BIBLIOTECA PENTRU TOTI  DUILIU ZAMFIRESCU  IN RĂZBOI  ROMAN  Editura librăriei  Leon Alcalay  București  Calea Victoriei  37  Prefață la ediția de astăzi.  O a doua ediție a unui roman, în țara noastră, e lucru îmbucurător, dar nou,-cel puțin peutru mine.  și e cu atât mai îmbucurător,cu cât lucrarea de față, pornită dintr-o situație curată, e lipsită de farmecul decadent al romanelor moderne, în cari, aberațiunea simțirilor se unește cu perversitatea gândurilor, pentru a necinsti sufletul omenesc.  Publicul a începutu să citească.  Prin gimnazii și licee, profesori tineri luerează serios la formarea gustului elevilor cari, cu încetul, ajung a-și da seama de înțelesul cuvântului artă și, în marea lor majoritate.  nu se mai iau după reclame.  Cu alte cuvinte, începe să se formeze și la noi o clasă de oameni, a cărei intuițiune artistică oapără de exagerațiuni și o ține la o egală depărtare de extravaganțele decadenților ca și de manielenaționaliștilor, îndrumand-o astfel către pământul liber al clasicismului.  D.  Z.  1907.  PREFAȚA EDIȚIEI DIN 1902.  Romanul de față, publicat pentru prima oară în revista Convorbiri literare din anii 1897-98a fost tradus în limba franceză și în limba italiană.  Deși ambele traduceri sunt bune, textul original rămâne cu ființa sa a parte, câte odată poate chiarsuperior traducerilor, acolo unde limba reproducegândiri și imagini specific românești.  Această constatare de fapt, care nici într-un caz nu trebue luată, ca o vană închipuire de sine, esteomagiul pe care generațiunea mea, îl aduce generațiunilor trecute, acelora ce au pregătit graiul nostru de astăzi, în care viitorul va pune începutul clasicismului.  E o mare mângăere sufletească, pentru cine își petrece viața căutând să prindă, în vorbe, icoanafugară, a imaginei, a ști că are la îndemână o limbă atât de perfectă, cum e limba noastră din sfârșitul secolului al XIX-lea.  Cine își simte cu tărie ființa sa românească, poate trece astăzi prin cultura occidentală și deciprin gândurile puternice ale altora, fără temere dea pierde calitățile specifice ale rasei.  Importantul este de a simți adânc românește, de a avea încredere în poporul care s-a strecurat în timp și spațiu neatins, și a răsărit in războiul din 1877, cu toate calitățile lui strămoșești, ascultător, simpluși eroic.  Bine că avem fapte de cântat și o limbă sigură; cântătorii se vor naște.  I  Ziua de 11/23 Aprile a anului 1877 era o zi ca toate celelalte, cu nori pe o parte a cerului, cusoare pe alta, și n-ar fi avut darul să scoată pe ulițe atâta lume, dacă liniștiții cetățeni ai capitaleinu ar fi fost turburați de zgomotul asurzitor alvânzătorilor de jurnale, cari, alergând ca niște scăpați din balamuc, strigau cât le lua gura: „România liberă de mâine, cu trecerea Rușilor! ”  Din cele mai depărtate răspântii, de pe Podul Calicilor și din Dealul Spirei, din Calea Moșilor șide la Obor, de prin Schitul Măgureanu, de prin Olari, de pe la Tei, se îndreapta lumea, ca in zilelede paradă, spre podul Mogoșoaei.  Jidani de prinSfânta Vinere; brașoveni, săpunari și lumânări depe la Bărăție; cavafi din gura pieții; chiristigii deprin Dudescu și Antim; olteni cu coșurile bănănăind; sacagii aruncați ca de vânt pe hulube,—toțimânau în spre centrul orașului.  La îmbucăturilestradelor mici cu Podul Mogoșoaei, stau băeți deprăvălii, veniți de departe, cu pestelcile sumecatesub jiletcă; mitocani crețulii,cu tocuri de o șchioapă;  Pasapi ambulanți, cu mieii atârnați de cobilițe; fete de cusătorese, elite de la lucru fără rost; funcționari nedomiriți, scăpați de prin Ministere innaintede vreme.  Toți se uitau pe Podul Mogoșoaei cu nerăbdare, așteptând parcă trecerea vre-unui saltanat neobicinuit, fiind-că—lucru curios! —trăsurile foarte numeroase la ceasul acela, se răreau ca innaintea sosirei lui Vodă.  Lumea foia pe jos, fără,treabă, și totuși, preocupată; grupuri de bărbați se formau, pe tot lungul trotuarului de la palat până in bulevard; birjarii muscali, neastâmpărați,eșiau din rândurile lor pe piața teatrului și dau raite nebunești pe dinaintea publicului, fâlfăind din mâneci și din biciuri, ca rațele la venirea ploii.  și același strigăt asurzitor, al vânzătorilor de jurnale, se repeta din ce in ce mai des.  „România liberăde mâine, cu trecerea Rușilor! ”  Dacă ochii acestor cască-gură, veniți de prin fundul mahalalelor, nu erau mulțumiți do priveliștea stradelor, totuși pe chipurile lor se citea nedomirirea și neliniștea: „Vin Rușii! ”  In mișcarea naivă a căciulei, ridicată pe frunte; în bleojdirea capului pe o parte; in răspunsurile silnice ce-și da uunii altora, plecând innapoi spre ma-halale,mulțimea avea intelegerea-dreaptă a uneiîmprejurări mari, pe care nu putea să o cântărească bine, dar de care se simțea neliniștită: „Vin Rușii! ”  Trecând prin lumea aceasta posacă, Mihai Comăneșteanu umbla repede, căutând să iasă mai la larg, ca să se urce int-o trăsură și să ajungă la soră-sa mai curând.  In graba lui, la cotitura unei strade, se lovi piept in piept cu un domn, căruia îi căzură ochelarii de pe nas.  Vacs!  zise acesta, dandu-se cu un pas innapoi și uitându-se urât la Comăneșteanu.  Un minut, se priviră amândoi, cu fondul de răutate ce pare a eși câte odată în firea omenească tocmai din depărtarea sălbatică a strămoșilor, șinumai în urmă își aduseră aminte să-și ceară ertare.  Erau tocmai să se despartă, când părură a se recunoaște.  - Mahai, tu ești?  - Milescule! . . .  - O, mii de tunete si de vacsuri!  tu ești.  mă baiatule?  Vino să te sărut. . .  și, fără sa mai astepte multă poftă, Milescu, roșu, vesel, bufnind pe nări; de mulțumire, strânse în brațele lui puternice pe vechiul prieten de școală.  - Ce mai faci, urâtule?  când ai venit din fundul codrilor? . . .  Am întrebat de tine pe toată lumea. . .  Mii de tunete!  astăseară mănânci la mine. . . Nu  se poate. . .  Ai auzit domnule?  Vin Rușii.  Vacs! . . .  Comăneșteanu să uita la el, mirat de a-l regăsi întocmai cum îl lăsase cu zece ani în urmă, vorbăreț, sănătos, cu ticurile lui, cu mii de tunete și de vacsuri, ce se amestecau fără rost în convorbire.  