înaintea unui cavaler?  — Neam, vezi bine, că dacă n-aș fi neam, nu m-ar durea inima.  Eu vă spun de binele vostru, fata e fru-moasă și bună ca pânea caldă dar nu-mi place creș-terea care i-o dați.  O să calce numai în puf?  O să fie mai mare ca voi.  de ea poruncește în casa asta?  O să fie mereu numai pe băncile școalei la călugă-rițe, de unde vă vine numai cu neajunsuri și cu muj-dele și vi le bagă toate în cap iar voi le ascultați și vă luați după dânsa, voi oameni bătrâni!  — Fata tatei, păi dacă o iubim. . .  — O iubești, o iubești, eu n-o iubesc?  Asta nu va să zică s-o las să se urce în capul meu și să mă în-vârtească ca p-o sfărâitoare, iar mâine, poimâine să-i trag păcatele.  O să vă moștenească, o să vie vremea să se ocupe cu lucruri groase, cu angarale, cu ta-raba asta. . .  — Ai înebunit și pace chivule, strigă Hristache fu-rios.  Fata mea să-ntâmpine greutăți?  Fata mea s-a-jungă la tarabă?  Dar unde te trezești?  Dacă te-ar auzi?  — Hei, în lumea asta sunt urcușuri și scoborâșuri, cine știe!  Ii dai zestre multă, o să ia un om cu vază bogat poate și el, dar dacă-i bețiv, cartofor, sec, ori bolnav de nu să mai scoală din pat, ce se face ea, răsfățată, plăpândă, delicată și mofturoasă cum ați învățat-o?  — Treaba noastră, n-o s-o măriți tu, nici n-o să vie pe urechile tale, s-acire la mâna voastră.  Eu să trăi-esc, zise Hristache, bătându-se-n piept.  — Dar dacă mori tu, cumnata și bărbată-său?  — Ei frate, cu asta nu mai isprăvești și pace.  Pleacă d-aici, coaberea.  — Bine, plec zise chivu în prag.  Să lăsăm vorba și să mergem sus să ne pregătim.  Tu, Zamfirițo, du-te la școală și adu fata.  D-ta, d-le Coviltirescu, cete faci, vii la noi, că vrea Angela să te cunoască.  — Mulțumesc, voiu veni mai târziu.  — Vino, te rog.  țin să-mi cunoști fata, să te-ncre-dințezi că chivu n-are dreptate.  Angelei o să-i pară bine, o să se bucure; nu cred c-o să ne înfrunte pentru asta, ai?  Ce zici Rițo?  — Poftim părinte, zise chivu, din prag, dând pălăria pe ceafă, ei vezi, d-asta mi-e mie ciudă: nu ești tu voinic, în casa ta, să faci ce-ți place, să fii stăpân?  Of, of meștere Manole unde ești? . . .  In strada Verbinei era casa lui Arghiriadis, casă mare cu doo caturi; cu curte și grădină întinsă și împrejmuită cu zăbrele de fier.  La intrare avea o scară de marmoră, un architrav încărcat ca o sorcovă.  Tot felul de ipsosării, tot felul de vărgături și de po-lieturi.  D-asupra frontispiciului nu lipsea leatul și numele proprietarului.  In intrare o zugrăveală roșie ca para focului și peste ea, trase în mod grosolan, gherlande de trandafiri și cornuri de abundență.  Un cuer de fler și jos o scoică de mare, plină cu ghiveciuri de mușcată și indrușaim.  In pereți tablouri: Gheorghe I-iu Moartea vânătorului, Moartea lui Maximilian.  Cele-patru vârste, ș-alte câteva cromolitografiii, spanacuri verzi pe cari văzându-le îți făceai îndată idee despre gustul estetic și artistic al celor ce locuiau in aceste case.  Barbu venind, sunase, intrase ș-aștepta în sală.  Servitoarea sosind, îi pofti repede în salon, unde s-așeză într-un fotoliu și avu timp să observe împre-juru-i.  Peste tot lucruri greoae, scumpe, încărcate, dar făr de nici un șic și așezate, clae peste grămadă.  In mijlocul casei o masă frumoasă de stejar; iar peste ea puse mai bine de doozeci de sculpturi groaznice: pa-pagali, câini, canari ciugulind din felii de pepene, broaște țestoase, lei în chip de alte dihănii, toate de peatră.  sculptate în penitenciarele noastre.  Pe etajere, Apolon, Cupidon, Venera, Alexandru Machedon, Rosetti, Bră-tianu, Traian și Decebal făcuți de gips; cutii de cartoane dela Dobriceanu, baletiste și flori de hârtie. .  Prin diferite unghiuri mese și măsuțe, cu tăvițe de lână creață și de talași, cu albume de pluș verde și cafeniu, toate purtate, ieșite de soare și pline de mutre caraghioase.  In perete ceasornic cu cucul, tablouri pictate de Angela, după modele dela Socec și icoane cusute pe canava de hârte: Portretul reginei, frumoasa Olga a Greciei; Asasinarea Impăratului Austriei ș-a lui Umberto; Bătălia dela Călugăreni și Intrarea lui Mihai Vizeazul în Alba-Iulia.  Pe jos câteva covoare cu subiecte cunoscute: Vânătoarea de cerbi Sultanul și cadânele favorite; Excursiunea cu cămile în deșertele Arabiei  La piano, taburel cusut cu cățeluș tuns.  De ridicai capul ți se duceau ochii.  Toate lămpile, toate perva-zurile dela cadre și de la oglinzi, galeriile dela per-dele cum și ușile și picioarele scaunelor poleite.  