I. P .  Florantin  DECEBAL  Nuvelă istorică  Iași  Editura Librăriei Frații șaraga  PREFAȚA  In 1868, primindu-se pentru „Convorbiri” novela mea „Decebal”, și publicîndu-se, am primit de la dl.  T.  Maiorescu o scrisoare în terminii următori:  Iași 6/18 Dec.  1868.  „Domnul meu  Aseară în adunarea Junimeis-a cetit „Decebal” Intr-o societate ca a noastră, unde critica a putut fi uneori prea aspră, dar n-a fost niciodată, prea blândă, ) lectura manuscriptului Dv.  a fost ascultată cu cea  Pentru a nu vă îndoi de acest adevăr, trebue să știți că „Convorb.  liter. ”  nu sunt organul Societății „Junimea”.  Ce e drept tot ce se imprimă în „Conv. ”  se cetește mai întăi la noi: dar peste jumătate se respinge.  Dar nevoile unui redactor sunt mari și D.  Negruzzi susține, că printre grâu trebue să primească și neghină în starea noastră de astăzi.  mai vie atențiune și aprobările călduroase ale tuturor vă pot fi un semn precursoriu al impresiunii, ce această scriere va produce în publicul român.  Mie în deosebi mi a plăcut tonul susținut în întreaga compunere și stilul ei cel sobru.  Măsura estetică este pretutindenea păstrată, și nici unul din cuvintele, ce le-ați întrebuințat, nu s-ar putea schimba. ”  Se înțelege dela sine, că scrierea Dv.  se va publica.  în „Convorbiri” îndată ce nefericita „Evreică” va fi terminată, și afără de aceasta Societatea, înainte de a vorbi eu despre dorința esprimată în scrisoarea Dv. ,  a decis dela sine a imprima opul și ca volum a parte în o edițiune poporală și în o edițiune de lux.  Mulțăinindu vă, Domnul meu, pentru plăcerea ce ne ați făcut prin trimiterea Dv. ,  vă rog să primiți încredințarea distinsei mele considerațiuni.  T.  Maiorescu  Cred că aceasta poate ținea loc de prefață.  Autorul.  Era în zilele din bătrîni.  Romanii ședeau in cetatea Romei: și erau stăpîni peste lumea întreagă; tot pămîntul se închina lor.  Pe toate neamurile le învățaseră să fie oameni de treabă: și popoarele nu se învățau minte nebătute: romanii dară le an bătut pe toate.  Brațul roman frănsese cerbicia germanilor, berbecii romanilor- amestecaseră tunurile cetății Catargo cu pulberile temeliilor: și ferul roman îi culcase coperișele în fundurile șanțurilor: umbra vulturilor romani întunecase soarele Egipetului ; grecii trufași își plecaseră fruntea sub jugul roman: și stăpînitorul cel de pe urmă al Pontului ș-a încheiat zilele în fundurile temnițelor Romei.  Romanii de aceea se numiau domnii pămîntului celui de aproape și ai celui de departe; și luau resplata în bani de aur, după ce plăteua înainte cu bani de oțel.  - Dar odată a eșit veste despre un viteaz mare, din viță de dac ; anume Decebal .  și Decebal a făcut aceea, că a întors roata întâmplărilor: a luat el bani de aur de la Roma.  Așa spun cărțile bătrânești.  Decebal de aceea se numea leul rezboaelor: groaza popoarelor.  Bastarnii țineau cu el de frica altora;  Cvadii , Marcomanii și Burii se lăsaseră de alții, de frica lui.  Iaziyii se osteniseră odată a ținè cu el, și se deslipiră de tovărășia lui.  — Rigă!  îi ziseră ei; tu ne porți ca pe niște supuși; adu-ți aminte, că încă nu ne ai bătut:ci ținem cu tine de bună voie: n-ai cuvînt de a ne da porunci.  — Bine, că mi-ați adus aminte, le respunse el; ca să nu vă pară rău, că vă dau porunci,fără de a vă fi bătut, vă voiu bate acuma.  și Iazigii numai de odată se treziră, că, din tovarăși, i-s-au făcut supuși.  Dar oare ce ar zice acest leu fălos, cind ' s-ar ivi un vultur îndrăzneț, și ar bate din aripi dinaintea feței lui, și ar cuvînta așa:  — Scoboară-te de pe tronul Daciei , zmulge-ți fălcile de balaur de pe turnurile cetăților Arhidava , Pelendava , și Patavissa ; zmulge și de pe Arcobadara , Azizi și Zurobara ; smulge și de pe Sarmizirya ; smulge și de pe Sarmis-Eyetuza ! țintuește în locul lor tot vulturi; ba, lasă, că-i voiu țintui eu; numără-mi tu zecuială din băile tale de aur; și zecuieală din comorile tale; din apele tale îți voiu măsura eu și câmpiile tale le voiu împărți eu, cum mi-a plăcea mie.  Scoboară-tede acolo de pe scaunul acela, căci nu-mi place așa; —și i-ar lovi cu clonțul în stîlpii tronului. . . .  Dar tronul lui stă tare; nimene nu-l poate nici atinge; cine să-l poată dară scutura?  I.  „Atunci ne vom teme, cînd va cădea cerul pe capul nostru. . . . nici atuncea nu! ”  Decebal se întoarsă din resboiul ce a purtat cu neamul iazigilor ; și dădu poruncă, să se facă arderile de bucurie, într-o pădure, noaptea.  Noo focuri mari de dranițe de stilpari fîlfăie în pădure, și o umple de groază.  Copacii se roșesc în zarea focului.  Dranițele sfîrăe și pocnesc; pocniturile se bat departe în păreți de stani și bolovani.  Acum sosește prada de ars lui Zamolxe si celor nevazuți ai lui.  Noozeci de căpățini de om se durue laolaltă, și crește o movilă fieroasă.  Odată se aud în codru buciumături de cornuri si sunete de tilinci.  Decebal venia la jertfă, așa precum sosi din luptă, cu oaste cu tot.  In frunte venea turma toporarilor: lărgind calea prin desișul pădurii.  După toporari urmau cetele arcașilor și ale prăștiarilor cu coamele împletite ca niște șerpi: cu barbe ciungărite; cu căciule țuguete pe cap; călărind pe niște cai mici, dar iuți, cari nu știau de șea, nici de frău, în viața lor.  La bătaie aceștia se aruncau orbiș în mijlocul șirelor și se-nvîrteau ca vîntul, improșcînd în toate părțile cu prăștii și cu săgeți.  Unii nici tolba nu și-o aduceau: au asvărlit-o în loc de săgeți.  Urmau lancerii , cu coame lungi, neimpletite; cu cojoace din urechi pînă-n călcăe; cu căciule înalte plecate într-o parte; drept în sus nu remase nici una; aceștia învârteau lănci de căte doi stînjeni de lungi în mănunchiu.  Toate au gustat cu țapa din sânge de iazig .  Nici un lăncer nu era întreg.  trei au remas, numai cu mănunchiul lăncii; și il aduceau în mîna stîngă.  și apoi ei erau cei mai mîndri din toată tabăra, ciuntiți cum erau; — fiind-că, își aduceau și cîte odiademă scumpă în vîrful mănunchelor celor ciuntite.  Urma ceata bărdarilor cu securi late-n tăiș, groase la.  muche, și strimbe la mănunchiu; eierau îmbrăcați în cojoace cu măneci.  Imprejurul bărdarului se făcea în luptă cate o poiană de doi stănjeni de largă și nu putea intra în ea cap de dușman, pînă nu-și lua iertăciuni de la umeri.  In urma tuturor venia Decebal .  Ce cap de voinic!  Nici prin veste poveste altu ca el nu s-a pomenit.  Pe frunte-i lucia o diademă bătută toată din aur limpede, meșterită întreagă în chip ca o coroană de frunze de stejar, stropită peste tot cu picături de peatră scumpă roșie; pe deasupra i-au împletit frunză verde de dafin, pentru că a bătut pe iazigi.  Vîntul leagănă crengile stejarilor, suflă în pletele cele negre de sub diadema lui Decebal, și țese împrejurul frunții lui cearcîn negru.  