BUZESCU  DE  IOAN DUMITRESCU  CAPITUL I.  Haremul și Condamnata  — II.  Misterul și Scaparea.  — III.  Amorul și Narațiunea.  — IV.  Resbelul și Amanta.  — V.  Trădatorul și fatalitatea.  Prețulu este 4 Sfanți  Librarul Editor George Ioanid  București  1858  RADU BUZESCU.  RADU  BUZESCU  DE  IOAN DUMITRESCU  CAPITUL I.  Haremul și Condamnata  — II.  Misterul și Scaparea.  — III.  Amorul și Narațiunea.  — IV.  Resbelul și Amanta.  — V.  Trădatorul și fatalitatea.  Prețulu este 4 Sfanți  Librarul Editor George Ioanid  București  1858  TIPOGRAFIA LUI FERDINANT OM.  RADU BUZESCU.  CAPITOL ÎNTiu.  HAREMUL ȘI CONDAMNATA  I.  La anul l595, temerea cea mai mare domina în vechea cetate Rușcug ; glorioasele victorii reputate de armiea romînă se răspîndise în tot imperiul, și la numele Mi h a i u!  tremura tot musulmanul.  Bătrînul Mustafa rămăsese în saraiul său gîndinduse numai la nuoă Învenții de apărare în contra giaurilor hainiți.  La înălțarea fumului ce lăsa din arzânda lui nergelea, i se reprezantă atacul cel mai teribil care peste puține zile trebue să cază ca un trăsnet ceresc asupra fortereți sale. . .  de-o dată devine palid. . .  mîna-i tremura și părăsește nepeleaoa. .  o grozavă scîrșnire a dinților, esplică toată mîniea către enemic, și niște gemete sinistre, ă pe față durerea ce suferă în centrul inimii sale pentru pierderea vechii cetăți, care i se zugrăvea în aparință, predată flacărilor. . .  un moment și iarăși revine din acest delir. . .  se vede singur în cabinet și își aduce aminte de nergelea. . .  o ridică, dar ea se stinsese. . .  rostește cîteva cuvinte mulțumitoare profetului, și se pregătește din no ași reîncepe fumarea misterioasă. . .  II.  În tăcerea nopturnă nu să aude nici un sgomot. . .  santinelele Murilor slobozea din cînd în cînd, cîte o strigare melancolică, și imamii din turnurile gamiilor vestesc ruga de miezul nopți!  Pașa care așteaptă pe șefi oștiri sale, era în mare nerăbdare. . .  se supără de atîta întîrziere și acuză pe fiul său, ce era trimis ca să-i cheme.  Sprintenul Ali!  îndeplinea cu stăruință misia impusă asupră-i, și acum se află în preajma saraiului cu bravi capitani.  Pașa tresare la resunetuș unor chinturi versificale în onoarea lui beiului Ali. . . .  Să trăiască Mustafa,  Al nostru slăvit pașa!  Să trăiască și Ali,  Beiul de la Capisi. . .  Să trăiască toți delii!  Eniceri și topcii,  Alah!  să-i întărească  Pe giauri să biruiască! . .  „Iată bravi mei căpitani. . .  ei bine, el sosesc „la timp. . .  pasurile lor se aud urcînd treptele „saraiului. . .  e trebue să mă prepar ai priimi.  Acestea roști pașa cu severitate și abandonă fumînda nergelea.  Trăsurile feți sale devin din ce, înce, mai liniștite; se scoală repede după sofa, ațintă privirea către ușa care se deșchide și lasă slobodă intrarea a trei bravi musulmani.  Ei se plecară înaintea pași făcînd lungi temenele pînă la pămînt.  „Alah!  săte ție o slăvite pașa!  — rostiră ce-i trei cavaleri.  III.  Atins de respectuasele lor închinăciuni, pașa le zâmbește puțin. . .  după un mement devine iarăși sever. . .  își aruncă vînoasa mînă pe mînerul iataganului, adresînduse către acești trei șefi musulmani.  — Voi știți dragii mei viteji că giauri sau hainit și au jertfit o mulțime de osmanlii. . .  Padișahul au trimis un ferman pentru pierderea lui Mihaiu prințul lor, dar vai!  infortunatul Emir sau făcut ciopăți cu toți neferi lui și sau aruncat în dupăre.  —Pentru perderea capului său vor fi toate acestea, răspunsă cei trei răsboinici.  — Slăvitul nostru padișah a hotărît să trimiță pe Cara-Mustafa cu o sumă mare de oștire, să robească toată țara necredincomilor și s-o prefacă în pașalic.  „Alah să-i ajute!  Alah!  să-i ajute!  — strigară toți de odată.  Padișahul să trăiască! !  și alah!  să-l întărească;  Ca să poată,  Să robească  Toată țara  Romînească!  Ce acum s-a hainit;  S-o reducă-n pașalic.  Pașa privește cu îndoială junimea ecstaziată se pare că acoară eroizmul lor; dar temerea sinistră i se zugrăvește iarăș pe încrețita sa frunte.  — „Ei bine bravilor, zise el, curagul vostru „sa dovedit în mai multe resbele!  însă, vă re-zic, „nu mai puțin să vă sfiiți astăzi de îndrăzireala „giaurilor hainiți. . .  în vre-o noapte fatală!  poa„te să ne atace muri fortereți. . .  fiți dar, cu îndoită pază a uzmetului nostru care din nenorocire „să află prea cu apropiere de acest grozav enemic!  — „Oare este cu putipță o!  slăvite pașa „ase urca cu îndrăzneala pînă la fortereța noastră?  — „O dragul me Ali!  ești încă copil. . . tu  nu știi cine sînt acești giauri. . .  Acum doăzeci de ani, eram bimbașa în serviciul pași de „la Silistra. ,  mi-a duc aminte. . .  era pela miezul nopți „cînd sau sfărămat porțile cetăți de acești oiauri. . .  o!  ce tristă sufenire! . . .  credincoși au „pierdut resbelul atunci. . . .  Alah!  să ne ferească! . . .  — „Vechilule al slăvitului padișah!  crez că „nu te vei îndoi de bravura enicerilor. . .  osman „îi comană și ei sînt în stare să înfrunte toată țara giaurilor! . . .  — Să mă ferească Alah!  — replică pașa. —  „E nu mă-ndoesc de brațele voastre credincoșilor „osmanlîi; dar vă aduc aminte de vicleniile acestor giauri, ca să nu uitați avă întări avantposturile fortereți și spre a fi gata în tot momentul pentru apărarea uzmetului ce ni sau încredințat de puternicul padișah.  — „E te asigur pe capul me iubite tată!  „că nu va călca nici odată în Rușcug, picior de „giaur; Iar daca vor îndrăzni a ne ataca, vai „de ei! . . .  Dunărea va deveni mormîntul lor cel peleguit!  — „Îșala!  ișala!  — strigară cei-lanți, „Dunărea va deveni mormîntul lor cel nelegiuit! . . .  —„ O scumpul me Ali!  tu încă n ai avut „timp să cunoști numeroasele tertipuri ale acestu-i popor, care de multe ori au ajuns să fie „foarte spăimîntător! . . .  iată vă mai repetez și a treia oară, fiți cu mare privigere, căci giaurii sau hainit! . .  — „Slăvite pașa!  — Strigă un al treilea capitan care pînă aci păzise tăcerea.  Ai tot dreptul să te sfiești de acești enemici. . . .  e sînt aproape cu vîrsta și am cunoscut multe hainii ale giaurilor; însă te rog vechilule al marelui padișah, să fii liniștit despre cea de acum hamie alor. . . .  Ahmet va sacrifiea întregimea repaosului, întru observațiile nopturne. . . e  voiu răspunde cu viața pentru manținerea vechii cetăți! . .  După un moment de tăcere, pașa apare mai mulțumit; însă iarăși devine neîncrezător.  — Îți mulțumesc bravule stepan, zise el, tu ai avut multe esemple despre tertipurile giaurilor, dar află că hainiea lor de acuni, nu dura mult timp.  aștept pe Cara-Mustafa pașa și pe hanul tartarilor cu nenumărată oștire. . .  Atunci sîntem scăpați de toată temerea și vom putea a ne redobîndi Iarăși întregimea uzietul nostru.  