AVRAM IANCU  REGELE CARPATILOR  (CONTINUATORUL OPEREI LUI HOREA)  ROMAN ISTORIC  după publicațiuni și comunicări date de martori oculari și părtași la lupte  de  IOAN POP FLORANTIN  I.  Tîrgul fetelor pe muntele Găina.  Muntele Găina stă ca unuriaș păzitor între țara Ardealului și între ținutul Bihorului din marginea țărei-Ungureșii, între satul Vidra-de-sus și între Poiana.  Pe creasta acestui munte, în mijlocul codrilor, este o poiană mare; un întins tapșan de verdeață.  In această poiană se adună românii din împrejurime, și se face mare tîrg câte odată pe au.  E cea d-ântăi Duminecă după ziua de Sânpetru.  In poiana de pe Găina sunt adunați la tîrg „crișeni” cu erișencele lor, și „moți” cu moațele lor.  Crișenii au dus la tîrg oale, coșerci, linguri, roate de car, coajdce, pălării și huți; și au adus pe ascuns și pistoale;moții veniră cu cofe, cu ciubere, cu donițe, șindrile și cercuri, cu scânduri și leațuri, cu peptare, cu blăni și cojoace.  Toți aceia, cari au fete mari, au venit cu ele cu tot; căci la tîrg mulți ochi se întâlnesc; multe inimi se încăldesc.  Ochii feciorilor celor tineri nu prea caută nici la ciuberele și cofele molilor, nici la oalele si cosercile crisenilor.  Butoie, boloboce.  Ei iși pierd vederile în ochii cei frumoși ai moațelor si ai crisencelor.  In șirul anilor, multe gingașe fericiri ș-au luat începutul la acest tîrg; de aceea, oamenii s-au deprins a-i zice „Tîrgul-Fetelor. ”  —In mijlocul poienei, țiganii cântă de danț; tinerii joacă, sau, cum zic ei, se ită, sau se hilă.  Un crișan umblă prin tîrg, cumperăndu-și cele trebuitoare pentru casă.  Când își umplu traista, se lungi jos pe iarbă în apropierea danțului, și privi la cei ce săriau și sehițau în danț.  Odată apoi îl cuprinde și pre el pofta de a se hița și el.  Sare în picioare; găsește pre o tînără moață, care numai privea și nu se hița; o ia de mână și începe a se hițacu ea.  Traista lui însă, fiind plină, îi atârna greu; și la fiecare hițătură îl pocnia în șold.  De aceea, ce se gândește el?  Scoate traista de la gât, se uită împrejur, vede pre un moțcare nu juca; îi face cu mâna semn, să se apropie de el; moțul vine la el, atunci crișanul îi atârnă traista la gât,tot sărind, și îi strigă în chiuitură:  „ține, moț, de hastă straiță,  „Să mă hiț cu hastă moață.  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  „Când a fost Horea-mpărat,  „Domnii-n pat nu s-au culcat  „Ci p-afară, ca cânii,  „și-n tufe, ca iepurii'. . . ”  Când se satură de danț, se opri și se uită după moțul cu traista.  Unde-i moțul? . . .  Moț, dacă ai de unde!  Moțul — ca în palmă. .  Crișanul, amărît până în suflet, începe a-și răcori focul tot în chiuitură:  „Până me hițai cu moța,  „Se duse moțul cu straița. ”  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  Tîrgarii, vădând întâmplarea, și audind chiuiturile crișanului, sunt cuprinși de o veselie, cum de mult n-au mai simțit; și rîd de crișanul păcălit, cum de mult n-au rîs.  Rîsul se întinde din ce în ce mai departe; veselia e la culme; când, de-odată, ea se curmă, ca prin farmec.  Ce domn e acela, care soseste călare?  se întreabă oamenii.  E solgăbirăul ținutului.  Ajungând în mijlocul poienei, solgăbirăul se oprește, și începe a striga:  — Ei!  ascultați!  sunteti aici din toate satele? . . .  din Brusturi. . . din  Vidra? . . .  din Lazuri. . .  — suntem; răspund românii.  — Dar din Poiana, din Albac, din Scărișoara, Neagra, Ponorel, din Sohodol și Tomnatec, sunteți?  — Suntem.  Suntem din toate părțile.  Da ce-i?  Domnule.  — „Da ce-i! ”  Iată, ce-i.  M-a trimis Măria sa, domnul fișpan, să vă spun, că de acum înainte iarăși sunteți iobaji, adecă robi la domnii voștri unguri.  — Iobaji?  strigă câți-va români; nu mai suntem iobaji,jupâne.  Ne-a desrobit înălțatul nostru împărat.  Dumneze să-i dee sănătate și izbândă!  Izbândă?  — strigă solgăbirăul;—izbândă?  ca să ne sugrume pe noi, pe unguri?  să ne facă nemți?  — șă știți, că Dumneze nu-i-a dat izbândă.  — De astă-zi înainte iobaji s nteți cu toții iarăși; și iobaji veți remânâ. —  Chiar de mâni, să ieșiți cu toții la muncă, la robotă domnească; la făcut stânjeni de lemne în pădurea de la de la țoho.  Veți primi câte seapte creițari pe săptămână.  Care nu va asculta, vai de capul lui!  vai de femeea lui și de copii lui!  — și să nu uitați, mai pe urmă veți pune toate lemnele pe apa Arieșului;le veți mâna la valepână la locul hotărît, și le veți așeza acolo în magazinuri!  Aruncând aceste cuvinte, solgăbirăul se întoarce înapoi, dă pinteni calului, și se îndepărtează în fuga mare.  Românii rămaseră ca trăsniți.  De a doua-zi apoi, cetele de panduri înarmați până în dinți îi împărțiră pe toți la muncă pe pământurile unguri, și în pădurile de la țoha.  Pandurii începură a-i bate cu biciul la toată nimica, chiar ca pe niște vite.  Ei se puseră la muncă înnădușindu-și gemetele și suspinele în fundul sufletului.  Așa apoi, ei făceau stînjeni de lemne în pădurile de la țoha, și pe aiurea; și domnii le plătiau câte șeapte creițari pe săptămână.  Insă nici unul nu înceta a povesti copiilor în taină, ce minune de om a fost Horea, și cu căpitanii lui, și și ce fapte a făptuit. . .  II.  Luceafărul  Fruntașul fruntașilor din ținutul muntelui Găina era bătrânul Iancu.  El avea doi falnici feciori, pe Avram și pe Alecsandru.  