LOGOFETULU BAPTISTE VELELI  EPISOD ISTORIC DIN SECOLUL XVII.  PROLOG  I.  Pre la începutul seculului al XVII, (1631), tronul țării trecuse sub Alecsandru Radu, filuiu lui Radu, domnul României.  Acesta abia domni cinci luni, și nevrednicia ce i se imputâ, seau poate, (și-i mai de crezuț ) influința, care începuse a întinde mreajă pe lângă curtea suzerană, aduse destronarea lui și reîntoarcerea lui Alecsandru Iliaș , acel fidel portret , în miniatură, al Domnilor fanarioți, cari curând aveau să împingă pre biata Moldovă la căderea ei morală și materială, din care nici astăzi nu se poate rădica cu deplinătate.  La auzirea fatalei novitale că Poarta denumise Domn pre Alecsandru, ca un fior de moarte trecu prin toate inimele.  „O!  vechiă biată moșiă!  (patrie), strigau boierii adunați în sfat , vine vermele să-ți roadă inima! ”  — Dear ei nu se mulțămiau, văzând fortuna ce-i amenința, de a se mântui fiă-care pre sine, ca apoi, puind căcluia pe o urechiă și, din loc de siguranță, privind nenorocirile ce cotropesc pre cei-l-alți, să-și bată peptul cu pumnii,văicărându-se asupra soartei acelora ș-a patriei. . .  Nu!  ei,înainte de a gândi la sine, gândiau la obștia Românilor ,înainte de a gândi să-și mântue moșioara, gândia la chipurile cum vor putea mântui Patria! . . .  Deci toți boierii se sfătuiră, ce vor face?  O ambasadă alcătuită din cei mai însemnați din ei fu trimisă la Constantinopole ca să refuze din partea întregei țări pre Alecsandru Iliași.  Când am zis că fu trimisă o ambasadă, ași fi trebuit să zic : o turmă menită martirismului!  Cine nu sciă câte rușinoase umilinți și necazuri nu suferiră ei de la o curte, cum era acea Turcească pe atuncea?  Ei bine!  cu o adevărată iubire de patriă, ei se așteptau la toate, încă pornind din țeară, însă ei vroiau cu ori-ce preț ce i ar privi numai pre ei, să mântue pre frații lor rămași în țeară, de Alecsandru și de posderia de Greci, cu cari el era gata să `năbușească de la Constantinopoli.  Resultatul acestei frumoase și nobile ambasade fu de tot neînsemnător .  Bravii boieri se reînturnară în patriă, aducândi cu sine, pe lângă încredințarea curței că Iliaș astă dată se va purta bine, și o îndoită ură și sete de resbunare, nu atât însă asupra Porței, cât asupra lui Iliaș cu ai seai, carii, prin imfame machinații, provocaseră rea-tratarealor în Constantinopole.  Strigătul unanim ală boierilor din țeară, la istorisirea tristă ce le făcură ambasadorii de cele ce li se întâmplaseră, fu: Să murim seau să scăpăm de impilători!  — Dear între aceste, Iliaș , însoțit de ai seai și de gvardie, intrase în țeară.  Timpul , prin urmare, era prea scurt , ca boierii, înainte de intrarea lui în capitală, să poată pregăti o oaste, cu care să-l respingă.  Ei dear se linisciră, fiă-care pe la postul său, seau cel puțină se părură linisciți.  Să lăsăm acum pre Alecsandru cu toți Grecii seai instalându-se în trebile guvernului; să nu vorbim nici de ticăloșiile ce fâptuiră cu toții chiar de la pășirea lor în țeară; să nu pomenim , pentru de o cam dată, nici de faimosul dintre ticăloși Ministrul Baptiste Veleli, marele credincios al lui Iliaș ; ci să ne transportăm aiure.  Deacă cetitorul me va merge cu mine pre drumul ce duce astăzi la Bacău, dear care nu e drumul -mare ci acel ce se chiamă prin frânturi, un drum pre care îndestul de bine l-a botezat țăranul Moldovean , ca să nu am trebuință de a mai spune ce fel de drum ; deacă, zic , cetitorul me m-ar întovărăși și ar face cu mine vr-o șease oare de călătoriă tot în fuga calului,el ar întâlni într-un punct unde drumul se crucesce de un alt drum , ast -fel că formează o cruce, la umbra unui mare și stufos stejar , trei călători, de călători luându-i după murgii cei voinici ce pasc pe lângă ei.  Imbrăcați câte trei în vestminte țărănesci, ei au, cu toate aceste, în fisionomia lor , în manierele lor , un ce carele te face a crede, că costumul ce-port nu e acel al poziției lor sociale.  Noi vom lua convorbirea lor de acolo de unde am găsit-o, dând de dânșii.  — De nu era Constantin Aseni, noi eram perduți!  zisese cel mai bătrân din ei.  — Așia, jupâne Buhușe, respunde cel mai june; de nu era el , ca să ne vestească ticăloasele lui planuri, de bună seamă curând n-am fi văzut nici lumina soarelui, nici jupânesele.  — Nu e mulțămit , contino al treilea din ei care, în privirea vârstei, ținea mizlocul ; nu-i mulțămit câte pagube ne-aú făcut de câte-va septămâni, de când e în scaun , acum ar fi vrut , ticălosul , să ne mănânce și zilele.  — Să i le mâncăm noi lui, Hatmane Săvine!  strigă mai junele.  — Așia!  să i le mâncăm noi lui!  repetă cu el cel mai bătrân , pre carele-l numiseră Buhuși.  — Să scăpăm biata moșiă de lăcuste, Vornice Lupu!  adăogă către cel mai june Hatmanul Săvin .  — Ascultați, zice Lupul , după câte-va minute degândire; nu trebue să vorbim ca copiii, ci trebue să ne înțelegem bine cu toții, să ne pregătim , să resvrătim cu încetul și în secret țeara. . .  și într-o zi mergem cu toții. . .  — și să moară, Iliaș ! Intrerumpe iutele Hatman Savin.  —Așia, boieri!  așia,boieri!  urmează bătrânul Buhuș : jupânul Lupu înțelepțesce grăesce; trebue să fim bine pregătiți, ca nu cum-va,apoi,venind Turcul cu mâniă,să facă rău țării, și astfel , în loc s-o mântuim , mai rău s-o ticăloșim !  — Ascultați, boieri!  D-ta, jupâne Buhușe și d-ta, jupâne Săvine, jurați d-voastră că nu--ți trage unul haisa și altul ceala?  — Jurăm , pe vluiu D-ze Sântul .  — Deacă-i așia, boieri, să nu mai perdem timpul ; haideți să ne vedem un cescuț de jupânese, să ni le strângem la loc bun , cu multul , puțin ce ne-a-dat D ze . . .  —- Da de ce așia, jupâne Lupu?  curmă Hatmanul Săvin .  — Pentru ca să nu ni le găsească ticălosul acela deasupritoriu.  — și după aceea, ce facem ?  Intreabă Buhuș .  — De odată ne ducem pe la toți boierii și boierănașii de pe la țeară, de-i sfătuim să se resvrăteze, năimim flăcăi sinețași, rădicăm Vrancea, Lipcanii, Seimenii, și apoi Dumneze ne-a povățui și ne-a ajuta. . .  Haideți, boieri!  — Haideți!  și tus-trei pun frâul în capul sirepilor lor , și mi se arunc pe ei.  — Stați!  strigă Buhuș , în momentul ce caii nerăbdători erau să pomeascâ.  — Ce este?  — Să mai jurăm încă odată: Să murim , ori moșia s-o mântuim din ghiarele fiarei.  — Jurăm ! jurăm , pe numele vluiuișisântului D-ze , strigă Lupu și Săvin , rădicând ochii spre cer și făcându-și cruce.  — Nu-i destul , adaogă Buhuș , nu-i destul ; d-ta jupâne Lupule să ne fii Căpetenia noastră, că esci om tânăr și înțelept !  — Așia, strigă și Sevin; d-ta, jupâne vornice, să ne fii Căpetenia. —  Apoi fiă-care apucă câte unul din cele 4 drumuri lângă care se odihniseră și, asemenea visului, dispăr pe zmeii lor din Bugeag .  Er Lupu, oprindu-se la câți-va stânjini, din drumul ce apucase: Să le fiu Căpitan !  zise el , căutând să-i mai deosebească prin pădurea, în care intraseră, amândoi; să le fiu căpitan ! Cât mai mult ași fi dorit să le fiu alt ceva!  Dear Domn de ce nu? . . .  și purcede și el ca o săgeată în o direcțiă opusă cu a acelor doi boieri.  II.  Lăsând acum, pentru câte-va minute, pre vornicul Vasile Lupu să călătorească singur , vom sta sub stejar ca să facem mai de aproape cunoscință, nu cu Buhuș ori Săvin, ci cu Lupu, carele e unul din principalele personagiuri ale nuvelei ce ne am propus să istorisim .  — Cu vr-o 30 ani mai în urmă, într-un sat mic , de lângă târgul Peatra, un sat carele și până astă-zi ș--au păstrat numele săú vechiu de Oșlobeni, într-o Joie de veară, era o mișcare estraordinară.  Fete mândre ca primăveara, cu flori în cosițe, cu cămeșe cu altițe, flăcăi, păunași trași prin inel , neveste cu flori albe ori cu ștergare, toate și toți din sat alergau la curte în vestminte de sărbătoare, cu bucuria în inimă și cu veselia pe feață. . . .  căci acolo pre earbă i aștepta danțul și șăgile.  Străinii, cari ar fi venit în zioa aceea în sat , n-ar fi aflat nici pre baba cea mai încovoeată șezând pre cuptorul ei, ca după obiceiu, și ar fi fost silit să creadă că a fugit tot sătul de vr-o groază, ori că-i vr-o mare întâmplare la curtea boierească.  In faptă acole, fesu-roșii de pe cerdacu- de d-asupra pivniței trăgeau din vioare hori, ce scotea din minte până și pre babe, încât se prindea și ele între fetele ce băteau eu călcâii pajiscea de lângă prispa curței. . .  Acolea ciobănașul suna din cimpoiu; dincolo mai mulți moșnegi spun istorii d-ale lui ștefănică Vodă cel sânt . . .  Toate fețele sunt pline de bucuriă.  căci stăpânul , Paharnicul Lupu, este și el plin de bucuriă: jupâneasa lui i-a dat un fecior , frumos ca un luceafăr , un fecior , cel ântâiu născut !  Deacă cineva ar fi intrat din tindă în vr-o cameră ar fi dat numai de mese întinse, de boieri cu barbe lungi și albe, cu cioboate galbene, cu mestii, cu ișlice și fesuri roșii, cu șaluri de taclit , cu blăni de samur . . , și toți închinând pahare în sănătăți nesfârșite. .  In vremea aceasta, într-o cămară mai mică din fundul tinzei, era lehusa ce-și alăpta copilul ei, precând o babă neagră și slută, o țigancă, ținând în sgrăbulita ei mână mâna cea gingașă și plăpândă a pruncului, i proorocia o soartă foarte norocoasă.  —Aoleo!  zicea ea, jupâneșică, stăpânica mea, o să ajungă la mare boeriă! . . .  o să ajungă la domniă.  Ei bine, acest prunc căruia o babă, într-o zi, i menia (doară jupâneasa i-a da ceva mai mult ), o posiție așia de strălucită, era Vornicul Vasile Lupu, călărețul nostru.  La venirea lui Alecsandru Iliaș pe tronul țării, noi îl găsim în toată floarea bărbăției.  De câte ori citesc vr-o baladă de acele cu adevărat frumoase improvizații de-ale poetului Român , și de câte ori în ele întâlnesc vre un flăcăuandru, de care se tem smeii, un Românaș cu fruntea naltă, cu fața deschisă, cu sprânceana îmbinată, cu ochluiu ca mura cea coaptă, de atâtea ori îmi pare că poetul , autorul baladelor ,vrea să-mi vorbească de Vasile Lupu, astfel de mândru Român îmi era el în privirea fizică; dar Vasile nu era mai puțin perfect și în privirea morală.  El , către regularitatea trăsăturilor feței seale, adăoga și acel aer de bunătate, care vădesce că vine din o inimă aleasă, lucru ce ipocriții nici o dată nu vor sci face.  Mândra lui sprânceană, nalta lui frunte, erau de doo ori mai mândre, când esprimau fermitatea, vroința cea ne urnită a unui suflet tare. . .  Așia, Lupu, înzestrat de un spirit organizator mare, foarte ager , și de o cumpănire, de o înțelepciune gre de aflat în mulți din boierii seculuiui său, se părea destinat numai-decât de providență la lucruri mari.  Cine l-ar putea oare descrie mai bine decât Miron Costin, când zice de el , că e: ca un le și la fire și la trup .  Lupu, de june încă stâpânul unei averi foarte mari, crescută încă prin însoțirea sa cu o jupâneasă din familia Bocioc , era unul din cei mai îndemnați boieri ai țării; influința lui și ca bogat și ca boier de omeniă, mult înțelept la sfaturi, era nemărginită, și asta-i ajuta foarte mult în toate planurile seale.  Atât cât am spus , să ne ajungă despre trecutul lui; să-l urmăm acum în drumul ce au apucat .  După câte-va mici popasuri, la umbra vre unui arbore, sub care mânca ceva din merindele ce avea în desagii de la oblâncul șălii, Lupu, îndeseară, când soarele dăduse după munte, intră într-un târgușor mic , alcătuit din câte-va sute de case de lemn și câte-va dughiene cu tărăbi coperite de fel de fel de mărunțișuri, și înfundându-și căcluia lui țurcănească tocmai pe ochi, pișcă calul cu vărguța și, după ce cotigi câte-va uliți și hudiți din acest tărgușor al Romanului, intră într-o ogradă, unde se afla o casă curățică, cu cerdac de scânduri pe pivnița de desubtul casei, după moda de atunci; ș-apoi el descălecă, își legă calul de un stîlp al cerdacului și intră.  