Mergeți acuni bravilor căpitani la posturile voastre și păstrați pozițiile cele mai favorabile de apărare.  — „Alah să te ție, slăvite pașa!  —  Cei trei cavaleri se închină și dispar pe întrarea care au venit.  IV.  Acum pașa este singur. . . .  el se gîndește mai profund și i se pare ca un vis răspunsurile capitanilor săi.  Odihna fuge departe de dînsul. . .  fiecare moment ce trece, îi prezentează valoarea armelor ronîne. . .  cunoaște soara pași din Purgu și tremură pentru uzmetul său. . .  cel mai mic sgomot la ușa cabinetului, îl face să tresară cu mîna pe iatagan. . .  El admiră temerea sa cea mare și se învinovățește pe sine însuși.  Multe resbeluri au repurtat, dar nici odată curagul său nu s-a miciporat așa de mult. . .  în centru focului, el era tot dauna cu sînge rece. —De ce oare acum se sfiește pe fiecare minută? . . .  de ce oare, au pierdut curagul? . . .  o!  aceasta este o prevestire de stingere!  de moarte!  — În cele din urmă isbutește a rumpe tăcerea și dă brînci simțimîntului a-și esprima secretul care apasă centrul inimii sale.  „Oșirile Padișahului abiea peste do de zile trebue să sosească. . .  Acel Mihaiu!  prințul giaurilor este un Peitan și jumătate! . .  El au tăiat o sumă de osmanlîi, și nimini dintre credincoși n au pututînfrunta hainiea lui.  Alah poate că voește să ne pedepsească nentru greșalele noastre. . .  sînt aproape doă-zeci de ani, de cînd n am avut lovire cu romîni. . .  trista soară a confralui nostru de la țurțu mă înspăimîntează! . . .  o!  sărmane Mehmet!  te-au ucis neleguiți. . .  vai!  ce crudă fatalitate. . . . .  El suferea prea mult în tracest moment. . . .  inima-i plînge de durere. . . .  Acum iată o lacrămă arzândă se strecoară prin lungile sale gene și pică pe mîna dreaptă, care încă strîngea mînerul iataganului. . .  de-o-dată tresare din letargie ca și cînd -l ar fi înțepat vre-o lance enemică.  După cîteva momente cearcă ași reafla curagul și alungă tăcerea care pînă aci îi prezanta poziția foarte în-spăimîntătoare.  „Nu știu ce sfîrșit va lua hainiea giaurilor? . . .  mă sfiesc foarte mult de îndrăzneala care au. . .  Alah!  să ne ajute ca să putem stințe toată puterea lor, și chiar numele lor cel neleguit să nu să mai pomenească pe fața pămîntului! . . .  Aceste oribile!  amerințări le rosti ajutat de un moment favorabil al curagului redobîndit; dar de-o-dată se perde iarăși, și vocea lui nu mai are putere. . .  Un mister magic îl înfămoară și-i se pare că aude un geniu dojănindul pentru ultimele parole ce a rostit. . .  „Ele te vor pedepsi! . . .  Vai! . .  iată cum se sbucumă infidelul. . .  dorește ași cere ertarea, dar n are de la cine. . .  osînda lui sa pronunțat! . . .  Noaptea se strecoară cu încetul și bătrînul Mustafa nu putu să guste nici un moment de răpaos. . .  V.  Haremul este liniștit, nici un sgomot de petreceri orientale nu se aude în lăuntru, tăcerea domnește în toate camerile și totul apare mister!  Dar cine-i fecioara care se vede în camera vecină? . . .  ce imagini arbitrare vine să-i turbure odihna și o face să suspine din cînd în cînd lăsînd să pice cîte o prețiosă lacrămă din robitorii ei ochi?  — este fiica lui pașa de o talie mlădioasă și o frumusețe rară. . .  fața sa smeardă plină de grații, este decorată cu negre sprîncene ce se întind ca niște arcuri d-asupra a doi ochi subt jucători, și genele sale cele bogate îi adaogă nuoă grații! . .  