Zarea focurilor îi suflă lumină roșă pe față.  Ostașii lui își aduceau cîte trei capete tăiate; el numai unul, cu diademă ca și a lui, picată cu roș ca și a lui, dar nu cu picături de peatră roșă. . . .  Vîntul bate prin codru mănios.  Tulpinele se clatină; rădăcinele părăie: crengile se svărcolesc: cele mai moi se frîng pe jumătate și cad spînzurate în jos: vîntul plesnește tulpinele cu ele; cele mai vărtoase se frîng de tot, și se isbesc în cele păraie și gropi.  Un stejar stetea prea sus, în virful măgurei, și se pusese prea îndărătnicește în calea viforului.  Pe acela l-a smuls din rădăcina, l-a resturnat în prăpastie cu capu-n jos, și l-a împlîntat așa în adîncul părîului cu rădăcinile în sus. . . .  Aceasta nu-i a bine căci Decebal stă tot cum stătea stejarul acela. . . . .  Toporaril taiă un stejar; lasă din tulpina de trei palme, aștern pe acel trunchiu o pele de urs negru, și Decebal se așază pe ea ca pe un tron.  Cine să-i poată dară scutura tronul lui?  Iată, că preoții pălărieți presură în focurile cele sfinte tămâie scumpă; se înalță miros binecuvîntat.  — Decebal remîne cufundat în cugete despre mărirea lumii, timp îndelungat, și nu vede, n-aude nimic din cele ce se fac împrejurul lui.  Un căpitan întrebă, ca de obiceiu, că cine știe pe vre un dac, care să fi fost fricos în bătaie?  și-i respunde un graiu:  — Acei trei de după trunchiul cel putred, n-au atins nici pe un dușman.  — Nu stă nimene acolo după trunchiul acela: respunde căpitanul: — dar cine ești tu, și unde ești, pasere cobitoare.  Ce-i învinovățești pe nevăzute?  Ce judecată să fie aceea, cînd învinovățește nevăzut pe nevăzut.  Arată-mi-te, șă te vedem, dacă ești om pămîntean.  — Tu, doamne, nu-i vezi nici pe ei, și nu mă vezi nici pe mine, de oare ce ne cauți printre ceialați ostași; dar eu îs mai sus și eiîs mai jos; și eu sînt mai mare decât toți, iar ei mai mici.  Iată-mă, unde-s!  Un mesteacăn frunzări, și din vîrful lui cucuia fața unui ostaș.  — Dar sboară-tejos de acolo, cioară cobitoare!  Voinicul numai păși înainte; căci nu fusese, suit; ajungea pînă-n vîrf și de pe jos era de un stînjen și jumătate de lung, nemăsurîndu-i gîtul, fiind că n-ajungea nimenea sus la el, fără scări.  — Pre cine învinovățești tu?  mai spune odată; de cumva ai inimă să spui și de pe pămînt, cea ce ai spus din cer.  — Pe cei trei de după trunchiul cel putred.  — Tu mi-ai picurat dintre nourii: ei îmi vor îsvori poate de pe sub pămînt; căci pînă acum încă nu se văd pe deasupra pămîntului.  Măi, cei trei de după, — oir de sub trunchiul cel putred, isvoriți-mi înaninte, dacă puteți.  De printre scorburile trunchiului se scormoniriă acum trei ostași, cîte de doi coți unul; dar peptoși și pumnoși; cu lăncile strînse-n pumni; tot îcurcîndu-se pășire înainte prin buruene; cîte o lance era mai lungă, decît eitoți trei numerați drept unul și pentru că nu se vedeau prin buruenele striga căpitanul:  — Dar sculați-vă-n picioare!  Cei trei nu puteau crește mai sus, și re-punseră: Suntem în picioare, doamne.  — Sta ți-mi dară înainte și așa; și tu cel ce-i învinovățești, iată ți-i dau pe mînă dacă n-ai mințit, ia-le capul; căci nu-i mare lucru, numai pe la genunchi și pe la glesne ai să te aperi: iar voi dacă-l veți da de minciună: să trăiți; bateți-vă colo-n poiana de alături.  Pe drum de cătră poiană întreba un vecin pe cei scurți, că de ce n-au atins nici pe un dușman.  - Fiindcă iazig viu nici n-am văzut.  — De inimoși ce erați, poate v-ați uitat tot îndărăt?  — Ba ne-am uitat tot înainte.  — Dar cu ochii închiși!  — Vei vedea tu, cum.  Lungul socoti: Mie mi-i rușine să mă bat cu viteji, care nu văd cap, ori macar piciorde dușman, în mijlocul bătăei, ziua pe la ameazăzi.  — Așteaptă cu rușinea, pînă ce te voiu bate întîi; respunse cel mai spătos dintre pitici, căci pe tine te văd și peste copaci.  — Tu mă vezi, dar nu te văd eu de sub buruene.  — Nu trebue să mă vezi; îmi vei simți vîrful lăncii în gît.  — Dar să știi, că gîtul meu nu mi-e pe ia călcăe; cum îmi vei ajunge sus la el?  — Se va sui cu o scară într-un mesteacăn, și de acolo; îl învăța un prieten.  — Ba se vor sui toți trei în vîrful capului unul la altul; și el de acolo, dintr-a treia ridicătură, va ajunge cu lancea macar pină la coastele tale, - îndrepta altul.  — Ba va asvîrli cu buzduganul în sus.  Uriașul auzind de buzdugan, se îngriji:  — Te rog, nepoțele, să-mi păzești gleznele cînd te va rostogoli buzduganul pe pămînt.  — La gîtu-ți nu mă voiu urca, nici în ridicături nu mă voiu sui, și nici cu buzduganul nu voiu asvîrli în sus; dar îți voiu cobori eu gîtul tău jos, ici la lancea mea.  Acuma sosiră în ochiul cel de poiană.  Uriașul chema pe cel întîi pitic și zise către cei-lalți doi.  Aideți și voi, ca macar să prindeți pe fratele vostru, cînd va cade din cer pe pămînt, căci am de gînd, să sar mai întîi eu peste el, și apoi să-l asvîrl, să sară și el peste mine; nu de voie, ci de nevoie.  — Voiu sări eu peste ceafa ta, și cu voia mea; dar fără voia ta; îi respunse cel de un cot și jumătate; și, împlăntîndu-se în poala poenei ca o cioată, strigă:  — Sui în vîrful coastei; repezi-mi-te de acolo!  Zmeul suind pe coastă la deal, se pleca la cel scurt, și-i șopti la ureche învățătura frățească:  — ține-te de iarbă; ba mai bine ascunde-te sub o frunză ori sub o ciupercă, să nu te mătur; căci eu suflu cam greu cînd mă bat.  — Nu purta grija aceasta; căci nu vei sufla multe zile.  Un corn suna; și piticul își înțepeni picioarele în pămînt, ca pe niște butucași; strinse lancea în pumni; împunse cu ea în deșert înainte, și remase cu ea așa țintuită în nimica.  — Nu te pripi, fratele baraboilor: strigă lungul, năvălind spre el pe coaste în jos: nu nu mă vezi, că n-am ajuns la tine; ori și acuma bați la dușmani nevăzuți?  și apoi sări. . .  dar nu sări bine. . . . .  Scurtul, ca uliul, își suci lancea dea curmeziș, și o ridică asupra capului; lungul, cu gurgoaele lui cele lungi, se împedecă în lance-i, și cădu pe coaste în jos, cît a fost de lung; el își frînse lancea și la vîrf și lamănunchiu.  Acuma micul sări pe coastele lui ca o veveriță, și punîndu-i călcâiul stîng pe pept, îi atinse gîtul cu vîrful lăncii și-l spăriă.  — Una să nu-mi crâcnești; căci, tu nu m-ai înălțat în vîrful copacului, pentru că ți-am fost prea jos; dar acuma eu te îngrop îndată după un spin; căci tu nu-mi ești preasus.  și-l gâdili cu vîrful lăncii, la gît.  Ceilalți ostași îi despărțiră; și căpitanul îngădui piticilor, să-i povestească, de ce n-au nici atins pre dușmani; unde eiîs așa devoinici la bătae? — Un pitic povesti:  Cînd cu iazigii voi ați luat-o la fugă înainte, și așa noi acești mai țepeni, vîftoși (a zis o în loc de „scurți”) am remas îndărăt.  Dar pune-ne cu cari-i vrea; precare să batem?  (Acum nu vorbiau altmintrelea, ci numai că „ să batem”).  Căpitanul nu-i lăsa să bată nici pe unul ci-i întreba:  Ce-mi cereți, să vă dau; pentru că văd, că sunteți bărbați cu inima la loc.  — Pune-ne în șirul cel întîi, de căte ori ne-om mai bate.  — Vă voiu pune.  De ar fi știut ei, cu cine se vor mai bate. . . .  Dintre frunzarii unui foișor de ramuri verzi se resfiră în clipele aceste prin undele vîntului un cîntec dulce și călduros; care topește coaja tăriei răsboinice îți îndulcește și îmblănizeșțe inima, cînd îl auzi; așa de limpede, așa de moale, așa de smăltat tremura prin aerul nopții. . . .  Trei spre-zece copile alese cîntă despre mărirea neamului lor.  La noo le tremura cîntecul de bucurie; iubiții lor s-au întors din lupta cu cununipie stejar.  Acele noo sunt împodobite cu crin și trandafir.  La trei le tremură cîntecul de durere; iubiții lor au căzut în bătae; aceste s-au gătit cu flori de chiparos.  A trei-spre-zecea fecioară, e mai marea lor; mai albă, decăt ele; mai înălțată, decît ele.  Dacă-ți fărmecă văzul lor mintea, privirea ei îți încălzește inima; dacă în vederea lor te perzi, clipirea ei te reînvie.  Intre pletele ei sunt împletite lănțujele de crini.  Noo fete cîntă, mîndre de bucurie; trei mai mîndre, de durere; una neștiind nici de bucurie nici de durere; cînd zimbind cu cele voioase; cînd suspinînd cu cele îndurerate.  Cîntecul îndulcește toate pepturile. . . .  Deceneu , preotul pălăriat, de trei ori grăi cătră Decebal, și Decebal nu-l aude; e adîncit în gînduri, și fermecat de cîntecul cel dulce.  Preotul îi puse mîna pe braț; atunci el ca speriat dintr-un vis, strigă: — Cine-i? . . .  A!  mulțămește-mi, că nu vreau să văd moarte; căci ai fi murit, să fii ori-cît de sfînt.  — Eu, doamne, îs cel mai zmerit dar Zamo. . !  — Sfint, ori zmerit, pară-ți bine, că nu vreau să văd moarte acuma! . . .  — și tocmai moarte trebue să-ți cer, strigă preotul, încrezîndu-se în pălăria sa, și mai îmbărbătîndu-se încă, striga și mai tare:  Zamolxe poruncește, după legea lui, să arzi, ca jertfă de bucurie, pe fata cea mai tânără dintre cele ce cîntă în foișor.  Legea lui nu se poate călca; focurile ard. . .  Cîntărețele ajunseră, de jelesc în cântec pre cei, ce au căzut în bătae pentru mărirea neamului lor; durerea stoarce inimele, pepturile se strîng, cîntecul se-neacă — și ele aud porunca cea înspăimîntătoare.  — A!  striga în clipa această cîntăreață cea mai tînără ca mușcată de șarpe.  Decebal respunse preotului:  — Perdutule!  n-auzi tu pe cîntăreața cea mai tînără?  aceea e fiica mea!  — Arză cea următoare!  legea-i sfîntă!  Alt țipet de spaimă se auzi din foișor.  Decebal adaose:  — Ha ha!  legea-i sfîntă.  și voi totuși o suciți, ca într-o clipă ar arde pe una, într-alta pe alta!  — Eu sunt robul lui Zamoloxe!  — Robul lui Zamolxe!  pentru casă-i sucești legea?  Dar bine că eu îs domnul tău; am dară, mai mult cuvînt de-a o întoarce; eu dară, iată, că o și întorc, așa, că o șterg de tot și pentru totdeauna.  Acum piei dinaintea fețe mele și mulțumește lui Zamoloxe, ori mai bina mie, că nu i-am întors legea așa, că, în loc de femeea cea mai tînără, să ard pe bărbatul cel mai bătrîn. . . .  Deceneu s-a îndepărtat, nu atîta întristat pentru că Decebal a șters legea, cît îmbucurat că nu a întors-o precum a zis.  El era bărbatul cel mai bătrîn.  și fetele cîntă acuma mărirea lui Decebal.  Pînă se petreceau aceste, nimenui nu-i bătu la ochi, cum ședea de-a stînga lui Decebal pe un trunchiu ciuntit, un bărbat cu fața întunecată, acoperit de tot, așa că numai ochii i-se vedeau, cum priveau toate, și cum măsurau toate.  Din cînd în cînd, pe furișul cel mai ascuns, acei ochi săgetau cîte o clipă setoasă spre diadema lui Decebal.  Nu lua nimine aminte, aceasta.  Boarea zorilor leagănă frunzele așa de blînd așa de pacinic! . . .  Bărbatul cel întunecat aștepta, pînă arseră căpaținele jertfite, și apoi păși înaintea lui Decebal cu fața posomorîtă; mai tristă.  — Cum?  îi grăi Decebal, Bicilie , fratele meu tu trist?  Cînd toată țara saltă de bucurie, cînd mărirea noastră e deplină, cînd nu ne-o amenință nimica, tu remîi trist și taci?  — Mă cuprinde întristare, cînd văd că mărirea ta e deplină, —căci nu o putem face și mai strălucită.  De acea remîn eu trist și tac, cînd văd în cenușă cea de pe urmă căpățină de dușman dintre cei de mai aproape . . . .  — Mi-au remas cei mai de departe !  — La Roma țintești?  Decebale?  — Cum la Roma?  Uiți că Roma ni se închină noo?  — Nu uit, că aceia pe care i ti plătit Domițian , ți-au dat pungi de aur; dar se vor deștepta romanii cei adevărați, și-ți vor cere pungile acele îndărăt.  Odată, erau romanii puțini; galii năvăliră asupra lor; sparseră zidurile Romei și vetrele romanilor.  Numai capitolul remăsese, în el cu o mînă de romani: și aceștia, cu alți doi trei, de din afară au curmat măsuratul aurului , și au măsurat apoi ei cu oțel .  — Eu mai întîi voiu spulbera capitolul, ca să nu poată ascunde în ei nici un deget de roman, și a-mi sări în cap.  Pe cei ce vor fugi pe afară, nu-i voiu aștepta măsurînd la aur; îl voiu lua nemăsurat.  — Romanii din zilele noastre dau din ochi, și toate popoarele se cutremură.  — Afară de poporul meu; dar eu voiu scăpa și pe celelalte de tremurul acesta; voiu scoate ochii romanilor, ca să nu mai dea din ochi.  — Eu zic, Decebale, teme-te de Roma!  — Jură că n-ai zis nimica!  — Jur că n-arn zis nimica!  — Erolzi zi iuți să vie înaintea mea!  Patru erolzi săriră înainte, ca de pe o săgeată; toți erau lungi în gît, ușori la fluere și subțiri la haine.  In clipa aceasta să plecați la Roma!  mergeți toți patru, să aibă din cine și omori, de or vrea.  Erolzii se uitară unii la alții.  — Spuneți romanilor, că le poruncesc, să-mi trimită aurul, ce mi se cuvine.  Spuneți-le, că, nu-mi place să aștept pînă la ziua pusă; pentru ca să se mînie, și să mă pot bate cu ei.  — La drum!  Deceneu se cumetă a mai zice o vorbă plecată:  — Doamne, oare n-ar fi bine să întrebăm mai întîi pe Zamolxe .  — Intrebați-l; dar semne bune să-mi dea, căci de-mi veți aduce semne rele, eu tot n-oi asculta de ele.  Pe Zamolxe îl întrebau așa, că-i trimiteau solii , să se înțeleagă cu el, la el acasă, în ceea lume .  Deceneu întrebă: Pe cine să trimitem?  Decebal îi respunse.  Pe cei doi voinici, cari s- au bătut odineoară.  Cei doi aleși încremeniră.  și au auzit moartea pe la urechi; și nu era obiceiu a întreba pe soli dacă vor să primească solia, ori nu?  ș-apoi s-au făcut toate, precum spune și poruncește Zamolxe în legea lui.  Noo. . .  ostași, se orănduesc cîte de noo pași unul de altul, în mîni cîte cu trei săgeți neînveninate, ținîndu-le întoarse cu țepele înainte.  alți patru apucă, pe cei doi aleși, doi pe cel lung, doi pe cel scurt; cîte unul de piciore, altul de mîni.  „ Zamolxe!  ” strigă.  Deceneu; —doi alți preoți pălărieți presură tămîe în focurile binecuvîntate, cei patru ostași smucesc pe amăndoi solii de picioare.  „ Zamolxe!  Astreu !” - mai strigă Deceneu; și cei patru feciori alergă cu soli înălțați între cer si pămînt înaintea celor cu săgețile țintite cu țepele cîtră el; — în jurul lor joacă alți noo daci, trei bătînd cu buzdugane în scuturi, trei asvsrlind paloșe cîtră nouri; trei zvârlind săgeți cîtră cer, și amenințînd pe Zamolxe, că, ce nu le va face de bună voie, îl vor sili să le facă de nevoie.  „ Zamolxe!  Astreu!  Meitras!  ” se auzi de treia oară—și, deputății sburară cu pepturile către colții săgetelor. . . . .  — Ei bine, ce vrea Zomolxe?  întrebă Decebal.  — Zamolxe n-a primit pe nici unul din cei trimiși.  Amîndoi feciori trăesc; cel lung a fost mai greu decît alții de alte ori; a zburat prea pe jos, și a scăpat pre dedesuptul săgeților; cel scurt a fost prea ușor și a zburat pe deasupra țepelor; ba a trecut tocmai și pe deasupra capetelor acelora, cari le țineau, și a căzut pe pământ la spatele lor.  Deceneu zise cu toată credința:.  — Nu va fi bine să trimitem porunci la Roma.  Decebal, drept respuns, striga:  — Nu v-am spus, că de-mi veți aduce semne rele, eu tot n-oi asculta de ele.  Erolzilor, la drum!  — O iscoadă!  o iscoadă!  se audi acum intre cete.  — „ Inălțați-l la mărire pe o creangă! ”  strigau unii.  — Aduceți-mi-l înainte!  porunci Decebal.  O îmbulzeală tîri înainte pe un ostaș îmbrăcat de dac.  — „ E de ai noștri”, strigară cei ce-l cunoșteau.  — De unde vii!  îl întreba Decebal.  — De la Roma.  — Ce veste-mi aduci?  strigă-mi-o de acolo, porunci Decebal, neputînd răbda să sosească bine; veste rea să-mi spui!  — Că tocmai rea veste îți aduc: pe scaunul lui Domițian s-a suit Traian.  Decebal se cutremura.  Deceneu iară-și prinse inimă, și zise:  — Cetristeță îmi coprinde inima, la vestea aceasta: mărirea lui Decebal se va scurta oare n-ar fi bine, să strigăm solii îndărăt?  — Să amuțești, coabă bătrînă!  sunați trâmbițele, sunați buciumele: să n-aud vorbe ca aceste!  și se întoarse în dreapta; dar aci văzu pe Decidav , fiul lui, și-l strigă:  — Decidave, voinicul armatei mele, vorbește-mi tu la inimă!  Decidav grăi:  — Căpitane tare, leul Daciei! . . .  — Așa, așa!  tu mi vorbesci ca fiul meu!  Decidav urma:  — Bine grăește Deceneu, cînd zice, că-i trist; dar nu zice bine, cînd se teme, că mărirea lui Decebal se va scurta: mărirea lui Decebal se va stinge!  Solii trebue strigați îndărăt, și trimiși alții, în inînă cu aur, în inimă cu frăție.  — Ce, striga.  Decebal, singur am rămas la lucru?  dar destul sunt și singur!  — Singur ești destul, doamne, linguși Bicilie din stînga-i, robii tăi îs destul de credincioși. Tu vei fi fulgerul luptelor!  — Bun cuvînt grăiși, Bicilie: bateți buzduganele în scuturi!  stindardele să fălfăe!  buciumele să bubue!  Scuturile durduiau, stindardele fîlfăiau.  buciumele bubuiau.  Corul fecioarelor cîntă cîntec aprins, cîntec de rezboiu.  Pepturile creșteau, inimile se oțeliau, ochii se aprindau.  — „Un străin!  un roman! ”  se auzi acum din depărtare.  — Te cunosc, îi striga Decebal, cînd îl vău: ce veste-mi aduci din Roma?  de-mi aduci  veste bună, întoarce-te îndărăt cu ea cu tot.  De la mine știu că vei duce veste rea.  — Decebale, grăi romanul; îți aduc vestea, că pe tronul Romei s-a suit Traian ; și că nu-ți va mai da haraciu.  — Imi pare bine.  Nu poftește Traian ca să-i trimit îndărăt și cît mi-au plătit romanii pînă acum?  Ba îți poruncește , să î-l trămiți îndărăt.  — Nu mi-al întălnit solii?  de la ei ai fi putut auzi, ce-ți dau de respuns.  — Ba i-am întâmpinat.  — Așa dară ne-am înțeles!  — Ințeles; dar nu pe deplin.  Solii tăi s-au înturnat cu mine.  Poate, la vestea mea, te vei gîndi la altă solie.  — Ce?  a mă speria ai venit.  Ai rătăcit!  Bicilie, spune-i respunsul meu.  Pălărieți!  bardari!  fete!  după mine la peștera neagră!  Să arză jertfele de luptă.  Si plecară cu toți la peștera cea neagră.  Bicilie se trase de o parte cu romanul și-i grăi:  — Respunsul lui Decebal e, că Roma să-i plătească de zece ori atita haraciu, pe cît ei plăteau pînă acum.  — Imi pare rău dară; căci așa v-am adus știre de bătaie.  — Si mie-mi pare bine!  — Cum?  — Așa, căci știu- că ne veți bate.  — Cimilituri nu știu să desleg.  — Te voiu învăța eu.  — Dar asta să mi-o deslegi tu: cum poți dori să batem noi pe frații tăi?  — Așa, pentru că eu nu-s dac.  — Acum spune-mi tu ce om e Traian?  — Nu-ți o pot spune.  — Ai și învățat, a face cimilituri; ori nu știi deslega nici ce nu-i cimilitură.  Nu știi ce om e un om?  — Tu m-ai întrebat, ce om e Traian ?  — și aceasta nu o poiț deslega?  — Ar trebui să-ți știu un sac de cărți de cele late, bunătățile lui.  Plătește sănătos dacă i ai făcut vreun bine?  — Ca și un Dumnezeu.  — Aceasta singură nu mi-ar fi de ajuns știe el și a osîndi bine pe cei făcători de rele?  — Ca și un diavol.  — Asta-mi place mai bine.  — Pentru Decebal gîndești?  — Imi ghiciși dorul inimei.  Decebal trebue osindit diavolește.  El e urgia neamului omenesc.  — Traian îi va crăpa capul în șapte.  — și știe Train resplăti binele, cei faci?  mai spune-mi odată.  — Precum ți-am spus.  De-i placi, te punei crai .  — Craiu strigă Bicilie, strălucind din ochi și reculegîndu-se adaose:  — Spune-i, că, lăngă dușmanul lui cel mal înfocat, veghează robul lui cel mal credincios.  Arderea binecuvîntată se dămoli: peptul lui Decebal se învăpăia.  — Ce i-a-i vorbit?  întrebă pe Bicilie, după ce s-a reîntors de la peșteră.  — I-am vorbit, doamne asa: îndată ce va ajunge acasă, Traian se va îmbrăca de bătae, mărirea ta va ajunge zile noui.  Oare zile de strălucire, ori zile de întuneric?  Aceata a uitat Bicilie, să-i-o lămurească.  Decebal mai întreba și pe sol:  — Romane!  e gata Tra.ian,  a ieși la luptă cu mine?  — Gata!  ia-ți numai seama!  — A mă îngrozi îți încerci capul, romane?  Spune-i stăpînului tău, că pe noi numai atunci ne va cunoaște groaza, cînd ni se vor resturna bolțile cerurilor in cap. . . .  nici atuncia nu!  — Ii voiu spune.  II  Decebale, fulgerul bătăilor, încinge-te de luptă.  Dacă ai bătut tu pe toți dușmanii tăi cei de aproape, s-au sculat asupra ta cei mai dedeparte.  — De ce nu vrai tu să trăești bine cu oamenii?  Acuma să văd cum vei eși din cursa, ce ți-ai întins-o căci s-a ridicat un viteaz mai mare de cît tine, să te osândească, să scape pămîntul de faptele tale; s-a sculat Traian, și-ți scutură porțile munților.  Să te vedem. . .  Incinge-te!  Traian ieși cu oaste mare asupra Dacilor, și e pe drum cătră cetatea, ce-i zicea Tapis .  Intr-ozi îl întămpină un sol străin; acesta sosind, cade la pămînt de pe catăru-i, și ridicîn-du-se îi dă un burete de cei mari, scris peste tot cu vorbe dăcesci.  