CLASICII  ROMÂNI  COMENTAȚI  SUB ÎNGRIJIREA  DLUI N.  CARTOJAN  PROFESOR UNIVERSITAR  N.  FILIMON  CIOCOII  VECHI ȘI NOI  ROMAN SOCIAL  COMENTAT DE:  GEORGE BAICULESCU  BIBLIOTECAR LA ACADEMIA ROMANA  EDITURA „SCRISUL ROMÂNESC”/CRAIOVA  CIOCOII VECHI SI NOI  SAU „CE NAȘTE DIN PISICĂ  ȘOARECI MĂNÂNCĂ"!  DEDICAȚIE  Domnilor Ciocoi!  Este mult timp de când umblu cu această nuvelă ziua și noaptea, întocmai ca Diogen, căutând o clasă de oameni ca să le-o dedic.  Am voit să fac această onoare boierilor; dar, după o gândire serioasă, mi-am schimbat hotărîrea, căci de și într-această clasă s-au strecurat mulți venetici conrupți și cu toate lovirile și tentațiunile străinilor la cari servă de țintă de un secol și jumătate, tot se găsesc printre dânșii bărbați cu simțiminte nobile și cu inimă de adevărați Români, cari au făcut, fac, și sunt convins că vor face, mult bine patriei lor.  Dela boieri am alergat la negustori.  Am revizuit toate stabilimentele de comerț, dela magaziile cele mari și luxoase până la maghernițele cele umilite ale precupeților.  Am văzut zarafi fără capital, fanfaroni și malonești1) cari sărăcesc lumea prin dobânzile lor cele nemăsurate; lipscani și bogasieri2) cari își împodobesc magazinele cu marfă putredă și cu oglinzi mincinoase și, dându-și ton de mari capitaliști, ruinează societatea prin falimente frauduloase, ce se efectuesc foarte lesne în țara noastră; băcani cari vând rapiță în loc de untdelemn, orez îndoit cu pietricele ca să tragă mai greu la cântar și cafea amestecată cu orz și fasole.  Am văzut cârciumari amestecând vinul cu apă și vânzând cu ocale cu doo funduri, măcelari și precupeți vânzând cu cântare strâmbe, și m-am mâhnit, căci răul este foarte mare, dar n-am găsit în acești amăgitori decât niște hoți sau ciocoiași ordinari, ieșiți din școala voastră fără diplomă de specialitate! . . .  Am alergat prin sate și cătune, am vorbit cu țărani bătrâni și tineri; ce e drept, sunt plini și ei, sărmanii, de mârșevii până între urechi, dar n-am găsit nici între dânșii pe oamenii ce căutam.  Am intrat în locașul lui Dumnezeu, am observat cu conștiință clerul înnalt și pe cel proletar.  Dar vai!  ce dezamăgire! . . .  Acolo unde credeam că voi găsi toiagul și traista, sacrul simbol al umilinții și pietății creștine, am găsit: ignoranța întronată, invidia, mândria lăcomia și alte păcate mortale, pe care ne oprim a le descrie, căci legea de presă, fără îndoială, ne-ar condamna la zece ani de ocnă.  Obosit de atâtea cercetări zadarnice, hotărîsem să-mi ard manuscrisul; dar tocmai când mă pregătiam să dau flăcărilor rodul ostenelelor mele de șase luni, m-am gândit la voi, prea iubiții mei Ciocoi ai condeiului de toate clasele și partidele, și am zis ca strămoșul nostru Pilat: „Ecce homo” 3), sau „Iată oamenii mei! ”  Voo, dar, străluciți luceaferi ai vițiilor, cari ați mâncat starea stăpânilor voștri și v-ați ridicat pe ruinele acelora ce nu v-au lăsat să muriți în mizerie; voo, cari sunteți putrejunea și mucegaiul ce sapă din temelii și răstoarnă împărățiile și domniile; voo, cari ați furat cu sfanțul din funcțiunile cele mici și cu miile de galbeni din cele mari, iar acum când v-ați cumpărat moșii și palate stropiți cu noroi pe făcătorii voștri de bine, voo și numai voo dedic această slabă și neînsemnată scriere.  Citiți-o cu băgare de seamă, domnii mei, și oricâte hoții îmi vor fi scăpat din vedere, însemnați-le pe un catastih și mai le trimiteți, ca să le adaog la a doua edițiune.  PROLOG  Nimic nu este mai periculos pentru un Stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților, meniți din concepțiune a fi slugi și educați într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preț! . . .  Platon a zis, cu doo mii de ani înainte de a lua noi pana în mână ca să descriem pe ciocoi, că un om, ca să poată deveni cetățean onest, mai întâi de toate cată să fie născut bine, crescut în frica lui Dumnezeu, și din copilărie până la maturitate, să trăiască înconjurat de oameni virtuoși și drepți.  Ciocoiul este, totdeauna și în orice țară, un om venal, ipocrit, laș, orgolios, lacom, brutal până la barbarie și dotat de o ambițiune nemărginită, care eclată4) ca o bombă pe dată ce și-a ajuns ținta aspirațiunilor sale.  Pepiniera în care cresc acești inamici ai onoarei și ai tuturor virtuților cetățenești, este mai totdeauna casa bogatului și mai cu seamă a bogatului parvenit.  Aci vine ciocoiul umilit și cere a servi pe boier pentru o bucată de pâine, o cameră de dormit și un vestmânt, ca să se apere de asprimea frigului.  In anii dintâi, aceste vulpi cu doo picioare, cari întrec în ipocrizie și vicleșug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop5) și La Fontaine6),  petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniți în păcate de fot felul îi studiază cu cea mai mare atențiune, în cât la etatea de doozeci de ani, ei știu foarte bine cum să fure cloșca depe oo fără să cârâe, cu alte cuvinte: știu cât să fure dela aprovizionarea de toate zilele, cât dela aprovizionările cele mari, cât dela arendarea moșiilor și alte mai multe transacțiuni ale casei boierești în care se află servind.  știm cu toții că între slugile dela casele bogaților, ca în toate meseriile sociale, există o ierarchie oarecare.  Ciocoiul dar, își începe uneori cariera dela postul de rândaș; iar alteori, dela lacheul ce se pune în coada trăsurii boierului; devine cu încetul sufragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face și el boier, și cu toate că unii-alții îi zic în deriziune7) boier făcut, copiii lui însă devin boieri și fii de boieri.  In timpul pe când ciocoiul umblă după trăsura boierului, el află toate slăbiciunile stăpânului său și îi ajută cât poate ca să și le împlinească în paguba lui și în folosul său.  Se întâmplă însă, de multe ori ca stăpânul ciocoiului să aibă și virtuți, dar aceste lucruri pătrate nu pot să intre în capul și-n inima cea triunghiulară și îngustă a ciocoiului, plecat pe drumul de a deveni om mare cu orice preț.  Ca sufragiu se obicinuiește atât de mult cu mâncările delicate, încât nu mai poate să trăiască fără friptură de fazan, brânză de Parma, salam de Verona, icre moi, conserve de Franța și vinuri din cele mai celebre dealuri ale Europei.  Astfel dar, când ciocoiul ajunge la gradul de vătaf, este conrupt moralicește și fizicește până la măduva oaselor.  Inălțat la acest din urmă și mai suprem grad al slugăriei, ciocoiul devine prevăzător ca un prezident de cabinet. . .  din Europa.  Ideea ce-l preocupă ziua și noaptea este de a afla metodul prin care să-și facă stare.  Diferite planuri i se prezintă în imaginațiune, unul mai întunecos de cât celălalt; le studiază pe toate și găsindu-le realizabile, le pune în lucrare fără mustrare de conștiință.  S-a zis de mai mulți filozofi și cărturari, că conștiința este cel mai aspru jude al criminalului.  O fi, nu tăgăduesc; dar vătaful de curte cunoaște secretul de a face din acest aspru judecător, un consilier întocmai după cum îi trebue lui.  El zice în sine: „Tot omul este creat de Dumnezeu, cu dreptul de a se hrăni pe pământ; de ce dar unii oameni au mai mult decât le trebue, când alții n-au nici chiar mijloacele necesare spre a se susține?  De ce unii sunt puternici și alții nebăgați în seamă?  De ce unii stăpânesc pământuri întinse, iar alții nu au nici chiar pământul necesar spre a se înmormânta?  Aceasta este o stare de lucruri anormală”—zice înțeleptul vătaf de curte — „și cată să o combat din toate puterile”, adaogă ei.  Astfel dar, omul nostru, mergând din raționament în raționament și din deducție în deducție, devine comunist, fără știrea lui, și începe a pune în lucrare această doctrină atât de frumoasă și egalitară în aparență, cât este de hidoasă în fond.  Nu trece mult și ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societății după un metod mult mai practic decât al adevăraților comuniști.  Incercarea reușește de minune; starea comunistului nostru se îmbunătățește cu aceiași repeziciune cu care se ruinează a stăpânului său.  Iși cumpără moșioare, vitișoare și alte diminutive de acestea, cari fac viața lesne și plină de plăceri.  După ce a ruinat de ajuns pe nenorocitul boier care nu l-a lăsat să piară de foame pe drumuri, și după ce și-a luat rangul de Pitar 8), la care nu este vătaf să nu aspire, omul nostru caută un pretext și părăsește casa stăpânului său, tocmai atunci când acesta simte cea mai mare nevoie de dânsul. .  Este cunoscut că omul îmbogățit prin furtișag, nu se satură niciodată de avere, oricât de bogat ar deveni; ci din contră caută noui mijloace de a-și mări bogățiile.  Căsătoria dar, devine pentru dânsul o noo mină de exploatat.  Se propune ca ginere pe la toate fetele bogate; trimite samsari de căsătorie în toată țara și nu se însoară decât numai atunci când găsește o zestre după placul lui, fără să se turbure cât de puțin, dacă femeia cu care își leagă soarta este jună, frumoasă și crescută bine, sau slută și depravată.  Omul ce se însoară numai pentruca să-și mărească starea, niciodată nu ia soție bună.  Ciocoiul o știe și aceasta, dar îi pasă foarte puțin, căci el nu are altă țintă decât realizarea planurilor sale celor ambițioase.  N-apucă să treacă luna de miere, și casa ciocoiului devine o cafenea în care se adună toată lepra societății.  Soția sa devine o Mesalină9); copiii se nasc, Dumnezeu mai știe cum, cresc împreună cu slugile, și tocmai când ajung la gradul cel mai înalt al corupțiunii, îi trimite în Franța ca să învețe carte.  Nenorociții copii, lipsiți de educațiune morală și neîntăriți prin virtuți și exemple de onoare învățate din casa părinților, cum ajung la porțile Parisului, cad în mâinile femeilor și junilor celor stricați, cari îi depravează și mai rău; iar când se întorc în patrie, în loc să aducă cu dânșii luminile Europei civilizate, nu aduc decât vițiul și depravarea sau, dacă vreunul dint-înșii reușește a învăța câte ceva, această cultură intelectuală, nefiind susținută de o educație morală, produce mai mult rău decât bine nenorocitei țări ce hrănește în sânu-i asemenea vipere.  Ciocoiul sau puiul de ciocoiu, ajuns om de stat, se deosibește de omul onest prin mai multe fapte, dar mai cu seamă prin purtarea sa.  El nu se pronunță definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui partid,— nu doară că are spiritul drept și nepărtinitor, ci ca să poată exploata de odată toate doctrinele și partidele în folosul său.  Amorul de patrie, libertatea, egalitatea și devotamentul sunt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe cari le rostește prin adunări publice și private; dar aceste virtuți cetățenești, de cari face atâta pompă, nu sunt decât treptele scării pe care voește a se sui la putere; și uneori, când ele nu servă deajuns, el aleargă la străini și primește dela dânșii posturi în țara sa.  Ajuns la gradul de mărire, pentru care a comis toate mișeliile, a suferit toate umilințele și a declamat, fără de a le simți, toate virtuțile din lume, ciocoiul își ridică masca ipocriziei dela ochi și se arată lumii în mizerabila și urîcioasa nuditate a sufletului său celui mic.  Inima lui, asprită de suferințele, umilirile și înjosirile prin care a trecut, devine incapabilă de orice simțimânt frumos și uman.  Libertatea presei îl supără, căci descoperă inicuițățilel0) vieții sale și nu-l lasă să despoaie de averi pe stat și pe particulari; funcțiunile statului le împarte la ciocoi cu cea mai mare prodigalitate ”) se poată folosi mai bine de orânduirile în servicii, își recrutează un ciocoiu tot de calibrul său și speculeaza printr-nsul pâinea nenorociților funcționari.  Iată tipul ciocoiului din toate țările si mai cu seamă în țara noastră, unde lumina adevăratei civilizațiuni n-a risipit încă norii cei groși ai ignnoranței și ai depravațiunii.  Iată tipul ce ne propunem a urmări în deosebitele faze prin cari el a trecut în secolul nostru dela ciocoiul cu anteriu și cu călimări la brâu al timpurilor fanariotice, până la ciocoiul cu frac și cu mănuși albe din zilele noastre.  PARTEA I.  DELA 1814 PÂNĂ LA 1830  CAPITOLUL I.  Dinu Păturică  Intr-o dimineață din luna lui Octombrie, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu fața oacheșă, ochii negri, plini de viclenie, un nas drept și cu vârful cam ridicat în sus, ce indică ambițiune și mândrie grosolană, îmbrăcat cu un anteriu de șamalagea 12) rupt în spate, cu caravani 13 ) de pânză de casă văpsiți cafeniu, încins cu o bucată de pânză cu mărginile cusute în gherghef, cu picioarele goale, băgate în niște iminei14) de saftian15), cari fuseseră odată roșii dar își perduseră culoarea din cauza vechimei, la încingătoare cu niște călimări colosale de alamă, în cap cu cauc16) de șal a cărui culoare nu se puteâ distinge din cauza peticelor de diferite materii cu cari era cârpit și purtând ca veștmânt de căpetenie o fermenea 17) de pambriu 18) ca paiul grâului, căptușită cu bogasiu19 ) roșu, — un astfel de june sta în scara caselor marelui postelnic20) Andronache Tuzluc, rezimat de stâlpii intrării și absorbit în niște meditațiuni, care, reflectându-se în trăsurile feței sale, lăsau să se vadă până la evidență că gândirea ce-l preocupa, nu erau decât planuri ambițioase ce închipuirea lui cea vie îi punea înainte, și obstacolele ce întâmpina în realizarea lor.  