Privirea sa este plăcută ca aurora dimineți și vocea-i încîntătoare ca delir juneți; iar mica ei mînă de alabastru ce atinge tînăra frunte, servă a alunga paloarea răspîndită pe încîntătoarea-i față, creată numai de roze! . . Un  pas mai departe se vede mandolina abandonată. . .  în misterioasa tăcere, ea mai sloboade din cînd în cînd, cîte un sunet de mizericordie și apare că rechiamă cu pasiune acele mîini gingașe care nu de mult, o făcea să întoneze delicioase manele, și să resune tot haremul. . .  Oare de mult eczistă cruda melancolie lîngă dînsa? . . .  care sînt motivele ce voesc a ofili această minunată frumusețe? . . .  din care pricină este ea nemulțumită în brilantul harem decorat numai cu scumpe covoare de Îndiea și bogate sofale poliite cu aur? . . .  oare mulțimea sclavelor și a eunucilor, nu îndeplinesc cu respect ordinile ei, sau pașa părintele său, nu o adoară din destul? . . .  poate că amorul turbură tînăra ei odihnă. . . .  vre-un emir sau pașă i-au rănit inima și să află în momeniele acestea departe de dînsa? . . .  nu!  nu! . . .  în darn să muncesc toți vasali pașalîcului să o afle. . .  Misterul este mai presus de dînși. . .  nimini nu-l nu-l cunoaște decît inima sa. . .  și una din sclave. . .  tăcere! . . .  cea ușoară bănuială aduce perzare! . . .  VI.  „Părintele me este foarte iritat asupra creștinilor, zicea tînăra fecioară. . .  Alah să-l îmblînzească! . . .  nu poc suferi a să pricinui cea mai mică vătămare acestor duumani ai patrii șele.  De cînd Catarina m-a făcut să cunosc o mică parte din cultul creștinesc, parcă sînt alta acum.  — Ah!  iată adevărata lege luminată!  lege sîntă! . . .  de cîte ori mă rog către fecioara Maria patraona seclului me , simț o mare ușurință într acel moment, și de cîte ori sărut această mică cruciuliță ce o țiu ascunsă în sînul me , mi se umple inima de bucurie și de speranță. . . Ah !  cum ași dori să fiu și e creștină! . .  cu ași dori să am un consorte creștin. . .  o!  cît de legitimă este călătoriea la dînși!  Catarina mi-a spus că în legea lor, nu este permis unui bărbat a avea mai multe soții, ci numai o singură consoartă care să se îndulcească de amorul conjugal, și nu iarăși maltratată ca la noi, nici condamnată la o eternă închisoare,subt paza cruzilor eunuci. . .  nu!  ci liberă!  și adorată pînă în sfîrșit! . .  o!  tu lege luminată!  o tu!  credință sîntă! . . .  Alah să-mi ajute și mie că să te îmbrățișez vre-o dată!  — urăsc din suflet pe toți musulmani și doresc să fiu creștină.  — Vai!  cînd ar ști părintele me acest secret al inimii mele. . .  or ce zic? . . .  numai vre-un eunuc de-l va încredința, m ar omori negreșit. . .  iată dar ce cruzi sînt Musulmani. . . iată  cît sînt de departe cu simțimîntul de acei buni creștini. . . .  o!  sîntă este legea creștinească! . . .  Sărmană copilă!  ce grele parole ai rostit! -  dar de ce nu tremură la cele din urmă vorbe care sînt de-o-potrivă cu sentința Morți? . . . un  ce sacru!  mai presus de omenire o întărește, și frumusețea feți sale redobîndește mai multă înviorare.  — Santul tezaur ce a sărutat și la ascuns în sînul virginal, ocrotește timida ei ființă, și-i dă curajul necesar.  Acum nu se mai sfiește. . .  devine bravă!  și gata a înfrunta or ce pericol. . .  să întoarce către răsărit, mai sărută încă o dată mica cruculiță și cade în genuchi spre a rosti o sîntă rugăciune!  „O!  sîntă fecioară!  „Grăbește, grăbește,  „De izbăvește  „O musulmană!  „Care să ntoarce  „Către lumină  „și vrea să -mbrace  „Legea creștină!  „Grăbește, grăbește  „Sîntă fecioară!  „De izbăvește  „O musulmană! . . .  Un sgomot ușor se aude la ușcioara secretă. . .  copila tresare!  — cine a intrat? . .  temerea este mare, dar îndată dispare.  — „Este Catarina. . .  grație!  grație! . .  Alah m-a scăpat.  VII.  — Ah!  tu ești Catarino? . .  tremuram de surprindere!  — E sînt scumpa mea stăpînă.  — Ascultă dragă Cotarino, încetează te rog de a mă mai numi stăpînă; e nu mai poc să auz acest epitet arbitrar! . .  numeștimă tot dauna sora ta. . .  Aduți aminte și respectează jurămîntul dintre noi amîndoă.  Amina rosti aceste parole cu natimă, și dulcea-i esprimare ar fi putut stinge furoarea celui mai crud om.  Accentul vocelui său, era plin d-o plăcere neasemănată.  — Ea se aruncă în brațele companioanei sale, înodînduși mîinile după gîtul Catarini; frumoși ei ochi lăcrămează și o dulce rumeneală se renaște pe față-i.  Inimile lor palpitînde, se ating într-acest moment și suferă de o potrivă.  — Trebue să ne sfiim dragă Amino chiar de zidurile acestea, spre a nu fi trădate Secretele noastre!  — E m-am rugat sîntei fecioare ca să ne apere de or ce pericol; dar mai roagăte și tu nobilă catarino. . .  trebue să fii mai curînd ascultată fiind că ești creștină! . .  — O!  iubita mea, fecioara Mariea cunoaște innocența inimii tale; și cu toate că nu ești încă creștină, dar te adoară prea mult fiind că voești a îmbrățișa cultul sînt!  — O!  dară!  dară! . .  doresc prea mult să deviu creștină. . .  Alah mi este martur. . .  Sînt cu totul hotărîtă!  — Tu cunoști îndestul cruzimea închinătorilor Profetului. . .  îndată ce ei s-ar încredința. . .  ce zic? . .  de ar bănui numai, ne ar sfîșiea în mici bucățele!  — Catarino!  Catarino! . .  numai pentru tine tremur. . .  tu ești creștină, și nu este cu dreptul să suferi asprimea legilor lui Mahomet!  — Îți-e de mine zici? .  Dulce copilă! . cu  cît mai mult să-ți fie de tine? . .  cu ce drept să piară o frumusețe atît de încîntătoare? . .  care mîini profane ar cuteza să se atingă de timida ta ființă atît de gingașă, fără să tremure și să calce în picioare ordinile cele mai sacre ale naturi? . .  Oare cerul ar îngădui să se stingă niște frumuseți atît de brilante în primăvara anilor săi? . .  nu!  nu te despera dulce fetiță! .  tu trebue să trezești draga mea, să devii consoarta unui bărbat precum Dumneze ordonă.  — Tot muritorul care crede în sînta cruce și să roagă cu umilință, este cu neputință a se pierde! . .  Dumneze cunoaște toate secretele cugetări a le oamenilor. . .  tu trebue să suferi poate prea mult; dar în cele din urmă vei ajunge la limanul dorit!  — încetează Amino! . .  nu poc să te văz lăcrămîndă. . . suspinurile  tale măsfîrșaște și durerea-ți mă omoară! . .  n-am dorit nici odată să reduc tristețea în verginala ta inimă! . .  — Să mă ferească alah!  e acum sunt mai fericită de cît tot d-auna.  — Daca am lăcrămat, inima mea saltă de o ne-asemănată bucurie.  Toată suferința prezentă, este că nu pociu deveni mai curînd creștină ca tine. . .  măritată! . .  în brațele unui consorte din țara voastră. . .  fie cel mai de jos creștin!  — Iată dar nestrămutata mea hotărîre dragă Catarino.  