Să intrăm și noi cu el .  Intr-o cameră văruită și cu vărgi de humă, pe unul din lungile divanuri, ce o umple de la ună capăt la altul , sta o jupâneasă, astfel judecând-o după toaleta sa, compusă din un fes alb cu canaf negru de mătasă pe cap , împrejurat de o singură coadă de păr , ce făcea un mândru contrast cu albeața fesului, o fermene toată cusută cu fir și o fotă foarte bogată în cusături.  Toaleta ei era foarte scumpă și frumusețea ei foarte rară!  Aceasta era jupâneasă Vornicului Lupu.  In momentul intrărei bărbatului.  ea legăna într-o albiă pre o copiliță cântându-i cântecul cel nemuritor : Nani!  nani!  — A!  dragul me ! drăguțul me !  strigă ea după ce privi cât-va pre bărbatul său, ce-i zîmbia de lângă ușă.  Bine ai venit !  și sărind din locul unde stătea, se aruncă de gâtul lui Lupu.  — Da ce însemnează straiele aceste în care te văd ?  întreabă ea, după ce-și mai alină bucuria că-și revăzuse soțul , după trecere de vr-o trei luni, de când el nu venise pe a casă, trimis fiind de țeară la Constantinopole.  — Draga mea, însemnează că, fără de ele.poate acum nu m-ai mai vedea, căci, ticâlosul de Iliaș a pus spioni să mă afle și să mă ucidă.  — Să te ucidă?  ah!  și nu se teme de D-ze ?  să te ucidă pre tine, tata Rucsăndiței! —și jupâneasă trăgea cu dragoste spre albiă pre soțul el, carele, în bucuria de a o îmbrățișa, uitase de copiliță ce-i dăruise D-ze , în neființa lui.  Lupul astă-dată însă o privesce dormind cu somnul cel ângeresc al vârstei seale In fiă-care trăsătură a feței copilei el recunoasce, când pre jupâneasa sa, când pre bunică-sa.  Cu un cuvânt , bucuria lui Lupu era bucuria ori cărui părinte bun din ori-ce parte de lume, de la ori-ce națiune, cât de civilizată seau cât de barbară. . .  și cu atâta mai mult se bucura Vasilie că de câți-va ani, tocmai de la nascerea lui Ionică, ce-i trăia, el ne-încetat doria să aibă o copiliță  Doo zile se strecurară apoi, zile pe care Lupu, nearătându-se la nime din târg , de--mpreună numai cu soția sa, le întrebuințară la strângerea la un loc a tot ce aveau mai scump în odoare; apoi, săpând el însuși sub veatra hornului o groapă, le ascunse pre toate, puind țărîna la loc .  A treia-zi, des-dimineață, vizitluiu aștepta cu redvanul la scară.  Până a nu se zări soarele, Vornicul îmbrățișâ âncă o-dată, la scara rădvanului pe jupâneasă lui, care plângea; apoi strînse la sîn pre Ionică, fluiu său cel ântăiu, un băeat ca de vr-o zece ani, ce clironomise frumuseță tatălui său, dear o frumuseță mai mult ideală, de pot zice, căci natura, cu totul alt-fel de cum era tatăl , îl făcuse infirm și slab .  Vornicul i îmbrățișâ, apoi dete la sinul jupâneasă și pe plăpânda Rucsăndiță.  Jupâneasă cu Ionică se suiră în redvan și, peste o clipă, acesta dispărea de la ochii lui Lupu Sermanul ! l -urmări, cu ochii în lacrimi, până când l perdu din vedere, cum urmărim , doară le vom mai prinde, în tinerețile noastre, acele iluzii drăgălașe, care le vedem dispărând în negrul nor al realității.  Câte-va minute după aceea și Vasile, luându-și ziua bună de la toți casnicii seai, după ce așeză icoana maicei Domnului d-asupra locului unde-și ascunsese averile, încălecă tot în costumul său cel țărănesc , și purcese ștergând o lacrimă, ce roura în marele și deșteptul său ochiu.  — Cine scie de-mi voiu mai vedea vre-odată biata căscioară, neveasta și copilașii!  zicea el , eșind din ogradă.  Apoi rădicând ochii spre ceriu și zicând cu durere: „Fiă voia ta, D-zeul me !” își îndemnă roibul , carele sbura mai mult neatingând pământul .  CAPUL I.  Alecsandru Iliaș și Baptiste Veleli.  Mai doi ani se scurseseră de la zioa aceea când trei boieri, sub un stejar isolat , juraseră mântuirea țărei ori peirea lor .  Intr-una din bogatele cămări a le curților Domnesci din Iași, cămări așternute toate cu covoare turcesci și cu divanuri de șaluri, cămări în care aurul era prodigat pe lavițe ca și pre toate albiturile Domnesci, împrejurul unei mese lucsoase, ce se încovăia sub mulțimea felurilor de bucate, aduse în talere scumpe de metaluri, i a băuturilor de tot felul , stătea, înconjurați de sute de idiclii și Ecpaele, Alecsandru Vodă cu toți Grecii, carii mere i închina pahare.  — Să trăesci, Măria ta!  strigau unii, că ne ai dat pănea de toate zilele.  — Să-ți dea D ze avuțiile lui Iov!  ziceau alții, că ne-ai dat slujbe, de ne agonosim cu ce să trăim la zile grele. . .  — Să-ți dea D-ze mărirea lui Solomon, urau iștia, că ne-ai făcut oameni.  — eară Alecsandru Iliaș le mulțămia, la fiă-care, zicând :  — Să trăiți și voi, că și mai multe avuții, și mai mare cinste vă voit da!  Să mâncăm , să bem , să petrecem , cu veseliă. . .  căci mi-i vremea și mie și voo, dragilor mei.  cât oi fi e preste țăra asta și voi cu mine. . .  Strîngeți voinic la bani ori și cum, ori și de la cine-ți putea, și halal să vă fiă, morea!  Berechet!  țăra nu-i a mea! . . .  După câte-va oare de la ospățul acesta, la care se înființa.  vai!  așia de grozave zile pentru biata Moldovă, în cămara asta era numai Vodă Iliaș și cu un personagiu, pre care încă șirul istorie noastre ne-au fost împedecat de a-l face cunoscut mai de mult .  Un cap țuguiat , ras și ascuns sub fesul cel roș , o fisiognomiă în care cel mai simplu om poate ceti mârșăvia de caracter , cu scumpenia, și șiretlicul mai presus de toate; aceste patimi și alte mai rele încă, formând un suflet sprijinit de doo picioare, ce-și ascund cioturile în șacșiri roșii și cioboate galbene cu mestii, vor sluji de trăsături, după care cetitorul me va cunoasce de-acum pre insul rămas cu Iliaș , pre Logofătul Bapt-ste Veleli.  eată ce vorbia aceste doo persoane:  — Măria ta, să mai vorbim de nevoile țărei. . .  — Să vorbim , Veleli dragă, să vorbim : spune, ce?  n-ai bani de ajuns ?  