In momentul acela ușa scării se deschise și se arătă înaintea junelui un amăut îmbrăcat numai în fir, cu pistoale și iatagan la brâu și cu tătarcă-l) roșie blănită cu vulpe nafe22) .  Mândrul albanez, fără să privească cât de puțin pe bietul june ce-i făcea temenele 17) până la pământ, strigă cu voce de stentor:  — „Ioane, trage butca boierului la scară! . ”  Vizitiul, după ce plesni de câteva ori din biciu și mai făcu și câteva marafeturi prin care voia să arate abilitatea ce avea în meseria sa, trase butca la scară.  Nu trecu mult și se auzi pașii cei leneși și gravi ai marelui Postelnic, ce cobora scara cu o cadență simetrică.  Junele, a cărui atențiune era ațintită la cea mai mică mișcare ce se petrecea, auzi și el acest sgomot și cu un aer în care se vedea foarte curat neliniștea, ridică dela pământ doo cutii cu păstrăvi și câteva găini; apoi vârî mașinalicește mâna în sân și scoase un plic sigilat; iar după ce-și strânse fermeneaua la piept și-și lo caucul din cap, lăsând să se vază o căpățână rasă peste tot și numai în creștet cu vreo câteva fire de păr, lo o poziție umilitoare și așteptă sosirea boierului.  In fine, Postelnicul apăru în scară îmbrăcat cu antiriu dc culnie21) ca gușa porumbului, încins peste mijloc cu un șal de țarigrad, cu ișlicul în cap și învelit până la ochi cu o gidbea de postav albastru blănită cu blană de râs.  El zări pe june și-i zise cu gravitatea de boier de protipendadă 25):  — „Cine ești, mă băiete, și ce voiești dela mine? ”  Junele căzu în genunchi și sărutând pulpana anteriului, răspunse cu o voce lâncedă ce inspiră compătimire:  — „Să trăiți întru mulți și fericiți ani!  Sunt Dinu Păturică, nemernicul fiu al prea umilitei voastre slugi treti logofăt Ghinea Păturică, fostul odinioară vătaf de curte al înălțimei voastre”.  — „Ei bine, spune-mi ce vrei de la mine? "  — „Am o scrisoare de la tata către prea cinstitul și de bun neam obraz al Măriei Voastre”.  — „Ado-ncoa, să vedem acea scrisoare”.  Junele se apropiè de Postelnic ținând capul plecat până la pământ și-i dete scrisoarea; apoi căzu iarăși în genunchi și stând în această pozițiune așteptă răspunsul.  Boierul deschise scrisoarea și citi cele următoare:  „Prea milostivului și de bun neam al meu stăpân, cu cea de slugă supunere mă închin”.  „După sfânta datorie ce am, ca un supus credincios, viu a cerceta despre fericita și mie „foarte scumpă sănătate a Panevgheniei 26) tale „ca aflând-o pe deplin să mă bucur din rărunchii „inimii mele, căci eu din mila Domnului, mă aflu  „în toată întregimea sănătății și mă îndeletnicesc cu umilita mea slujbuliță de sameș27), ce „te-ai milostivit a-mi da.  Am primit prea cinstita „scrisoare a Blagorodniciei 28) tale și cele ce-mi „poruncești le-am pus în lucrare.  Cele patru-„zeci lude29): scutelnici30), pescari31, răcari32), vânători și dârvari33), i-am împrăștiat în tot jude„țul, și cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu și chiuzarlâchul33) smeritului tău rob, curtea Blagordniciei tale, în scurtă vreme se va umplea „de toate cele trebuincioase”.  „Alta am să te rog, arhon Postelnice.  Fiul meu, „înfătișătorul acestei umilite scrisori, a ajuns în ilichie 34) și cu toate că m-am silit a-l învăța toate „iușchiuzarlâchurile și marafeturile cu cari trebue „să fie împodobit un adevărat calemgiu 35), dar „nefiind de ajuns toate acestea, îl trimit la Dom„nia-ta, ca să se mai roadă, să poată ieși și el „mâine-poimâine la obraze”.  „Primește, milostive stăpâne, doo bote 36) cu „păstrăvi și zece găini crescute și îngrășate de „mine”.  „A panevgheniei tale smerită și umilită slugă,  Treti Logofăt Ghinea Păturică  Ot.  Bucov.  sud.  Saac. ”  După ce Postelnicul Andronache citi scrisoarea chemă pe vătaful său de curte și-i zise:  — „Ia aceste cutii cu păstrăvi și să le trimiți colo, știi tu!  Iar pe ștrengarul acesta de băiat să-l oprești în curtea mea și să mi-l faci deocamdată ciubucciu”.  La aceste vorbe ale boerului, inima lui Dinu Păturică săltă de bucurie și avea mare dreptate, căci prin admiterea lui în serviciul Postelnicului devenise proprietar pe prima literă a alfabetului fortunei.  In timpul acesta, vizitiul atinse caii cu biciul și ieși cu butca din curte, iar vătaful lo cutiile cu păstrăvi împreună cu găinele și urmat de noul său confrate în ciocoism, sui mai întâi scara cea mare a casei, trecu prin sală și ajungând la o galerie cam întunecoasă, se opri în loc și zise lui Dinu Păturică:  — „Iată odaia ce ți-am gătit pentru locuință; intră într-însa și peste un ceas voi veni să te învăț meseria de ciubucciu cu care te-a cinstit stăpânul”.  Noul ciocoiu așteptă până se depărtă vătaful, iar după aceea se scoborî în curte și luând o pereche de desagi în care era o colecțiune de trențe ce compuneau averea ce aducea el, din casa părintească, sui scara cu repeziciunea vântului și intrând iarăși în camera sa, își așeză toate lucrurile pe la locul lor.  Camera despre care vorbim era în periferie de un stânjen pătrat; într-unul din cele patru unghiuri era o vatră întocmai ca cele obicinuite la cafenelele turcești, pe care sta un ibric colosal, înconjurat de toate părțile cu cărbuni stinși pe jumătate.  In celălalt unghiu era așezat un dulap prin ale cărui sticle se vedeau o mulțime de ciubuce de antep37) și de iasomie, cu chihlibar limoniu; iar mai sus, pe o despărțire făcută într-adins, se vedeau o mulțime de feligene39) pentru cafea, cu zarfurile40) lor de argint, și câteva chisele de dulceață.  La extremitatea de jos a acestui dulap se zărea un lighean de argint, pe al cărui acoperământ era pusă o bucată de săpun mosc în formă sferică.  Lângă acest dulap era un mizerabil pat de scânduri, acoperit cu o pătură de lână albastră; iar pe pereți erau țintuite câteva cadre de hârtie, zugrăvite cu vopsele proaste; una dintr-însele reprezinta lupta navală dela Ceșme-Liman și arderea flotei turcești de către prințul Orlof; iar pe cealaltă era desemnată asasinarea principelui Hangeri de către trimisul Porței otomane.  Dinu Păturică dete o privire repede și disprețuitoare camerei sale, apoi deschise fereastra și începu să se uite în curte.  Privi cu băgare de seamă mulțimea de găini, gâște, rațe, claponi, cocori și călifari41), ce furnicau prin curtea boierească, apoi se întoarse către bucătărie și la vederea mulțimii de tingiri de diferite capacități, în cari se pregăteau cele mai gustoase bucate din Fanar, fața lui se coloră de o bucurie nedescriptibilă; iar după o reflecțiune de câteva minute, zise în sine: — „Iată-mă, în sfârșit, ajuns în pământul făgăduinței; am pus mâna pe pâine și pe cuțit; curagiu și răbdare, prefăcătorie și iușchiuzarlâc, și ca mâine voi avea și eu case mari și bogății ca ale acestui fanariot”.  CAPITOLUL II.  Postelnicul Andronache Tuzluc  Să lăsăm pe ambițiosul nostru ciocoi în pace a-și face planurile sale pentru exploatarea averii stăpânului său și în loc de a-l întrerupe din visările sale ambițioase, să facem cunoscut lectorilor noștri pe Postelnicul Andronache Tuzluc.  Acest fanariot venise din Constantinopol în suita domnitorului George Caragea42) și făcuse meseria de Ciohodar 43) în curtea acelui principe.  Ca fanariot, născut în ulițele cele strimte ale Fanarului, unde se urzesc și se pun în lucrare cele mai întunecoase intrigi ce au ruinat imperiul greco-roman, el moștenise din naștere un mare talent de intrigă și de lingușire; știa din încercare că raiul ceresc și pământesc nu se poate deschide decât prin femei; de aceea își îndreptase toate bateriile intrigilor sale în contra femeilor Doamnei și mai cu seamă ale domniței Ralu, fiica prea iubită a domnului Caragea.  El făcu cunoștință cu acea volubilă și capricioasă principesă, prin mijlocul unei dame a ei de onoare, cu care se înamorase numai pentru împlinirea acestui scop.  Un an întreg, fanariotul nostru făcu domniței tot acele servicii ce făcea odinioară Mercur celui mai mare dintre Zeii Olympului elenic, cu deosebire numai că Domnița, neputând să dea fanariotului nemurirea, făcu să cază în mâinile lui pitacul domnesc prin care îl numia vel Cămăraș44).  A fi mare cămăraș al unui principe care are un fiu frumos ca Paris45) și desfrânat ca Don Juan, și a fi ridicat la această demnitate prin intrigile unei principese frumoasă ca Elena lui Menelau și mai desfrânată decât Frine46) și decât Cleopatra47), este negreșit a poseda cheile minelor de aur ale Californiei.  Fanariotul nostru exploată cât se putu mai bine postul de Cămăraș, iar când văzu că în cămară nu mai rămăsese nimic de furat, cumpără mai întâi, calemul 48) vinăritului, al oieritului și mai în urmă huzmetul49) Spătăriei; și astfel, unindu-se cu hoții și tâlharii de drumuri, despuie țara în toate modurile, mai mult de trei ani, până ce-și cumpără vre-o zece moșii, câteva familii de țigani, case, vii și altele; iar după aceea, izbuti tot prin intrigă și baseță50), a deveni mare Postelnic.  O singură dorință mai avea să-și împlinească, ca să ajungă la culmea fericirei sale.  El hrănea de mult timp un amor foarte tare pentru juna Maria, unica fiică a Banului C. . .  român de națiune; dar rangul tatălui frumoasei copile, sufletul ei nobil și curat, faptele ei pline de cuviință și de blândețe, înfrângeau toate semețele dorințe ale depravatului venetic.  De multe ori, el se încercă a se duce la Banul, ca să ceară mâna fiicei sale; dar totdeauna un simțimânt fatal îl oprea din această întreprindere.  In acele momente de îndoială și descurajare, el devenea posomorît și teribi1.  Adevărul pe care Dumnezeu l-a pus și în inima celui mai mizerabil om, se prezintă în acele momente dinaintea lui și arătându-i oglinda în care se restrângeau crimele prin cari ajunsese la mărirea în care se află, pare că-i zicea: „Privește, mizerabile, crimele tale, și nu cuteza să pălești cu suflarea ta cea înveninată acel crin semănat de mâna Domnului în această vale a lacrimilor”.  Dar dacă adevărul este pus în inima omului ca să-i arate calea ce duce la fericire, fatalitatea a voit ca pasiunile materiei să învingă mai totdeauna acest sfânt simțimânt ce se manifestă în noi de câte ori voim să comitem vreo nelegiuire.  Astfel se întâmplă și cu fanariotul nostru; mustrarea de conștiință dispăru dela dânsul întocmai ca fulgerul sau ca spaima de un minut ce simt copii, când sunt certați cu frăgezime de către părinții lor.  El se hotărî într-o zi a merge la Banul, și după mai multe complimente și lingușiri, reclamă dela dânsul onoarea de a deveni ginere al său.  Bătrânul rămase uimit de cutezarea cea mare a fanariotului; cunoscând însă influența ce exercita asupra principelui Caragea și relele ce ar fi putut să-i pricinuiască un refuz de-a dreptul, se prefăcu că primește cu bucurie propunerea și îl lăsă a se încânta de acest vis.  Grecul înțelese însă din trăsurile feței bătrânului, ura ce avea asupra lui; dar nu disperă, ci se duse la principele Caragea plin de speranță că va dobândi prin forță, ceea ce bătrânul îi refuzase prin manieră diplomatică.  Trei zile în urma acestei întrevederi, Banul C. . .  se preumbla prin grădina casei sale, absorbit în cugetări melancolice, ce-i inspira trista stare în care adusese țara jafurile acestei domnii dărăpănătoare, iar mai cu seamă preocupat de un vis groaznic ce-l făcea să se aștepte la o mare nenorocire.  Intr-acest timp se prezintă înainte-i un slujitor de al casei sale și îi anunță că un ciohodar domnesc cere a vorbi cu dânsul.  — „Să intre”, zise venerabilul bătrân, îndesându-și caucul peste perii capului său cei albi ca zăpada și cercând a se distra privind și mirosind florile unui neramz înflorit45).  Ciohodarul intră în grădină și făcând câteva complimente orientale, dete Banului un plic sigilat; apoi trăgându-se puțin, lo o pozițiune respectoasă.  Banul deschise plicul și găsi într-însul scrisoarea aceasta:  „Arhon Bane, mâine dimineață să vii la Curte, „căci am să-ți vorbesc ceva tainic”.  „Ion Gheorghe Caragea".  