Cărturarii cetiră pe el.  „ Burii și alte neamuri stau înarmate gata; întoarce-te, de unde ai venit. ”  Traian respunse solului:  — Sfarmă-ți buretele, și du-l așa sfărmat îndărăt la acela, care te-a trămis.  — Solul se reinturnă, cu buretele sfărmat.  Iar Traian calcă ținuturile Daciei de lângă Dunăre , și stăbătu în munți, tăindu-și cale prin stâncile munților.  Decebal se simte strimtorat; poruncește lui Bicilie, sa scrie cărți la tavarăși; Bicilie,le scrise, și apoi le trămesă lui Traian; care văzu de aci, ca trebue să se grăbească!  Drept aceea se și grăbi, încît Decebal, și mai strimtorat, îi trâmise o solie de pace; dar numai trei daci comați, nepălărieați, cu coamele zbulturate, cu cojoacele sdențăroase.  Aceștia cum s-au dus așa au și venit.  Decebal văzînd-i venind cu mîna, goală, și-i smulse de coame, de mănia ce-l cutremură.  — Trei săptămini îmi trebuesc ca să mă gătesc de bătae, cum știu eu; și Traian e numai de trei zile de departe!  ce să fac?  — Voiu trimite boeri palărieți ; n-am încotro.  și precum a zis, așa făcu!  trămise doispre zece boeri pălărieți, doospre zece femei cu prunci neînțărcați în brațe, și doospre zece fete, ca să ceară pace.  Sosind solii înaintea lui Traian, căzură în genunchi, și îi se rugară de pace, cu lacrimi amare.  A doospre zecea fată era mai tînără cît toate, și visa mai mult de cît toate.  Ea nu știa bine, ce se făcea împrejuru-i.  Traian nu le putu asculta rugămintea; romanii îi porunciseră să se întoarcă.  — Duceți-vă de unde ați venit, și spuneți lui Decebal, că viu și eu, le răspunse el.  Ce săgeată în peptul soliei!  Ce rază fermecătoare în peptul fetei celei mai tinere.  Graiul cel d-întîiu al lui Traian îi legăna toată ființa într-un tremur-de plăcere, ce numai simțise pînă atunci; îi venea, să rîdă; îi venea să plîngă; si nu știa, de ce?  își uitase ochii pe fața voinicului celui falnic, de ai cărui ochi nu se mai putea despărți.  Boerii se ridicară din genunchi, se grămădiră mai aproape de Traian și i-se rugară de pace cu brațele deschise; suspinind dureros.  Traian nu-i putu asculta.  Acuma se deteră bărbații îndărăt, și-i căzură femeile, cu pruncii în brațe, la genuchi, cu vaiete, de ți-se sfâșia sufletul: copilașii îi cuprind genunchii cu brațele lor cele mititele, și plîng și ei, dacă-și văd mamele plîngînd.  Traian p-aci p-aci era să-i iea în brațe să-i sărute, dar se trezi: Aci e vorba de porunca poporului roman, și nu de lacrimile pruncilor celor nevinovați; ci-i de oasele părinților lor celor vinovați.  Iși întoarse dară ochii într-altă parte și se smulse dintre mânuțele cele ce erau să-l scoată din minți.  Solia spuse vestea către Decebal:  — Traian ne-a ascultat. . . .  — V-a ascultat?  strigă Decebal, repede și îmbucurat.  — Ne-a ascultat vorba, și apoi ne-a respuns, că nu poate să închee pace.  Decebal spumegă, și strigă, ca scos din minți:  — Pe el dară!  Dacilor!  să-ncepem noi bătaia!  Apoi s-au aruncat Dacii asupra armatei romane, cu urlăte, că:,,Au nu știți voi măi romanilor!  că pe noi nu ne-a bătut încă om pămîntean?  Nu știți voi aceasta? ”  Romanii le răspunseră: „Ba știm!  dar voi știți una?  că acum vă vom bate noi?  stiți-o voi aceasta, Dacilor? ”  „Nu o știm!  ” respund Dacii.  „Să vă-nvățăm dară! ” strigă Romanii; și apoi îi și învață ca pe scris, cu vorbede oțel, tipărite-n frunte și-n coaste.  Iarna cu un ger ne-mai pomenit despărți pe cele doo popoare încăierate; ele se traseră înapoi, își numărară cîti frați li s-au culcatla somnul cel de sfîrșit.  La înfloritul pomilor, altă învațătură de oțăl, scrisă tot în frunte și-n coaste de dac.  Cari o învățau deplin, aceia nu o mai știau de cît pe cealaltă lume.  Bicilie strigă odată:  — Doamne, totul e perdut!  — Nimica nu-i perdut.  pînă stau eu!  respunse Decebal.  — Cu atîta-i mai rău de noi; romanii strigă tocmai după tine, după capul tău.  — Mă duc la ei, și mi-l duc.  — Lasă-mă, să mă duc eu; să-mi pun capul meu pentru tine.  — Nu le ar fi de ajuns.  — Du-te dară, însă viu și eu cu tine.  — Nu te las.  Tu trebue să stai acolo, de unde lipsesc eu.  — De ai lipsi de unde gîndesc eu, își înșira Bicilie cugetele. . . .  Decebal plecă în tabără la Traian.  O ramură verde îi deschise cale printre șirele Romaniilor.  Cum pășia cu capu-n pept cu ochii în pămînt,— alții îl opriră cînd sosi dinaintea lui Traian; și el nici aici nu-și ridică ochii în sus, ci grăi:  — Pace, împărate, cu ce preț vei vrea.  Lăngă piciorul cel stîng a lui Decebal e un bulgăr.  Traian nu zărește, cum calcă el cu stîngul pe bulgărul acela, cînd a zis „împărate” și nu știe, cît de bine i-a părut, cînd a simțit, că se sfarmă sub picioru-i.  — Preț mare și-oiu pune, respunse Traian.  — Poruncește, să-ți dau capul meu și capul lui Decebal se plecă și mai jos.  Dinții îi se înfigeau în buze.  — Toate uneltele de resboiu să mi le dai să le duc cu mine.  — Voiu asculta, doamne.  — Pe toți meșterii romani să-i scoți din țara ta.  — Pe ai mei nu?  — Toate cetățuele, care n-am apucat eu să ți-le sfarăm să le risipești tu.  — Meșterii ți-i voiu da, zidurile mele le voiu risipi eu și fără ei.  A risipi poate omul și fără meșteri.  Meșterii trebuesc cînd le ridici.  —Mai poruncește, împărate!  — Acelora, cari ne vor binele, să le fi voitor de bine; dușmanilor noștri, dușman.  — Fratele și deaproapele cel mai drept îți voiu fi, doamne.  Traian împărția fâșii pentru răniți; și nu putu vedea, cum mai sfarmă Decebal un bulgăr sub picior, cînd a zis „doamne. ”  In clipa aceasta grăi Trian:  — Iată fășii din haina mea, legați-îl!  — „ Lega-pre mine?  Decebal își ridica ochii în sus, să se uite în dinții morții; dară îndată și văzu, cum Traian își sfâșia, haina de legături pentru un rănit dac.  Dreapta lui se ridecă dusă de o putere nevăzută, diadema, de pe cap, și o pune la piciorele împăratului; căzînd și el în genunchi, în țerînă.  Apoi grăi, cu ochii împlîntați în pămînt:  — Iată-mă, în genunchi, împărate; calcă pe cercul cel de aur; iată-l la picioarele tale.  Traian se pleacă, de lo diadema din țerînă, i-o puse îndărăt pe frunte, și ridicîndu-l din genunchi, îi dete mîna de pace și-i grăi:  — Jură, că vei ținea pacea!  Decebal jură:  — Cînd voiu mai întoarce fălcile balaurilor mei cătră împărăția ta, atunci să-și împlînte ciuma fălcile în împărăția mea.  Cînd voiu pune pasul întîi pe brazdă romană, atunci să se aprindă casa dăcească cea de pe urmă.  Cînd va lovi mai întîi dreapta mea cu bardă de dac în căpățină de roman, atunci să-mi crape că patina mea; atunci să se întunece steaua țărei mele; dea turbare în inimile fiilor și fetelor ei; iee-le lumina, vederii, sănu o vadă maijuuit, și să-și întoarcă cuțitulcel strâmb, frate asupra fratelui să-și aprinză casa, soră la soră; să nu remănă nici săpători de gropi; să vie corbii pădurilor să ne îngroape!  