I se păru că se întoarce deodată cu atâția ani înnapoi și se simți prins de înduioșare, pentru. . .  pentru nimeni, așa, de geaba, pentru vremea trecătoare.  - Bine, Milescule, viu cu plăcere, altădată.  Astă-seară mă așteaptă soră-mea.  - Vacs!  nu se poate: astăseară.  Te aștept și mă duc.  Vin Rușii.  La revedere.  Milescu se repezi din nou prin lume, gata să se mai izbească de alți trecători.  Comăneșteanu se urcă într-o trăsură și era să plece, când prietenul său îl ajunse de pe urmă.  - Mii de vaviloane și de tunete!  ne despărțeam fără să-ți fi spus unde șed.  Să nu-mi umbli dumneata cu vacsuri si cu fracuri, mai înțeles?  Așa cum te afli, la 71/2.  M-ai inteles?  și, făcând un semn din mână, iar voia sa plece.  - Milescule, da spune unde șezi, strigă Mihai după el.  El sări din nou spre trăsură.  - Vacs!  si iar vacs!  că mă prostesc.  Strada Batiștea, dragă.  La revedere.  Mergând spre Sașa, Mihai se gândea la amicul lui, de care atâta râsese la Paris.  Deși îi venea să zâmbească și acum, de felul spiritului lui Milescu, totuși se simțea fericit că-l întâlnise, și mai cu seamă că-l întâlnise așa precum îl știa, naiv, plin de ticuri, totdeauna grăbit și mai presus de toate încurcă treabă.  Ceea-ce, în prima tinerețe, i se părea numai caraghios, în caracterul prietenului său,acum, în pragul maturității, când înțelepciunea coboară tot mai afund în oameni nota lor personală, i se părea încântător, prin desavârșita sinceritate cu care se desfășura firea Milescu.  Ajunse la Sașa, vesel, cum nu i se întâmplase de mult; urcă scarile fluerând, și când intră in sa1on, nu se putu opri dp a nu zice si el „Vacs! ” ,ca Milescu.  Istorisi surori-sei întâlnirea cu vechiul lui camarad de școală; plăcerea neașteptată ce-i pricinuia revederea lui Milescu; miile do bombe și de vacsuri ale acestuia; în fine, invitarea la masă.  Sașa, a cărei nețărmurită iubire pentru fratele ei crescuse cu vârsta.  se uita la el cu privirea caldă,fericita de a-l vedea râzând, deși ea părea trista.  Seninătatea gravă a Sașei se intunecase in umbra unei melancolii dureroase, ce părea că înrâurește deopotrivă pe toți dimprejur.  Un moment, Mihai rămase în mijlocul camerei, uitându se la cei de față: într-o clipă, i se limpeziră lucrurile.  Vestea războiului apropiat, îngrijea pe toți.  Pentru întâiași dată îți dete el seama că, în ca de acțiune, toți bărbații din familia lor ar fi trebuit să ia parte la luptă.  Își aruncă ochii spre Victoria și spre cumnatul său, Colonelul Amza; spre Mary și spre bărbatul său, Căpitanul Dudescu; spre Mateiu medic și deci probabil chemat.  Se gândi și la el, locotenent în rezervă.  Toți trebuiau să meargă.  Colonelul Amza, care îi lăsase totdeauna o impresie de enigmă, cu părul aproape alb, cu pielița arămie de creol, cu mustața răsucită în vânt, se uita intr-un jurnal ilustrat tihnit, grav, cu botforii de lac elegant încheiați intr-un pinten de bronx, ce suna a voinicie cu tunica strânsă pe el ca de paradă.  Victoria, deși mai tânără cu 20 de ani decât bărbatu-su, părea absorbită cu desăvârșire în personalitatea lui.  Căpitanul Dudescu era tocmai opusul Colonelului Amza: spălăcit și șters la chip, slab și neîngrijit, purtând uniforma de vânător cu o vădită silă, vorbea repede și nervos, fără a se gândi la efectul ce producea O notă antiestetică caracteriza toată ființa sa aparentă.  Se vedea bine că Mary suferea de ținuta bărbatului ei.  și cu toate astea, tine putea spune cu hotărâre care din amândoi era un om?  Poate războiul.  Până atunci însă, Mihai vedea în însă-și familia sa legea suspendării bărbaților frumoși și voinici asupra femeilor.  Ii părea rău, deși era el insuși frumos și voinic.  Ii părea rău, fiind-că simțea că era oarecare imoralitate in această lege firească, și mai cu seamă fiind-că credea că familia lui trebuia să fie in toate perfectă, fără slăbiciuni, fără asemănări vulgare cu celelalte familii.  De aci, o instinctivă pornire contra lui Amza și o nejustificată simpatie pentru Dudescu.  De ar fi putut însă să fie cu totul sincer în cercetarea sufletelor celor ce-l înconjurau și mai cu seamă în cercetarea sufletului său, ar fi trebuit să-și mărturisească că mai erau și alte pricini, pentru care Colonelul Amza părea mai puțin simpatic decât Căpitanul Dudescu.  In acelaș jurnal ilustrat în care se uita Colonelul, privea de aproape și o persoană străină familiei lor, Natalia Cantă, amică de copilărie a Sașei, măritată în Moldova și statornicită la moșia lor din Vrancea, Sarba, lângă moșia lui Mihai.  Plecată pe jurnalul ilustrat, ochii ei se îndreptau spre ușă la fiecare mișcare, părând că așteaptă pe cineva.  Când intră Mihai, vesel, fața ei se lumină de bucurie.  Apoi, încet, își trase scaunul la o parte și asculta povestirea cu Milescu în modul cel mai natural.  - Zău, Natalițo, rămâi la masă, zise Sașa.  ce faci la otel singură?  - Trebue să mă-mbrac, dragă.  - Până la 11 ai toată vremea să te îmbraci.  Tu vii la bal, Mihai?  - știu eu. . .  Milescu mi-a zis să nu ma duc în frac, așa că ar trebui să trec eu pe la otel, ca să mă-mbrac.  Să vedem. . .  - Ce urât lucru, cu otelul ăsta, zise Sașa, Nataliei.  Aș fi vrut sa te am la mine.  Dar când suntem la București cu toții, nici Mihai n-are loc.  - Nu-i nimic, dragă.  Vezi că stau la voi toată ziua. . .  Sașa schimbă tonul:  - Ce-ai mai auzit despre război, Mihai?  șezi lângă mine.  - Ce s-aud maman. . .  Rușii au trecut granița.  Natalia începu să râdă, cu o notă simpatica în voce, uitându-se când la soră, când la frate.  - Tu râzi, fiindcă pe tine nu te amenință să-ți lase casa pustie. . .  Natalia se uita lung și mângăetor pe sub gene-la Mihai:  - Ia mai zi odată.  Mihai zâmbea cam in silă neînțelegând de ce râdea Natalia.  - Ce am zis?  că Rușii au trecut frontiera.  Așa este.  - Zi încă odată maman. . .  Cu nota această intimă, convorbirea merse înninte cum putu, fără să ajungă la limpeziciunea de toate zilele.  Mateiu veni si el acasă, liniștit ca întotdeauna, în aparență, dar în fond preocupat.  - Ei, Colonelule, îmi pare că de astă-dată o să scot si eu briciurile de prin cutii.  