VREMEA DESCĂLECATULUI MOLDOVEI  VOLUMUL I  CU PALOȘUL  POVESTE VITEJASCĂ DIN VREMEA DESCĂLECATULUI MOLDOVEI  I.  La voevodul Bogdan, vine un oaspe neașteptat.  Era sara, pe la sfârșitul lunii Februar 1348.  In sala cea mare a castelului sau, mai bine zis, a casei întărite dela Cuhnia, în comitatul Maramureșului se primbla cu pas încet, adâncit îngânduri, un om de- statură neobișnuit de naltă.  Pletele lui bălai, lungi dar rari, amestecate pe ici și colea cu fire albe, aratau că ajunseseîn ceiace, pe drept sau mai degrabă pe nedrept, s-a obișnuit a se numi floarea vrâstei,adică că se afla între patruzeci și cincizeci, de ani.  Fruntea îi era lată, ochii cenușii, răci, pătrunzători, cu pleoapele lungi și încrețite, nașul lung, drept și ascuțit la vârf.  O păreche de muște ți bălai, subțiri dar lungi, lasate în jos, acopereau gura marc cu buzele -drepte; fălcile erau dezvoltate și bărbia lată.  Toată înfățoșarea lui  arata o fire puternică, înzestrată cu o voință fier și cu o iscusință ce lesne putea să se preschimbe in vicleșug, puse în slujba unei nunțiputernice.  îmbrăcămintea îi era alcătuită dintr un doi-man de postav albastru cu șireturi galbene, scurt și strâns pe trup și din cioreci roșii.  Pe deasupra, purta o jupană sau manta de atlaz roșu cumâneci largi, venind numai pănă la coate, având blană de samur la guler și la mâneci șistrânsă la cingătoare cu o curea lată de vr-odoo degete, bătută cu flori de argint și lacare, atârna, în partea dreaptă, un junghier cumâner de fildeș.  Era încălțat cu ciubote galbene care se suiau pănă sub genunchi.  Trupul lui de urieș, rămăsese sprinten, iar mersul hotărît și mândru arata omul încrezătorîn sine și deprins a porunci.  Acest barbat era Bogdan, Voevodul Românilor din Maramureș.  El era urmașul unui neam vechiu pe care Ungurii îl găsise în stăpânirea mai multor cnezate întinse și care era înrudit cu neamurile cele mai de samă din țările locuite de Români.  Cucerirea ungurească, pe lânga că știrbise în chip simțitor stăpânirea cnejiilor în folosul noilor veniți, îl făcuse să se scoboare din starea de cuceritori și mulțimea Românilor cuceriți.  Cu vremea însă, o parte din acești cneji, unii prin purtarea lor vitejască în războae, alții prin însușirile aratate în slujba crăiei ungurești,izbutiră să-și întemeieze stări care, dacă nu erau strălucite, și nu-i puneau pe aceiași treaptă cu nobilimea ungurească, erau totuși statornice și folositoare.  Cea mai înaltă la care puteau să năzuiască era acea de voevod al Românilor unui comitat.  Acest diregător judeca,în vreme de pace, toate pricinile ce se iscau între cneji și săteni, era însărcinat de fișpan,de Voevodul Transilvaniei sau de palatinul Ungariei, uneori chiar de craiu, să facă cercetările trebuitoare în pricinile care priveau pe Români sau să iee parte la acele izvorând din certuri între Români și Unguri.  Pentru aceste slujbe primea anumite dări.  In vreme de războiu,voevodul era însărcinat cu adunarea și povățuirea oștenilor români.  Erau comitate în care erau mai mulți voevozi, în deobște însă era numai unul și în vremea în care se petreceau faptele al căror șir alcătuește povestirea noastră,Bogdan dela Cuhnia era singurul, voevod românîn Maramureș.  Stăpânirile lui erau foarte întinse, cuprinzând pe lângă Cuhnia, și satele Iodu, Bocicâcel, Vișău de sus, Vișău de jos, Moiseiu, Siliștea de sus, Siliștea de jos și Borșia, adică tot colțul Maramureșului cuprins între comitatul de astăzi al Bistriței și Bucovina.Veniturile acestor sate împreună cu foloasele aduse de slujba de voevod, la care fusese ridicat încă din vremea craiului Carol Robert, îi alcătuiau cea mai frumoasă avere din coomitat; în această privință nu se putea măsura cu el nici unul din nemeșii localnici.  Pe lângă,starea lui materială, faptele războinice săvârșite de el atât în crăia trecută cât și în războiul purtat în anul 1344 Voevodul Transilvaniei cu Tatarii în Moldova, apoi cu prilejul cruciadei lui Lajos, în anul următor în potriva Litvanilor; îl puse în vază mare atât printre Români cât și printre Unguri.  Bogdan stăpânea satele lui în puterea dreptului românesc, adică: ele nu erau stăpâniri desăvârșite ca acele ale nemeșilor ungurești, cnezate.  Pământul era privit ca fiind al craiuluiși țaranii români locuind pe el îl aveau în folosință din tată în fiu.  Cneazul se bucura dodijme și de diferite dări la care erau supuși locuitorii: gloabe, drepturi de judecată, venituri din crâșme, din mori, și din pământuri nelocuite.  El era însă supus la dări cătră cleru catolic și cătră visteria crăiască, sarcini de care erau scutiți nemeșii și nu lua nici o parte la ocârmuirea țării.  Mulți cneji, ademeniți de aceste scutitri, întrase în rândurile nobilimii, lepădându-se de credință și de neam.  Dobândirea unor asămenea foloase ar fi fost un lucru prea lesnicios pentru Bogdan și în multe rânduri i se propusese să apuce pe aceiași cale, dar el răspunsese totdeauna că nu voește să cumpere foloase și drepturi, oricât de folositoare ar putea ele să fie,cu prețul părăsirii credinții în care trăise părinții și că nefiindu-i rușine de neamul dincare s-a născut, nu se leapădă de el.  Această nepăsare față de niște foloase atât de râvnite de obiceiu, mărise într-adevăr trecerea și vazalui Bogdan printre Români dar, totodată, nemulțămise pe Unguri.  Se stârnise împotriva lui bănuiala că această purtare era menită a-i mări vaza în ochii Românilor și a înlesni strângerea lor împrejurul lui pentru scopuri potrivnice coroanei.  Fusese chiar vorbă de a-l înlocui prin alt voevod, prin Ion, fiul lui Tuga,nepot de frate al lui Bogdan și care, prin stareși fire, se arata a fi mai puțin primejdios; dar la urmă nu se făcuse nimica.  Mulți dintre nemeși și chiar dintre magnați îi datorau bani cucare se împrumutase pentru a putea duce traiul luxuos adus în Ungaria de craii angevini, și ei nefiind în stare să-i înapoieze, nu îndrăzneausă o rupă cu dânsul, Pe de altă parte, el îndeplinea slujba ce i se încredințase în chip vrednic și priceput.  Dacă ocrotea, în marginea puterilor sale, pe Români împotriva samovolniciiior ungurești, nu-i cruța de câte ori se făceau vinovați de vr-o abatere dela legi.  Purtarea lui față de stăpânire părea cu totul neprihănită, încât nu dădea dușmanilor prilej sa-și sprijine bănuielile pe nici un fapt vădit.  Vom vedea însă, în curând, care erau scopurile ce le urmărea in taină.  Odaia unde se afla Bogdan în sara în care începe povestirea noastră era, precum am spus mai sus, sala cea mare a casei; într-însa se primeau oaspeții, într-însa se dădeau mesele, în-tr-însa se judecau pricinile.  Această încăpere lungă străbătea clădirea dintr-un capăt pănă încelalalt.  Păreții cei mai scurți, care dădeau afară, aveau câte doo ferești alcătuite dintr-omulțime de geamuri mici, legate între ele prin cercuri de plumb.  Cu toate că sala se afla la rândul de sus, pe din afară de ferești erau zăbrele groase încrucișate.  In ceilalți păreți erau câte trei uși de stejar, într-un singur canat și împodobite cu cuie de fier.  Podeala era de scânduri late de brad, iar grinzile și scândurile tavanului, netencuite, fusese înegrite de fum și de vreme.  Încălzirea se făcea prin doo sobe mari, cu vetre, așazate față în fată aproape de ușile din mijloc, și având înfățoșarea sobelor țărănești de astăzi în fiecare din ele ardea câte un trunchiu întreg de fag.  Îmbrăcămintea odăii era alcătuită dintr-o masă mare dealungul păreților se vedeau lavițe de lemn, doo mese mici rotunde și un număr mare de scăuieșe cu trei picioare.  Toate erau de lemn de stejar sapat, iar săpăturile datorite unui meșter de pe loc.  Lângă fiecare sobă erau așazate câte doo scaune mai mari, având,speteze cu flori de alamă și perine de catifea roșie umplute cu lână.  Pe spetezele tuturor scaunelor și pe dulapuri era sâpată stema voevodului: un buzdugan și un junghier încrucișateîn mijlocul scutului.  Intr-un unghiu al sălei se vedea o icoană mare a Maicii Domnului, înaintea căreia ardeao candelă de argint.  Toți păreții erau acoperițicu unelte de războiu și de vânat de toate feliurile: sulițe, țăpi,paloșe, baltage, buzdugane,ghioage,măciuci,și junghiere de toate chipurile și de toate mărimele, arcuri, tolbe cu săgeți,coifuri, scuturi de fier, de lemn și de piele,toate prinse în cuie.  Faptul că nu vedeai pe ele niciun fir de colb și că erau unse cu îngrijire,doveda că nu erau menite a sluji numai de podoabă ci că se așteptau dela ele slujbe bune la nevoie.  Masa și lavițele erau acoperite cu scorțuri de lână; dinaintea sobelor și sub masă pieide urși și de lupi acoperau podelile.  In doo sfeșnice mari, de lemn boit, de chipul acelor ce se văd astăzi în bisericile dela țară, înaltede un stat de om, ardeau câte doo lumânări,de său care, deși groase cât brațul, cu greu ar fi putut lumina sala fără ajutorul focului din vetre.  Bogdan fu trezit din gânduri prin intrarea unei slugi care îl înștiință că, la poartă, s-a oprit un străin îmbrăcat în zale, care cere să fie adus înaintea lui.  Voevodul, crezând, că este vr-un trimes de ai fișpanului, poronci să-l aducă.  In curând s-auziră deschizându-se mai multe uși grele și în sală intră un barbat sprinten, de statură naltă, având pe cap coiful rotund obișnuit de Unguri, cu săgeata alcătuind nazalul ridicată în sus și purtând, peste un dolman verde, o cămeșă de zale care se scobora pănă aproape de genunchi.  Ciorecii de postavroșu intrau, de asupra pulpelor, în ciubote galbene, la călcăii cărora luciau pinteni de aur.  Când îl văzu, Bogdan care îl aștepta în picioare, cu spinarea întoarsă cătră focul unei sobe bătând în plin asupra feței străinului, izbuti numai pe jumătate să înăbușască un strigăt de mirare.  - ștefan Stroici!  Se poate?  strigă voevodul întinzând brațele spre străin.  - Se prea poate, vere, răspunse străinul și amândoi se îmbrățișară cu căldură.  - Dar eu te știam pornit la Napole cu craiul, zise Bogdan, n ai pornit?  Te-ai întors de pe drum?  ți le voiu spune toate, răspunse ștefan, dar dă-mi voie să lepăd întâiu armele și zaua.  Zaua și armele fură scoase de pe călător și i se aduse, pe o tabla de alamă, o cina alcătuită, căci se aflau în săptămâna albă, aproape numai din brânzeturi.  Tablaua fu pusă pe o masă rotundă care se așăză lângă foc și ștefan, după ce zise o scurtă rugăciune, lo loc la dânsa; iar Bogdan se așăză în cealaltă parte a mesei,privind pe oaspele lui care mânca în tăcere.  Fața lui ștefan era plăcută la privit: cu trăsături frumoase, luminată de doi ochi căprii1 mari și vioi, în care se cetea o fire deschisă și vitează; pletele lui castanii erau lungi, barba scurtă o purta cam ascuțită.  Fața galbănă și privirea întunecată a tânărului erau un lucru de mierare pentru voevod.  Îndată ce cina, în vremea căreia se schimbase numai câteva cuvinte fără însămnătate, fu isprăvită, Bogdan nerăbdător,făcu un semn și slugile, luând cu ele tablaua,ieșiră.  — Acuma; zise el, cred că mă vei pune îu cunoștință pricinii întoarcerei tale neașteptateși a supărării ce se vede scrisă pe fața ta.  — Ce zici supărare, strigă ștefan sărind de pe scaun, cu glasul schimbat, n-am părăsit oastea: am fost izgonit dintr-însa ca cel de pe urmă lefegiu fiindcă, în fața unei batjocuri ce nu oputea suferi nici om de neam nici oștean deplin, am tras paloșul în apararea cinstei mele terfelite și am dat pedeapsa cuvenită acelui care îndrăznise să-și facă râs de mine.  și tânărul, căruia îi tremura tot trupul, căzu iar pe scaun apoi, sprijinind coatele pe masă,își acoperi fața cu mânile și începu să plângă cu hohot.  Bogdan ramase încremenit atât la auzul vestii neașteptate cât și la vederea durerii de care era cuprins ștefan.  II  Pentruce ștefan Stroici părăsise oastea craiului Lajos.  După câtăva tăcere, băgând de samă că ștefan s-a mai liniștit, voevodul zise:  — Spune-mi cum s-au întâmplat aceste lucruri care îmi par de necrezut.  Cum de nu te-a ocrotit craiul pentru care ai făcut atâtea jertfe?  — Iartă, Bogdane, slăbăciunea ce ți-o arăt, zise ștefan ridicând capul.  Simțirile pe care le stăpânesc de doo luni în sfârșit m-au învins.  Iți voiu spune tot, căci pentru atâta venit-am întins la tine.  Precum știi, în toamna trecută am plecat la oastea craiului care mergea la Napole, să răsbune moartea fratelui său Andrei, ucis cu știrea dacă nu din poronca soției sale, crăiesei Ioana.  Duceam cu mine cincizeci de suliți, toți Români din satele mele, strânși, înarmați și ținuți cu cheltuiala mea.  Mi-am adus adesa aminte cum tu mă certai, zicându-mi că rău fac de-mi risipesc averea adunată de părinți pentru slujba craiului unui neam dela care al nostru nu poate aștepta decât asuprire și batjocură și amar m-am căit că nu ți-am ascultat sfaturile.  Ca o răsplătire a jertfelor ce le tăcusem pănă atunci, nu mai slujam ca altă dată sub banderiul fișpanului de Maramureș ci aveam steagul meu și făceam parte din banderial a însuși craiului, alăturea cu cetele cu cânilor.  In vremea cât am străbătut Ungaria,munții Stiriei și țările Italiei, am putut să mi dau samă că atât magnații cât și nemeșii de rând mă priveau cu ochi răi.  Dacă unii erau suparăți prin faptul că un Român se găsește pus pe aceiași treaptă cu ei, având steagul lui și primind, ca și ei, poronci numai dela craiu, apoi ceilalți, care slujau sub banderiul fișpapanilor, se simțiau și mai amărâți văzând că acel Român se bucură de o vază la care ei nicinu se puteau gândi.  Supărările nu-mi lipsiră dela început: mie mi se dădeau gazdele cele mai răle, eu eram însărcinat cu slujbele cele mai neplăcute, mi se făceau tot feliul de greutăți pentru hrana oamenilor și a cailor; de câteori locuitorii se jăluiau de vre-un jaf făcut de oșteni, se învinovățau Românii mei.  Mult sânge rău făcutu-mi-au aceste năcazuri zilnice și la grea încercare fost-au pusă răbdarea mea.  Dar le rabdam pe toate: dormeam fără adapost pe pământul gol, îndeplineam toate însărcinările câte mi se dădeau, sufeream de foame și de sete, plăteam toate merindele mai scump și privegheam cu cea mai mare grijă purtarea slujitorilor, în nădejdea că, odata în fața dușmanului.  vom ști, prin vrednicia noastră, oștenească, să silim pe Unguri a ne privi cum trebuesc priviți frați de arme viteji.  In ziua de 23 Decembrie trecut, aflând craiul care se afla la Aquileia, că Ludovic de Tarent, al doilea soț al crăiesei Ioana, se pregătea să apere trecerea Volturnului, poronci lui Neculai Cajetani, grofului de Fundi, să iee trei mii de Italieni și trei mii de călăreți din cetele curții și să asvârle pe dușman dincolo de Capua.  Aflându-mă față, mă rugaiu ca și steagul meu să facă parte din curtenii ce erau să meargă cu Cajetani și, spre mâhnirea Ungurilor, cererea mea fu încuviințată.  A doua zi, în ajunul Crăciunului, plecarăm de cu noapte și ajungând în revărsatul zorilor pe malul Volturnului, zărirăm pe dușman așteptându-ne dincolo de apă.  Cajetani puse la mijloc Nemții și italienii îmbrăcați numai în fier, împărți călărimea ungurească la aripi și porunci să trecem îndată râul și să năvălim asupra Napolitanilor, apoi intră el cel dintăiu, în apă.  Oastea întreagă se lo după dânsul și, cu toate că arcașii și prăștiașii dușmanilor aruncau asupra noastră o ploaie de săgeți și de pietre, ajunserăm răpede la celalalt mal și ne răpezirăm cu sulițele întinse asupra potrivnicilor.  Ceata mea fusese așazată la capătul aripei stângi, alăturea era un steag al lui Paul Fejervary, sub poronca fiului său Gyula.  Dincolo de apă, găsisem în fața mea numai câțiva călăreți care, cum ne văzură pe mal, dădură dosul iară cu mă luaiu la goană după dânșii.  Văzând insă că sunt puțini și că numai eu greu îi voiu putea ajunge, mă întorc îndărăt, la pas, pentru a lasa caii să răsufle.  Când ajung iar aproape de râu, dau cu ochii de steagul lui Fejervarycare, încă cu vr-o trei, năvălesc asupra unui deal ce se afla în marginea dela vale a șesului pe care mă întorceam și de pe care deal, ascunși in niște vii, un stol de arcași împroșcau pe Unguri cu săgeți.  Navala călăreților, la deal, prin vii, era o curată nebunie și în curând fiind răspinși, ei se întorc în râsipă, având printre dânșii o mulțime de cai fără călăreți.  Dar, în loc de a se cuminți, îi vedem tocmindu-se pentru o noo navală.  Prevăzând că șl de astădată nu vor putea face nici o ispravă, descalec oamenii, lăsând numai vr-o câțiva pentru paza cailor și încep a sui dealul pe jos, spre a lua pe dușman în coastă.  Dealul, deși răpede, fiind mic ajunserăm în vârful lui tocmai când Jilăreții noștri o luau pentru a doua oară la fugă fără a fi putut macar intra în vii, dar lăsând marginea lor samanată cu morți și cu răniți.  Noi, însă, fără a mai dodăi, ne răpezim asupra arcașilor, erau niște Genovezi, și intrăm într-înșii cu paloșele zmulte.  Ei nu aveau nici o putere pentru a se apara de paloșe, căci arcurile nu li mai puteau fi de folos, navala noastră fiindu-li fără veste și noi amestecați cu ei.  Într-o clipală, peste cincizeci zaceau morți sau răniți la pământ iar ceilalți,aruncând armele, căzuse în genunchi și cereau să le cruțăm viața.  Uitându-mă atunci împrejur, zăresc de pe deal Napolitanii retrăgându-se în grabă pe toată întinderea bătăiei și banderiile noastre înfipte pe locurile ce, mai dinioarea, erau în puterea dușmanilor.  Atunci apuc steagul meu din mâna stegarului și îl înfig în pământ.  Călăreții care pornise în risipă cu Fejervary ajunsese în fuga lor pănă la apă unde oprindu-se, se tocmiră din nou.  Se văzură căpeteniile sfătuindu-se, apoi Fejervary, urmat de ai lu, apucă spre mine în treapădul cailor.  Ajuns la marginea viilor și neputând străbate printr nsele grămadă călări, o ie la deal urmat numai de stegar și de vre o zece oameni, înaintând foarte greu printre vițe.  Slujitorii mei abie isprăvise să lege manile Genovezilor, temându-se să li lese mișcările slobode, căci numărul lor era încă de trei ori mai mare decât al nostru, când iată că ajunge și Fejervary la mine.  — Să trăiască craiul, îi zic eu, mila Domnului, izbânda este a Măriei Sale.  Fără a răspunde un cuvânt, el ie banderiul în mână, trântește pe al meu jos cu piciorul și îl înfige pe al său în pământ.  Fapta era așa de neașteptată și fusese îndeplinită atât de iute încât nu avuiu vreme să-l opresc.  — Ce faci, nemernicule, ai înebunit?  strig punând mâna pe paloș.  — Nu este aici locul pentru cârpa murdară a cânelui de Olah, răcnește atunci Ungurul șiscoate paloșul, ci pentru banderiul magnatului maghiar și dacă Olahul nu-i mulțămit, sânt gata să-i taiu și urechile.  Paloșul meu eși din teacă și, nebun de mânie, printr-o lovitură puternică, făcuiu să-i sară arma din mână apoi, prin doo tăieturi în cruce,îi însemnaiu obrazul pentru toată viața.  Ungurul, greu rănit și chiorît de sângele care-i curgea din frunte, căzu jos cu un țipet de durere.  Slujitorii lui, făcând atunci o mișcare pentru a se arunca asupra mea, ai mei îmi săriră în ajutor și Ungurii, văzându-se în număr mic, puseră iar paloșele în teaca.  Eu zmulseiu din pământ banderiul lui Fejervary și aruncându-l în lături, ridicaiu iarăși pe al meu.  Chiar atunci se auziră trâmbițile sunând adunarea și toată oastea noastră se văzu clătindu-se în treapădul cailor spre locul unde fâlfâia banderiul lui Cajetani.  Ungurii ridicară dela pământ pe stăpânul lor ramas aproape fără cunoștință și unul dintr-înșii luându-l pe cal, se îndreptară spre tovarășii care văzuse întâmplarea dar, din pricina răpegiunii cu care se petrecuse, abie avusese vreme să descalece și să se pue în mișcare spre noi.  Trâmbițele necontenind a suna, îmi strânseiu oamenii și prinșii și ne scoborîrăm spre cai pe drumul cel mai drept.  