Crezi-mă acum, împărate, Zamolxe, Astre , Maitros mă aud!  Decebal, tăcu; din dinți scrâșnea, din inimă, tremura ca și cum l-ar fi ajuns frigurile galbene.  Peptu-i ferbea.  în clocot turbat, mintea-i țese cugete negre:  — „Una ai uitat, Traiane: să mă juri pe aceea, că-mi voiu ținea jurămîntul.  și pe aceasta m-aș fi jurat căci și așa îl voiu ținea.  — Nu eu îmi voiu întoarce balaurii cu fălcile cătră împărăția ta, ci stegarii mei; pasul meu cel iutii mi-l voiu pune pe brazdă, ci pe căpățină romană: cu barda întîia nu voiu lovi în coaste romane ținind-o cu dreapta, ci cu stingă”.  El zise tare:  — Să trăesci, împărate!  Decebal ieși din taberă.  Sosind în cortul său își întoarse jurămîntul cu totul.  —,,M-am plecat lui, pentru ca să mă aprind și mai amar, și să rad păngara asta de pe numele meu Bicilie!  scrie carte cătră Pacor , în țara Partiei , să vie!  Apoi sfarmă-mi cetățuiele; începe cu cele mai putrede; mai ales cele ce cad în vederea Romanilor; întîr-zie cu cele mat tari; treci cu vederea pe cele din mijlocul țărei; Serimis-Egetusa i uit-o așa, cum stă astăzi.  Tramite meșterii romani acasă; pe cei mai netrebnici; alunecă de uită aici pe cei mai cu minte.  Bicilie apoi aluneca , de împlini toate poruncile pe dos .  Respunsul lui Pacor îl trimise și la Traian .  III  „Ferice de acela, care se naște în zilele lui Traian ” așa se mîndrau fiii Romanilor; și numai atîta greșiau.  că nu adăogiau: „și amar de mama aceluia, care dușmănește cu el. ”  In zilele de pace, îi aduse un cioban veste din Dacia:  — Doamne tăriile Dacilor, cele ce nu le-ai sfîrmat tu, stau sănătoase, ca mai înainte; nu le sfărîmă nimine; ba Dacii și pe cele cam știrbite le cîrpesc.  — Nu vorbești vorbă dreaptă; grăi altul, sosind; în țara Daciei resar și cresc turnuri, pe unde din moși-strămoși nu s-a pomenit picior de zid. —  Un al treilea aduse cartea lui Pacor cătră Decebal, unde spunea, că vine cu putere, să facă piept înaintea Romanilor.  Traian o ceti — și apoi făcu doo jurăminte:  — „ Așa să mi se înalțe împărăția mea precum voiu șterge eu împărăția lui Decebal de pe unde a fost!  — Așa să trăiască numele meu, precum voiu rade eu numele de Dacde pe fața pămîntului!  ”  Dacule, de ce nu tremuri?  Vine Traian, să te îa in danț de resbunare, fără scăpare.  Cînd auzi Decebal, că Traian vine, gata de război cum știe el, îngălbeni la față.  Bicilie îl văzu, și-i zise:  — Doamne, tu tremuri.  — Zi, că nu tremur!  Cine m-a văzut?  — Nu tremură niniene; eu am tremurat, și mi-s-a părut, că tremuri tu.  Eu tremur pentru tine; pentru capul tău.  — Tremură pentru capul lui Traian, dacă vrei; căci am un gînd. . . .  — Ce gînd?  — Să-l fac blînd. . .  foarte blînd. . .  Un corn sună; un sol intră și grăește:  — Decebale, Traian îți poruncește, să curmi toate pregătirile de resboiu.  — Nu-mi poruncește Traian să-mi curm zilele?  — Iți mai poruncește încă, să te închini lui.  — Adecă îmi poruncește să-mi curmi zilele.  Spune-i, că i-le voiu scurta eu pe ale lui.  — I-oi spune.  Solul ieși.  Bicilie se apropie de Decebal și-i șoptește:  — Taie-mi capul, doamne; eu am socotit una: Să-ți lom vorbele în aeve. . .  — Bine zici.  Alege pe doi; cei mai iuți de fugă; solul să sosească acasă, pe la arderea oaselor lui Traian. . .  stăi!  — stăi!  — nu vei găsi om pentru acest lucru.  Cu cît gîndesc mai mult la această faptă, cu cît caut în gînd, că pe care dac prăpădit să-l trimitem; nu găsesc nici pe unul.  Dacul îți răpește bucățica, din gură; îți sparge capul, fățiș; dar pe furiș nu ucide.  Bicilie rise.  Nu te îngriji, doamne:mi-am adus eu din Itaca doi feciori, și-s buni de lucru. . .  mă grăbesc! . . .  Stăi!  nu te grăbi.  Cind mi-a venit cugetul prin cap, mi-a plăcut; cînd am văzut că n-avem om, m-am întristat; și acum,— acum,— cînd stai să te grăbești. . . .  acum mă spariu de mine.  Bicilie, mi-i greața de o faptă ca aceasta. —  Uită-te, pre cine vrei tu să ucizi!  Stăi, Bicilie, stăi! . . . .  stăi!  — Doamne tu-ți dai cuvîntul,. și  iară ți-l iei.  — Mustră-mă, pentru că-mi calc cuvîntul, mai aspru m-ar mustra fapta . . .  — Te va arde și mai amar rușinea, în lanțuri bătute din aurul tău, — după carul lui Traian.  — Eu zic, mai aprig m-ar arde fapta. .  — și eu mai zic încă: mai cumplit te va arde flacăra părerii de rău, căci scapi pe un om, și-i arunci în vîrful lăncilor un popor întreg, poporul tău; —cînd ai putea să-l înalți la mărire nespusă, te dai pe pocăite; dai vetrele străininești mamonilor străin; tot-neamul tău îl îneci tu cu mîna ta, vrînd să faci aceluia, carele ție nu-ți face dreptate : vrei să ții viața aceluia, care poruncește după capul tău, ca-apoi să-ți sugrume copii mai ușor. . . .  — In peptul lui Decebal clocotește vifor turbat.  Inima i-se stoarce, pe fruntea sa curgeau picături.  Tremurînd din buze, vorbi dupăBicilie ca în aiurare:,,mamonii, străini. . . capul  meu. . . , ,  Bicilie urmă:  ,,. . .  Imi iau mîna din joc: trăiască Traian, moară Dacia ; Traian e om.  atît de frumos, că își poate înnebuni dușmanii.  Traiane strălucit la față; pentru ca să orbească pe aceia, cărora vrea, să le iea argintul, ca să nu-și găsească cuțitul la șold; Traian e om destul de puternic, ca să poată sugruma cu putere pe acela, pe care nu l-a putut nici înebuni, nici a-l orbi.  Imi ieu mîna din joc: trăiască Traian , moară Dacia ! Mie și așa nu mi e mamă dreaptă .  — Dar mie mi-e mamă dreaptă strigă Decebal ca scăpînd cu mintea dintre verigile unui vârtej sugrumător.  Bicilie dă poruncă la doi Itacani:  — „ Decebal vă poruncește, să mergeți în taberălui Traian și să veniți cu capul lui, ori fără ale voastre.  " Porunca li-o spuse în auzul unui pîndaș roman:  — După ce eșiră ucigașii, Bicilie chema pe pîndaș înaintea sa, și i grăi.  — Auziși, ce porunci dete Decebal ?  — Lase-mă să zbor la Traian!  — Fă, după cum te duce inima ta; și vei face, după cum dorește inima mea.  Romanul se perdu în fugă. . .  Sosind apoi ucigașii la Traian s-au lovit de piedici ; Traian trimise lui Decebal vorba aceasta.  — Sapă-ți groapă!  Decebal arde de rușine, spumegă ca în turbare.  El se gîndi la un lucru mare.  — Voiu vedea eu oare, un neam întreg nu va înghiți pe un pilc de dușmani ca să nu știi, nici unde a fost?  — Dar Traian l-a dat de minciună in redința aceasta.  Pe unde se izbesc valurile Dunării mai turbat, acolo zidi peste ea un pod de peatră cioplită, de patru mii șapte sute și șapte,zeci de urme de lungă; cu doozeci de boite,cîte de o sută și șaptezeci de urme de larg fiecare; pe doozeci de stîlpi, cîte de o sută și cincizeci de urme de nalți, și șase-zeci de urme de lăți; toți așezați sub apă, unde, clocotește Dunărea mai tare.  