In această casă, dai d-o strălucire, după care se ghiceai îndată omul la care te aflai.  Coviltirescu, așteptă de câteva minute și capul-i se umpluse de gânduri, îi părea rău d-atățea bani încă-puți pe asemenea măni, ajunși la ființe desbrăcate de ori și ce gust artistic la parveniți de aceștia, și acum cugeta la ce ar fi putut face din atâta avere un om cult și cu bun simț.  Nu pomenise nici el la părinți niscaiva mobile de seamă, dar din citit și de prin casele boerești, unde avea meditații, își cioplise gustul și-l rafinase așa de mult, încât aici se simțea obosit.  Deschisese tocmai albumul și, se uita la tipurile din familia lui Hrista-che; toți arnăuți cu fustanele și cu fesuri, toți cu nasul de uliu și cu ochi de cucuvea!  Pe măsură ce Barbu întorcea foile, în el se deștepta simțul patrio-tic, să trezea o revoltă împotriva fanarioților, cari ne sugrumaseră odinioară, țara, a cetelor de simigii, al-vițari, rahagii, brutari, bragagii și cârciumari, veniți în țara noastră făr de lăscae și cari se-ntorceau în-tr-a lor cu milioane strânse din falsificări, jupueli și contrabande, spre a rescula apoi, în potriva fraților noștri dela Piiid, haitele de antarți.  In sufletul lui Coviltirescu, suflet de român adevărat, se ridicase o furtună de ură și de desgust.  Intrebându-se ce caută el în această casă, se sculă să plece, când iată că in-tră cucoana Zamfirița.  — Da-ncotro, d-le Coviltirescu?  — Aici la d-v.  zise Barbu stăpânindu-se și uitân-du-se la Rița, care îi păru o pupăză, cu rochia ei de lână pestriță, cu un cordon verde de mătase, cu broșe de mărgean și cu cercei de chihlibar de-i trăgea-n jos urechile.  — Bonjur d-le Barbu, să mă ierți că te-am făcut să ne aștepți, până mai strânserăm, mai deretecarăm, eu și Rița; știi, când vine fata, mai greu, dormim, punem masa, ne îmbrăcăm sus. . .  — Nu face nimic, eu n-am pierdut vremea, am învățat multe din această casă.  — Ei bată-te norocul, să te bată, d-ta tot înveți!  Faci tocmai ca Angelica noastră!  Ușa acum se deschise și Arghiriadis îmbrăcat foarte galant intră de braț cu Angelica.  — Fata noastră, d-le Coviltirescu.  — Incântat d-șoară.  — D-l Coviltirescu, prietenul nostru cel mai bun.  In toate serile petrecem și râdem cu d-nealui.  — Cu mine?  — Ei da, cu d-ta.  Zi așa, ca să n-o supărăm, a-daose Hristache încet către Barbu.  — Imi pare bine că azi am plăcerea să vă cunosc, am auzit așa de mult pe gazda mea vorbind despre d-voastră.  — Pe cine?  — Pe d-na Bârzoescu, mătușa d-voastră.  — A!  Pe tanti Săftica!  Ce bine poate să spue a-cea răutăcioasă?  — Nu te supăra, fiica tatii, odorul tatei; tu ești o comoară, o garoafă, care o să-mi îmbălsămeze viața, să-mi mângâe bătrânetele. . .  — Iar începi?  Papa, ți-am spus să-ți ții gura măcar când e lume; nu te jenezi?  — De ce babacule, de ce, eu spun ce-i adevărat.  — Babacule, auzi babacule!  Parcă ești dela patru-zeci și opt!  Taci, of taci, să nu mai te aud, că iar plec la pension.  — Calmați-vă d-șoară, zise Barbu, d-nu Arghiria-dis n-a spus nimica rău și neadevărat.  — Cine vă cunoaște trebue să gândească ca dânsul!  — Barbu, văzând cu cine are aface, voi să se im-pună dela început atențiunei ei.  Ea îl privi drept în ochi, întâi mirată, apoi sigură că frumuteței sale dato-rea acest omagiu.  — Hristache ca și cum nici n-arfi auzit cuvintele Angelei, zise cu emfasă:  — Eu propui să mergem să arătăm odăile d-lui Coviltirescu, apoi să trecem la masă că ți-o fi foame.  — Mare procopseală o să-i arăți!  Palaturi!  Of când te aud. . .  Out qu-il est êmbetant!  Coviltirescu pe care tipul ăsta începuse să-l intereseze se cam încruntă, au-zind frazele astea, zise pe așa ton.  Merse totuși după ei.  Peste tot aceleași lucruri, grămădeală de obiecte scumpe prin toate odăile.  El se uita mai mult la profilul fin și regulat al fetei, la genele ei lungi, cari-i umbreau o-brajii de un alb mat, la ochii mari de un albastru senin, la valul de păr castaniu împletit și ondulat care-i încadra fața de o frumusețe rară.  Rămânea cam în nrmă ca s-o observe bine și la unele explicații ale lui Hristache se făcea atent ca să nu fie observat și ad-mira câte o litografie groasnică, ori câte un „abat-jourˮ oribil.  Pe masă cutii de carton, în cari fusese cofeturi câteva cărți într-un scrin verde și la spălător doo rânduri de sticle goale, în cari fusese parfum, toate legate cu panglice, toate șterse și curate de sclipeau.  