Incălecarăm cu toțiiși împingând înaintea noastră pe Genovezi, silindu-i să grăbească pasul pe cât li era cu putință, ne îndreptarăm spre locul unde era strânsă oastea, încunjurând dealul pe care se afla via unde se petrecuse lupta.  Ajungând la cotitură văzurăm înaintea noastră oamenii lui Fejervary; ei nefiind ca noi împiedecați de prinși, se împreunară cu grosul oastei mult înaintea noastră.  Când ajunserăm, găsirăm pe Cajetani încunjurat de mai mulți Unguri de samă care, cum mă văzură, începură să strige, aruncându-mi ocări și amerințări.  Nu putea să încapă îndoială că cele întâmplate între mine și Fejervaryii erau cunoscute.  Făcându-mă că nu aud ame-rințările lor, mă apropii de Cajetanii și îi dau samă de lupta ce o purtasem fără însă a vorbi despre cearta cu Fejervary.  — Fiindcă ai numărul cel mai mare de prinși, îmi zise groful, vei mai lua pe acei ce-iavem cu noi și, împreună cu cincizeci de oameni de ai căpitanului Verner, te vei duce la Măria Sa craiul, la Aquileia, și îi vei spune de izbânda noastră.  Vei mai adăugi că mergem înainte spre Capua, unde nădăjduim să intrăm pe la prânz.  Înțelegând că această însărcinare mi se dădea în scop de a mă departa de prietenii lui Fejervary, spre a nu da loc la certe care ar fi putut să îngreuieze mersul oastei, deși nu mă simțeam vinovat cu nimica și găsam că mi s-ar fi cuvenit o slujbă mai cinsteșă, m-am supus în tăcere.  Cajetani, lăsându-mi toți prinșii, cu cincizeci de lefegii nemți, apucă drumul spre Capua iar noi pornirăm îndărăt spre Aquileia.  Cam pe la jumatatea calei, mergând încet din pricina prinșilor, furăm ajunși și în trecuți de Gabor Apor și Mihai Csachi, amândoi rude de aproape cu Fejervary.  Privirile pline de ură ce-mi aruncară în treacăt și graba cu care părăsiau o oaste ce trebuia să între într-un oraș bogat și vestit, îmi dădeau destul de lămurita înțălege că se întorceau atat de grabnic numai spre ă mă pârî craiului.  Abie ajuns la Aquileia, îmi iesă înainte armașul cel mare al curții și, zicându-mi că are poroncă dela Măria Sa craiul să ma pue la opreală, mă duce la închisoare unde stau trei zile sub paza cea mai aspră.  Dar nu eram prea îngrijit de soarta mea căci, deși mă așteptam ca bătrânul Fejervary să întrebuințeze toată trecerea lui la curte pentru a răsbuna mândria neamului său smerită de mine și ca magnații,aproape toți rude sau prieteni cu dânsul, să i dee ajutor ca să mă piardă, totuși mă bizuiam pe dreptatea lui Lajos.  Nu puteam să cred că craiul pentru slujba căruia cheltuisem o parte însamnată din avere, pentru care îmi varsasem sângele de doo ori și care trecea drept cavaler deplin, să mă poată macar ține de rău fiindcă pedepsisem cutezanța acelui ce îndrăznise să terfelească sămnul la umbra căruia trăiau și muriau, de sute de ani, barbați fără vină și oșteni fără frică, și pentru ferirea căruia de orice necinste eram dator să-mi dau oricând viața.  Eram încredințat că pârile și ura Ungurilor nu vor găsi nici o trecere la el, căci nu uitasem sprijinul ce mi-l dăduse înaintea Vilăului, când am fost făcut cavaler.  Erai acolo și-și aduci aminte cum, după ce numai cu câțiva oameni, Români maramureșeni de ai noștri,răspinsesem navala făcută în mijlocul nopții,de cnejii litvani Olgard și cheistut asupra taberei și, deși greu rănit, cucerisem steagul lor, craiul Boemiei care se oștise (cu noi, a tras spadași și lovindu-mă de trei ori peste umăr, m-a făcut cavaler.  ți-aduci aminte de supararea Ungurilor și cum a douazi alergară la Lajos pentru a-i cere să hotărască că craiul Boemiei greșise, căci nu putea să știe că, nefiind papistaș și nefăcând parte din nobilimea maghiară, nu sânt vrednic să fiu cavaler.  Lajos atunci li-a răspuns că cavaleria nu se poate lua înapoi și că cinstea ce mi s-a făcut fusese plătită cu sângele meu.  Mă bizuiam în sfârșit pe faptul că, purtând pintenii de aur, trebuia înainte de toate să fiu judecat de cavaleri și că nu va fi unul care să găsașcă rea o faptă ce-mi era poroncită de toate legile cavalerești. . .  Dar mă înșalam amar!  A patra zi, de dimineață, intră în închisoare armașul și-mi cetește o carte iscălită de tot sfatul coroanei, prin care se zicea că:  De oarece cneazul român ștefan Stroici avusese îndrăzneala să rănească pe nobilul Gyula Fejervary și să arunce la pământ banderiul zisului nobil, uitând deosebirea ce este între el și un asemenea nobil precum și supunerea ce-i datorește deși pedeapsa ce s-ar cuveni lui Stroici pentru o asămene fapta nu poate fi decât moartea, totuși craiul în mila sa, îi dăruiește viața.  Hotărăște însă, ca de îndată și sub pază, să fie dus la portul de mare cel mai apropiet, iar de acolo Ia Fiume, unde va fi slobozit; steagul lui va fi desființat si slujitorii ce-l urmau vor face de acum înainte parte din ceata lui Fejervary.  Totodată armașul mă vesti că steagul meu fusese ars cu un ceas înainte în fața oștenilor mei și a oamenilor lui Fejervary, că craiul cu oastea pornise la Capua și urma ca eu să plec la Ancona, sub paza a șase slujitori nemți din straja curții.  Ești oștean, te tragi dintr-un neam tot atât de vechiu cași al meu; ești prin urmare în stare să-ți închipui ce am simțit la auzul acestei hotărâri crude și nedrepte, văzând mai ales neputința în care mă aflam!  De atunci durerea, mânia, și dorul de răsbunare mi-au fost soții nedespărțite macar o clipă în lunga mea cale.  Am venit întins la tine, ruda mea și veihiul prieten căruia m-a încredințat părintele meu în ceasul morții.  Viața mea este zdrobită, viitorul de oștean ce l-am visat din copilărie nimicit, averea pe jumătate dusă, rămân de râsul Ungurilor.  III.  In care se vorbește de facerea unei țări.  — La vrâsta ta, dacă viața pare zdrobită, cu înlesnire se poate începe alta, răspunse Bogdan răce și arătându-se nemișcat.  Cu adâncă măhnire ascultatu-ți-am povestirea.  Da, nedreptatea ce ți s-a făcut este crudă și strigătoare.  ți s-a sfaramat viitorul de oștean al craiului care se părea că-ți surâde atâta!  Eu te prevestisem.  Iți spusesem că zadarnice sunt jertfele și silințele tale, că atâta cât vei rămânea Român, vei găsi la Unguri numai ură și dispreț.  La noi, sau rămâi Român și atunci trebuie să te mulțămești cu un viitor fără fală dar liniștit sau, dacă visezi vr-o soarta mai mânndră, trebuie să te lepezi de neamul și de credința părinților și să-ți prefaci inima în inimă ungurească.  Eu nu m-am lepadat nici de lege nicide neam, dar m-am mulțămit să fiu voevodul Românilor din comitatul Maramureșului, adică mai mare peste cei asupriți și supus poroncilor magnaților.  Tu, iarăș ți-ai pastrat legea și neamul, dar ai visat visuri mari, acuma le vezi sfârșitul.  Insă n-ai pierdut nimica, ești tânăr.  Averea îți este încurcată, dar nu pierdută; dacă te vei retrage la țară și-ți vei restrânge cheltuelile, o poți îndrepta în câțiva ani; deocamdată îți pot veni în ajutor cu oricât ți-ar trebui.  Apoi vom căuta o fată cu stare și în liniștea unei căsnicii ffericite, vei uita cu încetul neajunsurile ce au dat peste tine. . .  — Nu vorbi de căsătorie, îl întrerupse ștefan, acest cuvânt deșteaptă în mine amintirea miresei frumoasă și iubită pe care mi-au râpit-o Tatarii acum patru ani; sânt destul de bătut dede Dumnezău acuma din curând, pentru ca să nu mai atingi o rană ce este departe de a fi închisă!  Deci tu găsești cu cale să fiu menit,de azi înainte, a duce viața obicinuită de obștia cnejilor noștri.  Să n-am altă grijă și alt scop decât vânarea banului, să găsesc în prăsila turmelor de vite, în judecarea pricinilor dintre săteni, în strângerea veniturilor mele și a Gărilor stăpânirii uitarea visurilor tinereții și dorului de răsbunare care mă arde.  Fiind născut din părinți români, din neam falnic care a stăpânit odată lumea întreagă, trebuie oare să uit o ocară ca aceia ce mi s-a făcut și să nu mă mai pot gândi la vr-un viitor mai falnic?  Tânărul care rostise aceste cuvinte fiind stăpânit de o puternică mișcare, se sculase de pe scaun, Bogdan se ridică și el în picioare apoi, punân mâna pe brațul lui ștefan și strângându-l cu putere îi zise:  - Iartă-mă, ștefane!  Am vrut numai să te încerc.  Da, durerea ta este durerea mea.  Batjocura ce ți s-a făcut ție mă arde și pe mine,ea este făcută neamului meu întreg.  Sânt gata să te ajut, să ieu parte la răsbunarea ce ai degând s-o iei.  Spune-mi numai ce vrei să faci.  Vreu, zise ștefan, să-mi vând ocinile pentru oricât voiu putea prinde pe ele spre a putea aduna împrejurul meu o ceată de oșteni români cât se poate de număroasă.  Apoi să mă duc cu ei și să intru în slujba vr-unui craiu dușman al Ungurilor.  Mila Domnului, voiu avea de unde să aleg, căci numărul neprietenilor lor întrece cu mult pe acel al prietenilor.  Bogdan scutură capul; un zâmbet îi trecu pe buze.  — Eu îți pot face parte, zise el, la altă răsbunare mai mare și mai aleasă.  Iți pot da prilej să deschizi în inima trufiei ungurești o rană ce va rămânea deschisă pe vecie!  Urmează-mă și îți vei răsbuna ocara chiemând la viață noo un neam în amorțire și făcându-i o țară!  — O!  sânt gata să te urmez, te fac stăpân pe viața și pe averea mea!  — Ascultă!  Bogdan se așăză pe scaun făcând sămn lui ștefan să-și reia locul, apoi urmă:  — Ești Român și cunoști starea nesuferită a neamului nostru: lăcomia și trufia Ungurilor leștii, mari și mici, tineri și bătrâni, cu toții amsimțit povara lor.  Suferințele noastre nu sunt de astăzi nici de ieri, ele au început de veacuri!  Era o vreme în care se părea că trufia asupritorilor s-a mai muiet, ca în inimile lor intrase o simțire mai blândă, că mintea lor greoaie în sfârșit pricepuse primejdia de a-și vedea casa plină de dușmani.  Craii lor începuse a ocroti popoarele de altă limbă și de altă credință peste care domneau.  