Dacă au zidit podul apoi trecu peste ea cu toată armata, sfărmînd pe toți cei ce, îi steteau în cale.  Apoi spulbera sumă de castele de pe creștetele munților, si împresură neamul dacilor cumplit.  Decebal se pomenește strimtorat de toate părțile și vede peirea neamului său la pragul ușei.  Mai marii țărei se adună în sfat mare.  Decebal pășește între ei.  — Porniți curînd, le zise el.  Tu, Decidave , să ții aripa dreaptă; tu, Bicilie , stînga, Pelasigoane , și tu, Bizenie , ieșiți la munți. Tu,  Toride , și tu, Gilil , năvăliți pretutindene pe unde ar aștepta Traian năvală; că să nu poată zice că am scăzut, și că nu ajungem cu numărul pe unde trebue.  Tu Diege ,tu Eusire , Midon, Terante, Zenure și tu Alastore ,veți da năvală pururea, pe unde nu,va aștepta; ca să vază, că am crescut în puteri, că în trecem în număr și ajungem și pe unde nu trebuește.  Femeile voastre să păzească vetrele și să învețe pe copii să arunce petre cu praștia, și să învârtească cuțitul în gâtul ursoaei.  — Doamne taie-ne capetele, femeile noastre nu sunt a casă.  Au venit cu noi.  — Femeile voastre să se întoarcă pe a casă!  Poruncește-le tu, doamne; de noi nu mai ascultă.  Femeile căpitanilor intrară.  Decebal le întrebă:  — Ce vreți voi femeilor aici?  — Vrem să mergem în rezboii respunse Zimbrura soția lui Pelasgion .  — Mergeți pe a casă!  La vetre, la copii!  — Vetrele le am sfărâmat; —copii mici, copii mici —nu mai avem. . . . .  Zimbrura își acoperi ochii.  —  — Amar de capul vostru!  ce ați făcut?  — și noi zicem, amar de capul nostru! . . .  — Vecinele noastre au ars,cu prunci cu tot în casele lor; romanii ard totul.  Noi ne-am scutit pruncii noștr ide cuțitul străinului; și am venit să ne luptăm alăturea cu voi, mai înainte de a muri.  De scăpat, nu vom scăpa nici unul, și nici una.  Acolo ne-ai adus!  Decebale . . . .  Lui Decebal îi-se strînse înima în pept.  IV  Erau zile de toamnă.  Frunzele cădeau des, mai des cădeau feciorii de mumă de dac.  Romanii săreau peste șanțurile cele pline de iepe, acațău scările cu dinții cârligelor, în virfurile zidurilor; —și —cine n-a căzut de săgeată, a căzut de tăișul paloșului, în luptă de brațe.  E o năvală cotropitoare.  Doi ostași scot pe un călărași roman rănit și căzut îl duc pe umere la corturi.  Vindecătorii îl privesc, și apoi zice unu:  — De ce l-ați scos dintre cei căzuți?  Să-i dăm ceva, să moară mai ușor; dreapta lui nu va mai stringe măner de paloș.  — Minți, orbule; nu vezi că și acum îmi strîng paloșul cu mină?  Dar—dacă nu-mi poți da zile ce nu am, nu-mi lua măcar ciasurile cîte mai am.  Lăsați-mă să mă înțorc la luptă, că așa voiu muri mai ușor.  și porni, ca fulgerul, — se lupta, lupta mereu, pînă ce căzu pest aceia, pe cari îi tăiase el.  Astfel de copii erau romanii.  Longin era mîna dreaptă a lui Traian.  Intr-o noapte intră la el un bărbat întunecat, în veștminte romane.  Cine ești!  îl întrebă Longin .  Un voitor de bine a lui Traian, sînt Bicilie .  Te cunosc, dace.  Dar de ce în haine străine?  de ce tocmai tu, și noaptea?  Decebal nu vrea să se mai lupte.  Vino la el, că ți-l dau sa-l aduci cu tine legat cum îți va plăcea.  Nu cred dace.  V-am făcut atîta bine.  I-am făcut atîta rău; tot nu mă crezi?  și aceea o crezi, că eu voiu avea atîta minte, de voiu trece printre lăncile voinicilor voștri în timp de noapte luminată de lună, ducîndu-mî capul, în pericol ca să mă pun la povești cu tine? — se -ncrezu în vorbele șerpelui.  Decebal nu mai avea somn.  Odată intră la el Bicilie în haine romane, Decebal se spă-rie.  Ce ai făcut?  — ți l-am adus, îi șopti el; și-apoî întră la Decebal, Longin .  Bicilie ieși.  —Vrei să-mi vorbești despre pace, romane? ! . .  — Mai întîi să-mi pui cercul cel de aur de pe frunte la picioarele mele.  —De noapte văd, că-i noapte; dar tu nu dormi; cum dar totuși ai visuri?  mai bine vino-ți în minți, și spune-mi toate cîte știi; cum stă tabăra voastră; căți sunteți, ce-mi veți face și cînd?  ori nu mai vezi soarele.  — Remas bun!  dară, lume!  Mai bine să nu te mai văd decît să nu mă pot uita la tine, de rușine că i-am vîndut pre ai mei.  Dacă crezi tu, că eu voiu veni la trezie din visuri, pentru ca să-mi văd frații, apoi eu zic, că ți-ai eșit tu din minți.  — și eu îți zic la această, că te-oiu vinde lui Traian .  Aduceți lanțuri!  Toride zboară la Traian, spune-i, să-și cumpere pe Longin așa, că să se ducă, de unde a venit cu oaste cu tot.  — Zbor, doamne, strigă Torid și porni îi fugă.  — Stăi, Toride , striga Longin , își străpunge peptul, se trage pînă afară, strigînd după sol.  — Iată-mă, am murit; să nu duci vorba de cumpărat căci eu sunt mort.  și muri pentru ca se nu aibă Traian ce cumpera dela Decebal .  Decebal ridica pumnii, și se bate cu ei în cap.  Prin un codru troc doisprăzece feciori, cu saci în spate: înaintea lor un om întunecos, cu doua cuțite la brî ; cu spadă lată la șold, și săgeți veninoase în ochi.  Unul dintre feciori își apropia buzele de urechia altueia, și-i șoptește.  Fărtate, sacii aceștia șed bine pe umerele noastre.  un altul audi, adaose:  „I-am putea duce cît de departe.  Aurul nu-i poamă grea. ”  Cel întîiu zice din no :  „Si la împărțit nu ne-am lua de cap: feciorul și sacul, feciorul și sacul. ”  „ Tăceți, măi, șopti unul mai cu minte, Bicilie-i năzdrăvan: noi suntem doisprăzece,dar el. . .  cînd sai la el, îți piere printre tufe, dinaintea ochilor, ca veverița; de-l ajungi îți piere din ochi în ponoare ca șerpele; de-l prinzi, îți alunecă din mînă ca peștele.  Tăceți, pînă vom îngropa sacii.  Pe drum vom mai vedea ce vom putea face cu el, după ce ne vom ușura de sarcini. . . . ”  Feciorii pun sacii într-un ponor săpat costiș într- o rîpă de rîu, cu apă puțină, pentru că e stăvilită mai sus.  Bicilie sare la stravilă, împinge o scândură cu călcâiul în laturi, rupe un par cu mîna, și taie grinda din mijloc cu spada.  Apa mai rupe și ea din stavilă, cît a mai remas se risipește asupra feciorilor, și-i acoperi, cît ai bate-n palme.  Căiț au înotat deasupra apei, Bicilie le sparge capetele cu cuțitele, cu spada și cu bolovani.  Unul scăpa cu înotul pînă dincolo.  Bicilie dă după el cu petre; asvărli și amădoo cuțitele, dar nu-l nemeri.  Feciorul își ia un cuțit cu sine îl ridică sus, amenință cu el pe Bicilie , și apoi se perde prin trestie și sălcii.  In țara, dăcească sunt grădini multe și în ele înfloresc flori multe; și nici o grădină nu e ca grădina lui Decebal: și în grădina aceea nici o floare nu înflorește mai frumos, decît floarea sufletului său, fica lui, Dochia .  De cînd a văzut Dochia pe Traian, a uitat a rîde; s-a învățat bine a plînge.  Sînt zile de toamnă; florile să veștejesc mai tare, să veștejesc zilele Dochiei.  Are zile de trăit; și de ce, de ce mai mult se apropie de moarte.  