Terminînd aceste parole, se aruncă din no în brațele secondantei sale, care o strînge la inimă cu patimă și o acopere cu dulci sărutări materne.  — Ei bine, fecioara Mariea să-ți ajute scumpa mea copilă; roagăte ne încetat cu credință și îți anunț că peste puțin să vor îndeplini dorințele tale cele inspirate de sus! . .  — Alah să te auză dragă Catarino, și sînta fecioară să-și reverse mila către mine sclava sa.  Mă voiu ruga după cum zici, innundînd în lacrămile mele această mică cruciuliță care poartă suferințele măritului său fiu; dar te rog iubită Catarino, nu mă uita în lamantațiile tale! . .  poate să fii mai curînd ascultată fiind că ești creștină! . .  — Fii sigură dulce copilă! . .  gîndirea mea nu se va deslipi de tine. . .  o!  aceasta mi-ar fi prea cu neputință! . .  Rămîn amîndoo îmbrățișate; inimile lor sînt dominate de unanime simțimînte și speranțele cele mai delicioase.  VIII.  Dar cine să fie această venerabilă femelă care să interesează atît de mult pentru soarta junei musulmane? . .  este ea vre-o sclavă a pașalicului, sau un geniu celest? . .  trăsurile feții sale reprezantă lungile suferințe ce au cercat; însă tot nu-i întunecă nobilitatea originală.  — Care să fie adevăratul ei nume? . .  toate sclavele o cunosc de musulmană și eunuci, Moraim numeau. . .  încă tot mai circulă între vasali pașalicului cîte o slabă resuvenire de-spre favorita pași de acum opt-spre-zece ani.  — Dar de ce tremură cînd se află cu juna mosulmană și să sbucumă de teribile mustrări ale cugetului său? . .  o fi fost ea din început creștină? . .  care să fie origina sa? . .  prin ce mister să află prenumărată între sclavele pașalîcului? . .  o!  este prea mult a deștepta în sine aceste numeroase dureri! . . .  la numele de Romîn, saltă inima sa. . .  șiroae de lacrămi se pornesc din focoși săi ochi, care odată subjugase multe inimi suferinde!  — Daca iară-și numai Instrul desparte dulcea ei patrie, de ce nu se aruncă înbrațele confraților săi, carii acum au înfrînt tiraniea și au împrăștieat groaza în inimile enemicilor sînte-i Cruci!  făcîndu-i să tremure prin saraiurile lor? . . .  Nu! . . .  ea nu este singură. . .  mai are un tezaur. . .  un frunct poate al greșalelor sale, care o oprește și o ține în loc cu cele mai strînse legături! . . .  Ea se silește din toate puterile a săpa mai întîi credința sîntă!  în centrul inimii obiectului său, și pîndește momentul favorabil să se poată delibera împreună.  Ea apare că numai pentru juna musulmană adoară soara care au fost așa de ingrată cu sine. .  ar fi dimisionat încă de mult din vieață, daca nu se prezanta acest fenomen consolator crudelor sale suferințe. . .  resuvenirea trecutului are putere d- a inspira în inima-i arzândă, numai groază!  și căință!  — dar infine se simte ceva mai consolată îmbrățișînd iarăși sînta religie, pe care o abandonase din furoarea Tinerețelor sale în delirul unui amor neleguit! . .  IX.  Ambele femei de-odată tresăr și îngălbenesc. . .  frica cea mai oribilă apare pe fețile lor cele searbăde!  — Dar ce însemnează această groază!  care se lipește pe inimile lor și le face să tremure? . . .  un sgomot se aude în curtea saraiului. . . zurnalele sună!  și tumbelicurile anunță intrarea pași în harem. . .  tăcere! . .  Ambele femei trebue să lase caldele înbrățișeri și ochi lor trebue să ascunză lacrămile ce încă curg, spre a nu se descoperi secretul! . . .  — Să ne despărțim scumpa mea Amino! . . pașa vine să-și bea cafeaoa, însoțit de tot corpul eunucilor și toate sclavele haremului. . .  tu știi că el nu trebue să mă vază nici odată.  — Ah!  iubită Catarino! . .  peste cîteva ore iarăși vom fi împreună.  — Nu știi cîtă durere îmi pricinuește depărtarea ta!  ce-mi pasă mie daca pașa te uraște? . . .  e te iubesc și nici o putere umană nu poate să mă oprească la aceasta.  Oare nu-ți e destul adorețiea mea? . . .  — O!  dulce copilă!  ce îndrăsnești a rosti?  iubirea ta este pentru mine o consolație cerească! . . .  această inimă sufere dureri mari cînd nu te vede numai o oră. . .  Ah!  cînd ai ști tu! . .  Puțin și era gata a se desvăli tot misteru; dar se oprește și frasul rămîne neterminat.  Catarina se face nevăzută prin ușa secretă și frumoasa Amina se așază pe sofa, silinduse ași redobîndi liniștea pe încîntătoarea ei față verginală.  X.  Acum pașa este în harem.  — salută pe unica sa fiică cu blîndețe și o așază pe sofa lîngă dînsul.  Pe urmă încep desfătările orientale și tot corpul sclav se prepară a juca gamparalele rostind versuri în onoarea despotului lor.  Noi acești toți eunuc  Credincoși lui Pașa,  Sîntem foarte umiliți  și Strigăm mere așa:  Ișala!  Ișala!  Să ne trăiască pașa!  Tot haremul cel vestit  Care la noi e păzit  Este foarte credincios.  Întru toate prea voios!  Îșala!  Ișala!  Să ne trăiască pașa;  Cu ai săi copii cu minte  Care astăzi îi fac cinste.  Prea viteazul beiu Ali,  și frumoasa Amini!  Să jucăm,  Să strigăm,  Ișala!  lșalla!  Ala!  Alla!  Alla!  Să ne trăiască Pașa.  Să jucăm,  Să strigăm  Îșalla!  Îșalla!  Alla!  Alla!  Alla!  Să ne trăiască Pașa!  După finitul acestor jocuri antice, vine caragiozu.  Acesta Eczecutează numeroase bufonării care face pe pașa să leșine de rîs, și toți bat în palme, ca niște zmintiți.  XI.  Juna copilă vrînd ase comforma cu prezentul, se silește a zîmbi cîte odată, și iarăși devine serioasă.  Nici un efect nu produc asupră-i aceste înjosite obiceiuri! . .  ea sufere prea mult într-acest moment și trage atențiunea pași.  — Amino!  tu te-ai schimbat prea mult de la o vreme încoace?  — Cum aceasta stăpînul me ?  — Petrecerile haremului nu au nici un efect asupră-ți și bucuria numai să vede pe frumoasa ta față. . .  tot dauna ești tristă și pe gînduri.  Aceste parole afirmative străbat ca fulger inima ei și puțin rămîne ca să se descopere. . .  își pierde toată iluziea și pieptul i se bate cu violință!  — După un moment își aduce aminte de sînta fecioară. . .  rostește în sine o scurtă implorație și îndată își redobîndește curagiul pierdut.  — Nici decum iubite tată. . .  de multe ori nemărginita bucurie ce mă consumă, produce asupră-mi efectul unei apărute melancolii; dar inima mea este mai veselă de cît tot d-auna astăzi.  Dibăciea cu care se esplică Amina, avu putere de a rișipi jumătate din prepusurile pași tatălui său.  — Îm pare bine copila mea, tu mi-ai ridicat ne-odihna ce aveam că vei fi suferind în secret.  Îndată Amina se ridică și face temeneaoa necesară părintelui său.  Pașa o sărută pe frunte cu frăgezime, petrecîndu-și mîna după gîtu ei cel verginal.  — Să trezești scumpa mea fiică! . .  tînăra ta inimă să fie liberă tot dauna și gata ase supune ordinilor tatălui tău!  Pașa ordonă unei sclave să aducă Mandolina ce sta rezimată într-un colț al cameri pe care o dă în mîinile junei copile.  — Iubită fiică! . . .  