ți s-a stricat curțile, podurilede pe moșii? . . .  — Nu, nimic de aceste Măria ta, bogdaproste lui D-ze , nici o slugă de-a le Măriei teale nu duce lipsă de nimică de aceste. . .  — Apoi? . . .  — Apoi, să mai vorbim . .  — De nevoile țărei?  vorbesce!  — știi, Măria ta, Vornicul Vasile Lupu. .  — Lupu?  care are jupâneasă frumoasă?  Palicarule!  ai vrea să mă mai înșeli, și. . .  — Nu, nu zic aceasta astă-dată, Măria ta, întrerupse răpede Ministrul , devenind roșiu ca fesul său la auzirea de jupâneasă frumoasă.  — O aflat ! murmură el între dinți. . .  — Apoi deară ce-i?  — Măria ta, Vornicul Vasile Lupu, cu Hatmanul Săvin și cu alții, au să ne răpune vieața  — Vieața, zici tu, Veleli? . . . Vornicul Lupu să-mi răpună vieața? . . .  Să vede c-ai uitat că el nici nu se mai scie ce s-a făcut din țeară, sunt acum doi ani, știi, de când otărîsem să-i pun capul în par , lui și la toți cei-l-alți.  — Bine, Măria ta, dear el trăiesce. .  — Trăiesce!  Ei!  și deacă trăiesce? . .  Veleli se teme de Vasile Lupu, Veleli, la al căruia glas și nume ar trebui să tremure toată țeara? . . .  — Măria ta, nu-s în toate zilele pascele; au tremurat ea de când sunt e robul Măriei teale, căci de câte ori nu tremura, e scieam numai decât s-o dau pe pârtea ei.  — și de ce numai faci și acum tot cum faceai atunci?  — Am făcut , Măria ta, însă degeaba!  Odinioară, numai cât bâzîia vr-un sat , și pe loc l linisceam , că mi-i trânteam , (după voia Măriei teale), bir preste bir , beilicuri preste beilicuri, până-mi striga aman !  — Ei, ș-acum cine te împedecă? . . .  — Nime!  deară Seimenii pre care-i trimit , ca altă dată, să strîngă biruri nu se mai întorn ; acei pre care-i trimit ca să-și primble sinețele prin sate, tot ca altă dată doar, se vor îngrozi cânii de țărani,—eară-și nu mai dau înapoi. . .  — Ce?  nu s-au întors ? . . .  Pre toți să mi-i tragi în țeapă!  Să-i văd e , nu mai departe decât mâni, înșirați pe zidurile curței!  — Prea bine, Măria ta, de i-or prinde, se. . . .  Dear Vasile Lupu?  — Ei, bine?  — Măria ta, el e pe aice, pe unde-va, ascuns . . .  Să nu mă mai ai de rob Măriei teale de n-o fi așia!  — Grăsesce-l deară!  — Nu-i atâta de ușor de a-l găsi pre cât se pare Măriei teale, că-i om ager și cu cap ; nu s-o prinde ca șoarecele în capcană. . .  Măria ta, nu-i de șuguit !  au să-ți răpună vieața. . .  ori au să te mazîlească.  — Elei, Veleli!  și zău, pre legea mea!  păcat mare de m-ar mazîli!  — Păcat de tot ! Măria ta esci ca un luceafăr când te îmbraci în straele Domnesci. . . .  ș-apoi și noi ăștie-l-alți, Măria ta, de te-or mazîli, perdem pânea din mână.  — Ce-i de făcut oare, Veleli? . . .  Auzi!  să ne mazîlească!  — Măria ta, pre Vasile Lupu. . .  — Să-i tai nasul , să-i tai urechile. . . .  să-l tragi în țeapă! . . .  — Ca să-i tai nasul , să-i tai urechile, să-l înțep , trebue să-l fi prins mai ântâiu.  — Prinde-l , deară.  — Deacă e ași avea poronca Măriei teale. . .  — eacă-ți poroncesc . . . .  Da mai la urmă, Veleli, ce tot aștepți să-ți poroncesc ?  Tu știi prea bine că toți, ca și tine, suntem aice, unii ca să agonisimu bani, alții mărire. . .  Fă, dragul me , tot ce știi că-i de folos în interesele noastre ș-ale prietenilor de nația noastră. . .  ș-apoi, să bem , să mâncăm și să petrecem , Veleli. .  — Deacă-i așia, Măria ta, nu rămâne decât să-mi iscălesci ârtia asta, prin care încuviințezi prinderea lui Vasile Lupu. . .  — ș-a lui Săvin , ș-a lui Buliuș , ș-a cui vei pofti!  Adă, Veleli!  și Iliaș , apropiindu-se de o measă din mizlocul casei, unde erau nisce călimări de alamă, de brâ , sub-în-semnă, fără să citească măcar un rend , această hârtiă ce-i dete Veleli cu sfieală.  — ține, Veleli; fă cu ea ce știi.  Veleli, primind-o, ori cât se stăpâni, nu putu înnăduși un zîmbet , ce se lăți pre subțiratecile lui buze și pre viclenii săi ochi— „E a mea! ”  murmurâ el între dinți, cu bucuriă.  Profitând acum de momentul cât ministrul Veleli se pregătesce de a eși, și vorbesce cu stăpânul său de lucruri puțin importante pentru șirul istoriei noastre, să zicem câte ceva care să facă mai cunoscut cetitorului caracterul lui Iliaș .  Cu inima plămădită de natură în patima cea grozavă a mândriei și în setea de mărire, Iliaș , ori câtă parte lua și el din jafurile, din birurile ce rădica Veleli de pe țeară, sub feluri de denumiri, nu era însă mai nici o dată el carele arunca, de la sine, toate acele biruri și angării, ce scurgea țeara.  Lui i trebuia mărire; înconjurat de oameni de nația sa, cari scia a profita de setea lui, ei i-o potolia prin titlurile pompoase ce, fără de rușine, i dădea, eară ei să mulțămiau cu ceea ce li se părea mai positiv : cu banii ce scurgeau din țeară, după porunci Domnesci, pre care, le era prea ușor de a le trage de la Iliași.  — Așia, acestuia i era de ajuns ca, neocupându-se de nici un interes al țărei, să petreacă zi și noapte la banchetuiri, la petreceri, și să se veadă înconjurat de nămolul acel de slugărit pre care Domnii Moldovei începuseră a-și înființa, după moda curței suzerane.  De îndată ce Miniștrii săi îi procurau cele ce-i plăcea, puțin i păsa lui cu ce mizloc făcea ei aceasta.  și eată că de nepăsarea aceasta a lui, boierii pământeni știuseră profita, în curgere de doi ani trecuți, pentru de a răsvrăti țeara asupra lui.  In deșert Veleli, vicleanul Ministru, i arătase de mai multe ori ce fortună clocotia asupra tuturora, nu atât ca să scape vieața lui Vodă, ci ca să nu peardă, eșind Iliaș din Domniă, mizlocul de a se înavuți.  — Domnul rîdea de toate presupunerile, ce-i arăta fiara acea egoistă: —„Aruncă biruri noo, Veleli, i zicea el ; pune beilicuri grele! . . .  Deacă n-au ce face și gândesc la resvrătiri, dă-le de lucru! . . .  Ce naiba!  tu, care și pre mine m-ai învățat în arta de adomni asupra Moldovenilor , cu asemanea mod , tu acum te temi de ei? . . .  