Se putea nădăjdui cu vremea o împăcare ce se va face și că fiecare neam, oricare i-ar fi credința și limba, va putea să le păstreze neatinse, să nu mai fie un norod de stăpâni peste noroade de robii!  Zadarnică nădejde, închipuire deșartă!  Dela urcarea pe tron a craiului Carol Robert, vedem starea noastră înrăutățindu-se din zi în zi.  Cneazul,ori cât de vechiu i-ar fi neamul, este pus mai jos decât cel de pe urmă venetic care, prin slugărnicie, prin lingușire sau prin bani, a stors craiului o bucată de piele cu slove latinești pe ea.  El nu este privit ca om întreg, căci înaintea judecății mărturia unui nemeș prețuește cât acea a patru cneji.  El plătește biruri ca cel de pe urmă mișăl; iar nemeșul care nu le plătește ie parte la adunarea ținutului și la adunarea țării, pe când cneazul nici nu poate visa să-și facă glasul auzit în sfatul care, adesa, hotărăște asupra banului și a sângelui său.  Vezi un neam de curând așezat în țară, Nemții, bucurându-se de aceleași drepturi ca și Ungurii, putând visa orice viitor fără însă a se lepădă de neamul lor, luând parte la toate sfaturile, pe când noi, băștinașii acestui pământ,suntem priviți ca o turmă de robi.  și lom parte la toate sarcinile, vărsăm sângele nostru șiroaie în slujba craiului, plătim dările cele mai nedrepte!  Apoi chiar, ca culme a nedreptății, pe când nemeșul este scutit de orice dare cătră biserica lui catolică, noi pravoslavnicii suntem siliți să dăm dijmă unor preuți cari nu se roagă pentru noi și sunt dușmanii cei mai neîmpacați ai credinții noastre.  Dar dacă jalnică este starea cnejilor, ce să mai zic despre acea a nenorociților din popor.  Încărcat cu dări grele cătră craiu, cătră preuțimea papistașă, cătră stăpânul satului ce, adesa, este un Ungur care nu-i pricepe nevoile, nu-i înțălege limba și care caută să stoarcă dintr-însul tot ce este de stors, țăranul român nu este privit ca om, mărturia lui n-are nici un temeiu, uciderea lui se pedepsește numai cu o gloabă bănească.  Mulți din cnejii noștri în vremile din urmă, mai slabi de înger decât părinții lor, s-au lasat a fi ademeniți de pofta unei soarte mai strălucite, mai falnice,s- au lepadat de legea și de neamul lor, s-au făcut Unguri și papistași în schimbul unei privilii crăiești.  Pilda a fost molipsitoare și pe zi ce merge vedem pe acei mai bogați, pe acei mai de samă, pe acei ce ar trebui să rămâie în veci stâlpii neclătiți ai neamului, părăsind părinții din care s-au născut, pe cei de un sânge și de o lege pentru a se îneca în valurile nobilimii ungurești, înmulțind numărul acelor ce asupresc pe frații lor de ieri.  Astfeliu fără îndoială, va veni o vreme, poate nu prea depărtată, în care numai țaranul va rămânea Român, singur, sarac, neînvațat, nepuputincios, părăsit de ocrotitorii săi firești.  Astăzi o noo primejdie ne amerință, craiul voiește să ni iee și credința.  Poronci strașnice au sosit pentru ca preuții noștri care vor muri, să nu mai fie înlocuiți prin alții tot pravoslavnici, dar prin preuți uniți veniți din țara Leșească.  Se atinge astfeliu pavăza noastră cea de pe urmă.  Precum vezi, nu se cruță nimica pentru desființarea neamului nostru și dacă vom mai sta în nepăsare și în amorțire, va veni în curând ziua în care acest neam nu va mai fi în ființă.  - și crezi că a sosit ceasul în care trebue să ne răsculăm și să cădem asupra Ungurilor cu fier și cu pojar?  întrerupse ștefan.  - Pe cine vrei să răscoli aici, răspunse Bogdan, pe niște cneji fără de inimă, pe niște țărani fără arme?  țara geme de cetăți ale craiului, ale episcopilor și ale nemeșilor.  La izbuhnirea răscoalei, Ungurii ar găsi în ele un adăpost teafăr și, închiși în zidiurile lor, ar aștepta în liniște sosirea oștilor crăiești care ar face din noi fărâmi.  Nu, alta este ținta mea, și Bogdan se ridică în picioare.  Peste munți,zise el arătând spre răsărit, este o țară frumoasă ca raiul și dulce ca mierea, o țară străbătută de ape, mărginită de Dunăre și de mare, cu cămpiile cele mai mănoase, cu pădurile cele mai tari, plină de bogății de tot feliul, o țară plină de oameni, și de ce oameni!  De Români ca și noi, dar încercați și oțeliți în lupte necontenite cu păgânii, deprinși a-și ara ogorul și a-și păzi turmele cu măciuca la brâu și cu arcul în spinare, ageri, sprinteni, neobosiți, un popor de zmei; și această țară este fără de stăpân!  — Cum, fără de stăpân, întrerupse ștefan; în Moldova domnește moșul nostru Sas, sub ascutarea crăiei ungurești; peste Siret țara este stăpânită de Bârlădeni și de Ieșeni, iar peste Prut sunt Codrenii dela Chigheciu, apoi Hotinenii, Orheienii și Lăpușnenii, toți de sine stătători.  — Tocmai fiindcă fiecare din aceste țărișoare este stăpână pe ea, zic eu că întregimea lor este fără de stăpân, răspunse Bogdan.  Acel ce va izbuti să pue mâna pe Moldova, alungând pe nemernicul Sas, și să întrunească subascultarea lui puterile răslețe ale Românilor dela Tutova, dela Prut și dela Nistru, ar el va fi în stare să ție piept craiului unguresc când el se va încerca să recucerească Moldova.  El va fi pus temelia unei domnii ce cu vremea este menită a fi crăie, unde Românii din această parte a munților vor găsi pururea ajutor, care va fi razămul firesc al neamului nostru obijduit și de unde. . .  cine știe?  poate că va porni odată mișcarea menită a sfarama lanțurile Românimei asuprite, curățind de Unguri hotarul locuit de ea.  — Te-am înțeles, strigă ștefan voios, vrei să faci peste munții noștri ceiace au făcut Basarabii, dela Făgăraș, vrei să întemeiezi o noo domnie românească.  - Vreu să fac mai mult, răspunse Bogaan.  Basarabii au înființat o domnie românească, fără a îndrăzni să se lepede de stăpânirea Ungurului: ei au mai împodobit coroana craiului cu o floare noo.  Eu, vreu să întemeiez o domnie de sine stătătoare, al cărui sâmbure va fi o floare ce o voiu smulge din coroana lui Lajos: Moldova.  - și eu, zise ștefan, plecând genunchiul dinaintea voevodului, cel dintâiu supus al acestei domnii, îți jur credință nestrămutată și orbească ascultare, cerându-ți însă ca, în lupta ce se începe, locul cel mai primejdios să fie de drept al meu.  — Lupta va fi grea și lungă zise Bogdan, ridicându-l, primejdii vor fi multe și mari iar cererea ți-o pot îndeplini îndată; dar șăzi căci avem multe de vorbit.  Gândul de a întemeia o domnie românească peste munți s-a născut în mine cu prilejul războiului care l-am purtat acolo cu Tatarii, când i-a învins pe Siret voevodul Lațe, războia la care ai luat parte, în care ai fost atât de grav rănit și în urma căruia ai avut nenorocirea să pierzi pe logodnica ta, răpită de Tatari.  De atunci mi-am urmărit țelul cu stăruință și astăzi am deplină încredere că anul viitor va vedea izbutirea mea, deși mai sunt greutăți mari de învins.  Sas, voevodul Moldovei, este cu drept cuvânt urât și disprețuit de obștia cnejilor șia locuitorilor Moldovei.  Lacom de avere, el seacă, fără cruțare, toate izvoarele de bogăție ale țării, punând dări peste dări; la dânsul judecățile nu sunt decât un mijloc de înavuțire,dreptatea fiind a aceluia ce aduce poclonul cel mai de preț.  Adesa el a râpit averi sub cuvintele cele mai ușuratece.  Văzând ura ce o au Moldovenii pentru el și tâmându-se de izbuhnirea ei, s-a dat cu totul în brațele Ungurilor.  Slugarnic și lingușitor cătră ei, li împlinește poftele, ce zic, le gâcește, căci până acuma a mărit de trei ori, dela sine, și fără ca ei să fi cerut, birul ce-l dă țara craiului.  El nu este un domnitor roman ci un diregător unguresc.  Ajuns azi la adânci bătrânețe, domnia o lasă de fapt în grija fiului său Balc și a fraților după mamă ai acestuia: Drag, Dragomir, Costea, Tatar și ștefan.  Balc este barbat iscusit la sfaturi și ager în războaie dar mai lacom încă decât tată-său, crud și desfrânat la culme; a făcut de râs o mulțime de fete și de neveste, stârnind astfeliu un noian de nemulțumiri.  De mult l-ar fi ucis Moldovenii dacă nu s-ar păzi zi și noapte, fiind totdeauna încunjurat de o ceată de lefegii unguri,, gata să sfâșie pe oricine s-ar apropie de el.  Frații lui sunt departe de a avea aceiași iscusință și aceiași agerime, dar nu se lasă mai prejos de el în ce privește lăcomia și desfrâul.  Nemulțămirea este la culme, cea mai mică scânteie va ajunge pentru a aprinde pojarul care va nimici casa lui Sas, iar Moldovenii vor râdica voios în locul lui pe acel dela care vor auzi glasul de deșteptare.  Măsurile mele sunt luate, când voiu voi Moldova va fi a mea  Locuitorii micilor țări de peste Prut: Hotinenii, Orheienii, șiLăpușnenii se găsesc fără spriijin în fața necontenitelor prădări ale Tătarilor de peste Nistru.  Craiul leșesc Cazimir a vrut să-i facă cu sila să primească ocrotirea lui, dar ei, ferindu-se de el fiindcă este papistaș, când a venit cu oastea ca să-i supuie, i-au stat bărbătește împotrivă și l-au pus pe fugă.  Însă ei ar primi bucuros stăpânirea unui voevod de aceiași lege și de aceiași limbă care, închegând în mâna lui puterile lor răslete șiîntrunindu-le cu acele ale Moldovei, ar fi înstare să pue Tătarilor o stavilă puternică.  Mi-am făcut printre fruntașii lor mulți prieteni și cărțile ce le-am primit în zilele din urmă mă încredințează că sunt gata să-mi dee ajutor pentru cucerirea Moldovei.  Neamul voinic și ager al Codrenilor dela Chigheciu, ocrotit atât de tăria locurilor pe care trăiește cât și de minunata sa vitejie, a știut pănă astăzi să răspingă toate năvălirile tătârăști, urmărind pe păgâni pănă în țara lor.  Mă temeam ca ei ferindu-se de orice legătură care ar putea macar să samene a supunere, să stee de o parte și să nu mă pot folosi de brațele lor voinice; dar după cât aflu grija nea era zadarnică.  Inmulțindu-se din zi în zi, ei nu mai încap în Codrul lor; turmele de vite le pasc sub pază în câmpiile ce se întind pănă la Dunăre, dar nu pot așaza sate în acele locuri deschise, căci veșnic ar fi amenințați să le vadă pustiite de Tatari.  