Aceștia în mai multe rânduri se adunară în ascuns cu românii din ținutul întreg, sub stâncile peșterei, ce-i zicea Iasi „Poartă” sfâtuiră acolo tainice sfaturi.  Avram era bireu peste întinsul sat Vidra-de-sus.  Domnii unguri simțiră, că în munți fierbe ceva, și începu a le intra frica în oase.  După moartea bireului Avram, se puse în capul trebilor fratele lui, Alecsandru Iancu.  De acesta chiar se temeau ungurii; și de aceea îl puseră gornic, sau îngrijitor mai mare peste pădurile domnesti, că doară l-ar îmbogáți, și așa i-ar întoarce privirile de la apucăturile lor cele nedrepte.  Nu trecu mult, și românii munteni se uitat la Alecsandru Iancu ca la patriarhul lor.  Pe timpul lui, „zîna munților” era tînăra Maria, cea mai frumoasă și mai bună fată din familia Trifușeșlilor.  Așa apoi a fost ca o lege, ca ea să fie soția lui Alecsandru.  Sosi anul o mie opt-sute și doo-zeci și patru de la nașterea Mântuitorului.  Maria legăna pe brațe un salb copilaș, cu părul fuior din raza soarelui, cu obrajii rupți din zorile zilei, cu ochii luceferi cu strălucitoare raze albastre, cum e floarea inului.  Ea îl adormia cu sărutări, în tainice doruri, și îl deștepta cu cântece voinicești, în adànci așteptări. . .  zicendu-i cu mândrie „Avrâmuțul” me .  Avrămuț crescuse acum mărișor, când, într-o zi veni pe acolo fișpanul, cel mai mare peste ținut, cu alți domni unguri; unii la vânătoare, alții de preumblare.  Unul din vânători, secuiul Berzenței, luase cu sine și pre un copil al șă .  Vânătorii pleacă prin păduri, și copii satului încep a se juca împreună cu tinărul Berzenței, care era ceva mai mare decât Avrămuț al lui Alecsandru.  După mai multe feluri de jocuri, Berzenței zice odată către acesta:  — Măi Avrămuț!  — Ce-i?  Berzentei, întrebă copilul.  — Am audit măi, că tu ești un trântaș de frunte.  Hai,și ne-om lupta unii cu alții dea „turc-taiarul. ”  Vrei?  — Hai!  — Eu voi fi împărătul turcilor în cetate.  Tu fii „hanul tătarilor. ”  Să sai să mă scoți din cetate.  —Bine; — încheiă Berzentei.  Amândoi îsi aleseră adiutanti si oaste.  „Tătărimea” avea de căpitani, pe copiii lui Dragoș, ai lui Mânzatu, Ivanovici, Begnescu, Bistrai și Clima; iar „turcii” pe băeții lui Corcheș, loan și Nicolae, pe Mihăiță al lui Andreica, pe Clementeal lui Aiudeanu, și pe Samucă al lui Morariu,  Trâmbițașii dădură semnul.  Lupta începe.  Hanul tătar își ochește pe împăratul turcilor, și asupra lui se repede.  Ceialalți, căpitani și ostași, se încaeră și ei la crâncenă luptă și bătălie, ca niște păgâni turci și tătari ce erau.  Avrămuț și cu oaștea sa de turci împinse pe Berzentei și dărimea lui cu atâta putere înapoi, că acesta, tot înaintind, cu călcăele înainte, curând ajunse pe malul Arieșului.  Înfocatul sultan turcesc însă nu-l lăsă nici acuma; ci îl împinse tot mai încolo; în cât bietul hantătar calcă în apă; și nu se putu opri până nu trecu peste Arieș, îmbrăcat, încălțat, cum era; și eși pe celal-alt mal.  Insă frica îi intrase în oase, în cât el nu mai avu inimă să se oprească;ci tot fugi înainte, îngrozit, până seperdu în pădurea „Podurilor” de pe poalele Vulcanului, mormăind numai niște blesteme și amenințări asupra lui Avrămuț.  Acolo ședu ca ascuns, până seara, când se întoarseră vânătorii.  Intr-o seară, tînărul Avrămuț nu era acasă.  Părinții lui îl așteptară cu mâncarea, și el nu sosi.  Ieșiră pe afară, și îl strigară de pe la vecini; și el nu se găsi.  Ieșiră din sat, și-l strigară pe nume:  — Avrămut!  ei, Avrămut!  De nicăiuri, răspuns nu veni.  Părinții și vecinii umblă mai pe departe de sat, și îl tot strigă:  —Avrămut!  Numai vîrtoșii păreți de stînci trimit înapoi, cu racelă numele pustiu.  Inima lui Alecsandru și a Măriei îngheță.  Spărietore închipuiri le săgetă prin suflet.  Noptea aceea, ochii lor n-au văzut blinda umbră a somnului.  A douazi, omenii trimiși în căutarea copilului sosesc unii dupe alții.  Despre „coconul Vidrei” nici o veste.  Maria începu a-l plânge, ca și când ar fi murit.  Alecsandru se pune cu coatele pe masă și cu fruntea între mâni; închide ochii, și începe a vorbi singur:  — El m-a întrebat mai dăunăzi, încotro e Albacul.  Eu i-am arătat; și el mi-a spus, că vrea să se ducă drept la Albac,ca să vadă casa lui Horea, și să întrebe pe popa de acolo,să-i înșire toată povestea acelui căpitan. . .  Eu nu-l lăsaisă se ducă.  Ei mi-a zis, că tot se va duce. . .  Alecsandru sare de o dată în piciore, și iese din casă, zicend în sine:  — La Albac!  drept prin păduri!  El chiamă cu sine doi-sprăzece dintre cei mai inimoși voinici ai satului, și pornește cu ei la deal prin codri.  A doua-zi înspre seară, Maria ședea pe pragul casei, cu sufletul sângerat de grză pentru fiul seu, când de-o-dată i se păru, că i se înfațișază chiar chipul lui.  — Mamă! . .  aude ea acuma strigând însuși fiul seu Avrămuț.  Dânsa țipă de bucurie, — și apoi acopere fața fiului găsit cu mii de ferbinți sărutări, scăldând-o în șiroiul lacrămilor sale.  — Da unde ai fost?  îl întrebă ea intr-un târziu.  — La Horea, mamă.  — Vai de mine!  Cum?  Unde? . . .  — La Albac. . .  — Dar — ce tropote se aud pe drum? . . .  Maria se uită înainte, să vadă, ce este.  Solgăbirăul Farcaș vine călare pe drumul Vidrei urmat de șase panduri înarmați.  Ei trec peste podul de pe Aries, și Farcaș se oprește pe loc.  Un sătean se zărește pe drum, descoperindu-și capul, și venind așa, cu cușma în mână.  — Stai, măi, iobaje, îi strigă Farcaș.  Iobajul se oprește.  — Ascultă.  Alaltăieri, când m-ai întâlnit iarăși pe aici,de ce nu ți-ai scos cușma din cap dinaintea feței mele?  — Me rog de iertare, Măria Ta; me grăbiam să alergcăuta pe micul cocon.  — Ce cocon?  Ce-mi vorbești tu într-aiurea?  —Pandurii  Agați-îl, colo, de răchita ceea.  — Me rog, Măria Ta.  Iartă-mă.  — Doue-zeci și cinci de bice să-i dați peste spate  — Măria Ta, dar pentru ce?  — „Pentru ce? ”  Cutezi încă a mă întreba?  Cinci-zeci de bice să-i numărați!  Acuma.  Dinaintea mea!  Pandurii apucă pe nenorocitul iobaj, îl legă de tulpina răchitei; și, doi de doo părți, îl croiesc cu bicele pestespete.  Avrămuț sare la panduri, se apucă de unul cu amândoo mânile, ca să nu lase, să bată pe sărmanul român; pandurul se scutură din mânile copilului; dar acesta saredin nou asupra lui, strigându-i:  — Nu da, măi pandur spurcat!  Nu da, mustăciosule! Da ce ți-a făcut badea Gheorghe?  —și îl mușcă de braț.  Pandurii îl apucă de o mână, și îl asvârle de o parte; apoi numără mai departe loviturile de biciu, pînă la cincizeci.  După acesta, pandurii se opresc, și deslegă pe sărmanul iobaj, care acuma abia mai sufli.  Farcaș se întoarce către copil, și se răstește la dânsul:  Dar tu?  Cine ești tu, de te arăți ca și un puiu de șerpe?  Al cui ești tu, măi?  — Iată, al cui sunt.  Iată, aceea e mama mea.  — Al aceleia ești? . . .  Dar, stai; ei, nevastă, vin mai încoace.  Maria se apropie.  Farcaș începe, cu graiu înăsprit, ca spăriat:  — Cine ți-a dat învoire, să porți pe cap năframă, cumportă copilele mele?  cum ai cutezat a te găti și tu cuașa năframă?  — N-am știut că portă și dumnealor năframă ca a mea.  — N-ai știut?  Ei!  panduri, legați-o și pe ia la acea răchită; și să-i numărați doue-zeci de bice!  Pandurii prind pe Maria, și o legă de răchita.  — Stai, ungurule!  țipă copilul acuma.  Stați, măi, tâlharilor 1 Stați, că vă spun la tata!  — Da ce craiu e tatăl teu, puiu de șopârlă?  Cine e tatăl tău.  — Cine-î tata?  E tata.  E Alecsandru Iancu!  — Alecsandru Iancu!  bireul?  marele gornic? . . .  strigăacuma lupul cel turbat; — și adaugă cu repejune:  — Stați!  Nu dați!  Deslegați-o!  — Iată și tata!  strigă copilul.  Tată!  tată!  vin fuga a-icia!  vin repede; căci acești unguri vrau să bată pre mama.Vin fuga, tată.  Alecsandru chiar atunci sosea.  El zări, ce se petrecea, și se îndreptă cu repejune către jalnicul loc.  Solgăbireul, cum îl zărește, îl cundște; dă pinteni calului și se pornește în galop; pandurii după el; și apoi se pierd cu toții din vedere, ca niște năluci.  Alecsandru alergă într-un suflet lângă Maria; tae frînghiile, cu care era legată; ia pre copil în brațe; Maria îi povestește cele ce s-au întâmplat; și acum Alecsandru întrebă și pre copii:  — Copile!  da unde ai fost tu zilele aceste?  — La Horea, tată.  — La Horea? . . .  — In Albac, la casa Iui Horea, și la capul lui.  — Cum la capul lui?  — Tată, la colțul casei lui Horea este îngropat capulseu.  Popa mi-a spus.  — Care popă?  — Popa de acolo, din Albacul lui Horea. . . . . .  Popa mi-a povestit, cum a fost cu Horea, cu Cloșca,și cu Crișanu.  Ah!  tată, Horea a fost căpitan și împerat; și apoi l-au omorît ungurii pe o rota.  Din acea zi, tînărul Avrămuț numai gătit în arme umbla, încins cu brîu—din coaje de teiu; la brâu cu pistele—de soc, si cutite—de șindrilă; Ia șold cu sabie—de scândură de brad; pe cap cu chipiu—de coaje de teiu, cu runze de brad; în mână cu lance—de trestie, și în spatecu pușcă—de soc ca și pistâlele.  Pre copiii din sat îl îmbrăcă în arme, cum era el.  Zicea că ei sânt „Armadia” lui, și porni cu acestă oste asupra „armadiilor” ungurești de pe valea Vidrișoareî și aDrăghiței.  Acele „armadii de unguri” erau tufele de scaieți, de spini, de masalarițe și urzici.  Intr-o zi intră la Alecsandru un strein si îi zice:  — Jupâne mare gornic, mă cunoști?  — Te cunosc, răspunse Alecsandru, dumneata ești jupan Moț si Ioannette, învățătorul din Câmpeni.  — Iți aduc veste, că solgăbireul Farcaș cu nemeșul Hollachi si cu secuiul Berzentei umblă cu gând reu asu-pra fiului teu Avram.  Bătrânul șuiul m-a trimis, să-ți spunaceste și să te sfătuesc, să-l trimiți de pe aici.  Alecsandruse înspăimântă de aceste cuvinte; urmară a-poi a vorbi amândoi în taină până seara târziu. . .  De adoa-zi apoi, nimene nu mai vezu pe Avrămuț prin Vidra.  E nopte luminată de lună.  Un călăreț merge în galop pe drumul Câmpenilor, și sosind, intră în târgușor.  Ajungend lângă o casă de peatră, se oprește; dar nu la poartă, ci la o fereastră de la colțul casei.  Fără să se scobore din șea, se alătură lângă fereastră, bate cu coada biciuștei încetinel în ochiul ferestrei, apropie urechea, și ascultă. . .  Nici un răspuns.  Bate a doua oră, ceva mai tărișor, și ascultă iarăși.  Nici acum nu aude nimic  Cuprins de îngrijire, bate a treia oră, și neaudind nici acuma nimica, începe a ofta: apoi șoptește în sine:  — Să fie dormind greu?  El, dragul mamil, dorme u-șor.  Dumnezeule, să fie adeverate cele ce se spun cam în ascuns?  Necunoscuta mai bate oda-ă în ochiul ferestrei, de astă data cu putere; și ascultă din noii. . .  Acuma aude scârțâind o altă fereastră, și îndată o vede mișcându-se puțin, apoi adue un graiu puternic:  — Cine-i acolo?  — Nu-s omeni rei jupâne Moise.  