După ce bătrânul boier băgă scrisoarea iarăși în plic și plicul în buzunarul dela pieptul anteriului, zise ciohodarului:  — „Spune Măriei Sale că voi face astfel precum îmi poruncește. ”  Trimisul domnesc se închină până la pământ și ieșind se duse ca să-și împlinească mesagiul; iar bătrânul apucă îngrijat pe o cărare ornată de amândoo părțile cu roze și cu iasomii și se opri dinnaintea unui pavilion lucrat în stil oriental.  Până a nu pune piciorul pe treptele scării, stătu puțin în loc și se gândi.  Nu știm care vor fi fost gândurile ce-l preocupau; știm numai că trăsurile feței sale une-ori deveneau crunte, alte-ori pline de îndurare și câte-odată un zâmbet dulce apărea pe buzele sale pălite, dar dispărea ca fulgerul, lăsând loc unei melancolii adânci.  In fine, după puțină ezitațiune, sui scara pavilionului și intră înăuntru.  Acolo găsi patru femei dintre care doo torceau, una dărăcea in și cealaltă împletea la un ciorap.  In mijlocul acestor femei ședea o copilă ca de patrusprezece ani și cosea la ciur, un simizet52).  Niciodată natura nu combinase mai multe nuanțe de frumusețe într-o ființă umană, decât în această jună copilă: ochi negri, umbriți de niște gene și sprâncene ca pana corbului; pieliță albă și colorată de purpură; buze ce se întreceau cu rozele; dinți albi și frumoși; toate în fine armonizau de minune cu un trup de o formă minunată, cu niște mâini delicate de nimfă; era în adevăr un tezaur de frumusețe ce nu se putea vedea decât în statuile Grecilor antici.  Pe dată ce intră venerabilul bătrân în pavilion, toate femeile se sculară în sus și puseră mâinile la piept.  Bătrânul le făcu un semn, să iasă; apoi rămâind numai cu juna copilă, îi zise:  — „Iubita mea copilă, cum te afli? ”  — „Foarte bine, tătuțule”.  — „Dar ce, nu vii să săruți mâna scumpului tău tată? ”  — „Ba da, tătuțule, da! ”  — și deodată cu vorba se apropie de bătrân și depuse pe mâna lui un sărutat inocent și plin de dulceață.  Bătrânul o strânse la piept și o sărută pe frunte cu acel amor pe care numai părinții îl simt.  După ce tata și fiica își schimbară între dânșii câteva priviri de o iubire nedescriptibilă, șezură pe o sofa de postav roșu cu ciucuri albi de Veneția; iar după câteva momente de tăcere și contemplațiune, bătrânul zise copilei:  — „Mario, tu te faci din zi în zi mai frumoasă și te deschizi întocmai ca un trandafir la razele soarelui.  Eu cat de acum înainte să; mă gândesc la fericirea ta, să-ți caut un tânăr de treabă ca să te mărit”.  Frumoasa Maria, auzind aceste cuvinte, se roși și-și îndreptă ochii către pământ.  — „Ai?  ce zici draga mea copilă? ”  adăogă bătrânul cu nerăbdare, — „ce, nu-mi răspunzi?  Te temi oare de bătrânul tău tată? ”  Maria nu răspunse nimic la aceste din urmă cuvinte.  Confuziunea și marea întristare ce acoperise fața ei, făcură pe bătrân să crează mai multe lucruri deodată, și ca să poată pătrunde în secretul care făcea pe juna copilă să sufere atât de mult, hotărî să vie d-a dreptul la chestiune.  — „știi, dragă Mario”, urmă el, „că Măria Sa Doamna și toate cocoanele nu mai vorbesc decât de frumusețea ta?  știi că Vodă a și ales pe viitorul tău soț?  Aceste cuvinte făcură pe Maria să tremure; dar după ce-și relo puterea, ea privi pe bătrân cu ochi rugători și-i zise:  — „Pot să te întreb, tată, cine este acel soț de porunceală? ”  —De ce nu, fata mea?  El este unul dintre cei mai iubiți boieri al Domnului Caragea; este tânăr, frumos și bogat”.  — „Numele lui? ”  — „Voiești să-i știi numele? ”  — „Da, tată”.  — „Ei bine, copila mea, viitorul tău soț este Postelnicul Andronache Tuzluc”.  — „Ah!  taci, tată; nu-mi mai spune acest nume sau de nu, mă vei vedea moartă dinnaintea ta.  Spune-mi, țe rog, ce ți-am greșit de voiești să mă faci nenorocită pentru totdeauna?  Oare fiii boierilor pământeni s-au stins din țară?  Nu mai găsești pe nimeni decât pe acel fanariot nesuferit? ”  ”.  Ura Măriei asupra Grecului parvenit mulțumi foarte mult pe bătrân, carele voind să se încredințeze mai bine despre aceasta, se prefăcu că nu observase simțimântul de reprobare și de ură al nobilei copile.  — „Așa dară, tu urăști pe Postelnicul”, — adaose el; — „și de unde-ți vine această ură, fata mea? ”  — „Ura cea neîmpăcată ce am asupra acestui ticălos îmi vine mai mult din prevedere”.  — „Poate că te înșeli, fata mea”.  „Nu, tată, nicidecum.  Un om care acum doi-trei ani nu era decât un ticălos ciohodar, ce tremura de frig dinnaintea scării caselor noastre, iar acum înnoată în atlasuri, catifele și samuri, nu poate fi decât un nemernic.  Aceasta mi-o zice cugetul și o cunosc chiar din vorbirile domniei-tale cu Serdarul.  D. . .  Nu ești Domnia-ta acela care ziceai Serdarului că acest fanariot n-a dobândit nimic dela stăpânul său, decât prin slujbele mârșave și umilitoare ce a săvârșit Domniței Ralu și beizadelei?  Dar bine, tată, cum voești acum să unești pe unica ta copilă cu acel ciocoi mârșav, care a venit aici, la noi, cu toate desfrânările și hoțiile din Fanarul lui, care fură și despoaie pe lume ziua în amiaza mare și ale cărui mâini păstrează încă mirosul nesuferit al curelelor butcei lui Caragea.  Mai bine mă voi îngropa de vie într-o mănăstire și-mi voi plânge în singurătate nenorocirile mele, decât să primesc a fi soția celui mai necinstit din ciocoii lui Caragea”.  Bătrânul boier, auzind aceste cuvinte pronunțate de Maria cu atâta ură și dispreț, tresaltă de bucurie; apoi privind pe juna copilă cu un aier plin de dulceață', îi zise:  — „Vino în brațele mele, copilă, vrednică de sângele moșilor și strămoșilor noștri.  De astăzi înnainte nu ai a te teme de nimic; neîmpăcata ură ce ai asupra acelui grec mârșav îmi dă inimă de ajuns ca să mă împotrivesc poruncilor și înfricoșărilor lui Caragea.  Mângâie-te, fata mea, și nădăjduește în dragostea ce are părintele tău pentru tine”.  A doua zi, pe la noo ore ale dimineței, trăsura sta la scară așteptând pe bătrânul boier, ca să intre într-însa; nu trecu mult timp și venerabilul bătrân apăru în pridvorul caselor sale, îmbrăcat cu anteriu de atlas vișiniu, încins cu șal de țarigrad, cu biniș ) de postav albastru închis, încălțat cu meși și papuși de saftian galben; la brâu cu un hanger de aur, iar în cap cu un gugiuman (căciulă) de samur cu fundul roșu.  După dânsul venea fie-sa cu oamenii și femeile casei, dintre cari un june ca de doozeci de ani, îmbrăcat cu anteriu de maniță54), cu giubea de pambriu, lungă până la pământ și legat la cap cu un taclit55- cadrilat, ieși înainte și coborând scara cu mare grabă, deschise ușa caretei, iar după ce intră boierul într-însa, se sui în coadă zicând vizitiului: „La curtea domnească! ”  Doo lovituri de biciu lăsate cu marafet pe spatele armăsarilor fură de ajuns ca să pună trăsura în mișcare și să o pornească pe calea curții principelui Caragea.  Ne oprim puțin din această narațiune ca să dăm cititorilor noștri o ideie repede despre locul unde se afla palatul domnesc pe acei timpi și despre forma arhitectonică și alte amănunte originale ale acestui locaș în care domnea moliciunea amestecată cu umilirea și cu depravațiunea.  Pe spațiul de pământ ce se coprinde astăzi între casele lui Resch giuvaergiul și vechia sală a lui Momolu, era clădită pe timpul lui Caragea noua reședință domnească, ce înlocuise pe cea veche din dealul Spirei, arsă la 1813.  Pozițiunea topografică a acestui palat era astfel: pe locul unde se află astăzi casele lui Bossel, era clădit palatul domnesc, compus dintr-un șir de case cu doo rânduri, ce începeau din ulița Mogoșoaiei56) și se terminau dinnaintea caselor generalului Herăscu, pe ulița numită a școalei.  Arhitectura acestui palat era vagă și nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de architectură, imitate în ceea ce au ele mai grosolan și mai neregulat.  Fațada ce privea către Podul Mogoșoaiei, avea un balcon în formă de chioșc turcesc, mobilat cu divanuri și lavițe tapețațe cu catifea roșie, în care venea adesea principele, deși lua cafeaua și ciubucul privind pe trecători.  Pe partea despre Momolu era un șir de odăi în formă de chilii călugărești, în cari ședeau idicliii 57), neferii 58) și iciolanii 59) domnești.  Fundul curții, sau partea despre Herăscu, eră con-sacrat grajdurilor unde se țineau armăsarii de Misir60 și Arabia, cu cari se servea Domnitorul la solemnități și în preumblările sale, iar în fata Podului Mogoșoaiei, pe o lungime aproape de o sută stânjeni, era un zid simplu care închidea în întregul său marele pătrat ce compunea reședința, și o poartă mare numită Pașa Capusi, ce servea de intrare principală.  Curtea domnească, pe timpul acela, se deosebea cu totul de curțile domnitorilor din zilele noastre.  Atunci ea înfățișa un centru unde se adună tot ce avea Bucureștii mai inteligent, dar mai leneș și mai depravat.  Palatul era plin de boieri și de calemgii de tot felul, dintre cari fanarioții se deosibeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente și temenele ce făceau în dreapta și în stânga, — iar mai cu seamă prin eleganta veștmintelor tăiate după ultima modă venită din Fanar.  Interiorul curții prezintă vederii o panoramă foarte curioasă și variată: în mijloc stau înșirate caretele și butcile boerilor; mai încolo, vizitii lui Vodă preumblau armăsarii îmbrăcați cu cioltare61 cusute cu sârmă de aur; dinaintea unui rând de odăi numai cu un rând, tufechcii 62), arnăuții și satârașii își curățau armele șuierând printre dinți câte o arie albaneză, înăuntru și afară de poartă, o adunătură de popor din clasele de jos căsca gura la învârtelile și strâmbăturile pehlivanilor și ale măscăricilor domnești.  Simigii cu tablalele lor sferice puse pe cap și cu tripodele de lemn la subțioară, împreună cu bragagii și salepgii63) arnăuți, făceau contrast cu alunarii și cu vânzătorii de șerbet din Fanar, cari purtau pe cap fesuri mici cu funde stufoase de ibrișim și cămăși de borangic subțiri, care lăsau să se vază pe piepturile și pe brațele lor goale, figuri simbolice încrustate precum obicinuiau Ienicerii.  In fundul curții se vedeau diferite grupe de masalagii 64) și pungași; unii jucau nuci; alții iasîc și tura 65); alții iarăși jucau la o para cinci și tos pe despuiate.  Acești tâlhari, în mare parte fanarioți, scăpați din închisorile Stambulului, jefuiau cu deplină libertate în curtea domnească pe oamenii cei fără experiență și creduli.  Pe când se petreceau aceste variate scene în curtea lui Vodă Caragea, butca Marelui Ban intră cu pași gravi și maiestuoși66).  Poporul saluta din toate părțile pe venerabilul bătrân, iar el le răspundea printr-un surâs dulce puindu-și mâna dreaptă la barbă și la frunte.  Ajungând la scara palatului, feciorul deschise ușa butcei și ajută bătrânului să se coboare; apoi îl urmări pe scară până la perdeaua sălii de primire.  Acolo, boierul se opri puțin, iar feciorul îi trase cișmele cele galbene de saftian și scoțând dela brâu o pereche de papuci- îi puse în picioare; îi netezi puțin și binișul, pe spate, și apoi se trase la o parte cu respect.  Era în acea zi primire mare la curte: logofătul de obiceiuri îngrijise despre toate; sala tronului era împodobită cu o sofa pentru Prințul și lavițe pentru boieri.  Cafegiii, ciubuciii și alți slujbași ai palatului, îmbrăcați cu vesminte orientale de o eleganță plăcută vederii, așteptau cu nerăbdare ordinul marelui Cămăraș, ca să dea probe de dexteritatea ce aveau în meseriile lor.  Jos, în curte, erau așezate doo bande de muzică instrumentală, una se compunea de tumbelehiuri 67) tobe mari și meterhanele68); iar cealaltă de doosprezece tobe, sunate de fustași 69) români, ale cărora vestminte de postav verde cu ciapvazuri 70) albe și căciuli de oaie cu fundurile roșii, făceau un contrast foarte curios cu binișele de postav roșu și cialmalele 71) cele rotunde și pline de semeție ale artiștilor musulmani.  Cum intră Banul în sală, un slujitor strigă cu glas puternic: „Marele Ban C. . . ”  Bătrânul boier înaintă câțiva pași; apoi se opri în loc și salută pe toți boierii, iar după aceea merse cu pași statornici și maiestoși până la treptele tronului, privi pe Domnitor cu un ochiu în care cel mai mare fizionomist n-ar fi putut să descopere nici lingușire, nici servilism, ci numai ură și dispreț, acoperite cu vălul indiferenței, apoi după ce făcu un compliment oriental, sărută mâna asupritorului, cu neplăcere destul de învederată.  Caragea era destul de fin ca să nu-i scape din vedere aversiunea ce avea Banul către dânsul; cu toate acestea, îi întinse mâna cu un zâmbet, care ar fi amăgit pe orice om nededat cu finețea fanariotică; dar bătrânul stâlp al țării văzuse și pățise în viața lui foarte multe.  El sărută mâna fanariotului și făcând câțiva pași înapoi se duse de-și ocupă locul cuvenit demnității sale.  In fine, ceremonialul sărutării de mână se săvârși; toți boierii părăsiră sala, afară numai de Banul C. . .  și Postelnicul Andronache, cari rămaseră în urma tutulor.  