Ori la deal, ori la vale, o să ne batem cu cineva.  Să ne batem dacă trebue.  Eu, ca militar, nu pot vorbi altfel.  Cred însă că e o greșeală să eșim din neutralitate.  Dudescu, nervos, sări în sus.  - Ce neutralitate, domnule!  Cine-ți garantează neutralitatea?  La ce rezultate a ajuns conferinta de la Constantinopole?  Zero bani, zero centime.  Noi am trimis acolo pe Dimitrie Brătianu, ca să convingem pe Turcii, că e mai cu seamă în folosul lor să ne declare neutri!  Cine ne-a ascultat? . . .  - Avem tractatul de la Paris.  Noi trebue să fim un adevărat bulevard între cele doo Imperii.  - Bulevard.  Moft! . . .  O să fim bnlevard de plimbare pentru oștile rusești. . .  cum am fost întotdeauna de când au pus fanarioții mâna pe noi.  Ah, Doamne cum aș vrea să mai vie odată Drăculeștii, să ne curețe țara de lifte! . . .  Eu cel d-intâi aș pregăti țeapa unui nou Vlad.  - Tocmai asta zic și eu: să nu vie străini pe pământul nostru.  - Atunci să ne batem.  Ori cu unii ori cu alții.  Victoria, enervată de felul țanțoș cu care vorbea Dudescu, voi să schimbe îndrumarea convorbirii.  Hai să ne-mbrăcăm.  La revedere, Mihai, dacă te duci la Milescu tău.  Se sculară cu toții.  In mica încurcătură a momentului, Natalia zise lui Comăneșteanu încet:  - Vrei să mă duc la bal?  El răspunse, cu ochii în pământ, jenat:  - Cum dorești. . .  - Vii?  - Poate să viu. .  II  Mergând la Milescu, Comăneșteanu se simți deodată prins de aceiași idee: războiul.  Ordinul de concentrare îl primise de cate-va zile, cu data de 6/18 Aprilie.  Regimental al 10-lea de dorobanți, care făcea parte din al II-lea Corp de Armată, era pe drum spre Dunare, între Giurgiu și Oltenița.  El trebuia să-l ajungă la Frătești.  Afară ploua.  O geană vânătă de lumină tivea nourii spre apus.  Fantastică și indiferentă în sine, natura era amestecată de închipuirea oamenilor cu întâmplările de pe pământ: un cer nesigur, pâclă, ploae,- după cum nesigure si mohorâte erau evenimentele de mâine.  Trecând prin fața Palatului, Comăneșteanu scoase capul de sub coșul trăsurii și se uită la ferestrele luminate.  Nici-odată nu-i păruseră atât de interesante geamurile acelea multicolore, dincolo de cari răspunderea și grijile erau așa de mari.  O mișcare instinctivă de respect și simpatie îl făcu să se plece mai jos, spre a zări o umbră ce trecea pe la ferestre, mărită probabil de apropierea vreunei lămpi.  Ii răsări în suflet pentru întâiași dată  dorința puternică de a se bate, cu ori cine si ori unde; de a da năvală în mulțimea dușmanilor; de a răni, de a ucide fără milă, el, omul pacinic al gândurilor.  Inchipuirea cam donchișotească a tutulor eroilor improvizați, făcea din el, acolea, în trăsură, un crunt cavaler de pe vremea marilor noștri Domni pământeni, un Buzesc, un Mihalcea,al cărui paloș orb zdrelea sute de capete Toții Basarabii din Istoria țării Românești, Drăculeștii și Dăneștii; Marii Bani ai Craiovei, mândri și bogați; hărțăgosul Vlad țepes; genialul Mihai al II-lea Bravul; apoi Bogdăneștii din Moldova; crudul și eroicul ștefan al VI-lea cel Mare; Hatmanii din poetica țeară a Bucovinei; Asanachii Vrănceni, din cari se cobora el despre mamă; toate figurile legendare; toate numele ce-l emoționau, bătălia de la Bovine, lupta de la Călugăreni; toate se grămădeau în mintea lui, cu puterea evocativă ce o au pentru Români figurile și faptele mărețe ale timpurilor lor eroice, paste cari vremurile grele de mai pe urmă au aruncat melancolia neputintei.  A venit vremea să ne deșteptăm!  In vinele tale, Mihai, părea a-i zice glasul închipuirei lui aprinse, curge sângele Comăneștenilor de la șes, al Asanachilor de la munte, sângele Latinilor biruitori, al Dacilor biruiți, care, în preajma codrilor, împrejurul izvoarelor, a prins ființă noo în poporul tău de astăzi, în munteni, în Baciul Micu, în tine!  Du-te cu Regimentul tau de Vrănceni pe drumul Călugărenilor, că nu s-a stins virtutea sulițarilor, a roșiorilor, a călărașilor și a vânătorilor lui Mihnea! . . .  și ce ciudat i se păru, când birjea se opri în fața unor case curate, din strada Batiștei, cand el se dete jos, aiurit de gânduri eroice, și sună prozaic la ușa lui Milescu. . .  Un fecior, gata a servi la masă, îi eși îunainte, spunându-i că „domnul” nu se-ntorsese încă.  Mihai, cam încurcat, ceru să-l astepte.  Grăbit, feciorul deschise ușa de la cabinetul de lucru, trase un chibrit pe pantaloni si aprinse gazul.  - Poftiți, vă rog.  Mihai se văzu de odată într-o cameră spațioasă plină de cărți, cu lucruri curate așezate la locul lor, fără praful de un deget, pe mobile, cum era în bunele deprinderi ale amicului său.  Tablouri cuviincioase pe păreți, flori prin vase, un aer de intimitate demnă peste tot. . .  „Nu se poate, își zise el, am intrat într-o casă străină”.  și, fără a se gândi mult, căută clopotul în zid și sună.  Feciorul veni din nou.  - Mă rog, sunt aici la d-nul Milescu?  - Da, cuconașule, poftiți de ședeți, că trebue să vie numai decât la masă.  Va se zică tot era ceva schimbat în prietenul său.  Se puse să aștepte și prinse din nou a se gândi la războiu.  Regimentul 10 de dorobanți făcea parte din I-a brigadă de infanterie, a diviziunii a Ill-a, a Corpului al II-lea de Armată.  Un corp de Armată! . . Ce  solemn cuvânt!  In fața lui, o litografie colorată înfățișa o femee minunat de frumoasă uitându-se pe gânduri în depărtare.  Iși aduse aminte de Natalia si de munții de la Andreiași.  I se păru c-o vede, la izvoarele Milcovului, sărind ușoară din piatră în piatră;, cu vârful piciorului încondeiat ca în poveste, cu chipul senin, cu ochii privind par-că tot dincolo de ce se vede, ca femeea din cadru. . . Se  uită la ceasornic: erau 8.  Alături se auzeau pregătiri de masă, furculițe și cuțite ce sunau, ba par-că chiar glasuri vorbind.  Mai trecu un sfert de ceas.  Milescu nicăeri.  Așa ceva se potrivea cu el de minune.  Acuma era sigur că n-a intrat în casă străină.  Se auzi de odată snnând la intrare cu furie.  Feciorul se repezi să deschidă.  - A venit un domu?  L-ai poftit să m-aștepte?  - Da, cuconașaule, e în birou.  - Plătește trăsura si să dai la masă.  Apoi sări treptele în goană, deschise ușa și se năpusti spre Mihai:  - Mii de bombe! . . .  te-am făcut să m-aștepți.  Vino, dragă, să mâncăm.  Dumitrache, dă fuga după birjar, c-am lăsat niște Camenbert în trăsură. . .  - L-am luat, cuconașule, zise omul, zâmbind.  - Spuue cuconițelor să se coboare și dă-ne la masă.  - Poftiți, că dumnealor sunt la masă de mult.  - Ce face! ? . .  Feciorul înnălță din umeri, iar Milescu, furios, lăsă pe Mihai în anticameră și se repezi în sala de mâncare.  - Bine, dragă, nu se putea să mai aștepți câteva minute. . . știai  că am invitat un prieten la masă. . .  Îl lași singur, ca pe un caraghios, nici nu-i pui tacâm.  - Ce va se zică asta, Nicule! . .  ai visat se vede. . .  Ce prieten?  - Mii de bombe! . .  Nu te însura, mon cher, nu te însura.  Vino să te prezint jumătăței mele, care mă respectă așa de puțin. . .  Mihai, înlemnit de scene, displăcută ce se simțea pe sub bombele lui Milescu, se găsi în fața a doo doamne tinere, nedomirite și ele ca și el, dar par-că desprinse cu asemenea întâmplări.  Ele se uitau la dânsul, mirate că nu-l mai văzuseră nici-odată; el de asemeni se uita la ele.  Vă prezint pe vechiul si bunul meu prieten Mihai Comăneșteanu.  Nevastă-mea și cumnată-mea. . .  Apoi căzu pe scaunul lui și începu a mânca din ce găsea pe masă.  Elena Milescu așeză pe Mihai în dreapta ei, binișor, fără pripă, și, vorbindu-i, lo de dinaintea lui bărbatu-sau fructele, din cari acesta începuse să robotească.  Așteaptă să vă dea supa.  Milescu se muie pe o parte, ca o bleandă, și începu să zâmbească:  - Vezi, mon cher, așa mă poartă dumneaei, ca pe un copil.  E drept însă că sunt și uituc. . .  Mă rog, te-am prezentat cumnată-mei, Anna?  Fata surâdea, cu obrazul ei rotund, plin de sănătate, cu ochii inteligenți, cu gura ușor ridicată de la margini.  Ca să vă cunoașteți numai decât, să vă definesc în puține cuvinte: Mihai Comăneșteanu, june băiat, doctor în drept, ofițer în garda civilă retras în munți pentru cauze de ordine publică; Anna Villara, soacră-mei, 21 ani la Octombrie, fată cu prințipuri, a refuzat până acum 6 pretendenți; Elena Milescu, nevasta și tutoarea mea; subsemnatul, vacs! . .  Elena râdea din toată inima.  - Nu sunt tutoarea ta. . .  Dacă D-nul Comănășteanu îți este prieten, trebue să te știe ca n-ai nevoe de tutor.  Dar de un intendent general, un secretar particular. . .  - și o boo, zise Anna.  - Așa faci, Annico?  Fata începu să râdă supărată.  - ți-am spus să nu-mi mai zici așa! . .  - Să-ți zic Annietto, cu doi n și doi t; să-ți zic Annino, Annicuțo, Anninetto, Anninato.  Nu-i vorbă, de aninat nu te prea anini tu ușor.  - Ba nicidecum: să-mi zici Anna, curat.  - Mă rog, Mihai, dacă vrei să placi cumnati-mei, să fii conservator înfocat. .  și să nu -i ceri mâna.  - Conservator și sunt.  Milescu se uită la el:  - Ei, Aș! . .  și nici mâna nu i-o ceri?  Mihai zâmbea.  Anna se făcuse roșie.  Spune curat că nu i-o ceri, fiind-că atunci, cine știe, poate să ți-o dea. . .  Asta-i logica femeilor.  Comănășteanu zise într-adins;  Nu o cer.  Milescu bătu din palme:  Bravo!  al 7-lea pretendent.  Prânzul, început de a doua oară, merse înnainte după șartul lui.  Milescu mânca în fugă, vorbea cu gura plină, se înneca cu vinul.  îndemnând pe Mihai să mai ia odată din fiecare fel:  - Ia mai dă niște vacs de ăsta. . .  Mănâncă Mihai, că vin Rușii.  - Mai încet, Nicule, zise nevastă-sa, că n-or fi la barieră.  După aceea, întorcându-se către Mihai, îi zise cu aceeasși preocupare ca și Sașa:  - Adevărat e, domnule Comănănășteanu, că au trecut peste hotare?  - Da, doamnă.  Milescu ridică ochii din farfurie, înviorat.  - Au trecut.  Bine c-au trecut.  Să se sfârșească odată cu mizeriile astea! . .  Ba mergem, ba nu mergem.  Auzi, să fugi la munte, ca băjenarii.  Vacs!  Să mergem, domnule!  Am să merg eu, ai să mergi dumneata, au să meargă dumnealor, că nu suntem mortăciuni.  - și noi să mergem?  întrebă Anna, ironică.  - Vorba vine.  O să mergem noi.  D-voastră cari vă trageți din Fanarioți, aveți dreptul să stați acasă.  Elena se uită trist spre bărbatu-său:  - De ce vorbești așa, Nicule?  Nu e vina noastră că ne coborâm din unii și nu din alții, deși tu știi bine că mama e Golească. . .  Pentru întăiași dată de când îl întâlnise, văzu Mihai pe Milescu, devenind serios și vorbind cu cumpăt:  - Iartă-mă, dragă; mi-a scăpat o vorbă de om rău.  Nu vreau să ating pe nimeni, iar pe voi, personal, știți că vă iubesc și nu pot să vă rănesc fără cuvânt.  Insă aci e o chestiune cu mult, dar cu mult mai gravă de cât se pare.  După atâta timp de nevoi, în care clasa stăpânitoare a poporului nostru a fost de o mișelie revoltătoare, supunându-se rând pe rând la toți veneticii, alergând cu pungi de bani și cu capul plecat de la un Pașă la un Consul, de la un Fanariot la un Muscal, de la un Hospodar la un altul, a venit vremea ca ea' clasa stăpânitoare, care pretinde că își dă seama de rolul ei, să dovedească că nu mai e cea din trecut.  Cine nu e pătruns de evidența lucrului acestuia, acela e atins de o infirmitate atavică, este victima unei nefericite încrucișări de rasă, în care minciuna, lenea și poltroneria fanariotă biruesc nu numai glasul patriotismului, dar chiar glasul înțelepciunei.  Pe când el vorbea, îcălzindu-se din ce în ce mai mult.  Anna da semne de nerăbdare:  - Dumneata contestezi boerilor influența lor fericită. . . .  Milescu ridică vocea:  Nu mă întrerupe, că nu contestez nimic.  Am fost și boeri patrioți pe vremea Fanarioților.  și acelora halal să le fie.  Dar aceia erau puțini.  Restul era copleșit de venetici. . .  - Pe acela i-a absorbit masa Românilor, zise Anna enervată.  - Nu mă întrerupe.  Tocmai asta e nenorocirea: i-a absorbit, cum absoarbe o vadră de apă câte-va picături de anilină.  știu că sunt oameni astăzi cari susțin că Fanarioții ne-au făcut mult bine, fiind-că ne-au adus cultură.  Ne-au adus sânge vițiat: poltronerie, fanfaronadă și fățărnicie, asta ne-au adus.  Du-te într-un salon, privește astă-seară bărbații dela bal: te vei crede la Constantinopoli sau la Atena.  