Eu sunt. —  Mama lui Avrămuț?  — Da.  Dar dumneata ești, moș Todere?  Unde-i jupan Moise, în velă tornvețăru?  — Sunt singur, jupânesă Mărie.  — Ce spui?  singur?  Dar unde e fiul meu, Avrămut?  Asta să mi-o spui mat de grabă.  — Jupânul e dus de ieri.  — Dar fiul meu?  Unde-i fiul meu!  — Coconul Avrămut s-a dus deodată cu jupânul.  — Unde, moș Todere?  unde s-a dus?  — „Unde sa dus? ” . . .  —Da, Da, moș-Todere, unde?  Apoi, iaca.  Unde s-a dus?  — Nu știi?  Ah!  Dumnezeule, ce să fie?  Asa dară suntadeverate vorbele, cari le șoptesc omenii prin Vidra. . . Alecsandru  l-a trimis și din Câmpeni, și n-a lăsat, să știu nici măcar eu, unde-l trimite.  Apără-l, Domne, de tote relele. . .  Maria se întorse înspre Vidra, cu inima de mamă sugrumată sub adânci și grele temeri.  E vara anului o mie opt-sute trei-zeci și șapte de la mântuire.  Un pandur se înfățoșază la solgăbireul Gheorghe Pogan, și îi grăește:  — Măria ta, îți aduc raport, că de un timp încoce poporenii români din Bucium Sat, și încă din alte câte-vasate dimprejur, nu mai ies la munca domnescă.  Ce poruncești, Măria Ta, să le facem?  — Pe iei cu husari și panduri!  să-i pedepsim, cu mână armată; știi, cum se zice pe latinește. . .  — știu: cu „brachium militar. ”  — Căpitanul Vizner să plece îndată cu companiile.  Să-mi tremure coltosii de buciumani!  Intr-o casă din orașul Zlatna sunt dați în gazdă mai multi tineri școlari.  Dintre aceștia, Clement al lui Aiudenu e cel mai vesel și mai vorbăreț, și Avram Vidranu e cel mai trist si mai tăcut.  Intr-o seră, un preot sosește la acea casă, venind dinspre Bucium Sat.  Cum sosește, chiamă afară pe Vidranu, și fără o vorbă, îi dă o hârtie mare; îi mai dă un cosor ascuțit, și o scândurice de brad; se închină iară nici uncuvent, și plecă înapoi în graba cea mai mare.  Vidranu ia în mână hârtia, scânduricea și cosorul.  Pătruns de nedomirire și chiar de mirare, se uită dupe preot, gândind în sine:  E un nebun popa ista! . . .  Ce-mi dădu el?  Să vedem: un cosor. . .  o șindrilă, și — o carte. . .  Hm! . . .  Dar pe carte e sers ceva! . . .  Să vedem, ce a scris nebunul? . . .  Vidranu începe a ceti. . .  cetește. , cetește. .  și cu cât merge cu cetitul înainte, obrajii lui se aprind tot mai tare, pieptul lui se ridică tot mai cu putere. .  Ce a cetit el pe acea carte? . . .  O prea amară și jalnică întâmplare, ce se petrecuse în Bucium Sat în acele zile.  Iată, ce a cetit:  III.  Cozma Manasse.  E ziua de Duminecă a șesea zi din luna lui Iulie.  Poporenii din Bucium-Sat veniseră la biserică, și acum sunt „gata de a ieși și a se porni spre casă, când de-odată,preotul le grăește:  — Stati pe loc omeni buni, căci mare veste de la Dumnezeu am să ve spun.  Ascultați: bine ați făcut, că n-ați ieșit la muncă de robotă domnescă; pentru că, să știți: amgăsit în lada bisericei o carte de diplomă, pe care estescris, că voi și încă vreo câte-va sate din prejur nu sunteți iobaji, și că nu veți fi în veci!  — Așa e scris, părinte? !  strigară buci umanii, uimiți;—și le venea, să joce, de bucurie.  Celor mai bătrâni li se porniră lacrâmile. . .  — Dă diploma, părinte, strigă unul, cel mai voinic dintre denșii; dă-o, să o cetim în mijlocul satului, ca să se bucure toți buciumanii.  Preotul intră în altar, scote din ladă o diplomă și o dă în mânile șatenului, zicând:”  — Iata-o, bade Manasse.  Acesta ia diploma în mână, o sărută cu înfocare, o ridică sus în fata tuturor, și apoi pornesc cu toții, jucând și chiuind.  Ajungând pe locul cel larg din mijlocul satului, cei adunați se pornesc să joce împrejurul lui Cozma Manasse, care ținea diploma ridicată însus, ca pe un scump și neprețuit odor.  Bucuria încăldește sufletul tuturor, când de o-dată, cu oții se opresc, ca trăsniți; ca și când o săgeta de ghiațăle-ar fi pătruns inima.  Era ascuțitul sunet al trâmbiței de ezecuție înarmată pentru munca de robotă.  Dezmorțindu-se din ântâia zguduitură, ei încep a se număra, și a se uita împrejur, că ore ce ar găsi mai repede să apuce în mână ca armă. .  Erau ca la doo sute de inși; ânsă ca arme, nimic!  — Stali pe loc!  le grăi Cozma Manasse, să vedem, ce-i?  Se uită înainte.  și ce văd?  Niște cete de husari intră în sat, în frunte cu căpitanul Vizner, călare; și în curând sosesc în fața buciumanilor.  —Ei!  iobaji!  le striga Vizner, ca asprime.  — lobaji?  respunde Cozma, cu tărie, iobaji să nu nemai zici, căpitane; căci noi nu suntem iobaji  — Ce ai cutezat a zice?  strigă Vizner.  Ba mai vîrtossă știți, că, de bre ce ați îndrăznit a vă ridica asupra puterii domnilor voștri, si n-ați voit să faceți robotă, am venit să vă pedepsesc!  Cozma Manasse face trei pași înspre mândrul căpitan, ridică diploma cu dreptățile sus deasupra capului seu și grăește:  — Pre noi, jupâne căpitane, acesta sfântă diplomă ne apără de totă robota, și de totă pedepsa.  — Ce-i?  robule fără obraz!  ancă mai cutezi a te ascunde sub acea piele de câne?  Ei!  dacă îndrăcitul vostru craiu, Horea, a călcat cancelariile deregătoriilor nostre din Abrud, a spart lădile, a rupt cărțile despre dreptățile nostre asupra vostră, și le-a ars în mijlocul pieței, apoi tucredi, că nu mai stați sub picidrele nostre? . . Te  voiu trezi eu din acest vis.  Strigând așa, Vizner strînge armăsarul seu în pinteni, saltă în fața lui Cozma, și se aruncă asupra lui, ca să izmuncescă diploma din mâna.  