Pe când se urma însă ieșirea boierilor din sală, Caragea se retrăsese în altă cameră, dar în momentul când cei doi boieri se găteau și ei să se ducă pe la casele lor, una din ușile laterale se deschise și apărând principele, zise: — „Arhon Bane, treci în odaia grămăticiei, că am să-ți vorbesc”.  Banul se supuse ordinului, iar Postelnicul Andronache, după ce făcu lui Caragea un compliment adânc și plin de lingușire, părăsi sala cu inima coprinsă de bucurie.  CAPITOLUL III.  Românul și Fanariotul  era mai mult de o oră de când Banul aștepta în camera grămăticiei venirea Domnitorului.  In timpul acela nenorocitul bătrân, rămâind singur, începu a se gândi la toate nenorocirile ce apăsau țara; uneori i se ridica sângele în față și devenea teribil, iar alteori se concentra în inimă și devenea palid ca un mort.  In aceste momente dureroase, el zicea în sine, oftând din adâncul inimii; „Doamne!  de ce ne-ai părăsit?  Pentruce ne-ai dat în mâinile acestor oameni nelegiuiți, cari ne omoară și sufletele și trupurile prin intrigile, tirania și scandalele lor?  Până când vei suferi ca acești mârșavi să batjocorească biată țara noastră, pe care ai împodobit-o cu toate darurile dumnezeieștei tale iubiri?  Scoală-te, Doamne!  Apucă în mâini trăznetele mâniei tale și stârpește în sfârșit aceste fiare nesățioase! ”  Pe când bătrânul se afla cufundat în aceste reflecțiuni triste și dureroase, ușa secretăriei se deschise și intră înăuntru principele Caragea.  După ce Fanariotul și Românul schimbară între dânșii câteva complimente de conveniență, se puseră amândoi pe un divan, se priviră câteva momente unul pe altul, apoi princepele Caragea zise:  — „Imi pari cam neliniștit, Arhon Bane.  Ce ai?  — „N-am nimic, Măria Ta”.  — „Aș fi dorit să fie precum zici; dar ochii tăi turburați și fața-ți pălită mă fac să crez că în sufletul tău se petrece ceva neobicinuit”.  — „Te amăgești, Măria Ta.  Toată această turburare îmi vine dintr-o durere de cap de care sufer”.  — „Imi place să te crez, și ca să te ajut a ieși dinfr-această tristă stare, am să-ți spun un ce nou, care te va înveseli”.  — și eu, ca o slugă plecată a înălțimii Tale, voiu asculta cu cea mai mare băgare de seamă”.  — „Postelnicul Andronache mi-a descoperit amorul ce de mult timp nutrește pentru fiica ta și m-a rugat să ți-o cer de soție pentru dânsul; mi-a spus iarăși că ți-a cerut-o d-a dreptul și n-ai voit să-l asculți.  Este oare adevărat? ”  — „Unul din obiceiurile mele, bune sau rele, este a spune adevărul: nu voi, Măria Ta, să amăgesc pe nimeni și cu atât mai puțin pe stăpânul meu.  Postelnicul Andronache mi-a vorbit despre fiică-mea, și nu m-am împotrivit; decât l-am făcut să înțeleagă că nu-i voiu da-o de soție fără învoirea ei”.  — „și ea nu-l voiește, nu este așa? ”  — „Tocmai așa precum zici, Măria Ta”.  — „Ei bine, Arhon Bane”, zise Caragea cu un zâmbet plin de răutate și de dispreț, „acum viu eu de ți-o cer, și cată să mi-o dai”.  — „Iți dau viața, îți dau tot ce am după sufletul meu, iar pe dânsa, nu”.  — „Nu? ”  — „Nu, Măria Ta! ! ”  — „Acum înțeleg mai bine turburarea ta de adineaori; ești și tu din taraful boierilor răsvrătiți72).  Nu te juca, însă; nu cuteza a te pune cu mine; tremură de răzbunarea mea.  Ai uitat oare că Padișahul mi-a dat sabie și topuz, ca să vă sfărâm oasele când vă veți răsvrăti? ”  — „știu prea bine, Măria Ta; dar eu nu sunt răsvrătitor, ci un sărman părinte care-și apără pe unica sa fiică”.  — „și care este nenorocirea de care voiești a o apăra? ”  — „Este aceea de a o vedea în brațele unui ciocoi mârșav, care și-a început mesea de la lingător de talere și, mergând din mârșăvie în mârșăvie, a ajuns astăzi biciul oamenilor cinstiți și al țării întregi.  Da, Măria Ta, poruncește mai bine să-mi taie capul, sau surghiunește-mă ca pe atâți alți boieri pământeni ai țării, iar nu cere dela mine să dau de bună voie pe fiică-mea în mâna acelui neomenos, care pradă pe văduvă și pe sărac fără cea mai mică mustrare de cuget”.  Caragea, cu toată furia de care era stăpânit, nu răspunse nimic la toate înfruntările ce aruncă bătrânul cu atâta aprindere și curagiu asupra favoritului său; el era om politic și nu voia să mai alarmeze din nou poporul în contra sa, prin surghiunirea cutezătorului boier.  Motivul ce-l îndemna și mai mult la prudență erau știrile cele rele ce primea pe toată ziua de la Constantinopol.  Astfel dar, își ascunse mânia cu finețea aceia proprie Fanarioților și luând deodată un aier mai vesel, zise:  — „Dacă toate câte-mi spuseși despre Postelnicul vor fi adevărate, cată să-ți mărturisesc că ai dreptate să-l urăști atât de mult”.  — „Tot ce am spus Măriei Tale este adevărat”.  — „Ai dovezi? ”  — „Aici nu încape dovezi.  Ia-i husmetul73) din mână și vei vedea cum va veni țara întreagă cu jelbi împotriva lui”.  — „Voiu asculta bunele sfaturi ce-mi dai; îl voi depărta de la curte și voi trimite oameni domnești să cerceteze și să despăgubească pe săracii jefuiți de dânsul.  Iar tu, ca un boier credincios ce ești, de astăzi înainte n-ai a te teme de nimic”.  Bătrânul părăsi Curtea Domnească și se îndreptă către casa sa.  Dar pe când butca sa trecea pe ulița șelarilor, el întâlni pe Postelnicul Andronache Tuzluc care, salutându-l până la pământ, lo drumul către palatul princiar, ca să afle rezultatul stratagemei sale.  CAPITOLUL IV chera Duduca  Trecuse doo luni dela întrevorbirea dintre principele Caragea și Banul C. . .  fără ca secretul ei să poată fi cunoscut curtezanilor și boierilor.  Toți se întrebau despre acest secret, căci pe timpul acela, ca și totdeauna, secretele de cabinet interesau pe toți și erau comentate de curtezani în toate modurile; chiar postelnicul Andronache, favoritul lui Caragea, când era întrebat în această cauză, răspundea evasiv și mai mult prin gesturi.  Se observase însă, o mare schimbare în felul de viață al Postelnicului; casa lui, care înainte de acest eveniment era frecventată numai de oameni ce veneau să implore vreo favoare dela dânsul, devenise în urmă o casă publică, în care intrau cei mai desfrânați juni fanarioți și români.  Mesele și seratele ce dădea fanariotul, apropiau în splendoare și în bogăție pe ale lui Caragea, stăpânul său.  Cine s-a dedat cât de puțin cu plăcerile vieții destrămate, cunoaște prea bine, că femeia joacă rolul cel mai principal într-însa; ea singură, prin fatalul ei dar fermecătoresc, poate să arunce un văl de poezie asupra acelor plăceri mincinoase, cari duc pe nesimțite pe biata junime la sărăcie, la veștejire, la despoiare și, de multe ori, chiar la o moarte prematură.  Postelnicul Andronache se aruncă în brațele desfrânării cu o furie nedescriptibilă; un fel de pornire furioasă și nesocotită îl făcea să caute pretutindeni, nu inimi de iubit, ci victime ale plăcerilor sale, atrase în lațuri prin ipocrizie și prin minciuni.  Dar natura a pus amorul în inima fiecărui om.  Această pasiune cerească sau infernală, care uneori ne înnalță, iar alte ori ne degradează, nu poate să se manifeste cu tărie decât numai pentru un obiect oarecare.  Muzica, poezia, pictura, architectura și în fine tot ce este frumos în natură!  plac mai mult sau mai puțin fiecărui om; el, însă nu poate să se declare cu statornicie decât pentru una din aceste arte, și numai pentru dânsa va avea o afecțiune durabilă.  Tot asemenea se urmează și cu pasiunile amoroase: ochiul nostru este lacom, dorințele se manifestă în noi abia ce zărim o jună femeie plăcută; dar acest neastâmpăr nu este amorul, ci o furie, un delir momentan; căci pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și, mai adesea, căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese.  Amorul cel adevărat, care face să palpiteze inima și înalță spiritul, nu-l putem da decât unei ființe pe care și-o alege inima noastră.  Fanariotul, deși depravat până la extremitate, posedă însă o scânteie de amor în inima sa, și aceasta îl făcea nefericit chiar în mijlocul celor mai mari veselii.  Intr-o seară, el se întorcea dela Cotroceni, unde fusese trimis de stăpânul său, ca să dea niște scrisori vizirale unui Deli-Bașă74), trimis într-adins de sultan, ca să omoare pe Rami-Pașa, ce se întorcea atunci din Rusia75).  Orele nopții erau înaintate; pe cer se aflau o mulțime de nori mici, cari împinși de vânt, aci acopereau luna și făceau să cadă pe fata pământului un întuneric adânc, aci iarăși se despărțeau și formau o mulțime de grupe cari, luminate de palida lumină a lunei, prezintau privirii o panoramă fantastică și răpitoare.  In momentele acestea, postelnicul Andronache trecea pe ulița Isvorului, călare pe un armăsar arăbesc și însoțit de patru tufeccii; dar pe când cugetarea și privirea lui erau absorbite de frumoasa panoramă a cerului, o voce încântătoare străbătu auzul său; el se opri din cale și ascultă cu mare atențiune frumosul cântec fanariotic ce începe cu cuvintele acestea:  „PfcjfOV, cpucpoo, vja-l-Xapcv”76)  a căruia melodie plină de pasiune fiind cântată cu multă artă, produse în inima lui un efect extraordinar.  Incântat de exclamațiile amoroase de care este plină această cantilenă, se apropie de ferestrele casei din care ieșiau suavele accente și văzu cu destulă surpriză o femeie jună ca de doozeci de ani, foarte frumoasă, șezând răsturnată pe un divan de mătase și cu părul ei cel negru undulând în neorânduială.  Cămașa de borangic, singurul veștmânt ce acoperea trupul ei, era atât de transparentă în cât lăsă să se vază un piept mai alb decât marmora, o talie de nimfă.  Ea ținea în mână o tambură77) cu care se acompania.  Ochii ei cei negri și plini de văpaie amoroasă, absorbiți acum în arzătoarele visări ce deșteptau în inima ei dulcile accente ale melodiei, păreau că cereau o dulce mângâiere la chinurile ce ea suferea.  Cântul începu să devie din ce în ce mai slab; tambura îi căzu din mâini și frumoasa jună adormi într-o poză atât de răpitoare, încât ar fi putut să piarză mințile celui mai stoic dintre filozofi.  Grecul se deșteptă din letargie și, după ce lo seama bine la pozițiunea localității, se îndreptă către Curtea Domnească, dete socoteală de misiunea sa și întorcându-se acasă, la dânsul, petrecu toată noaptea gândindu-se la Inimoasa femeie ce-l încântase.  A doua zi se sculă foarte de dimineață și se coborî în grădină, ca să-și răcorească pieptul de flacăra ce-l ardea; dar, pe când se plimba cu pași repezi și cufundat în gânduri, el zări pe unul din oamenii curții sale și îl chema la sine.  Sluga, după câteva salutări adânci, se puse dinaintea stăpânului său cu mâinile la piept și înfipt în pământ întocmai ca o statuie.  Postelnicul îl privi cu atențiune; apoi, după ce se mai gândi puțin, zise:  — „Ioane, am să te întreb ceva.  — „Poruncește, prea milostive cucoane, și sunt gata a răspunde”.  — „Cunoști tu mahalaua Isvorului? ”  — „O cunosc”.  — „Bine? ”  — „Foarte bine! ”  — „Dar pe ipochimenile78) ce locuesc într-însa? ”  — „Pe toți, milostive cucoane, pana la cârciumari și băcani”.  — „Dacă este așa, spune-mi care este cea mai frumoasă cucoană din acea mahala?  ea „  — „Sunt mai multe, milostivul meu stăpân.  — „Asta se înțelege, dar eu voi să-mi spui care este cea mai frumoasă din toate? ”  — „Este cucoana Duduca, fiica lui Mihale Ciohodaru".  „  — „Si unde locuește această frumoasă cucoană? ”  — „Ea locuește împreună cu tată-său în niște case boierești, peste drum de biserica Isvorului”.  — „Casa are doo ferestre cu cafaz79) în fata uliței, nu este așa? ”  — „Intocmai precum ziceți”.  — „Ia spune-mi acum ceva semne despre boiul90) și frumusețea ei”.  — „Este frumoasă ca o zână; înaltă și subțirică; fața o are mai albă decât zăpada; obrajii îi sunt rumeni ca doo mere domnești; are ochii mari și negri ca murele; sprâncene negre și îmbinate; buzele ei sunt ca mărgeanul, iar dinții albi ca fildeșul; și peste toate aceste daruri firești, cântă din gură și din tambură întocmai ca o Hanâmă 81) de Sarai".  — „Bravo, Ioane, aferim!  Ai răspuns tocmai după dorința mea.  Acum, dacă voiești să te arăți slugă credincioasă, să faci cum vei ști ca să mi-o dai în mână, și eu îți voi răsplăti osteneala cu cincizeci de mahmudele "82).  — „Să trăiești, milostive cucoane, întru mulți ani!  și deodată cu vorba, sărută mâna stăpânului și se depărtă.  Puțin după aceasta, Postelnicul deveni posesor al acestei rare frumuseți și începu să petreacă o viață plină de dulceață în brațele amantei sale.  Să lăsăm deocamdată pe fanariotul nostru adormit pe pieptul odaliscei83) sale; să nu-i răpim această fericire iluzorie, căci el peste puțin o să se deștepte într-o lume reală, plină de amăgiri și mizerii; iar până atunci, noi să dăm cititorilor noștri o ideie despre cocheta și ambițioasa greacă.  