Ia o ramură de administrațiune publică, ia alegerile: stricăciune peste tot.  Noi strigăm atât împotriva jidanilor, fiind-că nu se asimilează.  E o fericire că nu se asimilează, și, din punct de vedere etnic, tocmai de aceia nu sunt primejdioși.  - Stricăciune de asta a mai fost și altă dată, zise Anna.  Pe vremea lui Vlad țepeș nu erau Fanarioți, și, cu toate astea, țeapa a fost inventată de acest bun român tocmai ca să stârpească hoțiile și corupțiunea.  Mihai se uită la fată.  Răspunsul ei inteligent și ironic îl făcu să se mire.  Negreșit, ținând seama de numele ei de familie, teoriile lui Milescu nu prea ereau cu tact.  Dar tactul, la Milescu, mai cu seamă se aprindea la vorbă, era lucru necunoscut.  De aceea, răspunse și mai violent, trântind furculița pe taler:  Nu e adevarat! . .  Dacă se fura și pe vremea lui Vlad țepeș, asta nu dovedește nimic.  In toate timpurile și la toate popoarele au fost momente de decădere administrativă.  Dar chiar faptul că a venit un Vlad țepeș, care a stârpit răul din rădăcină, probează că rămăsese virtute în clasele boerilor, fiind-că țepeș era boer pământean, Basarab Drăculesc.  Arată-mi dumneata care este Domnul care s-a ridicat, dintre străini sau chiar dintre boeri, pe vremea Fanarioților, împotriva acestora?  Nici-unul.  De aceea, e rușine să vorbim astăzi de fugă la munți, de neutralitate și de fleacuri.  Astea sunt lucruri demne de mueri sau de Fanarioți.  Eu sunt Milesc.  Eu am să mă duc să mă bat, cu Turcii, cu Rușii, cu Tătarii, și cu dracu, dacă o trebui! . .  Dumitrache rămăsese cu farfuria în mână, uitându-se la stăpânu său.  Acesta, când tăcu, cum nu-l mai întrerupea nimeni, se simți se vede cam ridicul de atâta patriotism, de oare-ce o dete iar prin bombele lui:  - Mii de cataclisme!  că eloquent am mai fost!  Anna se uita în taler, nemișcată; Elena mânca încet, gândindu-se; Mihai tăcea, jenat de pâcla aceea de neânțelegere ce-i învăluia, dar, în fond, mulțumit de amicul lui.  Milescu privi lung spre cumnată-sa.  Cu glasul blând, aproape rugător, îi întinse mâna și o chiemă.  - Anicuțo!  știi că tu ai fost foarte de spirit cu Vlad țepeș. . .  Fata își întoarse ochii spre el, pliui de lăcrămi.  - Mii de bombe și de baionete!  plângi? . .  Să știi că te măriți! . .  Ea, ștergându-și ochii, începu a râde: ciudă, simpatie, rușine, se topeau într-un sentiment de fericită conștiință de sine.  O privire piezișă către Mihai, îutâlni privirea acestuia, admirativă, fără voea lui.  Fata își ridică bustul mai sus, mișcă ușor din cap, dându-și părul la o parte de pe frunte, ca și cum o secreta dorința ar îndemnat-o să se arate în toată curăția ei.  El se simți surprins în gândul lui bun, și, îndemnat parcă de o pornire sufletească cinstită, voi să rupă farmecul ce se întindea de la unul la altul, și se întoarse către Elena:  - M-ați întrebat, doamnă, dacă e adevărat că au trecut Rușii peste hotare. . .  - Da.  - E foarte adevărat. . .  - Cu voea noastra?  - Imi închipuesc, de oare-ce noi suntem concentrați pe Dunăre, iar nu pe Prut.  - Sunteți chiemat și d-voastră?  - Da, doamnă.  Anna întreabă repede:  - Da?  - Da.  Regimentul meu trebue să fie deja spre Giurgiu.  Milescu sări în sus:  - Bravo, Mihai! . .  Mergem împreună.  Tu ești aici în permisie?  - Da.  Cumnații mei fiind militari, doi în armata permanentă și unul doctor în rezervă, ne-am strâns cu toții înnainte de a ne despărți.  Tu ești In rogimentul de Patna?  Eu sunt în al 8-lea de linie.  Da, suntem în aceiași Divizie.  - Bravo!  Dumitrache, dă-ne o sticlă de șampanie.  - După câte știu de la cumnatu-meu, Rușii trec spre Dunăre în patru coloane: una prin Copăcenii de Argeș, alta prin preajma Bucureștilor, o a treia pe Ialomița, spre Călărași, iar a patra spre Bolgrad, pentru a ocupa Dunărea de jos si a apăra astfel mersul celor-l-alte.  - Dar armata noastră?  - Armata noastă are și ea drept obiectiv tot Dunărea, spre a împiedica pe Turci să facă din țara noastră câmpul războiului.  Noi nu putem apăra tot malul stâng al Dunării, cu doo Corpuri de armată, dar putem ocupa punctele cele mei primejduite, acele din fața Vidinului. . .  - Vă rog.  numai o clipă, zise Anna, sculându-se.  Esi repede pe ușă, ușoară ca o păsărică.  După un moment, se întoarse, cu o hară a țării, pe care o întinse pe masă.  Inchipuiți-vă că noi suntem de-a dreptul amenințați, fiind-că avem proprietăți pe malul Dunării. . .  Să vedem unde e Vidinul. .  - Iată Vidinul.  In față avem Calafatul, Cetatea si Pechetul.  Mai la vale, Turcii au Nicopoli, Ruștiucul și Silistria.  Pe aici capitala este deadreptul amenințată.  Spre Vidin va merge probabil I-iul Corp de armată.  De la Nicopoli spre Silistra, Corpul at II-lea.  Al nostru?  întreabă Milescu.  - Da.  Așa că noi vom lua poziție cam prin preajma Giurgiului.  - Bravo! . . .  zise Anna, bătând din palme.  Mergem și noi la moșie. . .  Milescu ridică ochii de pe hartă și privi lung la fată, cu o seriozitate comică.  - Ce te uiți așa la mine?  zise ea, cu mirare prefăcută.  Par-că nu știu eu că Elena o să meargă după tine. . .  El da din cap, mulțumit, dar vrând să facă pe scepticul.  Urmă a privi la fată cu insistență.  Ea se înroși din nou și se prefăcu supărată:  Ce te uiți așa la mine, frate?  - Haide, haide. . .  - Ba nici un haide-haide.  Mergem la Stănești, să știi.  Milescu lua binișor mâna nevesti-si și îi zise râzând:  - Elencuțo, îmi pare că nu mai trecem poste al 7-lea pretendent.  De ne-om întoarce de la războiu, jucăm la nuntă. . . .  Fata se supără:  - Nu mai vorbi prostii Nicule.  - Imi pare rău pentru tine, Annicuțo, că și se potrivesc tocmai junii cărora tu nu le placi.  Mihai mi-a spus, înnainte de a călca pragul casei noastre, că nu se însoară.  Asta e un mod delicat de a mă preveni că nu te vrea. . .  - Nu e adevărat, protestă Mihai, râzând: nici nu știam că ești însurat.  Ia lasă mon cher.  că mă cunoaște o lume întreagă: carierea mea de astă-zi este de a prezenta juni de însurat cumnati-mei. . .  Fug băeții de mine, cade reposata Tița Cișmegiu, pețitoarea de profesie.  