Ce-i e bun așternutul noaptea?  dacă ea umblă prin grădină; și cînd luna-i aducedorul de voinicul cel falnic, i se strînge inima, și cînd gîndește, că nu-l va mai vedea niciodată, suspină cu amar, îi curg lacrimi și plînge, plînge! . .  „Scumpă mamă!  de ce te-ai dus, de m-ai lăsat singură așa de mult?  Oare cui am făcut eu ceva, de m-ai blestămat așa de rău?  De cînd te-ai dus tu dela noi în ceea lume, de atunci tatăl meu nu-mi rîde niciodată; și el s-a făcut rău; de atunci numai m-a sărutat.  Trăesc fără de viață; și voiu muri cu zile.  Eu n-am făcut nimănui nici un rău; de ce m-ai afurisit dară așa de greu? . . . ”  ,,Dar stăi!  tot am greșit si eu una: că gîndese tot la străinul acela; asta-mi va fi greșală.  Dar ce să mă fac?  Nu-mi pot lua gîndul dela el?  și făcă-ne ori cîte rele eu tot la, el aș găndi.  Dar știu că nu voiu mai gândi mult. . . .  și biata fată plînge plînge. . . .  Odată numai pe cine văzu ieșind la ea în gridină?  pe tatăl său.  El cînd o văzu își deschise brațele, și venea lîngă ea.  Ea-i sbură în brațele lui, și nu putu grăi un cuvînt. Tatăl său o- ținu așa îndelung, o sărută pe frunte, și i zise:  — De cînd nu te-arn sărutat, fiica mea?  — De cînd a murit mama.  — Așa e.  De-tunci m-am făcut rău; pentru că m-a lasat în astă lume singur, cu durerea mea cea fără marjini și fără leac, cum nu l-a mai durut pe nimene pe lume.  De jalea mea nu știa nimene; de aceea mi-am aruncat sufletul în urgiile resboaielor și n-am dat milă la cap de om pămîntean; afară de seminția noastră.  — Nici la mine nu te uitai.  — Nu mă uitam; pentru că mi se reînoia durerea de zece ori mai arzătoare și acuma iată te țin în brațe, pentru că de acuma nu ne vom mai vedea.  Vom muri, astăzi.  Te sărut de iertăciuni .  Traian ne va ucide pe toți; e la porțile Sarmis-Egetuzei.  Traian ?  E el așa de rău?  — El nu-i rău; dar am fost rău eu, și i-am făcut multe rele; de aceea nu mă va mai erta.  Mai sărută-mă încă odată; și apoi vom merge, de ne vom mai lupta odată, și. . . . . . . vom  muri luptîndu-ne.  — Tată, nu-i nimene, care să te împace cu Traian?  — Ba este.  Tocmai la aceasta era să viu cu vorba.  Este cineva, care poate să ne scapede urgia lui.  — Dacă este cineva, și nu vrea să facă aceasta, apoi îl afurisec eu, preuteasa lui Za-molxe , că de-i preot, ochii lui să nu mai vadă ardere curată; de-i mumă, să-și vază copiii vînzători de țara lor, de-i o fată să-și vază odată iubitul, și apoi s-o părăsească pentru veci; ori să fie datoare neamului său, să-l vază și să-l ucidă cu mîna sa.  Zamolxe mă aude!  Cine-i acela?  — Tu singură!  tu vei merge la Traian !  — Jur, că voiu merge!  Zamolxe mă aude.  — și vei face ce-ți voiu porunci eu?  — Voiu face.  — Si de nu?  —. Voiu muri. . . . .  — Căci de nu vei face, aceasta cînd vei veni acasă, te voiu omori eu, fiica mea; și voiu-muri și eu cu tine.  Jură dară, că ori vei muri. . . . .  — Jur, că voiu muri. . . . .  — Ori vei —ucide pe Traian!  Dochia sbură din brațele tatălui său, ca mușcată, de șerpe, și fugi departe de el.  Apoi iară își veni în fire, și grăi cu voace moartă, ca cei ce-s judecați la perire, răzînd.  — Cînd poruncești, Decebale să ucid pe Traian ?  — Acuma.  — Mă duc.  Remas bun!  — Te aștept la peștera cea neagră, la focurile curate.  — De n-oiu veni pînă-n zori, semn, că am murit.  — Semn, că ai murit, și semn că mi-a venit și timpul mie.  Cînd vei vedea că nu te lasă inima să-l omori, răpeziți gîndul la jurămîntul, ce ai făcut.  Bine zici, tată.  Nu-l voiu uita; îmi va va prinde bine.  — Ci iată și Bicilie ; meargă și el cu tine, în chip de sol.  Bicilie, ai îngropat sacii unde am zis?  — Ingropat, Doamne, respunse Bicilie , sosind.  — Ai mai îngropat și pe cei ce i-au îngropat?  — și pe dînșii.  — Acum plecați, iată o ramură de măslin, semn de pace; ca să puteți ajunge pînă la Traian. . . .  — Să ne mai vedem în pace!  In ce pace se vor mai vedea aceștia! . . .  Decebal se sue într-un turn.  Dochia cu Bicilie ies din grădină pe o portiță, și să văd într-o poiană de pădure.  Apucînd înainte, Bicilie socoate, cum să facă, să apere pe Traian de Dochia ; Dochia cum să-l apere de Bicilie .  Odată numai pe cine văd amîndoi, cum vine din pădure spre el?  Pe Traian .  Dochia , îl cunoaște; să răpede cîtră el, cu cuțitul ridicat în sus, și strigă:  — Apără-te, Traiane ! . . .  Bicilie aleargă după ea și strigă:  — Apără-te, Traiane de Dochia !  și — o străpunge.  Dar Dochia strigase: — Apără-te de Bicilie , și se străpunse și ea pe sine, pe cînd dedea Bicilie de o străpunse.  Ea căzu, cum cade o floare.  Dar căzu si Bicilie .  Căci ei nu vedeau cum Decebal se uită la ei de pe vîrful turnului celui mai înalt, cînd el a văzut pe Bicilie ucizîndu-i fiica, ci își pune săgeata la ochiu, săgetează pre Bicilie în coaste, și-l dete la pămînt.  Bicilie strigă din gura morții:  — Traiane , scapă-mă, du-mă de aici, și-ți voiu spune unde-s îngropate comorile lui Decebal.  Traian se reîntoarse repede în pădure; dar lui Bicilie îi respunse alt cineva:  — Să te scape pe tine?  Am scăpat eu din mîna ta; dar tu nu-mi vei scapa din mîna mea.  De odată îi se năluci înaintea ochilor un cuțit de ale sale;, și apoi îl simți în pept; iar în urmă nu mai simți nimica.  Era feciorul care scăpase dintre cei doisprezece, ce au îngropat sacii cu comorile lui Decebal.  Decebal mai trase odată cu săgeata, și, înloc de Traian, ucise pe feciorul acela, ca sa nu vîndă taina comorilor.  Dar aceasta cu cît suflet mai avu, striga după Traian și-i spuse în ce loc zace comoara îngropată.  Decebal dă un semn, din vîrful turnului celui ciunt, și deodată, se aprind toate pala-turile și toate turnurile Sarmis-Egetusei, și se încinge o mare de foc peste toată cetatea.  Flăcările biciuesc cei păreți, flutură, se încolăcesc peste cele coperișe și zbură pînă peste vîrfurile turnurilor.  Decebal stă în vîrful turnului, mai sus de cît toate zidurile, și se uită de acolo, cum moare o seminție.  Zidurile trosnesc și se risipesc de jur împrejur; bătrînii și femeile săriră în foc, cîntînd cîntecele morții.  Pe un cîmp dinaintea Sarmis-Egetuzei se încaeră oastea romană cu cea dacă în luptă grea.  Decebal se uită la ele din vîrful turnului, de asupra flăcărilor.  Stălpii de fum se nalță mînioși, și se fac nouri întunecoși pe dea-supra capului lui, mîncîndu-se în vîltori uriașe.  Dacii știu că luptă lupta cea de moarte; își înzecesc puterile, și romanii nu prea pot străbate înainte.  Dar Traian zboară în fruntea lor, și apoi încep a cade și dacii, ca frunzele.  Decebal zărește pe Traian, și îi strigă:  — Pe tine te am așteptat, ca să mă vezi ieșind din lumea aceasta nebiruit .  Apoi își străpunge pieptul cu spada, și grăește murind:  — Să trăești, lume; eu îmi închid ochii; nu te voiu mai scutura din somnul păcii.