In pat mai multe perine brodate, croșetate, pictate ș-o colecție de cărți poștale, întinse p-o meșcioară de lângă pat de care nimeni n-avșa voe să s-apropie, cum nu se putea apropia nici de săculețul eu amintiri dela fete: mănuchiuri de flori uscate, despărțituri de cărți, cusute pe canava de hârtie, șuvițe de păr, îno-date de cordele, iconițe catolice, dăruite de călugări-țele la care Angela se închina și le săruta în toate zilele așa cum îi zisese: Notre mère superieure! . . .  In odaia lui Arghiriadis, colecție de papuci, de meși de halaturi, de căeiulițe de noapte, brodate și împle-tite de Angela; fesuri, fustanele ilicuri și antereie.  Pe pereți, iatagane, hangere, cuțite, puști, săbii cu teaca de fildeș ș-o bucată de șal vechiu pe care o cumpărase dela Ibraim-efendi, când auzise și el că antichitățile sunt la modă.  — Uite vezi, d-le Barbu, astea mă costă mai la doosprezece mii de lei, astea și pipele; vino aici de le vezi!  Fata tatei, ei o să-i rămână toate, nu le dau la muzău, ca Maioru Papezoglu, eu am dat bani pe ele.  — Ce o să fae, eu cu prostiile astea, mai bine-mi cumpăraiun fichu, un evantail, o umbreluță frumoasă; port zdrențe, nu vezi, eu, fată de milionar!  — Milionar?  Cine ți-a spus, cine ți-a băgat în cap asemenea lucruri?  Arghiriadis, zicând acestea, trase sertarul scrinului și-ncepu să scoată fel de fel de imomele de chilibar, de culoare de abanos, de lulele de spumă de mare legate în argint, fel de fel de nisfiele, de icosari și de Constandinați, de inele și de sălbi, toate puse a-manet de sutele de nenorociți cari, la vreme de ne-voe, încăpuseră pe mânele lui Hristache.  — Ei n-are dreptate fata să zică că ești milionar?  Zise Zamfira, minunându-se de atâtea frumuseți.  — Poftim, ți-ai deslegat gura și d-ta, madam Ar-ghiriadis, adaose Angela.  Astea sunt prostii; eu nu mă iau după ele; mă iau după ce am văzut în casa de bani!  — Ale tale o să fie toate, porumbița babacului.  — Bine, bine, taci acum.  Mai spune, sau mai arată și altceva; fă ca mitocanii!  — Zamfirița, îi făcu semn cu degetul să tacă, însă ea urmă:  — Nu mai îmi face semn de geaba, că nu tac, nu tac!  Ei, omul ăsta a venit să mănânce, nu să se uite la lucrurile astea zălogite la voi pe bani dela oameni nevoiași și amărâți.  — Coviltirescu, urmărind spusele Angelei să gândea și el la jumulelile din cari auzise că se pricopsise a-cest om, care in el n-avea nimic omenesc și totuși o ducea cu mult mai bine ca atâția nenorociți ale că-ror suflete mari nu ș-ar îngădui să răpească, pe nedrept, dela nimeni, nici măcar un cap de ață.  — Poftiți ia masă, zise Rița, că s-a răcit fiertura.  — Supa, proasto, altădată să nu mai zici așa; fier-tură mănâncă numai slugile și țăranii.  — Nu vă supărați, d-șoară, poporul nostru prin fier-tură înțelege tot aceia ce fierbe și. . .  — Poporul nostru e un prost, așa fierbe și vinul, fierbe și prunele, fierb și eu, când aud porostii d-astea.  — Liniștește-te, Angelino tată, liniștește-te. . .  — Imi vine să mor, uite și numele ăsta, care mi l-ați pus voi, nu-l poț suferi și. . .  ți-am spus d-atâtea ori să nu-mi mai zici decât Angelo: Angehlica, auzi Gheliea, Lica, ba fetele la școală, mă numesc și calica. . .  — Vai de mine, zise Zamfira, și tu nu le spui la madama. ?  D-aia dau eu atâțea bani să te poroclească?  Auzi, auzi, proastele dracnlui, auzi, vin eu la școală, le-nvăț eu minte pe ele, apoi dacă-i p-asta, atunci d-ta ai șfârșit cu școala, ica-așa, nu vreau să s-alege ni-meni de fata lui Arghiriadis.  Să te plângi directoarei, adaose Hristache restit și bătând în taler ca s-aducă rasolul.  — St. . , mai încet!  Eu nu părăsesc școala, uite ce mă-nvață să fac?  Papa ești tu ori iscoadă?  — Bine faceți d-șoară, căci nu e frumos să. . .  — Auzi, auzi tocmai tu calică, tu care ești darnică, dai și cămașa după tine.  Nu te-am văzut eu că ori ce-ți aduceam la școală le dădeai lor; baclavale, turtă dulce, prăjituri, alva, rahat.  — Dau, vezi bine c-așa ne-nvață la Evanghelie, dar ce știi tu care nici n-ai citit-o?  Fata tatei!  știe și Evanghelia, ce o să se bu-cure, când o auzi popa Chlriac!  — Să dai fată, să dai, dacă vrei să intri întru îm-părăția cerurilor, zise chivu, care tocmai sosise cu Crisi și intraseră d-a dreptul în sufragerie.  — De ce n-ați intrat în salon, proastă mai ești Veto, nu se dă așa năvală peste oameni.  — Neamurile d-v. ,  n-aveți de ce vă sfii, ce nu e destul pe masă?  — E, nu e, nu se fac lucrurile astfel, bontonul nu zice așa, codul manierelor elegante. . .  — Ci, ca mai lasă-ne, soro, cu mofturile alea, mul-țămește-te c-am mai venit, după câte ne faci și. . .  — Ce vă fac mă rog, dacă vă place bine, dacă nu. . .  — Dacă nu să-ți facem noi temenele și parolă, noi oameni bătrâni, fii mai blândă, mai politicoasă mai darnică. . .  — Ba e vorbă, zise Hristache, risipa nu e bună. '  h  — Ei pe care s-ascult acuma?  — Să-ți consulți inima d-șoară și pe ea s-o asculți, zise Barbu, care înțelese că Angela avea acest carac-ter numai din causa ideilor bolnăvicioase ce-i băga-seră în cap la scoală ș-a nestrășniciei părinților.  — Ai dreptate, răspunse Angela, așa o să fac d-aci înainte numai. . .  să nu greșesc.  — Nu vă temeți d-șoară.  — Să nu mă tem?  O dar am auzit atâtea dela cblegile mele dela,. .  — A! . . .  exclamă Barbu, văzând că are aface c-o fată nu tocmai naivă și rece, apoi după o pausă a-adaose:  — Inima?  Inima este o călăuză dreaptă, ea spune mereu adevărul; ea te mustră pentru o faptă rea, ea te încurajează pențru o, faptă nobilă și frumoasă, ea. . .  — Vivat!  Să trăești, că frumos mai grăești, strigă chivu, luînd după masă un pahar și închinând.  — Of, ne-nvitat de nimeni. . .  — Taci Angelo.  pentru D-zeu, taci că aud oamenii, șade rău, zise către fiică-sa Zamfira, care făcea fețe fețe de rușine.  — Poftiți tuslamaua și mămăliguță că se răcește, strigă Veta, suflând în degete și jucând: of m-am fript!  — Strigă mai tare, tocmri ce la cârciumă!  Ce bu-cate.  Doamne, Doamne, altceva nu știai să faci, ma-man , decât dalde astea, vr-un paschet , macaroni au gratin .  — Gardenul e la buții și nu se mănâncă, șopti chivu.  — Lăsați, d-șoară, nu vă supărați.  Cu mâncările a-cestea au trăit strămoșii noștri și le-a fost foarte bine.  — Ai d-tale, ai mei nu știu ce o fi mâncat că uite ce au produs, zise Angela, arătând pe Hristache și pe Hrisi, nevasta lui chivu.  — Ei, eu să am o fată' ca asta aș strânge-o de gât, îngână chivu la urechile soției sale, pe când Barbu dince înce, își lua rolul de educator al Angelei, des-pre care începu a crede că numai el o va putea în-drepta p-o cale sănătoasă.  — Nu se caută ce-i pe masă, d-șoară, eu văd în părinții d-v, atâta sinceritate, atâta bună-voință pen-.  tru d-ta, că trebue să-i iubești și să-i respectezi.  De la niște ființe ca dânșii, nu trebue să ceriți atâta, nici să vă sfiiți de mine, eu n-am fost crescut după co-dul manierelor elegante și de și-l știu astăzi pe de rost, sunt mai mulțămit cu lucrul oferite astfel sincer decât cu eleganța rece a meselor de convenință, date numai spre a-ți arăta cineva că poate să te hrănească bine, sau spre a-ți plăti o datorie de politeță.  — Vorbești minunat, vorbești după inima mea.  Ce zici cumnate, așa-i c-am dreptate să iubesc eu pe tâ-nărul ăsta și să beau in sănătatea lui?  Să trăiți cu toții pân-la ceasul morți! . . .  — Of!  ai început cu versuri acum.  Versuri de ma-hala, taci!  — Ei, ce frumoase și ce sincere sunt acestea d-șoară să vă obicinuiți cu dânsele, căci. . .  — Nu mă pot obicinui decât cu ceace este nobil frumos.  — Fudulia, fasoanele, opăcelele; o să vă pună ca-pul; dalde astea învățați la școală.  Dă jupânul banii pe fleacuri.  Rostul casei, asta-i temelia.  — Papa , zi-i să mă lase în pace că iar îmi strică dispoziția.  Maman , ce mai avem de mâncare?  Să terminăm odată cu masa asta și să ieșim în grădină că-mi vine rău aici, par-că sunt strânsă de gât.  — Cârnați și costițe de purcel pe varză.  Să putea altfel?  Vre-un paschet , vr-un filet aux champignons n-ai putut să faci?  — De ce n-ai făcut tu, dacă știi să gătești; dacă nu, mulțumește-te cu astea.  Câți n-ar da mult cu multul să aibă pe masă asemenea bunătăți.  — Bine, zice unchiul d-v.  d-șoară, bine, ș-are multă dreptate.  Cât mâncară astfel străbunii noștri, avură stomacuri sănătoase, cât începură boerii cu trufe și cu farsi, toți ajunseră să meargă la Carlsbad.  — Să mănânce ei carne cu varză, noo să ne dea altceva. .  — Vă dă ce pot și ce știu să gătească dânșii, nu mai fi pretențioasă și rea, aspid-o, că nu-ți stă bine așa; fii blândă și drăgălașe, c-așa-ți șade frumos ș-așa te iubesc eu.  — Dragostea d-tale, of! . . .  — Femeea e podoaba casei, ea încântă și-nviorează, înalță și farmecă, ea te sue în culmile fericirei, de a-ceia ridic și închin paharul meu pentru femea can-didă, blândă și dulce. . .  Pentru d-ta, d-șoară! . . .  — Auzi, bagă la cap ce zice băiatul ăsta și închină, și, bea și ține minte, zise chivu, care, neținând soco-teală de asprimele Angelei, merse ș-o sărută; iar ea învinsă-și ridică ochii către Barbu salută, apoi goli paharul până-nfund, în aplausele mesenilor și al ce-lor doo mătuși, Bârzoiasca și Acrivița, cari, în acel moment, sosiră și ele pe ușe, împreună cu Panait.  Acesta dete lui Coviltirescu să iscălească un mandat cu care îl căuta dela poștă.  — Bani, bani dela unchiul Ene.  Ce fericit sunt d-le.  Hristache: trăiască „Aquila Românieiˮ.  Voiu ospăta la d-ta pe toți colegii mei cărora știi că le-am făgă-duit un banchet pentru isbânda mea.  — Faceți dreptul, d-le Coviltirescu?  — Da, d-șoară.  — Felicitările mele, poate ți-voiu fi clientă, maman , vezi să faci bucate bune, fă-i un volovan.  — Bolovani?  Dar cine mănâncă pietre, zise chivu, râzând și mușcând dintr-o pară.  — Of!  Nesuferit ești, unchiule, cine te baga-n vorbă, aide să ieșim să mergem în grădină, să lom cafeaua m-am plictisit aici, prea suntem mulți.  — D-zeu să ne ție că toți suntem oameni de treabă, afară de tine, cârno.  — Barbu dete brațul Angelei, după ce mulțumi Zamfirei și lui Arghiridis ș-o porni în spre grădină; ceilalți îi urmară.  Bârzoiasca, făcându-și vânt cu e-vantaiul să-mpletici și ceru un pahar cu apă. . .  Făcură toți câteva ocoale în grădină, apoi merse de șezută sub chioșc și băură cafeaua.  Barbul și An-gela, stând unul lângă altul, începură a vorbi despre artă și literatură, despre lucruri cu totul streine ce lor ce-i ascultau.  Intre altele, subiectul conversațiunei se-nvârtea asupra scriitorilor vechi și moderni ai Franciei și ai României.  Angelei îi plăceau mult poe-siile lui Musset ș-ale lui Grigore Alexandrescu.  Recită fabula: Boul și Vițelul și Anul 1840, apoi comen-tând-o spuse că-ntr-însa e resumată o viață întreagă de suferință a poporului român.  — Adevărat.  A, și mare plăcere-mi face când te and vorbind astfel, d-șoară.  Angela, cu cât vedea pe Barbu entusiasmat, cu atât s-arăta serioasă și discuta ca un bărbat, despre multe chestiuni sociale, despre multe teorii noui, a-poi spunea că-i plăceau poesiele lui Bolintineanu, mai.  ales cele patriotice în cari poetul era ne-nterecut și se simțea înduioșată, când citește versurile lui Traian Demetrescu, pe care-l cunoscuse personal.  — Era prietenul meu, d-șoară, și sunt fericit de ceace aud acum.  — și cu ce ocazie l-ați cunoscut?  — L-am cunoscut la o prietenă.  — Sărmanul!  Ce nenorocită ființă, și cât de tânăr s a dus dintre noi!  Păcat!  — Dar ce-l căiți atâta d-le Coviltirescu?  — Căci inimele delicate și nobile, ființele impresio-nabile, sunt cu mult mai fericite acolo sus! . . .  Angelei îi străluci în ochi o lacrămă, și rămase pe gânduri.  Barbu o privi mult și văzu c-această fată, născută dtn părinți așa de lipsiți de cunoștințe și de principii morale, avea un suflet ales, înalt, mare dar pervertit printr-o educație greșită.  Acum ar fi dat viața pentru această copilă, care cu câteva minute mai înainte, la masă îi păruse un monstru.  — Dar pe Eminescu cum îl găsiți?  — A, d-le, ce mă puneți pe mine să judec un ge-niu, un colos?  — Cum nu, o d-șoară care e aproape să termine liceul, învață: algebra, filosofia. . .  — Ce-are aface, alta e să-nveți și să dai examen ș-alta să filosofezi și să faci critică.  Psicologia n-am deschis-o, avânturile sufletești nu le cunosc; iar filosofie am citit abia prefața.  Iubesc mult studiul istoric și, de și nu știu ce patrie am, îmi plac acele poesii în cari se cântă patriotismul, „ Janne d-Arc , Fata dela Cozia . . .  In orele libere am citit și eu pe Alexandri, Bolintineanu, Alexandrescu, Eminescu, Coș-buc, Veronica Micle, Matilda Cugler, Ana Ciupagea, Cornelia din Moldova, Sevastos, Sofia Nădejde. . .  — A văd că-ți cunoști toate scriitoarele secsului d-tale.  — și care-ți place mai mult?  — Fiecare în genul său.  — Dar despre Eminescu nu mi-ați spus nimic d-șoară.  — Poate voiu vorbi mai bine la anul, când voiu termina școala.  Ce să vă spun despre acest geniu?  Mie ini se pare genial în lucrurile filosofice, însă într-ale iubirei e slab; critică femeia, iar când o iu-bește, abia îi desleagă vălul după obraz și nu cutează s-o atingă, în loc s-o strângă în brațe, s-o sărute cu focul arzător al amantului, care speră și iubește.  In sfârșit cât e de puternic versul său în Golssa și în satire, atât e de slab în cele de iubire și eu nu, nu pot numi liric pe poetul care n-a plâns, n-a ștrigat, n-a gemut, n-a fost gelos și n-a blestemat femeia!  — Bravo, bravo, zi înainte că zici bine, zici frumos.  — In fine așa judec, dar când aș fi în joc eu. . . atunci . . .  — Mai poftiți acum de mai vorbiți și cu noi, zise Bârzoiasca, înțepat, că văd v-ați pierdut v-ați afundat cu totul în discuție, fără a vă mai gândi și la noi.  — Barbu înțelese mustrarea Săftichi, dar se făcu că n-o pricepe și dând brațul Angelei se ridică șî porni cu dânsa pe sub alei să viziteze frumoasa gră-dină.  P-alocurea Angela, potecile fiind strâmte, por-nea înainte, mlădiându-se ca o trestie.  Sub pașii lor scârțâia nisipul argintiu de pe cărări.  Urmând-o, vor-bele ei începuseră lui Coviltirescu să-i răsune ca o muzică în urechi; iar capul fetei să-i pară un vis de frumusețe.  De când era el nu-și aducea aminte să se fi găsit într-un asemenea cadru frumos de raze de lu-mină, de flori și de aer îmbălsămat.  Cu ocupațiunile zilnice, cu grija sa pentru existență, trăise o viață noroadă de cafenea și de stradă.  In sufletul său pască s-aprindea acum o flacără de lumină noo, ale cărei raze îl încălzeau și îi dau un alt curaj de viață, îl îndrumau către o fericire pe care n-o visase nicio-dată și după care, cu toate acestea, de multe ori, el suspinase.  In acest minut îi apăru înainte Safta Bârzoiescu care, tot timpul, urmărise pe tineri din ocți.  Of cât era de slută, de urâtă și de bătrână!  D-ar fi putut acum ar fi sugrumat-o.  — In ce mlaștină, lipsa m-a făcut să mă cobor, gândi el; dar și femeia asta de n-ar fi fost, poate că eu trebuia-să intru slugă și examenul meu, licența. . .  Oh, Doamne, când mă gândesc cu ce preț am dobân-dit această onoare, mi-e groază de mine.  — De ce ai tăcut astfel d-le Coviltirescu?  — Te privesc d-șoară și sufletul meu tresare fericit; nu știți: Când simțirile sunt mari, vorbele pier; ochii spun atunci mai mult decât o cuvântare în-treagă!  Ești poetic, vorbești frumos, prea frumos!  Când vei fi avocat ai să câștigi toate procesele.  Vei far-meca, vei sdrobi. . .  vei. . .  — Unul singur aș voi să câștig și. . . .  — și. . .  — S-aș fi mândru, ași fi fericit. . .  — Cum ai deja procese, se poate?  — Am un proces da.  — Cu cine, sunt curionsă?  — Cu d-ta d-șoară, zise Barbu, tremurând de e-moțiune, salutând pe toți din chioșc și ieșind repede spre mirarea tuturor și spre bucuria Bârzoiaschi, care turbase de gelozie. . .  Sunt orele 12 din noapte; afară este un timp superb ș-o lună albă ca ziua.  La Aquila României se văd încă aprinse mulțime de lămpi, s-aude sgomot și cântece de lăutari.  Barbu este radios c-a putut da prietenilor săi banchetul făgăduit.  Ar fi dorit ca el să-i fi putut aduna într-o sală mai în centru, măi spa-țioasă, dar restrânsele sale mijloace nu-i permiteau a-sest lux, așa că in împrejurările sufletești în care se găsea, se gândea că nicăeri nu putea petrece mai bine, decât acolo unoe nu era turburați de nimic, decât a-colo unde el putea rămâne, fără sfială, până-n revărsat de zori.  Zamfira fusese la înălțime.  Toate bucatele ieșiseră bune, ear masa fără cusur.  Panait și Pandelică se tunseră se premeniseră și serviseră ca la Capșa.  In timpul mesei Barbu primise mai multe felicitări tele-legrame și scrisori dela prieteni pe cari le citise tare tutulor, afară de una pe care o puse în buzunar, ne-vrând a o da-n vileag.  — Hârtia rose parfumată de te mult de glumit co-legilor, dar Barbu le tăinui gingașele rânduri ale An-gelei:  Domnule,  Iți urez succes în viață și calea d-tale să fie me-reu semănată de trandafiri.  Te salută  Angela  Pe la orele zece cina se terminase, toasturile ur-maseră, unul mai înflăcărat ca altul și acum, în urma propunerei lui Coviltirescu, fiecare povesti câte o-m-prejurare amoroasă.  In fața ultimelor pahare, toți erau veseli și toate istorisirele lor intime să-ncheiau cam astfel: curte, dragoste, uitare! . . .  Barbu încrunta din sprâncene și tăcea, el nu po-vesti nimic, căci la activul său n-avea nici o faptă importantă, nici un lucru demn de povestit.  Pentru el femeia era un ce secondar.  Adevărurile istorice, filo-sofice îl pasionau, de prietenii, care să-l îndemne la petreceri, fugea; iar de traiul său intim îi era silă.  Ce să facă?  Să temea de boale, de ponoase și de cursele intrigilor femeești.  Apoi cu caracterul său cins-tit și cu sentimentele sale înalte și frumoase, ar fi voit ceva nobil și ales, ceva ideal, ceva ne-ntinat și ne atins de clefetire dar. . .  unde să găseaseă el pa-gina intimă la care să se oprească?  Ascultând isto-risirile grase ale camarazilor săi să gândea la Romeo și Julieta , la Dafnis și Cloe , Paul și Virginia , Her-man și Dorothea , Faust și Margareta .  