Elena râdea, plecându-și capul pe o parte; Mihai râdea și el, uitându-se la Anna, care, aprinsă la obraz, bătea nerves cu degetele pe masa.  După câte-va minute, Milescu se uită.  la ceasornic.  - Mii de bombe, fetelor, da nu vă duceți să vă îmbrăcați?  La câte vreți să mergeți la bal? . . .  III  A doua-zi, când Comăneșteanu ridică perdelele, piața teatrului era plină de apă.  Câți-va birjari rătăciți strângeau burdufurile de la trăsuri, cu colțurile livrelei lor muscălești, prinse în brâu.  El băgă de seamă, cu atenția aiurită a omului ce de-abia s-a deșteptat din somn, că, deși îmbrăcați muscălește, birjarii aceia ereau români.  „Neapărat, gândi el, ori de câte ori e vorba de trudă, de muncă iobăgească, de alergat prin ploae și noroiu, străinul se ascunde și românul se trudește.  El și cu gloabele lui.  Uite-l colo.  și-a pus șeapcă leșească în cap, rochie pe trup, dar î1 dau de gol mustățile.  Soarele străbătea cu greu printre nori și, rar, câte o rază palidă venea să mai lumineze nevinovăția melancolică a bietului V din THEATRV NAȚIONAL.  Un pâlc de soldați trecu pe sub ferestre, mergând drept prin băltoacele de apă.  Mihai se îmbrăcă încet, gândindu-se la întâmplările ce aveau să se desfășoare în curând.  Peste doo zile trebuia să plece la Regiment.  In liniștea dimineții, când închipuirea slăbește,  și cu dânsa slăbesc trecătoarele avânturi de voință, oamenii imaginativi, mai mult de cât cei-l-alți, au nevoe de soare și lumină, spre a-și redobândi energia cheltuită în alcătuiri chimerice.  Alt-fel,viața le apare săracă, o înlănțuire fragmentată de fapte nelogice.  Pentru ce războiu?  De ce să nu se dezvolte țara în pace?  Atâtea schimbări erau de făcut din cele păcătoase ale trecutului, atâtea lucruri noo de introdus! . . .  și apoi n-avea dreptate cumnatu-său, când zicea că ne lipsesc comandanții, generali?  Soldatul era vânjos; dar cine să-l ducă la biruință? . . .  Deodată se auzi în stradă glasul răgușit al vânzătorilor de jurnale strigând: „Supliment la Orientul de astă-zi, cu trecerea Turcilor pe la Giurgiu! ”  Trecerea Turcilor! . . .  „Nu se poate! ”  își zise Comăneșteanu.  Cum să treacă Turcii pe la Giurgiu, când noi suntem concentrați tocmai prin părțiile acelea?  Ori poate regimentele n-au ajuns înca pe malul Dunării.  și noi- cine noi?  El sta liniștit la hotel, așteptând să meargă soldații pe jos la Giurgiu, ca el, cuconașul,să-i ajungă mai târziu cu trenul sau cu trăsura. . . i  se păru odios un asemenea lucru.  Se sculă să sune, ca să-i aducă jurnalul franțuzesc care vorbea de trecera Turcilor, când bătu cineva, la ușe.  - Intră! . . .  zise el, tare, gata să ceară jurnalul.  Ușa se deschise numai de-abia și cineva de afară păru că se uită înnăuntru; după aceea, se deschise toată, și, o doamnă, acoperită pe ochi cu un vă1 des, intră repede și căzu pe un scaun lângă ușă.  Comăneșteanu rămase cu brațul întins și cu graiul pe buze: recunoscuse pe Natalia.  Toate gândurile lui, ce fluturau împrejurul unor imagini atât de diverse, se adunară deodată împrejurul uneia sigure: a femeii ce era acolea lângă dânsul.  - Dumneata aici! . . .  Ea ridică ușor vălul de pe obraz și se uită lung la dânsul.  - Da, eu.  Te supăr? . . .  Enervat de a vedea într-ânsa atâta hotărâre, trist că nu găsesc în sufletul lui nici-o pornire generoasă prin care să-și explice și să ierte venirea ei, lo și el un scaun și șezu, uitându-se în pământ.  Ea îl privi încă alte câte-va minute, așteptând o vorbă bună.  Voia să zică ce-va, și nu îndrăznea, simțind că ori-ce cuvânt ar fi rostit, ar fi părut fals.  Sta cu brațele pe genunchi, privindu-și batista.  El ridică ochii din pământ și se uită la ea.  - Te-am rugat să nu vii la București, De ce-ai venit?  - Fiind-că n-am putut face alt-fel.  Comănășteanu se sculă, se duse până la fereastră, se întoarse și rămase cu mâna pe rezemătoarea unui scaun, gândindu-se.  - Te rog, șezi.  Ea veni, încet, și șezu.  - Adevărat e că te-nsori?  zise ea deodată.  El se nită drept la dânsa:  - Ce înțeles are întrebarea asta?  Acela pe care-l au cuvintele ce-ai auzit: dacă este adevărat că te-nsori. . .  El înnălță din umeri, trist că era bănuit pe nedrept.  Nu mai puțin însă era mirat, aducându-și aminte de prânzul de la Milescu și de Anna, de sensibilitatea cu care Natalia părea că străbate în toate gândurile lui.  - Dacă nu este adevărat, de ce fugi de mine?  Fiind-că nu pot face alt-fel.  Văd cu mirare ca insiști asupra unor lucruri atât de fine, pe cari am încercat să ți le explic pe cât am putut. . . Eu  am un rol odios față de dumneata și, cu toate astea, nu pot face alt-fel, zise Comănășteanu.  - De ce nu poți face alt-fel?  - Fiind-că nu pot.  Dumneata de ce nu poți face alt-fel, când eu te rog să stai la m ie? . . .  Vezi cât e de greu să ne înțelegem cu pot și nu pot! . .  Natalia se uită Ia el, mirată și tristă și ea că nu era înțeleasa.  - Bine, Mihai, ești om inteligent.  Ar trebui să pricepi că la mine e un sentiment puternic care mă leagă de dumneata: eu nu pot face alt-fel, fiind-că asta este pornirea inimei mele.  La dumneata,nu sentimentul, ci judecata te face să fii așa de schimbat cu mine.  - Se poate.  Ori-care ar fi cauza, ea e atât de puternică, încât nimic nu mă va întoarce din cale.  Bărbatul dumitale este adevărata victimă între noi doi.  Natalia sări de pe scaun.  Ah, te rog! . . .  El o lo.  de braț și o sili să șeadă.  Liniștește-te.  știu.  E lucru vechiu și întâmplat si altora.  Nu-l iubești și nu 1-ai iubit niciodată.  Mai mult: dumneata ești între noi persoana cea mai simpatica. . .  - Nu sunt simpatică!  Sunt, din potrivă, antipatică, fiind-că sunt crudă.  Nu protesta.  In sufletul tău chiar, Mihai, asta este adevărata cauză pentru care nu mă mai poți iubi. . .  El ridică ochii către dânsa, mirat:  - Nu-i așa?  - Poate că ai dreptate: e ceva așa,. .  La mărturisirea aceasta, smulsă, prin surprindere, care părea o explicare mai mult curioasă decât adevărată a stării lor sufletești, ea rămase încremenită.  - Va se zică e adevărat, Mihai, că nu mă mai poți iubi? . . .  El, încurcat, se uită la dânsa:  E mai mult surprinzător decât adevărat.  