Au înțăles că dacă vitejia ar ajunge pentru a apara satele așazațe pe râpele Chigheciului, spre a se putea lăți pe șes și a duce acolo un traiu câtuși de puțin teafăr,nu ajung puterile lor și că trebuie să se alipească de alții.  Intrase chiar in vorbă cu Basarab, care și-a întins în anii din urmă stăpânirea în părțile de jos ale Dunărei, nădăjduesc însă să împiedec orice alcătuire între ei și domnul muntenesc și să-i câștig pentru mine.  Dar greutatea cea mai mare am avur-o și o mai am cu Bârlădenii, după Moldoveni neamul cel mai însamnat la număr din câte sunt între munți și Nistru, iar în privința bogăției și a agerimii în războaie întrecând chiar pe Moldoveni.  De câtăva vreme s-a încercat, pe de o parte Basarab și pe de alta Sas, să-i ademenească la închinare, făgăduind să li lese obiceiurile și datinile neatinse, ocârmuindu-se ei singuri și pe viitor fiindu-li domnul căruia se vor închina numai căpitan al oștirilor și neavândci a-i da alt ajutor decât acel de oaste la vremede războiu, jurându-ii în schimb ocrotire de Tatari și de alți dușmani.  Bârlădenii, parte plugari și gospodari de vite, parte negustori, deși au nacazuri necontenint din pricina vecinătății Tătarilor care, necontenit năvălind la ei, li răâesc turmele, îi silesc să se închidă în oraș, ucid sau robesc negustori străini pe care li întâlnesc pe drumuri, totuși până acuma, s au ferit de a se pleca cătră vr unul din ei.  Dar, de când Ungurii bătură pe Tătari, au legat prieteșug mare cu dânșii.  Am temeiuri pentru a crede că unii din fruntașii târgului lucrează printre ceilalți pentru ca să se închine craiului Lajos, ca fiind mai tare.  Ei nădăjduesc ca, prin această închinare, să izbutească a dobândi micșorări de vamă atât pentru mărfurile lor cât și pentru acele ce trec pela ei, venind dela țarigrad spre țările din apus,sau din acele țări spre țarigrad.  După cât știu acesta este sfatul târgoveților în mâna cărora stă astăzi puterea căci ei, ce nu au alt Dumnezeu decât banul, ar face, prin o asămene tocmală, din țara lor trecătoarea, bâlciul unde s-ar întâlni mărfurile din răsărit cu acele din apus.  Alipirea Bârlădenilor cătră Unguri ar fi pentru năzuințele mele un glas de moarte căci,dacă Bârlădenii ar veni în ajutorul lui Sas, puterile lor întrunite m-ar putea învinge sau cel puțin ar prelungi lupta pănă la sosirea oștilor ungurești și împreună cu ele m-ar zdrobi.  Dar eu cred că am ac și de cojocul negustorilor!  Precum îți spuseiu, puterea în Tutova este în mâna lor, diregătoriile se împart între dânșii, iar cnejii ce altă dată erau fruntașii și stăpânii țării, cu locuitorii satelor, sărăciți și unii și alții de năvălirile Tatarilor, înămoliți în datorii cătră negustori, nu mai însamnă aproape nimic.  Prea puțini dintr-înșii ramași cu stare sunt primiți la sfaturi, unde glasurile li sunt înecate de mulțimea celor din târg.  Acei cneji deși sărăci, sunt oameni de neam, mai toți oșteni vestiți care au slujit în oștile împăratului dela Tarigrad, în acele leșești sau ungurești.  Trăiesc la țară în mijlocul sătenilor care, în mare parte, i-au urmat în războaie și, împărtășind nevoile și primejdiile vieții lor, au mare trecere la ei.  0 parte din acești cneji, văzându-se nesocotiți și smeriți de negustorime, sunt adâncn emulțumiți și gata să se unească cu acel ce le va da prilej să moaie fudulia târgoveților și să câștige iar vaza lor de odinioară.  M-am folosit de această stare de lucruri și am câștigat pentru scopurile mele pe cei mai însamnați din ei, venind chiar cu bani în ajutorul celor mai strâmtorați și scăpându-i din ghiarele lacome ale negustorilor.  Cu cel mai vestit dintr-înșii, cu Toma Alimoș, am legat prietenie în vremea războiului cu Tatarii; el este astăzi acel ce lucrează acolo în numele meu.  Am toată încrederea în înțălepciunea și în credința lui, dar sarcina îi este grea, căci negustorii sunt puternici, parte din cneji tot mai țin cu dânșii, alții stau la îndoială.  Împlinirea scopurilor mele atârnă dela izbânda lui Toma Alimoș asupra târgoveților.  Dacă vor fi Bârlădeniicu mine Moldova este a mea și puterile tuturor Românilor de peste munți întrunite.  Multe oștile lui Lajos, dar mulți sunt sunt dușmanii ce și i-a făcut trufia ungurească; de jur împrejurul crăiei lor nu vezi decât neprieteni, numai Leșii țin cu ei.  Împrejurările vin în ajutorul nostru; războiul napolitan ține pe craiu, și îl va ține încă multă vreme departe de noi cu floarea puterilor Iui.  Vrăjbile cu Venețianii sunt departe de a fi sfârșite și în curând războiul va izbuhni din nou în Dalmația.  Sârbii de abie învinși se scoală din nou, în țarul Dușan se râdică un potrivnic vajnic care silește pe Lajos să ție la graniță oști număroase; Boemia și Austria așteaptă numai ceasul potrivit pentru a-și răsbuna ocările din trecut.  Vom avea de luptat numai cu o parte din oștirile lui și, dacă izbutesc să încheg în mânile mele toate puterile românești pănă la Nistru, nu mă tem să mă pun cu el, chiar dacă nu ar mai avea să se ferească și de alții: tari sunt codrii Moldovei și vânjoaSe brațele Românilor!  — și ce parte ai de gând să-mi dai în această lucrare, întrebă ștefan.  Când crezi căi vei putea să mă întrebuințezi?  — O parte aleasă, grea și primejdioasă, răspunse Bogdan.  Pănă acum am lucrat.  peste munți prin doi oameni din care unul este Toma Alimoș, celalalt un călugăr, Isaia.  Cel dintăiu trebuie să-ți fie cunoscut și ție din războiul cu Tatarii, el lucrează pentru mine la Bârlad.  — Da, îl cunosc, dar prea puțin, știi că abie se întrunise oștile noastre cu Bârlădenii și s a dat bătălia in care am fost atât de greu rănit.  - Cel de al doilea, urmă Bogdan, călugă Isaia, este inima întregii mișcări ce se pregătește în Moldova și peste Prut.  Intr un trup sârbed, sub rasa-i sărăcăcioasă de călugăr s ascunde o inimă de leu și o voință de oțel, stăpânite de o minte aleasă, ajutate de o învățătură mare și însuflețite de o nemărginită iubire de neam.  A ți-l zugrăvi mai bine ar fi lucru greu și muncă zadarnică, căci în curând îl vei cunoaște și-l vei putea judeca.  Amândoi mă înștiințează ca este de neaparată trebuință sau să vin eu însumi sau să trimăt în Moldova pe un om de încredere, spre a face cu ei și cu căpeteniile prietene mie cele de pe urmă pregătiri.  Este mai ales trebuință de un oștean priceput în trebile războiului, care să poată povățui oastea Moldovenilor răsculați pănă la sosirea mea sau pănă la acea a lui Toma Alimoș.  Dacă ași merge însumi, lipsa mea de aici ar deștepta bănuielile Ungurilor; aflarea mea în Moldova, unde sânt cunoscut, ar pune pe Sas pe urma scopurilor mele și a-și da astfeliu prilej dușmanilor să împiedece împlinirea lor luând din vreme măsuri de aparare.  Sosirea ta îmi este deci binevenită, căci aflarea ta peste munți nu va putea deștepta nicio bănuială, te știu ager și destoinic în trebile războinice.  Vei merge cu cărți dela mine întins la călugărul Isaia, la sihăstria lui pe lângă cetatea Neamțului. . .  — Când trebue să plec?  — Cât mai curând, chiar mâni dacă nu ești din cale afară ostenit.  — Pănă acum am fost prea scârbit pentru a simți truda, acuma sânt nerăbdător să dau și eu ajutorul meu la falnica lucrare ce o începi; voiu pleca mâne.  — Bine, te voi pune chiar în astă noapte în cunoștința amărunțită a tocmelilor ce au urmat între mine și Românii de dincolo.  Mâni cărțile și deplinele puteri ce ți le dau spre ate pune în stare să faci legături în numele meu, vor fi gata de dimineață și vei putea pleca.  IV.  Un popas de cărăuși sub Perchiu.  Acei din cetitorii mei care au fost la Târgul Ocnei își aduc negreșit aminte de Perchiu, dealul din fața Oneștilor, dincolo de Trotuș, și de stâncile de pe coasta de amiază-zi a acestui deal care par spânzurate în aer și gata să se prăbușască în capul călătorului silit să treacă sub ele.  Acum cinci sute cinci zeci de ani ca și astăzi, drumul la Târgul Trotușului și la Ocnă trecea sub poalele Perchiului și miile de cărăuși care aduceau sarea în oate unghiurile țării dintre Nistru și Carpați făceau acolo, când drumul era bun, popasul de amiază, iar când era desfundat de ploi, acel de noapte.  In sara în care se petreceau cele povestite de noi în capitolul din urmă, o urieeșă tabără de cărăuși plecase în revărsatul zorilor dela gura Ocnei, unde fusese oprită vreme de doo săptămâni din pricina unui desgheț neașteptat, urmat de ploi.  Ei ajunsese sub Perciun pe la asfințitul soarelui, după ce năcăjise ziua întreagă în noroiul cleios de pe șesul Trotușului, în care roțile intrară până la butuc.  Boii fusese desjugați și sloboziți în lunca care acoperea pe atunci malurile râului, iar oamenii, uzi până la cămeșă, căci spre sară începuse să bureze, aprinseră focurile și începură pregătirea cinei.  Dacă, pentru țaranul nostru de astăzi, aceste pregătiri sunt de o mare ușurință, ele pe atunci erau și mai lesnicioase, căci păpușoiul fiind necunoscut, fiecare avea cu dânsul pane sau malaiu și, deoarece cărăușii noștri se aflau în săptămâna albă, udătura era alcătuită din brânză, din ceapă crudă, din bureți uscați sau din câteva măsline.  Cina isprăvită, cei mai osteniți, învăluiți in cojoace și cu căciula trasă peste ochi, se lungiră pe lângă focuri, ceilalți se puseră la vorbă, vorbind despre treburile lor sau ascultând poveștile celor buni de gură.  Tabăra era alcătuită din oameni veniți din toate țările care mai târziu s-au topit în domnia Moldovei.  Intr-însa se vedeau Moldoveni de pe Moldovă și Bistriță, Ciangăi de pe Siret, Bârlădeni de pe Tutovă și Berheciu, Codreni dela Chigheciu, Ieșeni, Hotineni, Orheieni și Lăpușneni.  