Cozma face doi pași îndrăzneți înainte, ridicând mâna. . .  Selbaticul căpitan turbă, de mânie și mirare; se îndreptă în șea, și trage sabia, zbierând:  — Lup îndrăcit!  Te-oiu înveta eu a te îndărătnici înfața poruncii domnilor tăi!  — și, cu ochii încruntați în sânge, începe a izbi pre Cozma cu latul săbiei.  Intr-o clipă, acesta face un pas înapoi, aruncă diploma peste cap în primirea tovarășilor sei, ridică mânecile cămeșii, de se ved doue brațe de oțel, strigă:  — Dâmne, ajută-mi!  și în clipa următore, ca și un leu mânios, se aventă înainte, încleșteză mâna stângă în dîrlogul calului, se saltăîn sus ca un vultur, apucă cu drepta pe căpitan de pieptși-l zmuncește, să-l dobore jos de pe cal.  — Pentru Dumnezeu!  nu-l lăsați, măi!  strigă acuma buciumând adunați; și, fără să-și aducă aminte, că sunt cumanile gole, se răped înainte înspre turbatul căpitan.  — „Hoira! ”  — țipă nemernicul, spăriat, — husărimea trage săbiile, și se asvîri asupra bieților români, înconjurându-i din tote părțile.  Patru căprari uriași sar asupra lui Cozma, descleșleză pre Vizner din pumnii lui, și—peste puține clipe, inimosul si îndrăznețul Manasse e ferecat în grele lanțuri.  Pedestrimea, sosind la locul luptei, aruncă în lanțuri pe toți buciumanii cei de față.  Apoi poruncește Vizner. ,  — Legați-îi mai strâns!  Tăiați patru boi.  Aduceți-mi șăpte țigani muzicanți, să-mi cânte; iar cânelui de Cozmaîi veți număra o sută de bețe, peste spete și peste mâni,ca să nu mai potă sări, în viața lui, la dirlogii nici-unui cal.  Căpitanul șede la masă și be.  Banda îi cântă vesele jocuri ungurești, și el privește cu o bucurie drăcescă, cum cei patru căprari de husar bat pe sărmanul Cozma, prins în obeoi; și după el și pre cei-l-alți buciumani.  După aceste neomenești crudimi poruncește Vizner:  — Pre toți cânii mai cu cap să-i duceți la Aiud în temniță.  și husarii duseră pe treizeci de buciumam, tot bătându-i pe drum cu latul săbiilor.  Vizner făcu apoi tot așa in satele Abrudel și Cărpiniș.  Tînerul Vidranu din Zlatna ceti cartea de Ia popa cel necunoscut; și când ajunse la sfîrșit, ochii lui fulgere aruncau.  Mâna i-se strânse, mai fără știrea lui, de se făcu pumn, strîngând cartea grămadă, și apăsând-o la piept.  Se uită împrejur.  Zărește scânduricea și cosorul.  Gândește o clipă adânc; apoi șhptește în sine:  — Acuma cred, că am să înțeleg, ce a vrut să-mi spunăpopa cu aceste trei lucruri. . .  Să vedem, dacă scânduriceae tocmai atât de lungă, cât o sabie? . . .  O ia în mână, o ridică însus, o privește și șoptește:  — Da.  Am înțeles.  Unde-i cosorul?  Iată-l.  Ei, bine.  Așa va fi.  Dînsul se pornește și se ascunde în un colț al gradinei; începe a ciocârti scânduricea; ciocârtește. . .  ciocârtește. . .  șiîntrun târziu, se pomenește, că din scândură s-a făcutsabie.  O ridică însus; o privește, ca întrun vis.  Ochii lui încep a străluci tainic, și el șoptește:  — Acuma—am—sabie!  Intr-o chiliuță din acea casă locuește și tânerul Clement Aiudenu.  Acestuia i se pare înspre mezul nopții, că dinchilia lui Vidranu de aude ceva.  Se ridică încetișor, iese din chilie, seduce la ferestra chiliei lui Vidranu.  se ridicăîn vîrful degetelor, și—ce vede la zarea lunei?  Vidranu e sculat, și stă în piciore în mijlocul chiliei; în nană ține o Săbie de lemn; o ridică în sus; face otăietură înainte în vânt; — face una, face alta; și tot așa,ca si ând s-ar bate cu cineva în săbii. . .  Aiudenu începe a ofta, șoptind în sine.  — Bietul Vidranu! . .  Acuma înțelegea, pentru ce mama lui mi-a plâns mai dăunăzi, zicând, că i-au spus omenii că fiul ei a înebunit.  IV. „ Tatăl-Nostru. ”  Iobajii din Carpoli nu mai puteau resufla de nedreptătirile nemeșilor.  In acei ani, se pripășise în munți, între alții, un venetic numit Hoheder.  Acesta făcu tot felul de înșelătorii, ca să se îmbogățescă; nu se lăsă, până nu puse mâna pe mai multe locuri cu băi de aur, și apoi ridică acolo niște, zidiri înspăimântătore.  De la un timp apoi, dmenii începură a-și șopti unii altora, că fiordse lucruri s-ar fi petrecând între acele ziduri.  Si el, tiranul Hoheder, începu a înțelege, că românii l-au luat la ochi; deci numai înarmat ieșea de acasă, și cu pazăde argati.  Din șopte în șopte, din înțelegeri în înțelegeri, amărâții români ș-au zis odată.  — Haidem, să facem judecată de foc asupra acestui afurisit cuib de jaf și tiranie! . . .  E o liniștită seră de vară.  Luna e aprope de a apune.  Imprejurul castelului, în depărtare de o sută de pași numerați, șed ascunși și pândind douesprăzece fețe de omeni, acoperite până și peste obraze.  Luna se lasă după coma delului.  Cele depe urmă raze albe se scurteză încet, încet, și pe urmă se sting.  In acestă clipă, douesprăzece fețe întunecate, ca mâna rezbunării, ies din ascunsurile lor, și, cu pași molcomi, învîrful degetelor, se apropie de ziduri, câte trei de fiecare parte; fiecare începe a mesura cu mâna de la muchile zidului un anume numer de palme.  Așa apoi fiecare găsește câte o sfredelitură făcută mai dinainte în ziduri.  Care cum o găsește, târnă într-ânsa dintr-o traistă niște praf, așază o sforă de la una până la alta, și apoi se furișază tiptil departe de zid.  După acesta, se adună într-un loc, unde îi așteptă un alt tovarăș, cârmuitorul lor la acestă faptă.  S-au adunat toți.  Mai-marele începe a-i numera: unu, doi, trei. . .  