Ea zimbea, cu un sentiment de nefericire acută care părea că o pătrunde până în ramificațiunile nervilor pipăitului.  și, cu toate astea, farmecul intelectual de a intra departe în sufletul lui, îi ținea atențiunea încordată în subtilități de spirit, fără raport cu starea ei.  - In care parte a creerului stă puterea asta de a iubi atât de intens, atât de dureros și cu toate astea atât de dulce? . .  Vorbind astfel, liniștiti în aparență, sângele i se urca în obraz.  Iși duse mâinile la cap și se uita la el zâmbind:  - Atât de dulce! . .  Tu nu mă înțălegi.  Te pricep atât de bine! . . .  și tocmai de asta mă simt rătăcită, par-că aș trăi într-un vis.  Câte odată, Mihai, așa de pierdută sunt în gânduri despre tine,încât îmi pare că nu te mai lubesc, ci că trăiesc chiar viața ta, și atunci bărbatul meu îmi e, simpatic, cum îți este ție. . .  - și cum e în adevăr. . .  - Ah! . . .  Dacă ai ști cu toate astea cum îl urăsc! . . .  De ce?  Nu pot spune de ce, dar îl urăsc în detaliu, în linia aceea de moralitate grosolană cu care apasă pe sufletul meu, în violențele de nebun cu cari stăpânește tot, în glas, în coloarea ochilor, în glume, în chiar iubirea ce are pentru mine. . .  A! .  Un fior păru că-i trece prin tot corpul.  - Eu credeam că tu o să-nțelegi toate lucrurile astea triste. . .  Le înțăleg.  Dar înțăleg că este și o parte bărbătească foarte frumoasă într-un asemenea om cam. . .  de pe vremea de demult, dar frumoasă.  In toate cazurile, el te iubește.  Mi-a părut așa de înțelept, era atât de duios când vorbea de d ta încât m-a mișcat. . .  Natalia se uită la el, zâmbind cu milă.  El urmă serios:  - Trebue să admiți cu toate astea că este și o parte morală în viață, peste care nu se poate trece fără pedeapsă.  Un om violent, voluntar, cum zici că e bărbatul dumitale, nu se umilește până a se ruga de un alt om, aproape cu lăcrămile în ochi, să plece fără a avea o cauză sufletească, puternică; iar eu,acela de care s-a rugat bărbatul dumitale nu pot să nu fac sacrificiul ce mi se cere, fără a mă simți mizerabil.  - Mihai, nu fii copil!  zise ea tare.  Apoi, mai încet, vorbind repede, par-că ar fi gândit, adaose:  - Sau mai bine nu, rămâi așa cum ești, mlădios, nehotărât în multe, dar cu puterea de a te sacrifica pentru o idee generoasă.  Uite, Mihai, știu că în lumea noastră, modernă, oamenii hotărâți,cu voință puternică, sunt foarte căutați, fiind-că sunt rari.  Dar, crede-mă, a trăi zilnic cu asemenea oameni, e un chin, fiind-că sunt egoiști și brutali.  Sufletul nostru de astăzi e complicat, plin de finețe, plin de cotituri, în care nu intră decât cei, ce-l cunosc.  In amorul nostru modern s-ar putea statornici cu siguranță o estetică a iubirei. . .  De ce zâmbești?  Nu zâmbesc. . .  Ba da, zâmbești.  Pot chiar sa-ți spun de ce zâmbești.  Tot ceea-ce înșir eu acum, îți este și ție cunoscut; cu toate astea, tu nu mi l-ai spus niciodată, fiind-că în tine, ca și în Sașa, e înnăscut simțul acela atât de pătrunzător al esteticei de a fi. . .  Nu râde, Mihai.  Lasă-mă să-ți spun de ce îmi ești atât de drag.  Ințelege că asta e iertarea mea către mine. . .  - Nu râd de loc.  - Vezi, eu sunt sigură că atunci când ai înceta cu totul de a mă iubi: ai găsi un mijloc de a mă face să nu sufăr.  Nu-i așa?  Incetând de a te iubi, după ce dumneata ai fi încetat de mult de a mă iubi pe mine.  Ea.  nelămurită în înțelesul ce vrea să pună el în vorbe, îl privea cu aceeași enigmatică întrebare a ochilor.  - Dar, s-ar putea,Mihai, să nu mă mai iubești de loc? . . .  După aceea, mișcându-se pe scaun cu îndemânare și fără a aștepta răspunsul, adăogă el râzând și arătându-și dinții:  - știi că ți-am făcut un neajuns. . . Mi  s-a părut că Elena Milescu se interesa cam mult de dumneata.  Are o soră de măritat, nu-i așa?  Cred că da.  - Cum, crezi?  Par-că aseară ai prânzit acolo. . .  Am prânzit, dar actele stării civile nu ni le-am dat pe față.  Foarte bine.  Iți spun eu că are soră de măritat. . .  Comăneșteanu privea la mâinile ei delicate, dar fără a le vedea.  Ea băgă de seamă și le ridică în sus, cu instinctul copilăresc al vanității adormite ce se deșteaptă deodată.  - și ce neajuns mi-ai făcut?  întrebă el, îndemnat de curiozitate.  Ea închise ochii și dete din cap.  - Unul foarte mic.  Am spus Elenei Milescu că ai o veche legătură la Paris și că nu cred că te vei însura vreodată. . .  El sări în sus, fără să-și dea seama de ce face.  - A! . . .  - Am fost rea, nu-i așa?  - Dumneata știi bine că n-am nici-o legătură.  Natalia se sculă și ea, văzându-l supărat, și veni până aproape de el, privindu-l.  Apoi zise încet și lung:  - Dar eu? . . .  - Dumneata ești femee măritată. .  - Da?  Ea se întoarse binișor la loc; el se duse la fereastră.  O tăcere de câte-va minute păru lungă amândurora.  Comăneșteanu lovi ușor cu degetul în geam; apoi veni spre ea.  - De alt-fel n-are nici o însemnătate.  Eu plec la Regiment si astfel totul se sfârșește.  Natalia îl privea, cu capul rezemat de fotoliu.  N-are nici-o însemnătate!  Eu găsesc că are o însemnătate foarte mare.  șezi.  El veni și șezu în fața ei.  - Fii liniștit, că n-am spus nimic.  Mă mir că n-ai priceput că-ți întindeam o cursă. . .  Acuma  știu ceea-ce voiam să știu.  Îți place Anna Villará.  Comăneșteanu, nemulțumit de întorsătura ce o luau lucrurile, răspunse aspru:  - și dacă mi-ar plăcea?  - N-ar fi nici o mirare Place la atâția alții! . . .  El, revoltat, se uită țintă în ochii ei scânteetori, întrebându-se în fuga gândurilor, cum se putea să fie o femee atât de fină și atât de rea în același timp.  Ea păru că străbate în mintea lui, căci adaose numai decât:  Zic că place la multă lume, fără nici-o ironie.  Place, fiind-că e veselă, frumoasă, tânără. . ,  Eu însă-mi am admirat-o aseară. . .  Ești mulțumit?  Rostind cuvintele din urmă, Natalia se sculă, își coborî valul pe ochi și voi să plece.  Ii întinse mâna, privindu-l cu o nespusă tristețe, percă ar fi înțeles toată depărtarea ce se așeza cu încetul între dânșii.  El însu-și se simți învăluit ca de un nor de nesiguranță și de zădărnicie.  