Asemenea subiecte de unde le-or fi luat autorii lor?  Când or fl trăit acei amanți în a căror inimă au încolțit atâta iubire, a-ncăput atâta candoare?  Nu-i călcase lui Barbu piciorul p-acasă câteva zile; de urâtul cucoanei Săftica, nu știea unde să mai fugă.  Banchetul iar, dela Aquila României, îl desgustase, căci el, în colegii lui, văzuse, numai perverstitate și destrăbălare.  Cu trenul de plăcere se dusese până la Constanța și bătuse coastele mărei înfuriate; urletul.ei parcă răsuna în sufletul său.  Ar fi plutit vecinie, spre a scăpa de urâtul care îi sângera inima.  Se în-torcea în sfârșit acasă și nu știa cum să facă, spre a nu da ochi cu Săftica, Oftica, cum o numea el.  Era greu pentru că Bârzoiasca îi ținea calea, îi descosea până la mijlocul nopței și-l plictisea cu-ngrijirile materne cum îi spunea ea,  Pentru ce protectorul meu n-a fost o ființă demnă de stimă, își zicea Coviltirescu în sine, cu toate a-cestea, hrănea pentru Bârzoiasca cel mai mare dispreț.  In ea, el nu vedea pe mama îndurerată, care da în amintirea fiului ce perduse, ci pe femeia cu in-tențiuni infame, pe femeia care da spre a avea pe cineva înainte, înjosit, vecinie cățeluș supus și la or-dinele ei.  Când pleca și când venea, îi întindea mâna ca să i-o sărute, când se făcea c-a uitat, ea îi zicea:  Se poate, puiule, să mă uiți?  Mie mi-au sărutat mâna zapcii, pomoșnicii, îsprăvnicii, vai!  Când mer-geam la baluri cu răposatul, una era Săftica Bâr-zoiescu!  N-avea mamă Barbu, totuși s-ar fi lipsit de aseme-nea ființă, dacă D-zeu i-ar fi dăruit una ca Bârzoiasca.  Ei, era anostă și pace și-l privea cu niște ochi. . .  și se gătea și se-nzorzona ca o brezae.  D-apoi murse, d-apoi sprâncene trase și câneala ceadirie, de soia pernele, le făcea otrepe?  Of, ce joimăriță!  Femeile, de ce nu or fi înțelegând ele că, pe fețele lor, ruinele vremei sunt inreparabile?  D-apoi cunoștințele Safticăi?  Doamne, Doamne, sca-pămă-și zicea Barbu-n sine și își făcea cruce, când' intra pe poartă.  De câte ori nu-l prinsese la cărți și-l ținuse de seara și până la ziua albă, de câte ori nu-și blestema ceasul când a cunoscut-o.  și câte prostii, câte eresuri, câte alusii malițioase și ponturi de mahala.  Minunate erau sindrofiile Bârzoiaschi.  Pe la cum-păna nopței începeau să curgă sticlele de vin dela Aquila României.  Hristache, unde să-și facă reclamă?  Cu norocire, să ne fie de bine, la dorințe, când ne-o fi mai rău să ne fie ca acuma.  Bârzoiasco dragă, să mă vezi moartă, dacă n-ei bea paharul până în fund.  In sănătatea cui știu eu.  Vrei Săftico?  Amin, să tră-iască și cine ne-a dat să ne mai dea ș-altădată.  Tiptil, Barbu, fugea de câte ori putea, dar trebuia, în multe rânduri, să facă cheful garzdei, căci dacă nu schimbarea se cunoștea în serviciu.  A doua zi ca-feaua era searbădă și rece, gunoiul sta-n prag or în mijlocul casei, hainele necurățațe, ghetele ne șterse limba clopotului căzută, servitoarea n-auzea sunând; mereu era dusă în târg, sau la apă.  Așa se găsea persecutat studentul, ori de câte ori n-avea răbdare s-asculte neroziele cunoștințelor Bârzoiaschi, să-și peardă vremea cu: passe , bat, țin, intru platcă etc.  sau tăcea ca un nerod.  Intre oamenii, cari nu sunt nici de talia, nici de condiția, nici de forța inteligen-ței tale, apoi, știut este că, nu tu ești acela cari în-semnezi ceva, ci aceia cărora le toacă gura, le zor-năesc în buzunare banii câștigați la masa verde.  Ei clevetesc despre tot orașul, critică și pe cine cunoaște și pe cine nu cunoaște.  Cei de teapa lor, bine-nțeles, fac mare haz, iar tu acel ce vezi lumea altfel, având altfel de creer, ră-mâi în mijlocul lor, ea ciufurezul și pari ca un ne-rod.  Iși dau coate, mustățesc, vezi bine că râd de tine.  și sunt mulți cari numai în astfel de cercuri își găsesc mulțămirea, ear tu asurzit, mori de plicti-seală, respiri, când poți scăpa dintr-asemeneta adună-tură vițioasă, din care ce poate alt să isbucnească de cât scandaluri?  Moravurile rele se-ntind ca pecingi-nea și arare să găsește om care să nu fie atins de critică d-acest virus al societăței.  In mai toate casele de trampa Bârzoiaschi, jocul cărților este o pacoste, o ruină.  Slujbașii, neguțătorii, meseriașii și mai ales divorțații și oamenii fără căpă-tâiu, își pierd timpul, sperând în noroc și ascultând la intrigi, la iscodiriri și la zavistii, cari nu să poto-lese niciodată, și din cari decurg: spargeri de casă, bătăi, pagube, de aceia Barbu ocolea asemenea distracții, căci ele ruinau sufletul și punga.  