Tu, Veleli!  Ha, ha, ha! . . .  eacă ce fel de persoane guvernau biata Moldovă!  CAPUL II.  O jupâneasă.  Să venim la șirul istoriei noastre.  Câte-va minute după ce Iliași iscălise hârtia lui Veleli, acesta eși.  Atunci Iliași închise după el ușa cu cheia și, deschizândă o altă ușă, ascunsă într-un colț de părete, dete întrare unei femei.  Vârsta ei, (deabia să fiă-avut 18 ani), adăogită de albeață ca laptele a feței seale; ochii săi mai frumoși decât cerul din Maiu; tot căpușorul ei încununat de părul cel răsucit pe după albul fes ; talia sa cea mlădioasă, ce se desina prin fermeneaoa de fir rotunzită pelângă mijlocu-i tras prin inel și încins de paftale cupetre scumpe, toate, toate făceau, din nevăstuica asta o frumuseță atât de rară, că deacă ai fi întâlnit-o în geana zilei, prin vr-un munte seau codru, numai decât al fi luat-o de vr-o zînă.  — Ei bine, jupâneasă Suzană, i zise Iliaș , luând-o demână și făcând-o să șeadă pe divan; acum s-au dus Veleli, poți să mântui. . .  — Măria ta, nu mai am nimic de spus , respunse jupâneasa cu un glas așia de dulce cum nici-odată n-a fost cântare ângerească.  — Dear spune-mi, așia să trăesci, dragă jupâneasă!  cine ți-i bărbat ?  — Măria ta, mă rog de ertare, dear asta nu-i nevoiă să spun .  — și de ce nu? . .  Ce?  oare tu nu mă iubesci, Suzăniță?  — E să te iubesc ? . .  e , pre Măria ta? . .  —D-apoi firesce!  de vreme că ț-a fost milă de mine și n-ai vrut să cad sub pumnalele conspiratorilor , pe cari ai venit să mi-i descoperi, să vede că. . .  — Nu, Măria ta, nu!  te-nșeli! . . .  n-am avut nici-odată alt gând , venind aicea, decât acela ca să-ți mântui vieața. . .  Asta ași fi făcut-o și pentru cel mai mare dușman al me .  — Dear deacă acum tu-mi esci dragă, mie, Suzănicâ? . .  — E , Măriei teale. . .  să fiu dragă! . .  — Eacă!  și ce te minunează asta? . .  Deacă nu mă crezi. . . dă -mi  o guriță!  — și lăsându-și un braț pe după gâtlejul ei cel delebădă, ascuns sub mulțimea șirurilor de salbe, mai își apropiese buzele de a le ei, dear ea, de odată, smuncindu-se din brațu-i fugi la ușă și,cercând s-o deschidă, răcni:  — Măria ta, dă-mi drumul să mă duc !. .  — Să te duci, Suzănică?  zise el , reapropriindu-se de ea; da e te iubesc ? . .  — Măria ta, lasă-mă! . .  ai uitat că am bărbat .  — Ai bărbat !. . . ș- apoi? . .  Te-oiu despărți e de dânsulă. . .  Remâi cu mine! . . .  — Dă-mi drumul , aibi milă! . .  — Nu vreai să remâi?  — Nu!  Dă-mi drumul !  — Ha!  ha!  ha!  șcii că eșci poznașă? .  Să-ți dau drumul . . .  Par-că am căpiat . . .  Auzi d-ta? . .  Să-mi vie singurică în labă, ș-apoi să-i dau drumu!  Suzana schimba fețe și începuse a tremura ca vearga.  „Ce am făcut e ?  ce am făcut ? ”  Ea își frângea mânile, pe când Iliași, în prada unei mârșave pofte, o sorbia cu ochii.  — Ascultă, Suzănică, i zice el , lăsând să isbucnească vulcanul ce-i clocotea în sîn ; fii a mea!  — Eu, a Măriei teale?  Nu, cât oiu trăi!  — Fii a mea, Suzănică, și-mi cere ce-i vrea: curți, moșii, salbe; să nu mai șcii ce face de multe avuții! . .  — Nu-mi trebue nimica!  bărbatul me are de toate. . . dă -mi drumul !. . . Măria ta! . . .  lasă-mă să es !. !  — Să eși? . .  ha!  ha!  ha! . .  Ei!  apoi, zău, ești de tot poznașă! . .  Să eși? . ?  Da de ce ai venit ?  ca să eși?  — Măria ta!  îndurare! . .  și ea se răpezi spre Iliași ca și când ar fi vrut să i se arunce la ghenunchi, dear ținând ceva cu o mână pe sub fermenea.  Doi pași și ea era lângă Vodă, când o bătaiă agitată în ușă o făcu să stea pe loc .  — Deschide!  deschide!  strigă un glas dincolo de ușă.  La auzirea acestui glas , Iliaș se simți mai la îndămână de cum era când auzise ântâile bătăi, căci acum cunoscuse glasul lui Veleli  — Intră earăși unde ai stat dineoare, zice el încet cătră Suzana.  și apoi ne-îngrijindu-se mai mult de ea, se duce să deschidă ușa, zicând : intră Veleli!  La numele acesta, Suzana, care nu ascultase porunca lui Iliași, Sloboade un țipet prelungit și înainte de ce să fiă intrat acela, ea se răpede ca fulgerul , se lovesce pept în pept cu el , și în fuga mare trece coridoarele. . .  Iliași vrea s-o urmărească, deară Veleli apucându-l de poala roșei seale giubele: — Stăi, Măria ta!  nu-i vreme acum de petrecut . . .  — Ce este?  strigă el , cu mâniă.  — Suntem perduți! . . . țeara -i  în picioare!  CAPUL III.  Monastirea  Cu doo zile înainte de cele ce se petrecură la curte, eată ce se urma în altă parte.  Cetitorul me bine-voească a merge cu mine pre drumul ce duce la mânăstirea. . . . .  acea mânăstire ce se înalță singură în mizlocul codrilor betrâni, ca o insulă mică în mizlocul oceanului.  După o zi călătoriă prin păduri, munți cărunți și văi nesvârșite, încinse de pârae ca de nisce brăe de argint , eată că noi sosim .  Biserica principală între chiliă e, ca într-o cutiă fără capac , împodobită de icoane și de tablouri din sânta scriptură, care de care mai rău, mai ciudat zugrăvite.  Să trecem răpede dealungul cerdacului, pe la vr-o zece uși, ș-ajungând la al unspiezecea (acea dinaintea căreia se văd doi salcâmi) să intrăm .  Casa mobilată foarte simplu, ca ori ce chiliă călugărească, este însă de o curățiă și o regulă de minune.  Pre un divan , așternut cu scoarțe de țeară, bine țesute și felurit vărgate, stă jupâneasă tânără, de o frumuseță mare.  Lîngă ea o scrisoare deschisă, dovedesce că a cetit-o.  Acum însă cu ochii gânditori, ea nu-și poate opri un zîmbet fericit ce-i scoate o copiliță de doi spre trei ani, care de la capătul divanului se dă dea dură ca o roată, spre brațele jupânesei, rizând cu rîsul cel ceresc al vărstei seale, pe când lîngă unica measă de lemn , de lângă fereastra cea mică, ce lumină casa cu o lumin nesigur , un băet de vr-o 12—13 ani, frumos dear palid ca o frunză în toamnă, întoarce mere filele unui ceaslov .  