Această Veneră orientală, ieșită din rămășițele spulberate ale populațiunii grece din Fanar, precum odinioară strămoașa sa zeiască ieșise din spumele vânturate ale mării, avea o frumusețe perfectă, o inteligență vie și un spirit fin și iscusit.  Viața cea plină de răsfățări părintești, ce petrecuse din primii ani ai copilăriei sale și lipsa de educație, făcuse să se desvelească într-însa o mulțime de dorinți nepotrivite cu pozițiunea ei socială.  Iubea luxul cu deosebire; îi plăcea foarte mult viața sgomotoasă; în fine, toată fericirea ei sta în împlinirea fără întârziere a celor mai mici și extravagante capriții.  Ajungând în floarea juneței, ea devenise un magnet, care trăgea spre sine toate privirile și toate dorințele tinerilor din București.  Nu era seară lăsată de Dumnezeu, în care să nu se cânte sub ferestrele ei cele mai plăcute serenade.  Poeții timpului secase nesfârșitele comori ale închipuirii lor fără ca odele, elegiile și acrostichidele 84) lor să găsească în inima vanitoasei femei altceva decât o stâncă de granit de care se sfărâmau poeticele lor silințe, fără să producă cel mai mic efect.  Un singur june izbuti să înmoaie inima ei de piatră, dar nu cu stihuri, nici cu cântări, ci numai pentru că era fiul domnitorului depe atunci.  Acest nou Paris85) care a făcut pe mai multe Elene din București să-și lase pe Menelaii lor cu buzele umflate, îndată ce văzu din întâmplare pe juna greacă, îi aruncă o domnească privire de bazilisc86), care o făcu să cadă amețită la picioarele sale.  Amorul acesta nu avu decât durata unui vis frumos, dar efemer, căci Beizadeaua, după ce-și îndestulă capriciul său de un moment, părăsi pe juna fanariotă, lăsându-i chinurile unui prim amor ce o amăgise și dorul nestins al viselor de aur ce o desmierdase în trecut.  Iată starea morală în care se afla Duduca, în seara aceea, când o văzu pentru prima oară Postelnicul și se înebuni de dânsa.  Amorul cel înfocat al Postelnicului, pozițiunea strălucită ce avea el, la Curte, și cheltuelile cele mari ce făcea pentru împlinirea dorințelor acestei vanitoase femei, fură de ajuns ca s-o facă să uite pe Beizadea.  Ea trăia acum o viață foarte dulce și plăcută.  Diamantele și rubinele, ștofele de mătase țesute cu aur, șalurile de Persia, slugile, trăsurile, armăsarii și orice poate dori o femeie, ea le avea toate pe dată ce-și arăta dorința.  In primele luni ale acestei legături, sufletul Duducăi nu fu turburat de nici o pasiune contrarie amantului său, dar aceasta nu ținu mult timp.  Inima femeii, chiar de se poate ameți uneori de ambițioase aspirațiuni la mărire, la bogăție și la alte vanități atât de plăcute sexului femeiesc, dar ea se deșteaptă apoi cu pasiuni mai tari, mai neînfrânate.  Astfel se întâmplă și cu frumoasa noastră eroină.  Natura a făcut din inima femeii o carte scrisă cu litere cabalistice, pe care înamorații, în vanitatea și egoismul lor, cred că o citesc și o înțeleg; în realitate însă sunt foarte puțini aceia cari pot zice cu drept cuvânt că au descifrat acele ieroglife de la cari atârnă mai adesea fericirea și nenorocirea oamenilor; și acești favoriți ai soartei nu sunt totdeauna cei nobili și avuți, nici cei frumoși sau cu spirit, ci uneori cu totul din contră, căci amorul este o ființă curioasă; s-a zis că e orb; se poate.  Dar și dacă vede, trebue să mărturisim că foarte mult îi plac lucrurile bizare.  Postelnicul Andronache credea că descifrase logogriful din inima greciei, dar se amăgea, sărmanul, căci meritul acesta era pentru moment rezervat unui june obscur, ce abia pusese piciorul pe prima treaptă a ierarhiei boierești.  Locuința în care fanariotul pusese pe amanta sa, era situată în strada Caliții, care pe timpii aceia devenise foburgul favorit al nobleței și al amploiaților de toate gradele.  Juna greacă simțea o plăcere din cele mai mari a privi pe fereastră pe toți trecătorii, dela Veliții boieri 87 ) cu bărbile albe și cu căciuli de samur, până la Calemgii și Iamacii 88) cei cu ișlice 89), în patru colțuri și rași pe cap chinezește.  Un june din aceștia, care sub costumul său ridicol ascundea o figură cât se poate de plăcută, văzu pe greaca noastră și înamoră de dânsa.  Tânărul calemgiu începu să treacă noaptea pe la ferestrele femeii ce-l încântase și să-i facă serenade, acompaniate de oftări amoroase, cari erau în stare să topească de compătimire inima chiar a statuelor de marmoră.  Juna greacă nu lăsă pe calemgiu să ofteze mult timp, ci se învoi cu plăcere a da gratis fericirea ce o vindea foarte scump Postelnicului.  Trebue să adăogăm însă, că calemgiul era foarte înfocat și nesocotit în amorul său.  Aceste doo calități, funeste amorurilor clandestine, făcură pe înamorați să cânte, să joace și să se expună în tot chipul, fără de a se gândi că pot fi observați.  Cu toate acestea, ei se înșelau; sgomotul serenadelor și sărbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse până la Postelnicul.  Inima acestuia se aprinse de gelozie și văzând că acea pasiune culpabilă, în loc de a se înfrâna, creștea mereu, el veni într-o seară furios și, intrând în camera amantei sale, șezu pe divan fără măcar să o salute.  Greaca pricepu foarte bine de unde venea agitațiunea și neobișnuita purtare a amantului ei, dar, voind a se încredința și mai bine, se prefăcu că n-a observat nimic și luând un aer nevinovat și plin de grație, îl strânse în brațe și-l sărută pe frunte.  Acest falș sărutat irită și mai mult pe amantul amăgit; el o respinse din brațele sale cu furie; ea se prefăcu că plânge, dar văzând că nici prin mijlocul acesta nu poate face pe amantul ei a se explica, căzu în genunchi dinaintea lui și cu ochii înmuiați în lacrimi mincinoase îi zise:  — „Ce ai, cucoane Andronache, de ești atât de supărat pe mine?  Spune ce ți-am greșit? "  — „Mă întrebi, nemulțumitoareo, ce mi-ai greșit? . . .  și ce greșală mai mare puteai face decât aceea de a mă necinsti pe mine, Postelnicul Andronache Tuzluc, favoritul lui Vodă, pentru un calic de calemgiu ?  Pe mine, care te-am scos din trențe și te-am făcut cucoană mare? . . . ”  — „Eu te-am necinstit! . . .  ți-am călcat cinstea? ”  — „Da! . . .  M-ai necinstit; toată lumea știe acea mârșavă faptă”.  — „Să n-am parte de viața mea, să nu-mi ajute Maica Domnului, dacă îți voi fi călcat cinstea! ”  și de odată cu aceste fraze, se repezi cu o desperare prefăcută și luând imaginea Maicei Domnului o sărută cu multă devoțiune, ca să atesteze inocența ei.  — „Să părăsești casa mea, muiere prefăcută; să te duci la calicul de calemgiu, auzit-ai tu? . . .  mâine dimineață să nu te mai găsesc aici, că te voi omorî! ”  N-apucă să sfârșească bine aceste cuvinte amenințătoare și vicleana amantă dete un chiot și căzu jos leșinată.  Postelnicul, luând de adevărat acest leșin, pierdu furia de mai înainte și printr-un salt repede o lo în brațe și o puse pe divan; apoi chemă slugile și-i dete ajutorul necesar.  Iscusita femee rămase în această stare de letargie prefăcută, până când văzu pe Postelnicul plângând ca un copil și cerându-i iertare că a bănuit un moment virtutea ei; apoi se prefăcu că se deșteaptă din leșin și prin această ingenioasă manevră, nepoata Evei izbuti a mânca din pomul vieții, fără de a pierde raiul ca străbuna sa.  CAPITOLUL V.  Educațiunea ciocoiului  Lectorii noștri cunosc foarte bine agitațiunea în care am lăsat pe Păturică în primul capitol al acestei scrieri; știu asemenea ambițioasele lui visuri și marea sete de bani și mărire ce îl munceau.  Este datoria noastră acum să le spunem mijloacele întrebuințate de dânsul pentru realizarea acestor aspirațiuni.  Când acest șarpe veninos călca pragul casei fanariotului, el intră în al doozecișidoilea an al vieții sale.  Educațiunea lui intelectuală se compunea din citire și scriere în limba românească și oarecari începuturi slabe din limba greacă modernă; știa să facă jălbi cu pilde din scriptură, pitace 90), volnicii 91), catastișe de lude92) și alte forme cancelarice obișnuite în timpii aceia; mai știa, și încă foarte bine, să tortureze pe nenorociții țărani, puindu-le oo fierbinți la subțiori și dându-le fum de ardei la nas, ca să le ia cea mai din urmă pară din pungă.  Dar aceste talenturi nu-i mai serveau nimic în noua sa carieră; el căta să se instrueze în ipocrizie și intrigă, și aceste doo mari mijloace de parvenire nu se desvoltează, nici se pot perfecționa decât prin învățătură.  Puiul de ciocoi simți de sine-și acest adevăr și hotărî să-l puie în lucrare.  A doua zi după sosirea lui, Postelnicul îl chemă la dânsul, ca să-i examineze spiritul și inteligența, spre a vedea de poate face ceva dintr-însul; iar când veni înainte-i, îi zise cu un ton îngâmfat, dar dulce:  — „Cum te numești, băete? ”  — „Constantin, cocoane; dar tată-meu îmi zicea Dinu”.  — „știi ceva carte? ”  — „știu să citesc și să scriu”.  — „Românește, nu este așa? ”  — „Da, blagorodnice stăpâne”.  — „Altceva mai știi? ”  — „știu să fac împliniri de bani; am fost cu vinăritul, cu oeritul și fumăritul93).  — „Așa de tînăr? ”  — „Da, stăpâne; tata mă lua cu dânsul prin județ de-i ajutam la taxidărie "94).  — „Da, ceva elinică, te-a învățat tată-tău? ”  — „De!  ce să zic, stăpâne? . . .  Mă cam pricep puțintel.  Am învățat Pedagoghia și Eclogarion95) din scoarță până în scoarță; dar tocmai când era să încep la Grammatichi, m-a trimis tata la înălțimea voastră! ”  Fanariotului îi plăcu naivitatea ciocoiului, iar mai cu seamă, pompoasele titluri ce-i da cu atâta prodigalitate; și avea dreptate, căci nu este om căruia să nu-i placă un titlu pe care nu-l are și nu-l merită, dar la care aspiră foarte mult.  El zâmbi cu bunătate și zise ciocoiului:  — „Să știi, băete, că de astăzi înainte am să te iau sub îngrijirea mea.  O să te dau la școala domnească să înveți carte grecească multă, ca să te procopsești, să te faci om.  Slujba ce ai să-mi faci este aceasta: dimineața să vii să mă freci la picioare, să-mi ajuți să mă îmbrac, să-mi dai de spălat, să-mi aduci dulceață, cafea și ciubuc; iar după aceia să te duci la școală, să înveți.  Ai auzit? . . .  Hai, du-te acum de-ți caută de treabă! ”  Din ziua aceia Păturică se puse pe învățătură cu o silință extraordinară, și în mai puțin de doi ani învăță limba grecească ca un sofologiotatos96); dar el nu se mulțumea numai cu atâta.  Ce-i folosea lui cunoștința unei limbi moarte și a literaturii ei, atât de antipatică caracterului și intențiunilor sale?  „Omer, Pindar, Sofocle, Euripide, Anacreon, Sapho97)” etc. ,  sunt buni pentru femei și oameni afemeiați” — zicea ciocoiul în sine cu dispreț.  — „Mie îmi trebuesc cărți cari să-mi subțieze mintea, să mă învețe mijlocul de a mă ridica la mărire.  Plutarch îmi vine la socoteală, Comentariile lui Cezar, Istoria omenirii, viețile marilor bărbați din veacurile trecute și acelea în care trăim; iată cărți pe cari citindu-le cineva poate să zică cu cuget împăcat că nu și-a pierdut timpul în zadar”.  Cu asemenea reflecțiuni intră el în casa unde își avea fanariotul biblioteca98), și alese tot ce găsi într-însa mai bun.  Intre alte cărți, găsi un tractat de fisiologie și operile lui Machiavel99), pe care le citi și le studie cu mare băgare de seamă; în fine, făcu tot ce putu spre a deveni perfect în arta ipocriziei și a perfidiei.  Se zice că voința tare și statornică învinge toate obstacolele.  Nu ne putem pronunța asupra acestei maxime; zicem numai că Păturică ar fi fost în stare să dea contimporanilor săi o dovadă strălucită că ea se realizează câteodată.  „Picătura găurește piatra”, zice un alt proverb.  Se poate și nu se poate; acela însă care realizează acest proverb este un om mare în felul său.  Păturică era în adevăr un om extraordinar.  El își luase hotărîrea de a deveni un om mare și nici un obstacol nu putea să-l abată dela această ideie fixă.  Ca slugă, era dator să lucreze mai multe ore pe zi și a se supune la toate slugile cele mai vechi decât dânsul; ca ambițios, căta să învețe carte multă, precum îi zisese fanariotul, și să se silească a înlătura toate obstacolele ce întâmpina în calea ambițiunii sale.  Cum putu dar să învingă atâtea greutăți și să iasă triumfător?  Iată modul ce întrebuință: când se crăpa de zio, Păturică se afla lângă ușa Postelnicului, stând în picioare spre a împlini cu exactitate ordinele stăpânului său.  Pe dată ce fanariotul se deștepta, el intră în casă; îl freca pe picioare, îl ajuta să se îmbrace, îi da de spălat, îi aducea dulceață, cafea și ciubuc.  Toate aceste mici servicii le execută cu cea mai mare iuțeală, grație, și cu un fel de afecțiune ce făcea pe fanariot să-l crează de cel mai credincios și devotat dintre servitorii săi.  