noue zece. . .  ei, doi-spră-zece.  Ațele le-ați așezat?  — Le-am așezat, — respund cu toții șoptind, iată sforacare duce la tote.  — Ziceți un „. Tatăl Nostru”, în locul celor din castel;căci el dorm acuma, și nu pot să zică.  Hai să nu-i trimitem în iad fără „Tatăl-Nostru”.  Oamenii încep a zice: „Tatăl-Nostru. . . . . ”  Când au ajuns la: „. . .  și ne mântuește de cel reu”, mai-marele scote din chimir o cremene, iască și un amnar, începe a scăpăra, sfora ia foc, focul se pornește pe ață,și fuge, fuge. . .  ca un șarpe roș, cătră zidurile cele blăstemate. . .  „Cuc—curiguuu! ”  — resună în acea clipă peste ziduri strigătul degrije al unui cocoș.  îndată după acesta deșteptare, o duruitură ca de patru trăsnete spintecă văzduhul.  O amestecătură de bolovani, de cărămidi, var și grindi se ridică spre cer, și cad grămadă înapoi.  Un nour de fumse întinde pe d-asupra, ca și un uriaș julj, țesut din păcate.  Turbate limbi de flăcări roșii se împletecesc pe d-asupra dărâmăturilor locașului cehii osândit.  astfel se îndeplini aci prorocia aceea, care zice, că „din casele cele ridicate prin fară-de-legi, petră pestepetră nu va rămânea”.  Din castelul tiranului Iloheder, petră peste petră n-a remas; și de fărâmăturile zidurilor celor afurisite oseie lui cele blestemate în mii de bucăți s-au făcut.  V.  Doi cerșitori.  Multe grădini se resfățau în orașul Abrud; dar nici una nu era așa de frumosă, cum era grădina lui Boierul.  Multe flori împodobiau acestă grădină, și nici una nu strălucia așa de luminos, ca obrajii unei gingașe copile,care în fote zilele sălta printre ele, și le înveselia cu apă limpede de la izvor.  Tînărul Vidranu ajunse acuma în primăvara vieței. . .  Intr-o dimineță, el mergea cu vecinul seu Dragoș pe o uliță din orașul Abrud.  Mergând așa amândoi, ajung pe la casele Boiereștilor; când de-o-dată, Dragoș vede 'cu mirare, cum Vidranu se oprește și stă pe loc, fără să răsufle, cu ochii pironiți în-tr-un loc din grădina acelor case.  Se uită și el într-acolo; și apoi înțelege că ochii lui Vidranu remaseră ca țintuiți acolo în grădină, la fața unei copile.  — Ce-i?  Vidrane, — întrebă Dragoș, oprindu-se și el. —  Ce vedi acolo?  Vidranu stă locului, mut si nemișcat.  Dragoș îl întrebă din nou:  — Unde te uiți?  Ce vedi pe acolo? . . .  A!  am înțeles a-cuma.  Tu te uiți la fata aceea Iată că se duce Oșiu.  E Anita; o fată de cersiior.  A luat-o Boineriu, si o tine de pomană, până să o mărite cu unul din argații sei.  A mai făcut el așa și cu alți copii calici.  Vidranu parcă nu audi, ce-i spuse Dragoș.  Făcu numai un semn de spaimă, când vedu că Anii a se duse din grădină.  Apoi mai stătu așa înd lung, ca înmărmurit, cu ochii pironiți pe locul acela, pe unde sa dus copila; par-că ar fi vrut să-i vadă fața cu puterea gânduluiseu, unde ea nu mai era. . .  Din acea zi, Vidranu nu mai eșia în preumblare cu prieteni; ci singur; și apoi se pomenia, că pașii lui nu-l duc pe alte locuri, ci numai pe la grădina lui Boieriu.  Nici Dragoș nu-l mai chema la preumblare, ca înainte.  și el ieșia tot singur.  Dar cum se întâmplă, că densul serătăcia tot cam pe aprope, în urma lui Vidranu; mai mult tot pe acolo pela acea grădină. . .  Intr-o asemene preumblare, când Dragoș se apropiă de grădină, zări pe Anita la o ferestra din rândul de sus a caselor, în mână cu niște flori de lăcrămiore; si vedu, cădânsa scăpă din mână florile, de cădură jos în grădină.  Atunci, de-o-dată, ce să vadă?  Vede, că Vidranu, sosind chiar atunci pe acolo, se asvîrle într-o clipă peste îngrăditura în grădină, ridică de jos lăcrămiorele, și le sărută cu foc.  Lându-se însus la ferestră.  Dragoș își lipește urechia de îngrăditură, și aude, cum Vidranu întrebă pe copilă:  — Vecinico să-ți dau înapoi florile?  Anita fugi de la ferestră, și Vidranu ascunse florile în si strîngându-le, ca pe o coindra venită din cer.  Tînera Eleva Vușchici era prietena nedespărțită a Anitei de la Boeriu.  Ea îl zări odată pe Vidranu în grădină, și îl întrebă, cuprinsă de mirare:  Da pe unde ai sărit aicea, hoțule?  Dînsul, ce avea să facă, vedendu-se prins?  răspunse cu repejur:  — Drept să-ți spun, jupânesă Elenă, am intrat p-acolo,-peste — pârinz.  — Dar nu-i nici un pârlaz pe aicea, minteosule.  — Mie mi s-a părut, că-i pârlaz.  — Da la ce ai intrat aici?  Spune drepți  — Drept să spun; am vrut să-mi culeg vreo câteva—vreo câteva— flori.  — Mi se pare, că tu ți-ai ridicat ochii până sus la A-nita chiar.  —Dacă a scăpat jos niște flori?  Cum?  pentru ce sănu i-se dau înapoi, sărmana?  — Tu să-ți pui în cap a-ți ridica ochii până la Anita?  — Da pentru ce nu, jupânesă Vușhici?  — Da pentru ce nu?  Pentru că — ce ești tu?  Cineești tu?  — Ce sunt? . . .  Cine sunt? . . .  Si-ți spun, cine sunt. . .  ascultă jupânesă Vușchici: eu—sunt—eu!  — Un moț ești și tu; un puiu de român ești!  — Un moț!  da; un puiu de român!  da!  si — și am să me fac. . . .  — Ai să te iaci? . .  un Horea ai să te faci!  împăratul moților, ca să ne omori pe noi, pe unguri!  — Am să me fac--da, împăratul moților!  — Ai să te faci — o nimica; — un iobaj de ai noștri, ai domnilor unguri, cu tot nemul tău.  Ai să te faci — împăratul furcilor! . . .  — Ah!  m-ai ucis, jupânesă.  M-ai ars la suflet!  Să mă lovești tu cu asemenea cuvinte — în auzul Anitei!  