Spre nenorocul lui sosi tocmai, când casa era plină de mosafiri.  S-ar fi ascuns în gaură de șarpe, dacă ar fi putut să nu vadă pe nimeni și, în chiliuța lui, ar fi dorit să pătrundă pe nesimțite; însă cine putea mișca un paiu în curte, fără ca Săftica să nu ia seama?  Intră dar în mijlocul adunărei și își compuse chi-pul așa cum știa că plăcea tuturora; salută surâzător și începu să istorisească modul admirabil cum a pe-trecut în mijlocul camarazilor săi, bine-nțeles înflorind totul cum putea mai mult.  Toți îl felicitară, îl găsiră vesel, voios și amuzant.  Săftica era încântată; când se servea ceaiul șopti ceva la urechea lui Barbu și în urmă îl pofti să ia loc lângă dânsa la Maus .  Vai!  Vai! . . .  — Sunt cam obosit, căci vin dela Constanța.  — Ce spui?  Ai fost cu trenul de plăcere?  — Cu trenul de durere, stăm înghesuiți ca sardelele și acolo am dormit trei prieteni într-un pat.  A-dică zic c-am dormit, însă cine a putut da ochii în gene de miros urât și de murdărie?  In țară la noi, comparativ cu ce aud și ce citesc că este aiurea, dai bani și în schimb ești chinuit.  Mulțămit am fost când am văzut răsăritul soarelui.  O coamă uriașe de ru-bine, smarande, briliante, safire și topaze, care se stre-cura învăluită în zabralnic de nor și cobora ca voind a se scălda în valurile azurii ale mărei.  Pe d-asupra ei presărate miriade de scântei ce po-leiau talazurile și solzii peștilor tăcuți.  Ce spectacol frumos!  Ați văzut vr-odată marea?  Ați simțit vr-unul ca mine?  Când am sosit cu trenul era înfuriată, ge-mea ca sufletul meu; seara se potolise puțin și-n zori era de necunoscut.  Cât e de schimbătoare!  Seamănă cu d-v.  doamnelor.  — Vezi dragă, ăsta ne insultă, șopti, Potlogeasca.  — Ce are a-face, zise Nichiteasca, nu lai înțeles.  — E un om plin de inimă.  — Poet, soro, poet, bate câmpii, cum o să semene marea cu tine, ori cu mine, sărată și amară!  Of!  Barbu profitând de ocazie pe când se împărțea ceaiul voi să se strecoare nebăgat în seamă și să plece.  — Darunde o roiești domnișorule?  Zise Giumbușasca.  — Sunt cam obosit, d-nă.  — Ei, i-a lasă vorba aceia, d-le Coviltirescu, me-reu te-auzim astfel.  Fugi de noi! . . .  — Spun adevărul, doamnele mele.  — Un adevăr cam ne potrivit la vârsta d-tale. . .  — La vârsta mea trebue să-și vadă omul de buche, știți că eu am fost până acum școlar și trebue. . .  — școlar, școlar. . .  dar va să mai și petreci.  — In adevăr petrec, petrec. . .  Ce petrecere! . . .  Passe, bat. . .  tin. . .  începu a s-auzi în dreapta și în stânga pe la toate mesele și jocul se-nteți repede, iar Barbu avu o mână fericită, câștigă, în seara aceia, o sută de lei și pentru întâia oară, în viața lui, văzu în buzunar o sumă atât de-nsemnată, câștigată, fără nici o sudoare, nu știa însă cum să facă să scape cât mai curând din această atmosferă, case-l sugruma de și, de astă dată, ei îi datora fericirea d-a se simți cald la buzunar.  Se împrăștiau invitații despre zio, unii triști cău-tând a pagubă, alții veseli și raulțămiți cu câștigurile puse strâns în buzunar și făcând la planuri ce să cumpere pe dânsele.  Cu capul greu d-o noapte ne-dormită, cu inima desgustată și făurind la planuri, cum să scape din acest viespar, rămăsese în mijlocul odăei ca și cum îi lipseau puterile de a se îndrepta spre cameră ca și cum, acum mai rău îl sugruma a-jutorul ce primea dela Săftica, pe care o găsea și mai nesuferită de pe cum era, când o cunoscuse.  După ce plecară toți îl întrebă:  — La ce te gândești Barbule?  — La moarte!  —De ce vorbești așa, tocmai acum când ai isbutit atât de frumos, tocmai când ești sărbătorit, dorit, iubit.  — Iubit?  și de cine?  — De știu și eu?  Ghicește?  — O lasă-mă cucoană Săftico, lasă-mă cu vorbele astea, știi că nu vreau s-aud.  — Nu vrei s-auzi, da, da, nu vrei s-auzi că știi tot, știi și mă omori.  — Dar d-ta știi ce faci cu această încăpățânare?  De ce nu vrei să fii de ințeles?  Dece începi cu por-niri, cari nu sunt de vârsta d-tale, sau cel puțin în fața mea n-au nici o trecere?  Barbule mă omori.  La frate-meu cât ai stat de vorbă cu Angula aș fi voit să se despice pământul. . .  — Sub picioarele d-tale desigur.  — Nu.  Dar sub ale cui, de sub ale nepoatei d-tale, de sub ale Angelei, a nenorocite, piei, du-te, du-te, du-te eă mi-e silă!  Uită-te-n oglindă și fugi, fugi mai re-pede, din fața mea.  Mi-ajunge! .