După ce pleca boierul la curte, se ducea la vătaful și-i făcea o mulțime de lingușiri; apoi, după ce-și spăla feligenele de cafea și curăță bine ciubucele, se închidea în camera sa și se da cu totul la citire și la meditațiuni petrecându-și astfel timpul până la ora prânzului, când, după obiceiul său, se așeza pe treptele scării dela intrarea casei, cu câte o carte în mână și sta acolo până ce venea stăpânul său; iar după aceea, când ședea la masă, el își luâ locul printre servitori și se silea să întreacă pe toți în zel și activitate.  Osebit de aceasta, el se purta cu mare amabilitate către toți servitorii casei, fără excepțiune; îi ajuta la lucrările lor și le împlinea dorințele, puindu-se mijlocitor între dânșii și vătaful de curte.  Această purtare făcu pe Păturică să fie iubit și adorat de toate slugile, afară numai de vătaful curții, care, înțelegând foarte bine gândurile lui, se prefăcea că nu bagă de seamă nimic și îl spiona în tăcere.  In timpul acesta se întâmplă cearta Postelnicului cu amanta sa, pe care credem că n-au uitat-o lectorii noștri.  Fanariotul se afla cuprins de o mare iritație; nu știa nenorocitul de urmă să crează cele ce se vorbiau despre amanta sa, sau jurămintele și istericalele prin cari ea își proba inocența.  Bietul om o iubia foarte mult, și pentru mai marea lui nenorocire era gelos ca un turc.  Astfel dar, după multă chibzuire și reflecțiune, se decise a o pune sub privegherea unui Argus 95).  Măsura nu era rea, dar prezintă mari dificultăți în privința alegerii unui individ, care să împlinească acest important serviciu.  Prima ideie ce i se înfățișă fu de a o pune sub privegherea unei femei bătrâne; dar după ce mai medită câtva timp, el zise în sine-și, încruntându-și sprâncenile: „Muierile cele bătrâne se conrup foarte lesne”.  Se gândi să aducă un eunuc din Constantinopole, dar lepădă și această idee, căci știa din încercare cât prețuiește și credința eunucilor.  Obosit, în fine, de a căuta și a nu găsi vindecarea grijii ce-l muncea, se lăsă pe sofa oftând din băierile inimii; dar după ce se mai gândi un minut, se sculă cu repeziciune și bătu în palme.  La acest semn de chemare, întrebuințat foarte mult pe acei timpi, ușa se deschise și intră Păturică cu ochii plecați în jos și cu fața mai umilită decât a unui călugăr.  Fanariotul îl privi cu mulțumirea ce simte tot omul când găsește aceea ce a căutat; apoi zise:  — „Apropie-te, Dinicule, că am să-ți vorbesc! . ”  — „Poruncește, stăpâne! ”  zise prefăcutul ciocoi, înaintând către stăpânul său, cu mâinele puse pe piept și cu ochii plecați către pământ.  — „Ia spune-mi, Dinicule, cum trăești tu în curtea mea?  Te mulțumești de bucatele cu care te hrănesc și de hainele cu care te îmbrac? ”  — „Foarte bine, stăpâne; nu sunt vrednic să mulțumesc lui Dumnezeu pentru marea bunătate ce ai arătat și arăți cu mine! ”  — „Ia spune-mi acum, mă iubești tu pe mine? ”  — „Te iubesc, stăpâne, mai mult decât pe tată-meu”.  Fanariotul surâse cu îngâmfare; apoi, după ce-și răsuci de câteva ori negrele sale mustăți, zise:  — „Ascultă, Dinicule.  Am să-ți încredințez una din cele mai mari taine ale sufletului meu; bagă însă de seamă, să mă slujești cu dreptate, căci într-alt chip nu numai că vei pierde nădejdea de procopseala ta, la care mă gândesc de atâta vreme, dar te voi și pedepsi fără milă”.  „Iti jur, stăpâne, să te slujesc cu credință la orice îmi vei porunci”.  Ei bine, Dinule, ascultă.  Cunoști tu pe Duduca?  — „Nu o cunosc, stăpâne”.  — „Cum se poate să nu cunoști tu pe țiitoarea mea?  — „In adevăr, stăpâne, nu o cunosc”.  — „Asta nu face nimic.  Duduca este o fată  foarte frumoasă, pe care o iubesc până la nebunie și fiindcă o fată ca dânsa poate să placă și altora, m-am gândit că n-ar fi rău a o pune sub privegherea unui om credincios.  Ai, ce zici tu?  bine m am gândit? ”  — „Foarte bine, stăpâne.  Paza bună trece primejdia cea rea, zice parimia "l02).  — „Deși Duduca mea este foarte înțeleaptă și n-am simțit până acum nimic despre dânsa. . . ”  — „Așa este, blagorodnice stăpâne, ai dreptate”.  — „Dar pentru mai mare siguranță te-am ales pe tine, ca să o păzești”.  — „Când este vorba să te slujesc pe Domnia ta, stăpâne, sunt gata a trece chiar prin foc; spune-mi numai ce am să fac și vei vedea”.  — „Aferim, Dinicule, aferim; să trăiești, copilul meu; cine slujește cu zilos pe stăpânul său, pe acela nu-l părăsește Dumnezeu.  Duduca mi-a zis ca-i trebuie un fecior; cată dar să te muți cu locuința la dânsa și să treci în fața ei ca o slugă credincioasă, să o asculți la ori ce-ți va porunci, să te prefaci că nu bagi de seamă nimic, că nu vezi și nu auzi nimic și să vii în toate zilele la mine, să-mi spui tot ce se va petrece în casa ei, fără să treci cu vederea cel mai mic lucru”.  — „Voiu urma întocmai poruncilor blagorodniciei tale și mă voi sili cât voi putea ca să mă fac vrednic de încrederea ce ai în mine”.  — „Să trăiești, copilul meu! ”  și deodată cu vorba, băgă mâna în buzunarul anteriului și scoțând cincizeci de rubiele 103), zise:  — „ține, Dinicule, și să fii cu minte, mă înțelegi tu? ”  Păturică, ca ciocoi fin ce era, îngenunchiă dinaintea fanariotului, îi sărută mâna cu cea mai mare umilință și făcu să cază din ochii săi de șarpe doo lacrimi de acelea ce în aparență arată o inimă plină de recunoștință, dar în realitate nu sunt decât plânsul crocodilului prin care amăgește victima sa.  După această scenă de tartufism jucată cu atâta măestrie, ciocoiul părăsi camera stăpânului său și intră într-a sa.  Liber acum de povara simulării, începu a se prereumbla prin cameră cu pași rari și precipitați.  Trăsurile feței sale luară un aspect straniu, ce lăsa să se zărească, uneori, expresia unei nespuse bucurii de a-și vedea împlinite dorințele sale de atâta timp; câteodată un nor de neîncredere în viitor schimbă într-o clipă fața fizionomiei sale; apoi iar cădea într-un fel de apatie, din care trecea cu iuțeală la o feroasă 105) și amenințătoare veselie.  Această criză morală ținu câteva momente, iar după aceia, fizionomia ciocoiului se lumină și, cu liniștea ce-i redase încrederea în sine și în dibăcia sa, el exclamă cu bucurie: „Iată-mă în sfârșit ajuns la ținta dorințelor mele!  Am în mâini pe țiitoarea Grecului, patima lui cea mai de căpetenie; în sfârșit am cheia acelui strălucit viitor pe care îl visez de atâta timp.  Ce fericire, ce neprețuită fericire! . . .  Aceasta este o cheie cu care cineva deschide chiar porțile raiului. . .  și de ce nu? . . .  Eva a scos pe Adam din raiu, ca să dea prilej altei femei a i-l deschide mai în urmă.  O femeie a făcut pe Greci, după cum zic cărțile, să se bată zece ani dearândul.  Favoritele din harem țin în mână soarta împărăției turcești; chiar aici, la noi, vedem pe Domniță întorcând curtea și țara întreagă după plăcerea ei și, dacă ea a făcut pe stăpânul meu din Ciohodar, Postelnic mare și Cămăraș, de ce oare Duduca să nu facă din mine un om puternic, fericit? . . .  Pildele nu ne lipsesc.  Câți au fost ca mine, ba încă și mai rău decât mine;. . .  căci, slavă Domnului, nu sunt țigan, și cu toate acestea, prin muieri și alte marafeturi ciocoiești, chiar și țiganii au ajuns azi la noi în protipendadă, încât n-ai încotro să te întorci de Postelnici, Logofeți și Vistieri.  Prinde inimă, dragul meu Păturică!  Mâine vei pune ișlicul106) în cap și, de va vrea Dumnezeu cu tine, nu va trece mult și vei avea moșii, țigani și averi nenumărate, și vie atunci cineva să-ți ceară socoteală despre mijloacele prin cari ai dobândit toate acestea!  Vie, de va putea! ”  Pe când Păturică își crea în imaginația sa aceste realizabile visuri, ușa camerei sale se deschise și intră un țigan înăuntru.  — „Ce cauți aici, cioară? ”  zise ciocoiul supărat.  — „Mă iartă, Logofete Dinule, dar am venit să-ți dau o carte de la băbaca dumitale”.  — „Ad-o-ncoace, cioară, și piei din ochii mei! ”  țiganul se retrase și Dinu Păturică, deschizând scrisoarea, citi cele următoare:  „Cu părintească dragoste mă închin dumitale, „prea iubitul meu fiu!  „Iată doi ani în cap de când te-am dat pe pricopseală la Postelnicul și nu văz nici un spor „dela tine; aceasta mă pune în mare aporie107).  „Se vede că tu, în loc să te silești a ieși la obraze, „umbli haimana pe poduri cu derbedeii.  Bagă-ți „mințile în cap, măi băete, vezi că eu sunt bătrân „și sărac, să n-ai la mine nici o nădejde.  Cum îți „vei așterne, așa vei dormi, auzitu-m-ai?  Scrisoarea ce-ți empericlisesc 10s), este către dumnealui, „Postelnicul; să i-o dai negreșit, căci într-însa îi „vorbesc pentru tine și îl rog să te pue în vreun „mansup109)”.  A tău prea doritor părinte:  Treti Logofăt Ghinea Păturică ot Bucov sud  Saac.  1816, mai 17”.  După ce Păturică citi această scrisoare, scoase călimările dela brâu, se așeză pe un scăunel și puind piciorul drept peste cel stâng, scrise răspunsul acesta:  „Cu fiiască plecăciune! ”  „Părinteasca dumitale scrisoare dela 17 zile ale „lunei lui Maiu, am primit-o cu nespusă veselie „și m-am bucurat din rărunchi că te afli sănătos, „căci eu, din mila cerescului părinte, mă aflu întru „toată întregimea sănătății.  Bucură-te, taică, și „iarăși bucură-te căci de și am slujit doi ani la „Postelnicul pe îmbrăcăminte și mâncare, și „mi-am plecat capul la toți calicii fără osebire „dar acum, slavă Domnului, am pus mâna pe „pâine și pe cuțit.  Am oprit roata norocului; n-am „să mă mai tem de nimic! ”  „Postelnicul m-a ales sfetnic de taină al său „și pe negândite mi-a încredințat o taină prin „care în puțin timp pot să ajung om mare.  Atât „de o cam dată; îți voi mai scrie! ”  „Prea plecat și dorit al domniei tale fiu:  Dinu Păturică".  După ce plicui și pecetlui această scrisoare, chemă de afară pe țigan, i-o dete în mână și-i zise: „Du această carte la Postelnicie și spune să o trimită la Bucov, fără cea mai mică zăbavă; ai auzit? ”  țiganul dispăru cu iuțeala vântului, iar ciocoiul se lăsă pe pat și adormi gândindu-se la exploatarea minei sale.  CAPITOLUL VI.  Ipocriții in luptă  A doua zi după întrevorbirea confidențială dintre Postelnicul Andronache și Dinu Păturică, acest din urmă străbătea strada Caliții cufundat în meditațiuni serioase.  Preocupațiunea lui era atât de mare, încât de multe ori se lovea piept în piept cu trecătorii depe drum; dar pe când se afla în dreptul caselor lui Armaș M.  fu atras de sunetul cel nasal și ascuțit al unei voci ce striga:  — „Dinule!  he, he, Dinule!  ia fă-te-ncoace, ștrengarule; unde ai plecat așa de dimineață? ”  Păturică, deșteptat din asopismul 110) în care se afla se uită în toate părțile, și văzând la poarta acelor case un omuleț cu statura scurtă și groasă, cu fața rotundă, întocmai ca o lună plină desemnată pe pereți, cu ochi mici ca de tătar, cu nasul turtit și cu gura largă, armată cu niște dinți „mici stricați, recunoscu într-însul pe Niculăiță, vătaful de curte al Armașului, carele; mai norocit decât dânsul, începuse de mult timp a zeciui averile stăpânului său și acum nu aștepta decât rangul de Vtori 111) Vistier, drept plata ostenelilor sale, și supranumele de Bucluchci boier, pentru multele șiretlicuri și încurcături ce făcea.  Păturică trecu drumul și salută pe îngâmfatul vătaf cu o închinăciune până la pământ.  — „Ce mai veste poveste, Dinule? ”  întrebă vătaful, mândru de pozițiunea sa.  — „Nimic nou, nene Niculăiță! ”  — „Unde te duceai așa iute și cu capul între urechi? ”  — „La cucoana Duduca”.  — „A!  a!  înțeleg, la țiitoarea stăpânu-tău.  și ce ai să faci acolo așa de dimineață? ”  — „Ii duc un răvaș”.  — „Din partea cui? ”  — „Dintr-a stăpânului meu”.  — „Dar ce, s-a împăcat cu dânsa? ”  — „Trebue mai întâi să știu de au fost certați! ”  — „Va să zică nu știi nimic? . . .  Prostule! ”  — „Nimic de tot”, adause Păturică, cu o privire malițioasă.  — „Află dar dela mine că ei au fost certați foarte rău”.  — „și de ce, nene Niculăiță? ”  — „Auzi colo, de ce?  Fiindcă diavolița de greacă vrea să ție doi pepeni într-o mână, adică este amorezată după un calemgiu dela Visterie”.  — „Ași!  nu crez! ”  — „Crede ce-ți spui eu.  Postelnicul Andronache a aflat acest amor tainic și s-a certat cu dânsa furcă”.  — „Poate; dar ia spune-mi: cine este acest calemgiu? ”  — „Este fiul lui Căpitan Gheorghe Basma dela Dorobănție”.  — „Ce fel de om este acela? ”  — „Este un băiat de doozecișidoi până la doozecișicinci de ani, frumos, gingaș și subțirel, pare că-i tras printr-un inel”.  — „O fi iubind-o, mă nene Niculae?  ai, ce zici? ”  — „Mi se pare că da, fiindcă nu înțeleg cum ar putea să facă atâtea comedii dacă n-ar iubi-o? ”  — și ce comedii face? ”  întrebă Păturică, cu nerăbdare.  — „Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei, oftează, cântă și celelalte”.  — „Numai atât? ” .  — „Ba și ceva mai mult: sare prin grădina Mitropoliei, dintr-însa trece într-a grecei, d-acolo intră în curte și se ascunde într-o claie de fân până pleacă Postelnicul; iar după aceea se duce de-i ține locul lângă frumoasa greacă; cu alte cuvinte fericitul calemgiu se bucură fără nici o cheltuială de femeia pentru care stăpânu-tău varsă atâta aur și argint”.  — „Ești bine încredințat despre aceasta? ”  — „Mai bine nu se poate; omul care mi-a spus această taină este atât de credincios, încât aș putea să jur în biserică pentru dânsul.  Dar, ia spune-mi, de ce-mi faci atâtea întrebări asupra acestei pricini?  Oare voești s-o prinzi și săi te arăți cu slujbă înaintea stăpânului tău?  Să nu faci această nerozie, măi băete, căci o să te căești foarte mult”.  — „și! de ce să nu-i dau pe față această neagră vânzare? ”  adaugă Dinu, cu oarecare aprindere prefăcută.  — „Voești să afli pricina pentru care te oprese? ”  — „Da; căci eu iubesc pe stăpânul meu și nu voesc să-l văz înșelat de o femee desfrânată și fățarnică”.  — „Ești prost, băete!  Tu nu știi ce va să zică patima dragostei.  Ascultă: tu o să te duci la stăpânu-tău și o să-i spui că greaca îl înșeală; nu este așa?  El deocamdată o să te crează, o să-ți zică: „aferim, Dinule! ” ,  ba încă poate să-ți dea și un bunicel bacșiș; dar după aceea, o să se ducă la greacă, o să se certe cu dânsa, o s-o sperie că o gonește din casă și celelalte.  Ea, ca să-l încredințeze că e nevinovată, o să înceapă să plângă, o să-și smulgă părul din cap, o să jure pe tot ce are mai sfânt; în cele după urmă o să se prefacă că leșină, și atunci stăpânul tău, ca un fermecat ce este, o să se împace cu dânsa”.  — „Atât mai rău pentru dânsul! ”  — „Zi mai bine că pentru tine o să fie rău, nerodule! ”  —,„De ce? ”  — „Fiindcă pe dată ce se vor împăca, greaca o să întrebuințeze toate mijloacele ca să afle pe pârîtorul ei”.  — „Dar stăpânu-meu n-o să-i spue”.  — „ți-ai găsit!  Ba o să-i spue, și încă chiar fără voia lui, căci astfel merg treburile dragostei.  He!  he!  băete, tu ești un copil de eri de alaltăeri, nu știi nimic.  Ascultă-mă pe mine, că sunt lup bătrân, am dat cu capul de pragul de sus și am văzut pe cel de jos.  Când bărbatul și femeea se iubesc și țin în dreptate, viața lor curge dulce întocmai ca apele unui pârâu liniștit, dar când muerea începe să calce strâmb, și o simte bărbatul, inima lui arde, știi, ca peștele pe cărbuni.  Ziua și noaptea se gândește tot la necredința muierii; aci se ceartă cu dânsa și o lasă, aci iarăși se împacă, și am băgat de seamă, că la asemenea împăciuiri, omul face mai multe jertfe pentru o femee netrebnică, decât pentru una cinstită.  Astfel, dar, greaca o să ceară dela stăpânu-tău, ca dar pentru împăcăciune, depărtarea ta din slujba lui și poate chiar o falangă112) bunicică dată dinaintea porții caselor ei, ca să te înveți minte a nu mai băgă zâzănii între dânsa și Postelnicul”.  — „Ai dreptate; dar ia spune-mi ce trebue să fac? ”  — „Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă, ca un băiat cinstit ce ești, și vei vedea cât de mult o să te iubească amândoi, iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune”.  Dinu Păturică salută pe mentorul său și plecă înainte, mulțumit de povețele lui, căci găsise într-însele o complectă aprobare a politicei sale.  Ajungând la casele Duducăi, el intră pe portița cea mică, sui scara și se puse jos, în pridvor, pe un pat de scânduri, acoperit cu un chilim de țarigrad.  Era pe la orele noo de dimineață; greaca se sculase și se dusese la oglindă, ca să-și puie în regulă grațiile maltratate de voluptoasele plăceri ale nopții trecute și să mai adaoge câteva frumuseți artificiale, ca să dea mai mult interes celor firești.  Toaleta femeilor cochete din zilele noastre, deși a devenit o îndeletnicire foarte grea și împovărătoare pentru bietele slujitoare, din cauza nenumăratelor forme și feluri de pieptănări, de spălături, de limpeziri cu ape aromatice și chimice pentru lustruirea, dregerea și împrospătarea pieliței obrazului și alte nenumărate nimicuri femeiești, cu toate acestea, ea rămâne o jucărie de nimic, în comparație cu toaleta elegantelor din timpii domnilor fanarioți.  chera Duduca, de și se afla în anii cei mai frumoși ai vârstei femeești, dar destrămata viață ce petrecea o făcuse să alerge foarte de timpuriu la ajutorul grațiilor împrumutate.  Astfel dar toaleta ei din toate zilele se compunea dintr-un șir de torturi la cari ea se supunea cu cea mai mare resignațiune, numai ca să-și conserve acea frumusețe care făcea pe Postelnicul să depuie la picioarele ei toate jafurile câte le storcea din biata țară, și pe frumosul calemgiu a o numi Cheruvimul său și a o iubi cu o ardoare egală amorului ce ea avea către dânsul.  In toate nopțile, după ce expedia pe amândoi adoratorii ei, se ungea pe obraz cu alifie vânătă; dimineața se ștergea cu albuș de ou, se aburea cu cărămizi încălzite în foc și stropite cu apă de salcâm, apoi se spălă cu apă de pelin.  Acestea le făcea ca să întindă pielea obrazului și să dispară zbârciturile; apoi se ștergea cu un burete muiat în apă de castraveți, ca să scoată petele și se spoia cu dres ca să dea pieliței o culoare mai albă.  După toate aceste operațiuni care n aveau alt scop decât a albi, a întinde și a întineri pielița obrazului, veneau rumeneala cea mincinoasă cu care își coloră obrajii și buzele, gogoșile de ristic arse, cu care își înnegreâ sprâncenile, și plasturile cele negre cu care își făcea murse sau benghiuri false.  După ce greaca își săvârși acea toaletă complicată și se mai întoarse de câteva ori pe dinnaintea oglinzii, zâmbind și gesticulând ca să se asigure dacă e deajuns grațioasă, dete ordin să introducă în camera sa pe mesagerul Postelnicului.  O țigancă frumușică se arătă în ușa sălii și făcu semn lui Păturică să intre înăuntru.  El intră și dete scrisoarea, apoi trăgându-se înapoi, către ușă, se strânse la piept și lo o pozițiune atât de umilită și plină de smerenie încât ar fi putut să amăgească pe orișicine.  Dar chera Duduca, care era personificarea fineței și a vicleșugului femeesc, pricepu fățărnicia, chiar sub acel văl de prostatică modestie.  Ea citi scrisoarea până la un loc fără să lase a se zări pe figură-i vreun semn de surpriză bună sau rea; dar când ajunse la partea aceea prin care Postelnicul îi recomanda pe acel nou Argus înveșmântat cu anteriu și giubea, ea își aruncă fără voie ochii asupra ciocoiului și, întocmai ca vulpea ce vede și simte cursa întinsă, zâmbi cu amărăciune și își contino lectura până la sfârșit.  După aceea sărută scrisoarea și băgând-o în sân, se puse a examina cu mai multă atențiune figura lui Dinu Păturică, care de și în acele momente de prefăcătorie exprimă un fel de nevinovăție amestecată cu stupiditate, dar tot lăsă a se străvedea îndestule viții, dintre care cele mai principale erau răutatea și lașitatea.  Am zis că greaca era vicleană ca o vulpe; ca să dovedim însă cât de adâncă și pătrunzătoare era finețea spiritului ei, cată să arătăm că cu toată arta ce puse Păturică în lucrare spre a face să dispară din trăsurile feței sale întunecoasele intențiuni și aspirări ce-i rodeau inima, nu numai că nu putu să o amăgească, dar o fâcu chiar să înțeleagă și mai bine cu cine are a face.  Trecură câteva momente în cari acești doi actori se priveau unul pe altul fără să pronunțe o vorbă măcar.  Această tăcere scrutătoare semăna foarte mult cu liniștea aparentă a doo fiare ce stau de se observă cu o prefăcută nepăsare mai înainte de a sări cu asalt una asupra alteia.  In fine, greaca hotărî să dea asaltul: ea începu dela una din cele mai mari slăbiciuni ale ciocoilor, adică dela mândrie.  — „Ei bine, logofete Dinule”, îi zise ea cu un zâmbet disprețuitor, „Cilibi113) Andronache îmi scrie că de astăzi înainte ai să fii unul dintre slugile casei mele”.  — „Mă bucur din toată inima, milostiva mea stăpână”.  — „,O fi precum zici, dar, uite, te văz îmbrăcat bine, cu giubea, cu anteriu, cu fermenea, cu papuci galbeni și cu fes de țarigrad; pare că ești scos din cutie și asta nu-mi prea place.  Să lepezi aceste haine boierești și să te îmbraci cu haine de fecior prost”.  — „Voiu face după plăcerea domniei-tale, milostivă cocoană! ”  — „Da, negreșit, căci o să te trimit cu coșnița în târg și nu voi ca pazarghideanul 114) meu să poarte ceacșir 115 ) și ișlic! "  — „Voiu face orice-mi vei porunci, milostivo! ”  — „Asta o crez, căci la dimpotrivă voiu întrebuința gârbaciul, pe care-l vei fi văzut poate atârnat deasupra ușii sacnasiului ll6)".  — „Mă voiu supune în tăcere la orice va găsi cu cale milostivirea ta”.  Greaca, văzând marea ipocrizie și falșa resignațiune cu care ciocoiul primea aceste lovituri groaznice, se spăimântă, dar nu disperă.  — „Așa precum îți zic”, răspunse ea, „o să te pui să tai ceapă la bucătărie, să speli vasele, să tai lemne, să aduci apă cu sacaua dela Filaret și alte mărunțișuri de felul acesta.  — „Prea bine, stăpâna mea; le voiu face toate acestea, ba încă și mai multe, numai ca să te văd mulțumită”.  — „Vei ședea toată ziua în pridvor cu capul gol, ca să împlinești poruncile mele, căci la din potrivă îți voi pune coarne, te voi unge cu miere, și te voiu lega de stâlpul porții, ca să te mănânce muștele și să râză lumea de tine. . .  Ai înțeles? ”  — „Am înțeles, milostiva mea, și sunt gata a suferi și mai mari pedepse decât acestea, fără a mă plânge, căci stăpânu-meu te iubește și eu trebue să sufăr orice mi s-ar întâmpla după urma domniei-sale”.  — „,Peste putință! ”  zise greaca în sine, desperată de sângele rece al ciocoiului; și avea dreptate, căci toate săgețile vicleșugului ei se frânseră117) în inima de piatră a ciocoiului.  Prima ideie ce-i veni în minte fu de a rupe legăturile de amor ce avea cu calemgiul, singurul mijloc de a se pune în siguranță despre spionagiul lui Păturică; pe dată însă ce se gândi la dulcile momente ce petrecuse și încă petrecea cu acel june frumos, sângele i se concentră în inimă și fața i se îngălbeni ca ceara.  Să ție pe ajnant, ciocoiul ar fi trădat-o negreșit și ar fi perdut pe Postelnicul Andronache, care o îngrijia ca pe o domniță.  Aceste doo idei deveniseră în acel moment Scylla și Carybda 118) pentru greaca noastră.  Dar arsenalul vicleniilor femeiești este foarte mare: ajunge numai să știe cineva să caute într-însul, și de sigur va găsi câte ceva pentru orice împrejurare.  Greaca căută și găsi în adevăr mijlocul de a scăpa din toate cu față curată.  La această fericire negândită fruntea ei se lumină, trăsurile obrazului său luară un aer dulce și zâmbitor.  Atunci, privind pe Dinu cu dulceață, îi zise:  — „Ia spune-mi, Dinule dragă, cum ți s-a părut purtarea mea către tine?  Nu este așa că sunt o nebună?  Auzi colo!  Să sperie cineva atât de mult pe un flăcăiaș așa de frumos și muchelef!  Să n-ai grijă de nimica; o să trăești în casa mea ca la pieptul maicei tale; tot ce ți-am zis n-au fost de cât glume.  Ai, de!  fii mai cu inimă! "  Dinu năbuși în mica sa inimă bucuria acestui mare triumf și apropiindu-se de greacă, cu o sfială prefăcută, făcu mătanie și îi sărută mâna; apoi își lo ziua bună și se duse.  CAPITOLUL VII.  Până nu faci foc, fum nu iese  Doo săptămâni în urma acelor descrise în capitolul precedent, într-o noapte răcoroasă de primăvară, Postelnicul Andronache ieșia dela amoreaza sa cu ciubucul aprins și cu sluga după dânsul, care ținea într-o mână o chisea de șal 119) plină cu tutun, iar în cealaltă o pereche de papuci galbeni.  Trăsurile feței Postelnicului, de și puțin cam descompuse, arătau acum o mulțumire pașnică și lipsită de grijile ce muncise pe bietul fanariot cu vreo câtva timp mai înnainte.  Intr-o ulicioară întunecoasă, ce duce în mahalaua Dudescului, sta de mai multe ore o butcă elegantă, cu doi armăsari.  Când boierul se apropie de acea uliță, sluga alergă către locul unde sta ascunsă trăsura și strigă: „Trage, Ioniță! ”  Fanariotul se sui în trăsură și ciocoiul în coadă, strigând cu voce tare: „Acasă! ”  Rog pe bunii noștri lectori să lase pe Postelnicul a dormi în pace pe sofaua sa, căci are mare necesitate de somn, ca nu cumva să-și piarză, deștept, iluziile fericirii sale; iar noi să ne întoarcem iarăși pe strada Caliței, ca să observăm ce se petrece în casa amantei sale.  era o noapte frumoasă, o noapte tocmai bună pentru amoruri romantice.  Frumos este, în adevăr, amorul de inimă, căci el ne procură momente de o fericire sublimă.  Câte simțiri încântătoare nu încearcă un amant, când pentru întâia dată surprinde surâsul dorit al femeiei ce el iubește!  