Ei bine,să știi dară, Măria Ta, sfântă jupânesă ungurdică, să știică mă jur, pe Dumnezeul meu cel românesc, — mă jur, pe Dumnezeul iobajilor,— mă jur să fac ce n-a făcut nimene. . . ș- apoi atunci vom vede, — vom vede, ce vei mai zice;și vom vede atunci, ce va zice—Anita!  Zicând așa, Vidranu se depărta cu repejune.  E ziua ântâia a lunei lui Maiu; sărbătorea Armindenului, scăldată în blânde raze de sore.  Pe o uliță a orașului Abrud merge tînărul Vidranu, a-dâncit în gânduri; și nu ia în semă pe veselii trecători, ce întâlnește, gătiți de serbătore-, purtând cununi și mânunche de Hori, care în mână, care la cap și la piept.  Intr-un loc, el ajunge din urmă pe un cerșitor.  Dintre toți trecătorii, numai ei amândoi nu aveau nici o fldre în mână, Vidranu și cerșitorul.  Numai pe fețele lornu era scrisă veselia.  Pășind tînărul până în dreptul nenorocitului, își ridică privirea, și ce vădu îi sfâșiă inima.  Acest serman uchiaș nu se putea bucura de dulcile raze ale zilei; vitriga lui ursită l-a lipsit de cerescul dar alvederii.  Un copil îl ducea pe drum de mână.  — Domnișorule, grăi acest mic călăuz către Vidranu.  — Ce-i, băetele?  întrebă acesta, cu mirare.  Acum se grăbi orbul a întreba:  — Domnisorule, unde e curtea Boiereștilor?  — Curtea Boiereștilor?  adause Vidranu, cu mirare și mai mare.  — Curtea,. . .  unde e copila aceea cu suflet bun, caun înger.  Arată-ne, me rog dumitale, portița grădinii lor.Am audit, că pe acolo iese totdeauna în zile de sărbătore,si împărțește pomană la trecătorii neputincioși.  Pote vomavea noroc de la Dumnezeu, să iasă și astăzi, de și nu edecât Armindenul.  — Așa? —grăi Vidranu, ca deșteptat dintr-un vis posomorit. —  Dar voi nu știți, unde e acea copilă, acea grădină? —  se grăbi a-I întreba, cu sufletul tot mai luminatla tot cuvântul,— cu inima tot mai încăldită la tot pasul;— și el se simți mult mai rugător, să-i spună ei lui, unde e acea copilă, decât unchiașul cel muritor de fome.  Dîn-sul se simți mai muritor de sete, de a vede fata tinerei,despre care înțelese acuma, că s-a dus vestea cea bună.  — Iată!  — zise el, mișcat până în adâncul sufletu-ui,am sosit chiar la portița acelei grădine.  Betrânul se opri.  Cine ar fi trecut atunci pe acolo, și ar fi vădut pe cer-șitorul cel bătrân, și aprdpe de el pe Vidranu cel tînăr, n-ar fi știut, care din doi era cerși torul cel mai ars de suferință.  — Iată, iată, unchiașule, zise tînerul, cu grăbire; vine ocopilă prin grădină.  lat-o, spre portiță vine.  Grăi, și remase ca țintuit pe loc, uitând a face un pas.  Copila ieși pe portiță, dimpreună cu Elena Vișchici; dar cum dădu cu ochii de bietul cerșitor orb, își opri pasul,și grăi:  — Ah!  cât îmi pare de reîi, că n-am astăzi nimica, să-i dau acestui sărman orb. . .  N-am decât acest zmoc de viorele. . .  Vidranu sorbia în sufletul seu fața cea de zînă.  El se simți ca orbit de privirea ei.  Dânsa nu-și purta ochii până pe la el; ci se uită încă o dată la sermanul unchiaș, pe a căruia față ceti amarăsuferință.  Iși plecă apoi ochii spre pământ, zicând cu întristare.  —N-am nici un ban! . . .  Curând însă, o rază de bucurie îi însenină fata: si ea a zise, cu repejune:  — Trandafirii!  Se întorse, ca săgeta, în grădină, ieși peste doue clipe iarăși', în mână cu un frumos mănunchiîi de ademenitoritrandafiri, și îi întinse orbului, zicând:  — Poftim, unchiașule, acești trandafiri; căci n am acuma alt-ceva.  Baetul îi va vinde trecătorilor, și să ve cumpărați o pane.  Zise, și se porni de acolo cu repejune.  Dacă, după câți-va pași, s-ar fi uitat înapoi, ar fi vedut, cum Vidranu întinse cu o mână orbului o pungă cu bani,iar cu cea-l-altă mână lo mănunchiul de trandafiri, îi strînseca fulgerul, la peptul seu, și îi sărută cu foc nebun. . .  Vidranu se depărta cu inima aprinsă.  Dar când umbrele serei se întinseră ca niște tainice aripi peste pământ, else pomeni iarăși pe la grădina Boereștilor; se uită, se uitădor ar mai zări fața Anitei pintre valurile amurgului; și de-odată inima lui saltă de bucurie noo; — căci zări —ori aeve, ori numai cu puterea dorului din suflet, aceafată, care era de acum dumnezeul inimei sale.  I se părea, că îi zîmbește cu dulce blândeță; apoi i-se părea, că suspină, ridicând u-și ochii spre cer.  Apoi i-sepăru, că dinaintea ochilor lui lumea iarăși se întunecă, și se face nopte negră, nopte nepătrunsă.  De aceea, el pornește cu repejune, și se depărtă de acolo.  El se jură acuma în sufletul lui, să nu-o mai vadă, până ce nu va face niște fapte, să se mire omenii; și numii apoisă se înfățișeze dinaintea ei.  De la acel timp apoi nimeni nu l-a mai vâdut pe la grădina lui Boeru.  Nici nu mai stetea în Abrud; ci umbla din loc în loc peste țară.  Dar nicăiri nu se oprea îndelung.  Nu mai cetea, decât cronica despre suferințele nemului seu, și despre rezbbele lui.  Nu mai cânta, decât despre luptele și isbândile lui Ilorea, a lui Cloșca și Crișanu.  Numai petrecea, decât cu sabia, cu pușca și cu pistole.  Sepreumbla pe delurile cele mai înalte, pe Detunata, pe Bi-harea, pe Vulcan; pe văile și șesurile dintre ele; închipuindu-și, că pe acolo sunt niște tabere; alta de unguri,alta de români.  Numera, câte sute și mii de pași face unom pe jos de la o tabără visată de ale lui până la altă tabără; de la un sat la altul, de la un oraș la altul; apoicâte cdsuri face omul călare de la taberele lui la orașe,la riuri si munți.  