Mâna delicată a Nataliei îl înduioșă mai mult de cât toate cuvintele, și o duse încet la gură, cu temerea ascunsă a oamenilor ce se jertfesc, că, lumea nu merită sacrificii.  - Mihai, Mihai. . .  credeam că ne înțălegem atât de adânc unul pe altul! . . .  și totuși văd că rămânem necunoscuți unul altuia cu părțile cele mai bune ale sufletului nostru. . .  Pleci mâine, cu adevărat? . . .  Plec.  - Va să zică.  Anna Villará nu te interesează?  Ce curioasă ești cu Anna Villará!  Ea rămase lângă ușă, gândindu-se.  După aceea dete din cap nedomirită:  - Cine știe! . . .  Adio Mihai.  După ce eși Natalia, el rămase în mijlocul odăii.  Se simți cam singur, dar par-că îi era rușine să-și mărturisească că se simțea totdeodată ușurat ca de o mare grijă.  Ce fire complicată.  Natalia! . . .  Cât îi ținuse mâna în tăcere, Comăneșteanu crezuse că reînviază deodată tot farmecul iubirii lor trecute. . . Pentru ce vorbise? . . .  De ce mania aceea de a spune, prin cuvinte, lucruri infinit de delicate, pe cari tăcerea le exprima cu mult mai bine? . . .  Era oari în adevăr lipsită de înțălegerea estetică a simțurilor (cum zicea ea) sau era foarte inteligentă și pătrundea mai departe decât el în sufletul omenesc?  La ideea că inteligența ei era mai ascuțită de-cât a lui, se simți umilit.  Dar umilit, de ce?  Ea îl iubea, și el n-o mai iubea, sau cel putin voia să n-o mai iubească.  I se păru că și în această ea era mai presus de el.  Un bărbat, erou de român,e așa de antipatic!  și cu toate astea, ce era de făcut?  In cercetarea propriilor sale slăbiciuni, îi apăru deodată obrazul rotund al Annei Villará, chipul limpede al Elenei Milescu, harta de pe masă, Turcii, Rușii, învălmășala războiului, și din nou i se aprinse mintea de fapte eroice.  Se sculă repede și sună, spre a cere suplimentul la Orientul.  IV  La vestea că Turcii au trecut Dunărea și amenință deadreptul capitala, care nu era decât la 60 de chilometre de Giurgiu, panica deveni generală.  Rușii trecuseră Prutul; Turcii treceau Dunărea, prin urmare țara devenea din nou câmpul deschis al luptelor dintre cei doi dușmani.  In cei mai culți si mai echilibrați, își făcea drum cu încetul credința că de astă dată lucrurile nu aveau să se mai petreacă ca pe vremea Hospodarilor fanarioți, și că armata română va fi dusă în foc și se va bate.  Cei mai mulți însă dau din cap, nehotărâți.  Rușinea de propria lor frică; speranța că soldatul e vânjos; lipsa de încredere în armament și în experiența ofițerilor,-toate acestea îi făcea să trăiască într-o alarmă contino.  La fiecare noo știre, se supărau:  Dar armata noastră ce face, domnule?  Văd că n-ai cap să eși pe stradă de săbii! . . .  Erau și de cei cari plecau tiptil la Brașov sau și mai departe, sub cuvânt că se due la băi. . .  Era ceva cam de vreme pentru băi.  Iar masa poporului, care nu știa să meargă la băi și nici nu avea cu ce, sta acasă, ducând șartul vieții ca întotdeauna, cu o încordare de voință seacă, așteptând ca ziua de mâine să aducă prăpastia.  Aci, nici mare entusiasm, nici mare frică.  O supunere ticnită soartei, oarecare scepticism rămas din generațiile vechi, o clătinare de cap la trecerea pâlcurilor de soldați, și, departe, în fundul conștiinței, încredințarea că au să se mai mărească dăjdiile și nevoile.  Noțiunea patriotismului, ca orie abstracțiune coprinzătoare de prea multe lucruri, nu avu înțeles în popor, de cât când Rușii, tăbărâți prin preajma orașelor și satelor, începură a da raita prin tijghelele și cotinețele oamenilor.  Un sentiment de groază străbătuse cu încetul până în straturile poporane, la vorba bașibuzuc.  Cruzimele acestor horde, cunoscute de pe vremea răscoalei din Herțegovina și a războiului Sarbilor, ajunsese legendară.  De fapt, pe tot lungul țărmului bulgăresc, bande de bașibuzuci și de cerchezi prădau, ca în codru așteptând începerea acțiunei.  La Vidin, Turcii aveau 40 de mii de oameni, puși sub comanda lui Osman Pașa, ofițer înțelept și hotărât, a cărui purtare în războiul cu Sârbii făcea pe cunoscători să-l judece favorabil.  La Ruștiuc, erau 18 mii de oameni, puși sub comanda lui Ahmed-Ejub Pașa, venit de la șumla; la șumla, 40 de mii, puși sub comanda lui Abdul-cherim, numit de curând Sord- Echrem.  Prin urmare numai între șumla și Ruștiuc, pe drumul de la Varna la Dunăre, erau aproape 60 de mii de Turci, amenințând capitala; fără a mai socoti că, de la Vidin, Osman l-așa amenința Craiova și toată Oltenia.  In fața armatei turcești de peste Dunăre, Românii puneau doo Corpuri de Armată, cu un efectiv de 50,000 de oameni și 180 de tunuri.  Intâiul Corp de Armată, sub comanda Generalului de brigadă Lupu George, avea să ocupe Oltenia, cu obiectiv principal Calafatul; al doilea Corp, sub comanda Generalului de brigadă Radovici Alexandru, era chiemat să acopere capitala, observând drumurile dintre Giurgiu și Oltenița.  știrea din jurnalul francez nu era așa de gravă cum o făceau vânzătorii de ziare.  Turcii treceau Dunărea, dar în bande mici, mai mult pentru a prăda.  Puneau foc pichetelor, ucideau soldați singuratici, pescari, ciobani spre a le lua vitele; merseseră până a ridica de pe malul românesc șlepuricu grâne.  Insă nu făcuseră nici-o încercare serioasă de a coborî trupe.  Cu toate astea, Comăneșteanu hotărî să plece chiar în ziua aceia.  Prin ordinul de concentrare de la 6 Aprilie era chiemat numai de cât la Regiment.  In urma stăruințelor, i se dase un răgaz de zece zile, cu condițiune ca la termen să se afle pe malul Dunărei.  Se coborî din otel și se duse la soră-sa.  O găsi într-o odae goală, cu niște mănuși vechi în mână, așezând într-un cufăr.  La fereastriă, un soldat curățea instrumente de chirurgie, așezându-le cu mare grije în cutii.  Comăneșteanu avu o mișcare de oroare, față cu tăișul lucios al foarfecelor și al cuțitelor.  Sașa era slabă și nedormită.  Cum îl văzu, rămase cu ochii țintă la el.  - Ce este Mihai?  - Nimic, maman.  Am venit să te văd.  Ea își duse mâinile la tâmple.  - Am ajuns de-mi sare inima la toate nimicurile. . .  Adevărat e că au trecut Turcii Dunărea?  - Nu-i adevărat.  Trec noaptea Cercehezi singuratici după prădăciune.