Cât de înfocate sunt palpitațiile inimii sale, când el depune primul sărut pe buzele ei arzătoare; apoi câte încântări nu mai culege el, din treacăt, în dulcea viață a amorului, când într-o adunare sau la un bal, îi vine din timp în timp câte un semn de dulce suvenire făcut cu o grațioasă sfială, sau o privire plină de desmierdare, aruncată pe furiș și care îi zice în limba cea misterioasă a inimii, „te iubesc! . . . te  iubesc din tot sufletul! . . . ”  Dar amorul este o medalie cu doo fețe.  Să întoarcem acum medalia pe partea cea opusă.  Ce ziceți domniavoastră despre acele amoruri sgomotoase, cari încep prin serenade de lăutari și uneori de bande militare însoțite cu tobe și cu tipsii, întocmai ca la grădina lui Giafer, și cari se termină prin păruieli, în clasele de jos, și prin ceva mai rău în cele de sus?  Ce crimă au săvârșit pașnicii locuitori ai vecinității, ca să fie deșteptați din somn în strigările birjarilor și oftările cele monotone și ascuțite ale amorezilor vulgari, mai indiscreți decât pisicele; căci aceste dobitoace sentimentale miorlăesc și ele, o lună pe fiecare an, și apoi ne lasă în pace, în vreme ce pisoii cei cu doo picioare, nu numai că miorlăie neîncetat, dar neavând destulă încredere în seducțiile vocei lor, mai iau și pe alții de le ajută.  Dar răul prin rău se pierde: zice un vechiu proverb.  Asemenea oameni nesocotiți, cari pun întristarea și desperarea în inimile bieților consorți și părinți, își iau mai adesea plata nelegiuirii lor ptin trădarea ce le fac femeile corupte de dânșii; căci femeia care a avut curagiul să calce jurămintele făcute înaintea altarului și juna fată, care a desonorat perii cei albi ai părinților ei pentru vorbele dulci ale unui amant aprins de o patimă ilicită 120), ce preț vor pune oare pe niște angajamente trecătoare, dictate mai totdeauna de capriciu și prea rar de inimă?  O, juni!  dacă ați ști voi unde vă duc aceste amoruri nesocotite, poate c-ați fi mai scumpi în risipirea iluziunilor juneței voastre!  Voi nu știți cu ce monedă vă plătește femeia care a primit să-i sacrificați anii voștri cei mai frumoși, timpul, averea și chiar onoarea voastră.  Voi nu știți că acea ființă pe care voi o credeți îngerul vostru, scăparea și desmierdarea inimii voastre, aceea este în stare a vă trădâ pentru un diamant, pentru un șal și, de mai multe ori, pentru câte o vorbă 120.  Nelegiuită, în afară dc lege și de morală de spirit, care sfâșie și batjocorește sfințenia amorului vostru.  și ce culegeți voi oare din toate sacrificiile ce faceți pentru aceste statui de marmură?  In locul amorului; trădarea; în locul fericirei: desperarea care slăbește și dărâmă focul și energia facultăților voastre, și — ce e mai rău, — pierderea iluziunii care aduce cu sine scepticismul, monstru de sânge, părinte al turburării și al sinuciderei.  Fericire perfectă nu există pe acest pământ; aceasta s-a zis de mult timp, și de oameni foarte învățați; avem însă ceva care seamănă cu dânsa: avem iluziunea, credința și speranța.  Aceste daruri divine compun aci, pentru noi, ceeace numim fericire.  Un june care a iubit pe o femee cu credință și devotament și a fost răsplătit prin: indiferență, ipocrizie și trădare, acela pierde încrederea în femei; pentru dânsul nu mai există fericire conjugală; prin urmare, el nu se mai însoară, sau chiar de se supune la această datorie socială, inocentul amor al soției sale, grațioasele ei surâderi, fragedele ei îngrijiri, pentru dânsul trec de prefăcătorii.  Femeia simte toate acestea, cearcă a-l încredința despre sinceritatea amorului ei, dară nu reușește.  In fine, lucrul se termină astfel: dacă femeia este virtuoasă, suferă în tăcere, suspină și moare; iar dacă are caracter slab, cade în haosul pierzării, târând după sine, în rușine, și pe nevinovații săi copiii.  Dar să venim la subiect.  era una din acele nopți de vară, în care natura întreagă își deschide comorile uimitoarelor sale frumuseți, spre a ne da o idee perfectă de sublimitatea ei; bolta cerului era de un albastru încântător; stelele presărate pe spațiul ei nemărginit, de astădată erau pline de o lumină magică; luna a cărei palidă și dulce față umple de dor și de ardoare inimile simțitoare, sta aninată printre turlele Mitropoliei și nemaiputând din acel loc sfânt să-și urmeze înfocatul ei amor cu junele păstor Endymion 121) amantul ei din vremile păgâne, ea părea a privi cu o nesățioasă bucurie la atâți înamorați ce se desmerdau cu înfocare sub razele ei amoroase.  Suflările cele calde ale vântului de primăvară erau atât de line încât abia frunzele plopului se clătinau a lene.  Această maiestoasă și dulce tăcere era întreruptă câteodată de suspinul unei privighetori care cântă durerile sale, ascunsă într-o dumbravă de lilieci din grădina mănăstirii Antim.  Păturică, îndemnat mai mult de bănuitorul instinct al răului decât de simțimântul frumosului, sta țintit la fereastra camerei sale luând foarte puțin aminte la acea minunată panoramă.  Nu trecu mult timp și urechia lui fu isbită de sunetul unor instrumente de muzică.  Aceste sunete, fiind un acord de acelea ce fac lăutarii înainte de a începe cântarea, de și încetară numaidecât, însă atraseră atențiunea ciocoiului.  El se gândi câteva momente, apoi bătându-și fruntea cu palma, ca omul ce prinde o ideie de mult timp așteptată, zise: „A!  a!  acum înțeleg!  Acești lăutari trebuie să fie puși de ibovnicul stăpânei mele! . . .  Nicolăiță dela boierul armaș nu m-a înșelat.  Pe muncă, Dinicule, pe muncă, băete, ca să mai scurtăm calea ce duce la fericire! ” Zicând acestea, el își lo ipingeaua pe dânsul și coborându-se în grădină, se ascunse după trunchiul unui arbore.  Lăutarii începură din nou acordurile lor; de astădată, însă, ei cântară cum se cântă, adicăpuseră capul pe umărul stâng și prin ajutorul arcușelor și al penelor de gâscă, scoaseră din viori și cobze niște accente foarte patetice pentru timpii de atunci, dar care astăzi n-ar avea cea mai mică putere asupra simțurilor noastre, nici chiar pe aceea de a ne face să dormim.  După ce lăutarii sunară câteva arii melancolice, ei încetară, ca să dea loc unei voci de tenor ce întonă cu o doză mare de simțimânt și de pasiune, aria pe care se cântau versurile acestea:  Pe pod pela Spiridon,  Toate păsările dorm,  Numai păsărică mea  Toată noaptea ciripea,  De amor se jăluia.  Oh, amor, amoraș  Vedea-te-aș călugăraș,  Pân-la patruzeci de zile,  Să te văz la mănăstire  Cu ochii pe la icoane,  Cu gândul pela cocoane,  Cu mâinile pe psaltire,  Cu ochii pe la copile, etc.  Aria aceasta fu terminată prin oftări din cele mai adânci: dar ferestrele grecei, ce se deschideau la primul accent al serenadelor înfocatului calemgiu, rămaseră de astădată închise ca un mormânt.  Lucrul era de desperat, dar amorezii au mai multe coarde la arc; ei nu desperă așa lesne.  Calemgiul aruncă o privire duioasă asupra ferestrelor, apoi începu a cânta:  Piatră d-ai fi, te-ai desface  și la mine te-ai întoarce!  Of, of, of, cheramu122), of!  etc.  Această din urmă încercare reuși pe deplin, căci greaca, după o luptă teribilă între interes și amor, neputând să mai reziste furioaselor bătăi ale inimii sale, deschise ferestrele și făcu cu batista un semn; apoi se coborî în grădină, intră într-o boltă de viță în care abia pătrundeau razele lunii și așezându-se pe un divan moale, așteptă acolo pe amantul ei.  Nu trecu mult timp și apăru o umbră în fundul grădinii.  Această umbră lo o direcțiune către bolta de viță, și de ce se apropia mai mult, ea lua forme mai distincte.  Când fu la o distanță oarecare de ascunzătoarea lui Păturică, acesta deosebi într-însa un june ca de doozecișicinci de ani, cu anteriu de șamalagea morico 123), cu fermenea de croazea pembe 124) încins cu un șal pătlăginiu și legat la cap turcește cu un iaclit 125) în vărgulițe.  El înainta cu pași rari și nesiguri către locul în care se afla dorita inimei sale, fără a se gândi că această întâlnire era să fie cea mai după urmă rază a fericirii lui.  Păturică, care spionase tot ce se petrecea, aștepta acum momentul favorabil ca să se arunce asupra victimei sale.  El lăsă pe june să se apropie câtva de bolta de viță; iar când rămăse între dânsul și prada sa o distanță de câțiva pași, zise încet: „Doamne ajută! " ,  și sărind ca o panteră, apucă de piept pe bietul june și începu să strige: „Tâlharii, tâlharii! . . .  Săriți, creștini! . . .  Puneți mâna pe hoț, pe tâlhar! ”  Sărmanul june, văzându-se strâns cu vigoare de un braț puternic, mai întâi cercă să se libereze de dânsul, dar neputând, începu a se ruga să-l lase în pace că e om cinstit.  — „Nu, tâlharule, nu te las din ghiarele mele.  La spătărie, hoțule, să te învăț eu minte a mai veni să furi orzul din hambarul nostru! "  — „N-am furat nimica, logofete; privește-mă și vezi, am eu caifet l26) de hoț? "  — „He, he?  șiretule, nu mă înșeli tu pe mine; știu eu că te-ai înhăitat cu țiganii lui Velcea și jefuiți mahalaua.  Eu mănânc pâinea cucoanei Duduchi și nu sufer să o jefuiască niște masalagii127) ca tine!  O să te leg bine cot la cot și mâine o să te dau pe mâna zabetului128)”.  Această stratagemă atât de ingenioasă puse pe greacă într-o pozițiune foarte delicată; o făcu în fine să se convingă că Păturică era un demon împelițat; și avea dreptate biata femeie, căci starea lucrurilor era atât de dificilă, încât nu mai putea să facă nimic în favoarea amantului său.  Să tacă, nu putea, căci vicleanul ciocoi ar fi dus la spătărie pe junele calemgiu și printr-aceasta s-ar fi dovedit amorul ei cel tainic; să-l libereze, nu putea decât printr-o mărturisire care ar fi făcut pe ciocoi stăpân pe secretele sale.  Din aceste doo rele Duduca alese pe cel mai mic.  Ea ieși din boltă și arătându-se dinaintea lui Păturică, zise:  — „Ce s-a întâmplat?  Ce este acest sgomot? "  — „Să trăiești, milostivă stăpână”, — răspunse ciocoiul, — „am pus mâna pe acest tâlhar, care jefuiește mahalaua întreagă, care ne fură orzul și găinele”.  — „Bravo, Dinule, să trăiești; dar ia să văz și eu pe acest tâlhar”.  Junele înamorat se apropiè de dânsa; iar Păturică, simțind că ei voiesc a vorbi despre ale lor, se depărtă puțin, prefăcându-se că caută o funie ca să lege pe presupusul tâlhar.  Greaca observă și această viclenie, dar folosindu-se de dânsa, se apropie de amantul ei și-i zise:  — „De acum înainte totul s-a rupt între noi! . . . ”  — „De ce, sufletul meu? ”  răspunse calemgiul, cu glas tremurător.  — „Postelnicul a aflat amorul nostru și mi-a trimis pe cel mai afurisit ciocoi din lume, să mă păzească.  Tu ești în mâna lui și eu nu pot să te scap decât mărturisind dragostea noastră”.  — „Să-l cumpărăm cu bani”.  — „Ești nebun, Iordache!  (ăsta era numele calemgiului).  Crezi tu oare că acest sgripțar se va mulțumi cu aceea ce-i vom da noi?  Lui îi trebue comori; mândria lui merge până la protipendadă! . . . ”  — „Așa dar, va să zică? . . . ”  — „Nimic nu rămâne, decât să ne despărțim pentru totdeauna”.  — „și crezi că voiu putea trăi fără tine? ”  — „Te vei supune la această nevoie pentru asigurarea fericirei mele.  Rămâi sănătos și mângâie-te cu alta de pierderea mea”.  Zicând aceste cuvinte, ea chemă pe Dinu și-i zise:  — „Dă drumul acestui flăcău, că-i păcat să-l băgăm în spătărie; iar dacă-l vei mai prinde prin grădină, atunci să faci cu dânsul ce vei voi”.  — „Prea bine, milostivo”.  Apoi întorcându-se către calemgiu zise: „Aide, băiete, cată-ți de drum și să nu mai te prind prin grădină că, pe legea mea, te jupoi de viu”.  Sărmanul june privi pe greacă cu ochii plini de lacrimi și luând drumul către fundul grădinii, se făcu nevăzut; iar greaca și Păturică intrară în camerele lor, fără să schimbe nici o vorbă.  CAPITOLUL VIII.  Mijlocul de a face foc fără să iasă fum  A doua zi greaca se sculă foarte de dimineață și își făcu toaleta cu îngrijire mult mai mare decât în celelalte zile; după aceea ea cheamă pe țigancă și-i porunci să aducă, doo cafele, doo dulcețe, un ciubuc și o narghelea.  Chemă apoi pe Păturică și, după ce rămase cu dânsul, îi făcu semn să șează lângă dânsa pe sofa.  Păturică, deși doria de mult timp să ajungă aci, deși în calitatea sa de om cu multă minte înțelegea pricina care o silia să devie atât de blândă cu dânsul, nu primi totuși să șează.  — „Ci șezi, Dinicule dragă, îi repetă greaca, cu grație”.  — „Vai de mine, cuconiță; cum aș putea să șez lângă milostiva mea stăpână?  — „Tu mi-ai dat să înțeleg că dorești foarte mult de casa mea".  — „Mi-am împlinit datoria și nimic mai mult.  — „Așa este, dar o slujbă ca aceasta cată să fie răsplătită și eu voiu să te răsplătesc; vino dară să lom dulceața și cafeaua împreună".  — „Nu cutez, milostivo”.  Greaca, văzând rezistența ciocoiului, se ridică după sofa și după ce dete o aruncătură de ochi la fereastră, îl lo de mână, îl puse lângă dânsa și, ca să-i insufle mai mult curaj, îi dete cu propria ei mână dulceața și cafeaua.