Se bătea în sabie cu ventul; si trăgeacu pușca în neguri, ca și cum ar da în armadii dușmane.  Fiind trez, vorbia, ca în vis, cu ghinerari, dedea porunci la ordonanțe și adiutanțî; șoptea cu iscbde și spioni.  Dar prin tote aceste visuri de trezie,, adese-ori se opria, își ridica ochii cei mari spre cer, și șoptea:  — Față — fibre de trandafir. . .  cosită — fuior din sore. . .  doi ochi — câmpuri de cer. . .  și acel suflet. . .  ah!  acel suflet! . . .  In aceste visări, fața lui arăta, că sufletul lui era în cer. . .  VI.  La Tivoli.  E zori de zio.  Pe delul Petecului coboră la vale spre Cluj un moț falnic călare pe un năpraznic harmăsar.  După dânsul alți doi moți, mai tineri, tot călări, pe niște sprinteni cai de munte.  Voinicul de dinainte e Alecsandru Iancu din Vidra; iar ceil-alți sunt doi pădurari de ai Iui.  Sorele resare.  Cei trei moți sosesc in Cluj, și intră în ulița Cărbunarilor.  Dinaintea caselor lui Brâncenu descăleca. —  Pășind spre portă, întâlnesc pe un tîner, care ese din acele case.  Dinșii își iau pălăriile de pe cap, și se închină, zicând:  — Bună dimineța, domnisorule Iosif, ore s-a fi sculat Avrămuț?  — A!  Bun sosit, jupâne Alecsandre.  S-a sculat de mult.Nici nu e acasă.  A esit.  Me mir, unde să se fi dus asa dedimineță.  Dar intră dumniata în casă, și mai resuflă puțin. Eu  me duc să-l caut; și-i voi spune că ai venit.  —- Forte îți mulțumesc, dragul meii domnișor; căci chiar îmi e dor de el; de ore-ce cam de mult nu fam vedut.  — In fugă me duc dară, jupâne Alecsandre; și ți-l aducdin fundul pământului.  Tînerul Iosif Steca Sulut pornește în fugă, și apucă la vale spre piața cea mare.  In mijlocui pieței este un stîlp mare de piatră.  Lângă îngrăditura dimprejurul acestui stîlp zărește o adunare mare de tineri.  Ce adunare să fie acolo?  se întrebă Sulut.  Ce fac ei?  Toți, rota împrejurul unuia. . .  Cine să fie acel din mijloc? . . .  Ei îl amenință cu pumnii. . .  Strigă la dânsul. . . -I  amenințăși el!  singur!  pe atâția!  A!  el semănă cu Iancu!  cei dinprejur sunt toii unguri.  El? . . .  cel din mijloc?  E chiar Iancu!  Din câte-va sărituri voinicești, Sulut e lângă rota cea de unguri; împinge cu cotele în lături pre cei ce îi steteau în cale; păi runde până lângă Iancu, și-l întrebă:  — Ce-i, Iancule?  Ce vreau aceștia să-ți facă?  — Lasă-me, dragă, strigă Iancu; nu vedi, că aceștia vreu să-mi scolă sufletul?  — Ce-i?  Pentru dumnezeu!  Ce s-a întâmplat?  Ce vreți, măi?  Spuneți, să aud și eu.  Iancu grăi din nou, cu aprindere:  — Audi, Sulut dragă?  Aceștia nu vreau să credă, căloan Huniacle Corvinul si fiul seu, craiul Matia, au fost nem de român!  Secuiul lenei strigă acuma:  — Cum se fi rumuni, dache fost unguri?  — Numai asta e?  Strigă șuluț, cu inima ușurată.  Bată-te norocul, Iancule.  Dar lasă-i la dracu pe toți!  Numai asta a fost?  — D-apoi nu-i destul?  — Eu credeam, că ddră ei ar fi vrut să te bată.  — Ian, să vree 1 Că eu nu mă tem de ei de toti câțisunt aici.  Iojica adause:  —Rumun fost Huniadi, cum eti sint.  — Da; întorse Iancu; tu grăești adevărul; pentru că și tu ești român.  — Io rumun?  Io olah?  Duche la dracu!  Dracu să cheie Teremtet!  Duche la dracu!  Io olah?  Iancu sare asupra lui Iojica.  Câți-va unguri sar asupra lui Iancu.  șuluț îl apucă pe acesta de braț, ca să-l scoță cu puterea dintre unguri, șoptindu-i cu grăbire:  — Dragă, lasă-î dracului!  Tată1 teu a venit.  Vino degrabă; căci abia te așteptă.  — Tata?  strigă acuma Iancu; izbi în lături pe unguri din imprejurul seu; și plecă cu șuluț.  în fuga mare la tatăl seu.  Piața cea mare din orașul Cluj e în patru colțuri.  La marginea dinspre răsărit este o casă cu doo rânduri, ce-i zic „Tivoli. ”  In fundul curții dela Tivoli, într-o frumosă grădină, sunt adunați la o lungă masă tinerii români, care învață la școlade legi și filosofie.  Numai doo locuri din fruntea mesei sânt deșerte ancă; locul lui Iancu, și ancă unul.  Soseste Iancu si cu tatăl seu.  — Ura!  trăiască Iancu al nostru!  strigă acumatoți mesenii, ridicându-se în piciore.  Iancu se așeză în fruntea mesei; tatăl seu alăturea cu el.  Vinul începea a spumega; sângele tinerilor începea fierbe.  Cuvântări peste cuvântări, asupra nedreptăților, ce nefac dușmanii-; blăsteme peste blăsteme, asupra capetelorlor; amenințări peste amenințări. . .  Alecsandru Iancu le zise într-un rând:  —Tinerilor, să ve mai spun âncă din păsurile nostre?  — Spune-ne, jupâne Alecsandre, răspunseră cu toții;mai spune-ne.  — Cât ține iarna, bieții iobajî de la munți sunt ținuți să adune stânjeni de lemne din păduri; și apoi, când dă primă-vara, să-le ducă pe apă până la magazinuri.  — și ce leplătește pentru asemene muncă?  întrebară uni.  — Ce le plătește? . . .  Bani numărați în palmă le plătește.  — Cât?  — Cât? . . .  Pe fiecare săptămână câte șapte creițari.  — Cum ai zis?  Cât pe săptămână?  — Pe săptămână câte șapte creițari.  — Câte un creițar pe zi!  Dumnezeule!  — Dar când nu pote împlini măsura la timp?  Când e bolnav, ori alt ceva îl împedică.  Atunci?  — Atunci vine bireul, cu panduri; și îi ia vaca; porcul; îi ia ăia, capra; ori ce mai are bietul român pe lângăsullelul lui; le vinde pe mai nimica; și plătește altora, cari să împlinescă tote rămășițele de muncă.  Sărmanii, ei își răcoresc inima prin cântece.  Să vă cânt o asemeneadurerosă cântare?