Locuitorii aceluiaș sat alcătuiau, împrejurul aceluiaș foc, câte o ceată deosebită. Cam pe la mijlocul otacului, împrejurulunui foc voinic, erau adunați vr-o doozeci de Codreni imbracați cu chebe roșii sau albastre,cu bonde și nadragi de aba albastră cusute cu flori roșii sau galbene și încalțați cu ciubote lungi având turetci suflecate sub genunchi.  Toți tineri și veseli, o duceau într-o șagă și într-un râs; trei ploști mari se plimbau necontenit de la unul la altul și, după ce se isprăvise cina unul din ei, un flăcău oacheș de vr-o doozecide ani, nalt și spătos, scoase dintr-o căruță olăută și începu să cânte.  Cu încetul tinerii de pe la alte focuri se adunase, alcătuind împrejurul cântărețului, care nu se mai ostenea, un cerc din tot tineretul otacului.  Alăturea, lângă alt foc, mai mic, șădeau vr-o zece Moldoveni din satul Cristești de pe Moldova, aproape toți oameni făcuți, și ascultau vorbele unui bătrân cu barbă și plete albe, dar încă rumăn la față și voinic.  — Nu, băieți, zicea bătrânul, nu m-ați înțales: nu am vrut să zic că-i bine de noi și că Românul are astăzi o soartă de care trebuie să fie mulțămit și să aștepte pentru a se jăluica să i se iee și cenușa din vatră.  Văd ți eu ca și voi toate nevoile ce sunt pe capul nostru, nedreptățile și jafurile ce le suferim, dar mi s-o urât de plângerile care le aud de ani de zile.  Barba mea din neagră ce era s-o făcut sură de când aud că Sas mănâncă țara, că cnejii și juzii jăfuiesc pe săteni, că birurile și jafurile nu mai sunt de suferit și că Românul samănă malaiu și crește vite, nu pentru dobânda lui dar pentru folosul domnului și a judelui sau a Ungurilor.  Sunt ani de când îi aud văietându-se că se iau trei dijme în loc de una, că dreptate pentru,cel slab nu este și că n-o mai ramas nevastă sau fată frumoasă care să nu fi fost necinstită de fiii lui Sas.  Se vede că tot nu ne-o răzbit încă destul, că mare din cale afară fiind răbdarea Românului, cuțitul nu o ajuns încă la os.  Nu ajunge că ne aduce la sapa de lemn, nu ajunge că ni ie bucățica din gura copiilor, nu ajunge că-și bat joc de nevestele și de fetele noastre, se vede că tot ar mai trebui să ni facă ceva ca să strigăm în sfârșit: destul!  Căci de ni s ar părea ca ajunge, nu ne-am mai jălui ca muierile și am apuca pe o cale care să ne poată duce la scapare.  Vedeți bine că jalbele și nemulțămirilc noastre nu spărie pe Vodă, nu-l fac să-și schimbe calea și Dumnezeu știe dacă le cunoaște.  Nu este zi în care numele lui Sas să nu fie blastamat: iarna la șăzătoare, dumineca la crâșmă, pe drumul mare la fiecare popas,n-auzi pe Român decât jăluindu-se și ocărând stăpânirea.  Iar Vodă lasă țara să se plângă în tihnă și o mănâncă pe zi ce merge mai mult,doar știe că Românul latră dar nu mușcă.  — Dar ce vrei să facem, pe ce cale să apucăm, moș Marine?  întrerupse unul din oameni.  — Ce să facem și cum să facem, Andrei, nu-i aici locul s-o spunem.  Înainte de toate trebuie să ni dăm samă că cu vaietele și cu plânsetele nu putem ajunge la nimica.  Câtă vreme Sas și diregătorii lui vor vedea că față cu fără de legile lor noi plângem, dar ne supunem, ei vor urma înainte cu ele; faptele lor în loc de a se mai astâmpara vor crește din ce în ce: vedeți că nevoile și greutățile noastre sporesc din zi în zi.  — Așa este, dăjdiile se înmulțesc în fiecare zi, zise alt cărăuș.  Acum patru ani dădeam a doua dijmă pentru ca să plătească Vodă birul țării cătră Tatari; Tatarii sunt goniți peste Nistru și noi, nu numai că tot mai dăm acea dijmă, dar s-o mai adăugit încă una sub cuvânt că trebuie să plătim cheltuielile făcute de Vodă cu oștile ungurești și care ne-au ajutat ca să alungăm pe păgâni.  - și ai să le vezi urcându-se și dintr atâta, Stoiene, întâmpină Marin.  Cu plangerile noastre și cu rabdarea noastră avem s-ajungem să lom noi una din rodul pământului și al muncei noastre și să dăm noo stăpânirei.  — și juzii din zi în zi se fac mai lacomi, zise alt Român care pănă atunci nu vorbise; din trei zile de clacă câte era obiceiu să se facă judelui pană mai an, se cer astăzi șăse și șăpte.  ș-apoi judecățile lor, ce feliuri de judecăți sunt!  Fără poclon nu te primește nici să-i vorbești; dacă i-ai dat poclon iar acel cu care te judeci i-o dat altul mai mare, ori câtă dreptate ai avea tot te dă ramas.  — ș-apoi cum vrei să fie altfeliu, Ioane?  zise Marin.  Ungurii ca să scoată bani mulți din țară, il lasă pe Sas să jupuiască cât poate și cât vrea, iar Sas ca să găsască unelte care să-l ajute în jafurile lui, lasă pe juzi și pe ceilalți diregători să jupoaie pe Român după placul lor,și noi, cei din sus, nu suntem cei mai de plâns.  Ați auzit la ocnă, ce ne spuneau bieții oameni de pe aici.  Ei sunt amestecați cu Ungurii și preuții papistași sunt tari și mari la dânșii.  Pe lângă că plătesc toate dăjdiile care ne apasă pe noi, mai dau încă o dijmă, a patra, unui vlădică unguresc care nici nu șăde pe la noi.  Dajdia este strânsă de popii și protopopii lui, și ei își mai fac și râs de Români.  Ați auzit ce ni spunea omul cel care l-am lasat în satul prin care trecurăm pe la toacă, Pleșeștii?  Cum avea el doo fete, pentru păcatul lor frumoase,cum o trimes protopopul papistaș din Târgul-Trotușului să le râdice cu deasila sub cuvânt că satul este închinat bisericii lui și are dreptul să le iee ca slugi, și le-o trimes pe urmă înapoi după ce le necinstise.  V-au spus oamenii cum prigonesc papistașii pe preuții noștri și cum vor să întoarcă pe Români dela legea lor.  cu deasila.  Sas este voevod și peste văile de aici dar, în loc să apere pe bieții oameni care sunt de o credință cu dânsul, el ține cu papistașii. Preuții lor mare trecere au la el, și mulți zic că Vodă gândește cu vremea să se lepede de legea noastră și să se facă și el papistaș,ca să fie și mai bine văzut de Unguri.  Atuncia ține-te și vei vedea prigonire!  Uitați-vă, iaca oameni fericiți, urmă moșneagul arătând cu mâna la focul de alăturea, împrejurul căruia șădeau Codrenii și unde veselia, mulțămita cuprinsului ploștelor și a cântecelor, se făcuse din ce în ce mai mare și mai sgomotoasă.  Ei n-au nici stăpâni străini, nici voevod lacom pe capul lor; cnejii aleg dintre ei câte doi căpitani pentru a-i duce la războiu când încearcă Tătarii sau alții să-i calce și pentru ca să-i judece în vreme de pace, iar cnejii sunt drepți cu oamenii și, fiind pe vecie stăpâni, nu se lăcomesc să-i sărăcească spre a se îmbogăți ei cât mai curând.  Pricep ca dacă ar face una ca asta ar rămânea pe urmă copiii lor fără venit.  și apoi nici Codrenii cei de rând nu sunt oameni să se lese să fie nedreptățiți de cineva.  La dânșii n-ar putea vr-un cneaz să iee ceea ce nu este de drept al lui și mai ales nu ar îndrăzni fiii unui căpitan să necinstească casele oamenilor, chiar a celor mai sărăci.  Se vede că numai noi suntem mai răbdători și mai blajini.  — Zău, nu te înțeleg, moș Marine, zise din nou Andrei, la început ni-ai zis că te-ai săturat de plânsetele oamenilor și că ai vrea să-i vezi lăsându-se de ele pentru a apuca calea care să ne ducă la scăpare.  și tot tu de un ceas ne înșiri întreg pomelnicul nevoilor noastre fără ani arata vr-o cale de mântuire!  - Am vrut să vă arăt, răspunse bătrânul, că vă plângeți de un veac de om, de o sumedenie de nevoi care, într adevăr, ne apasă pe toți dar că vă mărginiți numai la plângeri.  Din păcate deși nevoile nu mai sunt dc suferit nu vă gândiți la ce este făcut pentru a le înlătura.  Eu vă zic lămurit voo, oameni din satul meu precum și tuturor acelor care vorbim aceiași limbă, împărtășim aceiași credință și zăcem sub același jug de nevoi: conteniți cu plânsetele și luați cu toții hotărârea bărbătească de a le pune capăt.  Viața care o duceți este prea ticăloasă pentru ca să puneți vr-un preț pe ea; fiți deci gata s-o jertfiți pentru a întemeia copiilor voștri un viitor mai bun, care să fie într-adevăr o viață omenească.  — Prin urmare dai a înțălege că trebuie să ne sculăm asupra lui Vodă și a Ungurilor?  Dar ce putere avem noi să stăm împotriva lor?  zise Stoian.  — S-ar găsi mijloace dacă am fi hotărîți cu toții să jertfim și viața și puțina avere ce ni-o mai ramas pentru mântuirea noastră și a copiilor noștri.  Mulțimea ar fi cu noi, căci ea este nemulțămită, Vodă are cetăți și oșteni dar ar cădea cetățile și ar fi biruiți oștenii dacă fiecare din noi ar fi hotărît să nu părăsască lupta decât mort sau biruitor.  Mai multă putere dă credința că lupți pentru dreptate și că mântuirea o poți găsi numai în urma izbânzii, decât cetăți și lefegii.  — Păunașul Codrilor doară nu are nici cetăți nici cei mulți lefegii și-și râde de Sas, de juzi și de Crijații dela Neamțu, zise Ion.  Iaca un prieten adevarat al nevoieșilor!  Oamenii lui Sas și Ungurii spun că-i lotru și s-o pus preț pe capul lui.  Dar mai mari lotri sunt Sas și juzii care jăfuesc pe cel slab și sarac.  Păunașul Codrilor lovește numai pe cei tari și puternici, pe Sas, pe Unguri și pe diregătorii lacomi și jacași, lacomi și jacași.  Pe oamemi sărăci totdeauna i-o ajutat.  — Așa este, zise Andrei, am un cumatru în satul Costișa, pe Bistriță, om bătrân și scăpătat.  Ii murise boii în toamna trecuta, tocmaicând era să-și cunune fata căreia îi făgăduisecă-i dă boii de zestre.  Părinții mirelui voiau acuma să strice logodna fiindcă nici flăcăul nu prea avea stare.  Era năcăjit de tot bietul Român, când iacă, într-o bună dimineață, sculându-se și ieșind pe prispă, vede în bătătură o păreche de juncani frumoși de-ți alunecau ochii pe dânșii.  Unul din ei purta o talancă spânzurata de gât, iar celalalt o tăbliță de lemn cu slove pe dânsa.  Omul, socotind că sunt vite pripășite sau de furai, se duce cu ele la popa ca sa vadă ce însamnă slovele.  Iar popa după ce le cetește, îi spune că stă scris pe tăbliță ca Păunașul Codrilor dăruește lui Vasile a Cucului, așa să numește cumătrul meu,o păreche de juncani pentru ca să nu-i rămâe fata nemăritată.  