Cetitorul cunoasce, poate, pre această jupâneasă de jupâneasa lui Lupu, cu copilașii săi, Ionică și Rucsăndița.  De nevoiă este să spun însă cum se face că familia lui Lupu e la monastirea această.  Să-și amintească cetitorul de zioa aceea în care Lupu își pomi de a casă jupâneasa cu copiii.  Atunci nu era de nevoiă ca acum, să sciă cetitorul me , că Lupu își trimitea familia să locuească la această monastire, singurele locuri, cari erau mai respectate până și de Domnii cei răi.  N-am nevoiă dear să mai spun și că de atunci nici o singură zi, jupâneasa cu copiii nu mai eșiseră din monastire, unde din timp în timp venia bărbată-său s-o vează, seau i trimitea scire de el prin vr-un răvaș Toate cunoscințele de pe la orașe ale jupânesei lui Lupu se minunau de dispărerea ei, dear nime nu putu afla unde se adăpostise ea.  Acum să urmăm .  — Ce faci tu, acolo, Ionică, întreabă jupâneasa pre băeat , văzându-l că de unde voios se juca, devenise trist și cu mânica scurteicei seale se silea să frece o peată de cerneală, ce găsise pe o feață din ceaslovul său.  — Mamă, uită-te că mi-a mânjit cartea, Fluturel .  — Cine ț-a mânjit-o?  — Fluturel , mămucă, băeatul cel de la maica starița.  — De aceea esci măhnit ?  — D-apoi mămucă. . .  tata are să socoată că am mânjit-o e , și el mi-a zis dăunăzi, să mă silesc să fiu om de omeniă și să nu-mi mânjesc cartea.  — Dute dear de chiamă pre Fluturel să-l ocărăsc că ți-a mânjit-o.  Băeatul purcese, dar când fu aproape de ușă: Nu-l mai ocărî, mămucuță, zise el , cu accent de tot rugătoriu, ca să nu plângă bietul Fluturel . . .  că a greșit . .  — Jupâneasa își aținti ochii cu dragoste spre icoana din părete și căuta par-că pre D-ze să-i mulțămească de bunul suflet ce el dăruise copilului, apoi cu blândețe, cătră acesta: „Nu te teme, drăguțule; dute de-l chiamă să-l văd și e ”  Băeatul eși, Rucsăndița se lăsă să lunece repede la pământ , de pe naltul divan și se îndreptâ spre ușă.  — Unde te duci Săndiță?  o întrebă mumă-sa.  — Vine Fluturel , mamă, vine Fluturel !  și voioasă, ea se ascundea sub o laviță de lângă ușă.  Ionică îndată intră aducând de mână pre rușinosul Fluturel , un băețel de vr-o 6 ani, cu părul creț și cu ochii mici ca de tătar , frumușel ca un ângeraș .  Ionică, ruga cu, ochii pre jupâneasa să-și țină cuvântul ce-i dase, de a nu zice nimica lui Fluturel .  Ea-l sărută, și-l desmeardă, și nu vede încă pre Rucsăndița, care o durea gurița de când , de sub laviță, pe sub scoarța ce spânzura până jos , scoțându-și căpușorul zicea, „Iții!  Fluturel ! Iții Fluturel !”  Dear deacă jupâneasa nu auzia pre copiliță, nu era așa și cu Fluturel ; el de o dată de sub mâna jupânesei, care-l desmierda, se răpede spre laviță, zicând și el : „Iții!  Iții! ”  Apoi copila, eșind de sub laviță și tîrîndu-l de mână lîngă jupâneasă, strigă: mamă, eacă Fluturel !  — A cui esci tu, drăguță?  l -întrebă jupâneasa.  Băeatul răspunse ceva într-o limbă străină.  — Nu poate vorbi mămucă, zisă Ionel .  — Ba nu scie vorbi limba ta, băete, respunse jupâneasa, înțelegând acesta, ea, și astă dată încredințându-se chiar și din fisionomia băeatului.  In momentul acesta intrâ o maică de vr-o 18 ani, frumoasă ca și jupâneasa.  — Ei bine, măicuță Csenie?  întreabă aceasta.  — S-a pus la cale; îmi dă voiă. . .  — Iți dă? . . .  Ionică iea pre Rucsăndița și ducețivă de vă jucați prin cerdac cu Fluturel Copiii eșiră.  — Iți dă voiă?  repetă ea earăși cătră juna maică.  — Așia, jupâneșică.  — De-i așia, să nu perdem timpul ! — Bărbatu-me mi-a scris că nu mai departe decât poimâni are să isbucnească rescoala. . .  E vreme încă. .  Așia, să ne grăbim .  să nu perdem timpul ! — Mâne voiu fi acolo, și poimâne, ajutându-mi D-ze , țeara-i mîntuită și bărbatul d-teale, jupâneșică, scăpat de primejdiă.  — O!  măicuță!  dragă măicuță!  D-ze ți-o ținea în seamâ fapta asta mare!  — Apoi dintr-un săcrieș jupâneasa scoasă un rînd complet de straie de ale seale și îmbrăcă cu ele răpede pre maica.  — Așia, esci de tot frumoasă!  nici ângerii nu ți-ar putea resiste.  Privesce-mă, bine!  Ai fermeca cu albaștrii tăi ochi nu numai pre un păcătos ca dânsul , dear și pre cel mai mare împărat !. .  — oare mă poate cunoasce cineva? . . .  — Nime, câtu-i lumea!  — Nici? . .  — Cine, Veleli?  — Ah!  mă rog , nu mai rosti numele lui cel . . .  — Spurcat . . .  de ce? . . .  Din contra, lasă să-l rostesc .  Haide!  să te vedem !  Acum ți-e vremea să-i resplâtesci ticăloșia la care te-a adus . . .  — Ah!  nu!  nu-mi simt curagluiu. . .  — Incă-l iubesci, sărmană măicuță! . .  — Nu, nu-l mai iubesc !. . .  Nici că pot să-l iubesc , de când din causa lui, ca să nu fiu arătată cu degetul , am îmbrăcat rasa. . . .  Nu!  jupâneșică, nu-l mai iubesc , deară. . .  să-i fac vr-un rău. . .  — Fiă!  dear celui-l-alt ?  — Lui Iliaș ?  O!  de el nu-i vorbă!  țeara săraca nu mai poate sub ticăloșiile lui. . .  Privesce, pumnarul acesta foarte ascuțit .  și areată un junghieriu, ce-l ascunsese în sîn , sub fermeneaoa de fir , cu care o îmbrăcase jupâneasa.  — Așia, strigâ și aceasta, înfocată de curagluiu maicei; moarte!  moarte călâului atâtor boieri! . . .  moarte asupritorului bietei moșii, moarte lui Iliaș , carele are de scop să mănânce zilele dragului me !  — Jupâneasă, liniscesce-te!  Poimâne boierul d-teale și cu țeara se vor fi răsvrătit de prisos , căci mulțămită junghierului ăstuia, de icea, ticălosul de Iliaș nu va mai fi ca să le stea împotrivă.  — Bine!  Acum spune-mi, drăguliță, cum ai să faci să străbați până la el ?  — Ajung la curte, cer degrabă să intru la Măria sa Vodă. . . .  — Dear de n-or vrea să te lase? . . .  — Spun că am venit să-i scap zilele de un complot . . .  — Nu cum-va să faci una cât asta!  — De ce?  — Dear bărbatu-me , dear atâția boieri pre cari i-ai perde? . . .  — Așteaptă; spun așia, e sunt îndată primită. . .  Mă uit la el galiș . . .  el îndată mă-ntreabă ce vreau. . . e  i spun , fără să-i numesc pre nime, să-și ferească zilele că-s în pericol . . .  Apoi mă prefac , înțelegi, ca și când mi-ar fi drag , afurisitul . . .  Apoi. . .  — Apoi?  — El mă opresce, după obiceluiu lui cel spurcat . . .  Se întinde mai mul ; îl las , să mă coprindă în brațe, și mi-ți împlânt în inimă-i pumnarul ăsta, și fug .  — A!  maică!  făcu jupâneasa, îngrozită de crudul ei curagiu.  — Ce?  te-nfiori?  — Ai vrea mai bine să vezi stingându-se țeara ta?  să-ți vezi în țeapă, auzi jupâneasă, în țeapă pre soțul tău? . .  Nu!  e fac trei lucruri bune ucigândul ; l-iu, mântuesc moșia, al 2-lea, bărbatul d-teale nu mai e în pericol , și al 3-lea, e . . . .  e sunt răsbunată de trădarea lui!  — Ce zici. . .  el ?  — Vei sci altă dată; haide!  timpul trece. . .  Să te văd sănătoasă, jupâneșică. . .  Un rădvan o priimi la poarta mănăstirei.  eară jupâneasa, înmărmurită de tonul ei plin de resbunare, acoperindu-și feața cu albele seale mâni, lăsâ să clocotească în bunul ei suflet , fortuna de frică, de griji și de mustrări de cuget , ce înnăscuse în el ideea, că omorul ce avea să facă maica, era cu a sa știință și învoire!  CAPUL IV.  Conspiratorii  Intre aceste, țeara, care ferbând de greutăți și netocmeli, prea lesne se pornise de către boieri, sub povățuirea și înrîurirea cea puternică a lui Lupu, era acum gata.  Flăcăi, năimiți, seimeni fugiți de la Domniă, aprozi, sate întregi așteptau numai semnalul , ca să năbușească asupra Iașilor .  Toamna începuse a îmbrăca natura cu palida sa mantie.  — Intr-o zi (a doua de la zioa aceea în care văzurăm pre maica csenia seau jupâneasa Suzana, neisbutind în planul ei de a ucide pre Iliaș ), pre când razele rubinoase a le genei zilei, resfrânte în albii nourași de aburi ce împrejurau ca un brâ de gaz poalele munților , vestiau curânda ivire a soarelui, de o dată codrii din prejnrul Iașilor clocotiră de buciume.  Eco nu mai repeta decât noatele apelului, noatele care chiăma o țeară întreagă, obosită de tiranii săi, la mântuire, la zile mai fericite.  Prea când mai mult de 50 de buciumători așezați din zare in zare îndemnau pasul trupelor , cari din deosebite puncturi aveau să se întroloace într-o întinsă poeană din acești codri; acolo, câte-va sute de Seimeni, arcași și sinețași și o mulțime de juni săteni, înarmați de coase și de topoare, deșertau un poloboc de vin , din carul , împrejurul căruia stăteau grămădiți, închinând mere la pahare, când întru mântuirea moșiei, când în sănătatea căpitanului Lupu.  și căpitanul Lupu era cu ei.  șezând pe un trunchiu de arbore tăiat , cerceta, în așteptarea sosirei celor l-alți boieri cu satele lor , numărul trupelor de care avea să dispună.  Ca o rază cerească înseninâ mândra lui frunte, când se asigurâ de întinsele șiruri, în fruntea cărora el nu era la îndoială, că va isbuti să mântuească moșia.  — „Beți, băeți!  striga el din timp în timp .  Umpleți cupele și beți în sănătatea căpitanilor Buhuș , Savin și Urechiă, cari curând vor să sosească!  — Să trăească căpitanii!  Ura! . . .  — Să trăiți băeți!  să trăim cu toții copii!  Să ne ajute D-ze , ca să mântuim biata noastră moșiă de lighioanele aceste hămesite, de lighioanele aceste, cari nu se satură că beau sudoarea feței voastre, dear încă și d-voastră și noo ne necinstesc până și muierile și fecioarele. . .  — Să moară!  să moară!  urlară mii de glasuri tot -de-odată.  — Așia, băeți!  dear tăcere!  auziți voi acele tropote de cai, acele glasuri ce clocotesc ca vuetul de la o sută de mori la un loc ? . . .  Iea suiți-vă, băeți, câți va pre arbori, de zăriți, de vin frați de-ai noștri seau niscai dușmani.  — Frați!  frați!  strigară mai mulți flăcăi, cari îndepliniseră porunca Căpitanului.  In adevăr , preste câte-va minute poeana și pădurea toată gemea de mulțimea ticsită de ostași și țărani, cari sosiau din toate părțile, strigând : — Să trăească jupânul Lupu!  Să trăească Hatmanul Savin , jupânul Buhuș și jupânul Urechiă!  — Să moară Iliaș cu lighioanele lui!  CAPUL V.  Scrisoarea.  Pre când aceste să petreceau în pădure, într-o curțișoară de la Iași, din Beilic , găsim pre unul dintre cunoscuții noștrii.  Acesta-i Veleli.  — El număra, cu ochii holbați și scânteitori, în momentul acesta, nisce grămăzi de bani, pre caii le resturnase pre divan , din mai multe oale, ce scosese de sub podelele patului.  — Iea așia!  zicea el , după ce toți banii numărați și legați în pungi de pele i pusă earăși în oale la locul lor ; iea așia! . . .  să fiă gata toți bănișorii. . .  și numai cât s-or ivi blăstemații ceea, pe la capătul târgului, e îmi apuc drumul pe la cel-l-alt capăt . . .  Dear Iliaș ?  Ei!  scape cum va putea! . . .  Când i-am spus ieri de adoua oară vestea ce-mi adusese Gurdă, că conspiratorii au să năbușească cât de curând , el s-a supărat încă că l-am făcut de-a scăpat din mâni o muiere!  — Mai la urmă, ce-mi peasă!  de nu-i place să poarte capul pe umere, stea să-i-l pună Vasile Lupu alăturea. . .  E n-am gust însă de aceasta.  Cum voiu simți bâziind prin târg , iute calul și bine-cuvântat fiă numele țărei acestei.  din care, din gol ce am venit .  mă duc încărcat de averi. . .  Ei!  păcat numai decum-va Grurdă mi-a fi făcut la mănăstire treaba cu care l-am însărcinat și n-ași avea vreme să. . .  Mare păcat ar fi, căci ea este frumoasă de tot , se zice! . .  și eară halal de ar isbuti la ea Grurdă cu scrisoarea ceea! . .  M-ași fi dus e însumi s-o întâlnesc la monăstire, dear acolo-i afurisita cea de călugăriță. . .  și de ași da ochi cu dânsa apoi mi-ar strica tot planul pe lângă jupâneasa.  — Cine-i acolo?  strigă el de-odată, auzind nișce păsuri în tindă.  — E , Măria ta, e , robul Măriei teale, respunse un glas gros și scărțiitor ca un car neuns .  — Tu esci, măi Gurdă?  Intră un țigan urît , buzat și negru ca păcatul .  — Ce ești așia de opărit ?  întrebă Veleli, văzând feața îngrozită ce făcea țiganul .  Acesta se aruncă în genunchi, cu feața la pământ : — „ Omoară-mă Măria ta! . .  Fă ce-i vrea cu mine! . . . ”  — Ce-ai făcut , câne fără de lege?  Veleli presimți o nenorocire, după fiorii cei reci ce fiă-care cuvânt al țiganului, i trecea în inimă; ce ai făcut , tâlharule?  — Măria ta am perdut . . .  — Ai perdut scrisoarea?  ur-ă Ministrul .  resturnând cu piciorul pre țigan , care-le se buși cu capul de ușă.  — Omoară-mă!  Măria ta. . .  Veleli rămase gânditoriu o clipă.  — Mințeșci!  strigă apoi, mințeșci!  n-ai perdut-o, câne de țigan ; ai dat-o lui Lupu. . .  Spune! că de nu, te ucid ca pe un câne ce esci!  țiganul , mârșava unealtă cu care se servia Veleli la aducerea în împlinire a ori-ce pofte și planuri ticăloase d-ale seale, pentru întâeași-dată poate în viața lui spunea adevărul , când, amenințat de paloșul lui Veleli, zicea tremurând de frică; „Stăpânule!  milostivule! . . .  eacă-ți spun tocmai adevărul : n-am perdut-o. . .  — Ce-ai făcut dear cu ea, ticălosule?  țiganul era se respundă, când un neașteptat personagiu respunse pentru el din tindă:  — Nu!  n-a perdut-o, căci eată-o la mine.  Glasul acesta era al Vornicului Vasile Lupu, carele intrâ pe când Veleli remăsese înmărmurit în poziția sa.  — Lupu își, îndreptă de la pragul ușei sineața spre Veleli.  — Jos paloșul , ori te obor pre tine jos, ticălosule!  strigă el cu un ton așia de amenințător , că ticălosului ministru nici-o minută nu-i trecu prin gând să se--mpotrivească vroinței lui.  Apoi când grecul fu desarmat , Lupu scoțând din brâ o carte:  — Ascultă, strigă el , cu un glas cumplit :  Jupâneasă Vornicesă!  Bărbatul d-teale, Vornicul Vasile Lupu aflatu-l-am domnia noastră că âmblă să facă svoane asupră-ne; deci eată că Domnia noastră cercetat-am de el în toată țeara și l-am aflat unde este, și otărit-am credincioasei noastre slugi, lui Logof. - Veleli să--l prindă și să-i taie nasul , dupre cum se face la toți acei ce âmblă după Domniă; însă eată că aseară prinsu-l-a pre bărbatul , d-le, pre Vornicu Vasile Lupu și poi-mâne, otărît-am Domnia noastră, slugei noastre Logofătului Veleli să-i taie nasul și urechile.  — Dear d-ta, jupâneasă, deacă vreai, poți să-l mântuesci de la această a noastră dreaptă urgiă, viind singură la curte să dovedesci dumisale Boerului Veleli, precum că bărbatul d-teale,nu-i vinovat .  Iscălit : Alecsandru Iliaș .  — Tâlharule!  strigă Lupu, după ce ceti această scrisoare; tâlharule! . .  ce însemnează această carte? . .  Acum degrabă să-mi spui de ce făceați să-mi vină femeea la Iași. . .  la domniă? . . .  Respunde, că-'mi slobod sineața în tine, câne fără de lege! . .  Nici-odată, de când mamă-sa îl născuse, într-o oră de mâniă a lui D-ze asupra Moldovei, Veleli nu tremurase de groază ca la auzirea acestei porunci, sine qua non, prin care i se cerea tălmăcirea scrisoarei aceleia, pre care cetitorul sper că-și amintesce cu ce chip fu iscălită de Iliaș .  — Jupâne Vornice, zicea el , tremurând fiă-care cuvânt ; aibi milă de mine, să nu mor în țeară străină. . .  că nu--s vinovat !. .  Măria sa Vodă a trimis astă scrisoare, dupre cum vezi. . .  e nu șciu de ea. . .  — Mințesci.  nerușinatule!  — Pe D-zeul me , mă jur !. .  — Mințesci, feară spurcată! . .  — De ce zici că mințesc , jupâne Vasile? . . .  Pe vluiu Isus . .  —Sfârșesce! . .  — Scoală în picioare, măi Gurdă și spune-mi aice ce mi-ai spus în drum , unde mi te-am prins . . .  țiganul se ridică, deară nu răspunse.  — Ce ai?  adaose Lupu. . .  — Măria ta, e ț-am spus . . .  Grecul Veleli âși oprise până și resuflarea.  Ca suspendat de buzele țiganului, el aștepta să-l audă rostindu-i sentința seau mântuirea.  — Ce mi-ai spus ?  strigă Lupu, în nerăbdare, văzând că țiganul se-'ntrerupse de-o-dată: urmează!  că pre legea mea. . .  Lupu nu băgă de seamă la un gest ce grecul făcu țiganului, pe furiș , un gest foarte însemnător , care s-ar fi putut traduce prin: nu spune și ț-oiu da bani mulți!  — Am spus , urmă în sfârșit țiganul , nedumerit în alegerea amenințărilor de moarte a le lui Lupu, și a făgăduinței de bani a lui Veleli; am spus că Măria sa. . .  — Cine, e ?  urlă Veleli, rezemându-se de o laviță ce era aproape de el .  — Nu, Măria sa Vodă m-a trimis . . .  — Mințesci, tâlharule! . . .  adevărul , ori nu mai vezi alt soare ca acuma resărind !  adaose Lupu, pe fruntea căruia se juca în acel moment o rază aurită, ce soarele trimitea prin o fereastră naltă, ce lumina întunecoasa locuință secretă a Ministrului.  țiganul , ori-cât de încuragiat se simțise de gestul cel sublim al lui Veleli, începu să tremure ca vearga, la amenințarea lui Lupu.  El se asvârli earăși în genunchi și începu a săruta vârful încălțămintelor Vornicului: — Măria ta!  măria ta!  aibi milă. . .  am copilași! .  Bietul Vornicul , care, o clipăînainte, în culmea furiei și-a indignării ștergea sudori reci de pe--nalta sa frunte, el , la cuvântul de copilaș , simți leșinând dininima lui și furiă și idignare; suvenirul copilașilor sei se deșteptă, o amară disperare și oboseală i cuprinseră sufletul , încât el nu mai avu putere să țină sineața în mână; ea căzu pe podeală târînd cu dânsa cea mai de pe urmă scântee de mâniă din inima lui, și ca un om ce se îngrozesce de fapta ce era să facă, âși ascunse cu durere capul în mânile sale cele puternice.  — Am trecut-o la răboji și pre muierea ta!  urlă deodată la fereastră, pe din-afară, un glas care deșteptâ ca cu o lovitură de pumnal , pre bunul Lupu.  Baptiste nu mai era în cămară.  Ca fulgerul el profitând de abaterea lui Lupu se și răpezise afară.  Acum fugea spre curte în fuga jmare, ne-atingând pământult și resturnând pre toți cei din calea sa.