sînt cîteva zile decînd sunetele Mandolini au încetat și dulceața cîntărilor tale nu mi-a mai desfătat inima mea cea înpovărată de numeroase griji.  Ea se pătrunde de dorința tatălui său, apu că intrumentul cu dîbăcie care supt gingașele sale degite lungi și supțirele, începuse a întona cele mai încîntătoare sonuri melancolice.  Împrovizează cîteva Bariații muzicante și se pregătește a cînta din gură următoarea romanță subt acompanimentul Mandolini.  „Pe stîncha de la vale, supt malu cel rîpos!  „E noaptea -nfășurată cu-n văl misterios!  „și undele Marine, muțesc Armonios.  „Dar peștera vecină, apare lăcuită. . .  „Într-însa o luminăp se vede licărită,  „Acolo e un june cu alui Iubită!  „Selim și zuleica Arzind in mare dor,  „Mere se strîng în brațe cu fragetul amor!  „și inimile bate, în delirul lor. . .  „Cedința le e mare, dar tot nu pot cunoaște  „Norocu nestatornic care se întoarce,  „și cruda ursitoare, tot nu va-s -ănpace.  „D-asupra se zărește pe muntele rîpos  „Doă-zeci de facle de lemn de chiparos;  „și o ceată mare, de robi aleargă -n jos.  „Selim mai ztringe o dată pe asa iubită  „Apoi se smulge-ndată, iute se avintă,  „Trage iataganu, și aleargă-n luptă!  „Focul este tare! . .  Brăjmașul numeros,  „Se luptă pînă cade și moare tînguios!  „Rostind un scump adieo!  Amate-i din jos!  „Dar dînsa iși făcuse a sale datorii,  „Băzind că el căzuse.  — Încetă din vii!  „și corpul ei rămase, lipit de gingășii! . . . .  „Astfel se sfîrșiră.  „Acești fideli amanți,  „Astfel dis-părură.  „Ca și toți cei-lanți.  „Dar nici însuși moartea, nu-i put opri,  „De a fi -preună!  și d-a se iubi! ! !  Ea încetase și pașa credea că tot mai ascultă.  — una din rozalbele ei mîini servă a ascunde rumeneala feți sale, și cei-l-antă mai lovind strunele Mandolini, slobozea din cînd în cînd, cîte o dulce armonie.  La un semnal al pași toți robi se depărtează din cabinet.  XII.  Pașa rămîne numai cu fiesa.  — oare va fi devinat el ceva? . .  trista melodie ce străbătuse tot centrul inimii sale, îi anunță vre-un semn de neleguire? . .  nu!  nu! . .  totul intră în tăcere!  simțimîntul vergini se turbură, dar n-are a se teme de nimic.  — Amino!  e voesc să-ți anunț o bucurie. . .  Emirul Abdul-șemi, fiul marelui Bizir, socotesc că ți-este cunoscut? . . .  sînt doi ani de cînd au fost aici.  — Răspunde la întrebarea ce-ți fac copila mea? . . .  — Dară. . .  așa este!  — murmură ea.  — Întipărirea ce f-a făcut frumusețea ta, este foarte mare, și chiar de atunci mi teau cerut de soție. . .  crez că-ți aduci aminte de toate acestea care le am făcut cunoscute inimii tale încă mai din nainte?  — Speram tată că timpul cel îndelungat va fi preschimbat dorințele Emirului.  — Nici de cum fata mea; el astăzi se află pașă de Rumeli, și peste cîteva săptămîni trebue să mergi a îmbrățișa pe consortele tău cel străllucit la Stambol.  Bucurăte fiică norocită care încuscrești pe părintele tău cu marele vizir.  Inima fecioare-i sufere prea mult într acest Moment. . .  izbirea fatală i se zugrăvește pe față. . .  îmi apleacă ochi în jos și lasă degitile să se joace cu dauriți cucuri ai cepchenului său.  Ea nu îndrăsnește să mai dea vre-un răspuns tată-lui său.  — Dar ce? . .  astă delicioasă nuvelă care ar pune în ecstaz pe or-care femeiă musulmană, nu produce nici un efect în inima ta? . .  este cu putință ca săte arăți ingrată marelor norociri ce te așteaptă? . . .