Am văzut juncanii cu ochii mei și pot spune că nu găsești adesea vite asa de frumoase.  - Faptele cele bune ale Pălmașului Codrilor nu se mai pot număra, spuse Stoian.  Oamenii din Budești, de pe Cracău, pornise în vara trecută să facă din nou biserica din sat arsă de Tatari, acum patru ani.  Când era clădirea gata, s-au trezit că nu au cu ce s-o îmbrace și tocmai atunci cade o pacoste mare peste ei: se găsește pe hotarul satului un Neamț dela Cetate, mort.  Aflând Crijații, vin cu putere în sat și cât pe ce eră să-i dea pâirjol, numai cu greu i-au îmbunat oamenii plătindu-li o gloabă cumplită, rămânând lipiți pănmântului și datori pe toată viața unor negustori din Piatra.  Rămâneau fără biserică de n-ar fi trimes Păunașul Codrilor, printr-un necunoscut, popii, bani destui ca să îmbrace biserica cum n-ar fi fost în stare s o îmbrace oamenii niciodată.  Au adus treizeci și șase de preuți și de diaconi ca s-o sfințască și tot li-au mai ramas bani ca să plătească gloaba aproape întreagă.  — Dar câte fete sarace n-o măritat, pe câți nenorociți care nu aveau cu ce să-și plătească gloabele nu i-o scapat dela închisoare?  Rău o făcut Păunașul Codrilor numai lui Vodă și Ungurilor, juzilor și cnejilor vânduți lor!  Auzit-ați de Micu cneazul dela Bahna?  El sărăcise pe niște femei văduve luându-li stupii din prisacă și vitișoarele din bătătură, sub cuvânt că i-ar fi ramas niște datorii dela soții lor.  Păunașul Codrilor i-o trimes răspuns printr-un cioban că de nu dă avutul lor femeilor înapoi pănă in trei zile, are să-l facă să se căiască.  Cneazul, drept răspuns, o pus să țintuiască pe cioban de o ureche, în fața crâșmei,și o scos toți oamenii ca să străjuiască zi și noapte împrejurul hotarului.  Dar, tocmai la trei zile, într-o dimineață, s-o găsit cneazul țintuit de acelaș copac la care țintuise pe cioban, dar de amândoo, urechile.  Iar cireada,de vite ai Micului pierise peste noapte și cneazul n-o putut să pue mâna pe dânsa pănă când n-o dat vădanelor înapoi îndoit cât li răpise.  — Iaca aproape anul de când o năvălit la Pângărați asupra lui Dragomir, fiul vitreg al lui Vodă, când ducea peste munți birul țării și i l-o luat, rănindu-l și fugărindu-i oștenii.  Pe capul lui este pus preț mare de Vodă și de Unguri și nu numai că nu-i prins, dar pe zice merge auzim de vr-o ispravă noo.  Oarecine să fie el moș Marine?  - Nu știu cine-i Păunașul Codrilor, Neculai, nici de unde vine; știu numai că-i Român verde, răspunse scurt unchieșul.  Acuma au pus și Bârlădenii preț pe capul lui, urmă Neculai.  -Da pentru ce?  întrebară ceilalți.  El de Români nu se leagă afară de acei vânduți lui Sas și Ungurilor.  Ce legătură au Bârlădenii cu dânșii?  - Sunt Bârlădeni și Bârladeni, tfspunse moș Marin.  Cei din oraș nu se potrivesc cu cei de la țară; cnejii și Românii din sate n-au nici în clin nici în mânecă cu Vodă și cu Ungurii, dar cu târgoveții stă treaba altfeliu.  știți că în vara trecută Păunașul Codrilor o pus pe la toate vămile niște tăbliți, pe care stă scris că de acum înainte, orice negustor străin intră sau iesă din țara Moldovei are să-i plăteascăși lui aceiași vamă ce o plătește lui Vodă.  Nu s-o putut afla cine o pus tăblițile, ele s-au găsit pe la toate vămile în aceiași dimineață, bătute de o prăjină înfiptă în pământ; însă,de atunci, n-o fost în stare nici un negustor străin să treacă prin țară fără a plăti vamă Păunașului.  Li ieșea înainte, el sau tovarăși de ai lui și, dacă nu dădeau vama cerută de bunăvoie, erau siliți s-o dee îndoită, de nevoie.  Cum trebuie să știți, dela țarigrad intră pe Dunăre o mulțime de mărfuri străine și altele merg, din țara Ungurească și din țara Leșască la țarigrad, tot prin Dunăre.  Bârlădenii cumpără din aceste mărfuri pentru a le desface la dânșii și la noi.  Luând Păunașul Codrilor încă o vamă peste acea luată de Bârlădeni și de Sas, pe lângă că mărfurile se scumpesc din pricina asta, apoi negustorii străini se feresc de a mai trece pe aici și preoupeția Bârlădenilor tânjește.  De aceia, târgoveții fiind de o bucatăde vreme tari și mari în țara Bârlădenilor, vor cu orice preț să scape de Păunașul Codrilor, și au juruit o mulțime de bani, doo sute de zloți, aceluia care îl va da prins sau lor sau lui Sas.  Dar socot că nu se va găsi nici un Român în stare să facă o faptă așa de mișăleasca.  — Dar oare văzutu-l-au vr-odată cineva?  întrebă din nou Neculai.  — Cred că stă prin codri, răspunse Marin, iar tovarășii lui sunt câteodată mulți altă dată puțini, după împrejurări.  Când o luat birul țării din mânile lui Dragomir, se zice că ar fi avut cu el optzeci de oameni, altădată o ieșit înaintea negustorilor numai cu trei sau patru inși, uneori chiar singur.  — Dar oare l-o văzut vr-odată cineva?  Ce feliu de om este el?  Unii zic că-i tânăr, alții că-i bătrân.  Unii îl fac frumos ca soarele, alții spun că-i mai urât decât dracul, ziseră mai mulți deodată.  — Nu l am văzut niciodată, răspunse Marin, dacă-l voiu întâlni cândva, vă voiu spune și voo cum este la față și la trup.  V.  Oaspele cărăușilor Codreni.  Tocmai atunci, cântecele și gălăgia ce oi făcea tineretul adunat împrejurul focului Codrenilor, încetând deodată, moș Marin și tovarășii lui făcură mișcarea firească omului când încetează un zgomot cu care se deprinsese.  Uitându-se în acea parte, văzură că tăcerea era datorită sosirii înaintea acelui foc a doi călăreți.  — Dorim bună sară și sanatate, rosti un glas puternic.  — Mulțămim ție și-ți dorim și noi asămene, răspunseră Codrenii într-un glas.  — Am văzut focul vostru de departe și am venit pentru a vă ruga să ni dați voie să ni mai uscam hainele ude de ploaie, urmă străinul.  — Sunteți bine veniți, răspunse unul din Codreni, care părea mai de samă, un tânăr de vr-o doozeci și cinci de ani, nalt și mlădios,cu ochi vioi și cu musteața castanie răsucită, în sus, cu plăcere vă facem loc la foc și la ploscă, și întinse spre drumeț o ploscă urieșă de lemn putând cuprinde vr-o doo vedre.  Străinul care vorbise descăleca, se apropie și pășind în spre Codrean, îi lo plosca din mână zicând:  — Mulțămim pentru amândoo și să fie cu bine, apoi ducând plosca la gură, trase o dușcă zdravănă.  — Bun vin prietene, zise el dându-i plosca înapoi, bosioc, fac ramașag că-i alela Odobești și o trecut de patru ani.  - Ai gâcit nene, răspunse Codreanul râzând, se vede că ești cunoscător și deprins cu vinațuri ibune.  Dar, par-că erați doi, și luând iar în mână plosca, o întinse celuilalt călător care descălecase și el și ținea caii de frâu.  Lumina focului bătea acuma în plin asupra călătorului care vorbise și cărăușii ramaseră uimiți de statura și de frumuseța feței lui.  Sub fruntea largă, cuprinsă între plete lungi castanii, luceau doi ochi negri, mari, plini de viață, și de foc; nasul era drept, de chip frumos, cu nările mișcătoare, mustețile ceva mai deschise decât părul și răsucite în sus, lasau să se vadă gura mândră și rumănă.  Purta îmbrăcămintea unui mocan cuprins: căciulă mare neagră, țuguietă; peste cămeșa de pânză de in, un pieptar de piele de oae cusut cu flori negre și roșii, pe deasupra pieptarului, o bondă de suman.  Era încins cu un chimir lat de piele neagră, bătut cu flori tot de piele; ițarii de lână intrau în ciubote de iuft rusesc care se suiau pănă la genunchi.  Peste chimir se vedea o curea de care era atârnat un paloș lung, cu mânerul de os.  Nu se putea da mai mult de doozeci și patru pănă la doozeci și dacă fața arata o fire voinică, statura lui de urieș, umerile late, brațele largi și mâninile frumoase dar mari, făceau dintr însul o icoană a puterii.  Acel ce-l însoțea era un mocan de statură mijlocie și de făptură îndesată; părea cu vr-o zece ani mai în vrâstă decât tovarășul lui și, cu toate că purta îmbrăcăminte de aceiași croială, era lesne de gâcit din înfățoșarea lui față de cel dintăiu că unul era stăpân iar celalalt slugă.  Caii străinilor atrăsese dela întăia vedere bagarea de samă a Codrenilor atât de iubitori și de cunoscători de cai frumoși.  Cel de pe care descălecase întâiul străin era un armasar sur rotat, celalalt o iapă neagră: capul mic cu ochi blânzi dar vioi, gâtul vânjos, coama deasă, părul luciu și picioarele vânjoase ale calului arăbesc, se unea la ei cu pieptul lat, și sapa puternică a dextrierilor încălecați de cavalerii îmbracați în fier din apusul Europei.  De oblâncul fiecărei șăle era atârnată, în partea stângă, de o curea, o ghioagă nestrăjuită, iar dinapoi, de fiecare poclad, era legat un arc în tocul lui de piele și o tolbă de săgeți.  —Frumoși cai mai aveți nene, zise Codreanul care li întinsese plosca cu vin, și care nu-și putea lua ochii de pe ei, deși sânt încă departe de bătrânețe, prin multe țări oștit-am și mulți cai văzut-am, dar numai un singur loc știu unde să se crească acest soiu.  — Trebuie să-l cunoști bine, răspunse străinul, ei vin chiar dela voi căci, după port, văd că sunteți Codreni dela Chigheciu.  Mi i-o trimes un fruntaș al vostru care îmi este prieten bun.  Trebuie să cunoașteți pe Gheorghiță al șalgăi?  — Cum nu, răspunseră Codrenii într-un glas și cu o mierare voioasă pe fața lor, el o fost ales în toamna trecută Căpitan de Codru și este cneazul nostru.  —Atunci, adăugi acel care părea mai mare printre ei, trebuie să fii Mihu, tovarășul lui Gheorghiță în oștile leșești, fratele lui de cruce,despre care vorbește într-una.  Ești omul care n-are păreche în mânuirea paloșului și a suliței arcașul care nu știe ce vra să zică a da greș, ești Mihu cel grozav care rupe potcoava cea mai groasă în doo, numai cu câte doo degete dela fiecare mână.  Mă bucur că te cunosc!  Eu mă numesc Toma Făgău, sânt din satul lui Gheorghiță și omul lui.  Dar înainte de a te odihni, hai să mai cinstim odată în sanatatea căpitanului nostru și a fratelui său de cruce, și-i întinse plosca din nou.  / Mihu, luând-o răspunse:  — Să trăiască Gheorghiță, căpitanul vostru și fratele meu de cruce, să trăiți și voi, Codreni voinici și Români verzi!  După ce bău, plosca trecu iar din mână în mână, iar Mihu așăzându-se lângă foc, alaturi de Toma, începu să întrebe de Gheorghiță, cum îi merge și ce i s-a mai întâmplat de când s-a despărțit de el.  Dacă oamenii dimprejurul lui Moș Marin s-ar fi uitat la el în clipa în care Mihu, descălecând, se apropiese de foc, ei ar fi văzut că moșneagul tresare ușor și că o mierare mare se oglindește pe toate trăsăturile lui.  Dar aveau și ei ochii ațintiți asupra străinului, și bătrânul își alcătuise iar, aproape îndată, o față nepăsătoare deși nu pierdea nimica din ce se petrecea și se zicea alăturea.  Focul Cristeștenilor fiind aproape stâns, moșneagul trimese pe unul din tovarăși să aducă câteva lemne din luncă.  Apoi, zicând că începe a-i fi frig, se duse și el să se mai încalzască la focul Codrenilor care dădea sămne de viață lungă căci ei, după ce aprinsese un plop întreg, mai făcuse alături o stivă de uscături spre a-l hrăni necontenit.  Marin se așăză drept în fața lui Mihu și începu să-și încălzască,când o mână când cealaltă, când un picior când celalalt, părând cu totul nepăsător la cele ce se petreceau și șe ziceau împrejurul lui.  Mihu, vorbind cu Toma, dădu cu ochii de moșneag și fără a da nici un sămn de mierare, ținu ochii ațintiți asupra lui, așteptând să arunce și Marin o privire spre el și, când acesta, închipul cel mai firesc, se uită la dânsul, Mihu îi făcu cu ochiul un sămn neînțăles pentru ceilalți la care bătrânul răspunse în acelaș feliu.  - Când veneam spre voi, zise Mihu Codrenilor, se auzea un cântec frumos oare de ce a fi amuțit cântărețul?  par-că văd o flaută în mâna flăcăului celui oacheș.  - Văru-meu Filip, este un cântăreț vestit la noi, zise Toma.  El este în stare să cânte trei zile și trei nopți dearândul, fără a răguși și fără a zice de doo ori acelaș cântec.  — îmi plac și mie cântecele, zise Mihu, și de oarece m-ați primit atât de bine și m-ați bucurat cu vești bune dela prietenul meu cel mai drag, dacă nu vă este cu supărare, v-ași cere lauta și v-ași cânta și eu ceva.  — Ni va fi cu mulțămire, răspunseră voios Codrenii și, dându-i-se lauta, Mihu, cu un glas puternic dar cald, începu să cânte.  El zise mai întăiu un cântec de iubire, dulce și plin de dor, apoi un cântec vitejesc care însufleți adunarea.  Cerură cu toții să i mai cânte odată, dar Mihu li zise că are altul care poate li va plăcea și mai bine.  și începu să zică durerea unei mame, încă tânără și frumoasă, care se plânge fiului ei că un străin lacom și varvar a batut-o, a pradat-o a batjocurit-o și și-a făcut râs de ea.  Flăcăul care este voinic și începe a învârti paloșul, întreabă, nebun de mânie, care este numele acelui neom, pentru ca nu cumva să treacă noaptea fără ca acea rușine să fie răsbunată.  Mama răspunde că el este prea tare și prea mare pentru ca un copil să-l poată învinge.  Flăcăul zice ce mânie cumplită simte pentru ocara făcută ei, ființii celei mai frumoase, celei mai duioase, celei mai sfinte din lume, mânie care îi dă inimă de leu și putere de zmău care-l vor duce la biruință, oricât de mare și de tare ar fi potrivnicul lui, înfruntă zece morți dar nu mai rămâne nici un ceas nerăsbunat.  Atunci mama îi zice că ea nu a fost batjocurită de nimeni, dar că o mamă mai mare, mai frumoasă, mai dulce și întru toate sfântă, mama țară, este zilnic pradată, batjocurită și pângărită de un voevod lacom, plătit de dușmani străini.  Dacă mama pentru o ocară făcută ei a dat fiului său inimă de leu și putere de zmău, apoi nemărginit mai mare trebuie să fie mânia ce o simte pentru ocara făcută zilnic mamei țări; inima trebuie să-i fie cât zece inimi de leu și puterea cât puterile întrunite a zece zmei.  Flăcăul cade în genunchi înaintea ei și-i fiindcă l-a deșteptat din amorțiarea în care trăise până atunci și jură că pleacă fără întârziere să lupte împotriva acelor care-și fac râs de țară, ca să-i răpue.  Când Mihu tăcu, izbuhniră din toate părțile strigăte însuflețite de mulțămire care păreau că nu mai au sfârșit.  După ce se făcu puțină liniște, Mihu zise:  — Ne vom mai vedea și altădata și atunci vă voiu cânta și partea a doua a cântecului: lupta și biruința flăcăului căci poate va da Dumnezeu ca pănă atunci el să iasă biruitor.  — Amin!  Să dee Dumnezeu!  Așa să fie!  se auzi din toate părțile și în ochii tuturor celor de față să cetea acuma dorul de voinicie și de răsbunare.  Apoi Mihu, după ce zise un nou cântec ele iubire, dădu lauta lui Filip rugându-l să-i mai arăte și el cum se cântă în Codru.  Noaptea era înaintată când Mihu făcu iar sămn din ochiu lui moș Marin care nu-și schimbase locul.  Atunci bătrânul sculându-se, se întoarse iar la tovarășii lui care aprinsese focul din nou și strânsese destule uscături pentru a-l face să ție pănă la ziua; dar în loc să se culce, el li zise ci merge în luncă să vadă dacă străjării își caută de datorie.  Strecurându-se printre cară și printre focurile aproape stâhse, își lo drumul spre apă, dar, când ajunse la marginea otacului, cânii spre stânga și ajunse la drum, îl urmă pe 0 depărtare devro șută de stânjăni, apoi, dând peste o bucată mare de stâncă în marginea drumului, se tupi lângă ea.  Mihu, puțin după plecarea lui Marin, se sculă zicând lui Toma:  — Hainele mi s-au uscat bine și caii s-au odihnit, calea mea fiind încă lungă sânt silit să mă despart de voi.  Vă mulțămesc pentru prietenia ce mi-ați aratat-o și te rog să spui lui Gheorghiță că nădăjduesc să mă întâlnesc cu el în curând1.  Am niște turme de oi pe valea Chinezei, trebuie să văd cum au iernat și ce-mi fac ciobanii; cu acel prilej mă voiu răpezi și pănă la Codru.  După ce Codrenii îl siliră să mai aducă încă odată plosca la gură, Mihu își lo ramas bun dela toți, strânse cu căldură mâna lui Toma apoi, încălecând el și cu tovarășul lui, apucară pe drum la vale.  Când ajunseră în dreptul stâncii lângă care era tupit moș Marin, se auziră trei șuerături ușoare.  Mihu opri calul.  Bătrânul se apropie de el.  — Dorim sanatate, Căpitane, zise el încet.  — Bucuros de întâlnire moș Marine, răspunse Mihu.  Ai vr-o veste pentru mine?  - De o săptămână și mai bine te caută Părintele și Petrea Cărăbuș prin oameni trimeși în toate părțile; focurile de vestire ard în fiecare noapte pe vârfurile munților șinimene nuștie unde te afli.  — Am fost înștiințat, răspunse Mihu, că pe la trecerea Oituzului au să intre niște negustori ducând marfă din Lipsea și din Brașov la țarigrad.  După cât mi se apunea ei trebuiau să între numai decât în țară și, crezând că voiu zăbăvi numai o zi sau doo, n-am mai dat de veste nici Părintelui nici lui Petrea.  Dar negustorii au plecat numai azi din Brețcu unde au stat zece zile din pricina ploilor, I-am vămuit fără nici o împotrivire din partea lor și acuma mă întorceam în sus.  Nu mă mier că nu s-au văzut focurile, căci munții sunt ascunși de neguri.  Oare știi de ce mă caută?  — După câte am putut înțălege Sas trimete iar bani peste munți.  De astădată merg cu ei doi feciori domnești: Dragomir și ștefan. Pe  lângă un steag întreg de oșteni de ai lui Vodă, se strâng și oamenii din satele supuse cetății Părintele și cu Petrea au luat toate măgurile pentru a aduna un număr îndestulător de oameni de ai noștri, dar fără de tine nu prea am nădejde de izbândă.  Nu știi când trebuie să plece?  - Dragomir și cu ștefan trebuie să fi ajuns la Neamțu și nu știu cât vor popăsi acolo.  S ar putea să plece chiar mâni cu oamenii, dar eu cred că tot ce are să fie nevoie de o zi pentru a aduna oamenii de prin sate.  Oricum, cel târziu poimâni trebuie să plece, așa că dacă vrei să fii de față n ai nici o clipă de pierdut, grăbește.  — Caii ni sunt odihniți, zise Miuh, și mâni de amiază voiu fi la Neamțu; de vor fi plecat ai noștri îi voiu întâlni pe drum.  — La toate răspântiile vei găsi veste dela Părinte înștiințându-te despre mersul lor.  — Oare Nemții dela Cetate întovărășesc și ei pe oamenii domnești?  mai întrebă Mihu.  — Crijatul cel bătrân care-i mai mare peste cetate o plecat de vr-o zece zile peste munți cu nevasta lui, luând cu sine vr-o cincisprezece Nemți, așa că n-au mai ramas acolo decât Crijatul cel tânăr cu vr-o zece, doisprezece oșteni și nu cred să poată lasa cetatea pustie.  — Lupta va fi deci numai cu lefegiii lui Vodă, căci oamenii de strânsură nu ni vor sta împotrivă; îndată ce vor năvăli ai noștri, vor rupe-o de fugă, zise Mihu.  — Dacă vor ști că ești de față, cu bună samă nu vor fi nebuni să-și pue viața în primejdie pentru Sas și să se opue ție.  Mulți din ei chiar poate că ți-ar da ajutor, căci ai făcut o mulțime de bunătăți prin satele acele și printr-însele avem mulți oameni pregătiți pentru lucrarea cea mare.  — In tabăra asta, zise Mihu, arătând spre otac, sund adunați oameni cam din toate părțile țării și de peste Siret și Prut, luatu-te-ai în vorbă cu dânșii de departe ca să afli cum în vorbă despre ce gândesc ei și dacă avem sorți să avem cu noi obștia pentru împlinirea scopurilor noastre?  — Din toți Moldovenii cu care am vorbit n-am găsit nici măcar unul care să nu fie sătul de câte le îndură și să nu urască pe Sas.  Sânt încredințat că chiar mâni, dacă ar vrea Părintele, s-ar scula țara ca un singur om asupra lui Vodă.  — Poate că de acuma nu va mai trece mult și va sosi ceasul în care vom da-o pe față.  Dar, rămâi sănătos, moș Marine, căci trebuie să mă grăbesc dacă este să joc și eu în horă.  — Să ne vedem cu bine, Căpitane, răspunse moșneagul.  Călăreții se făcură în curând nevăzuți, luând drumul pe Tazlău în sus, iar moș Marin apucă spre luncă.  VI.  In care făcem cunoștința unui Neamț foarte îndrăgostit.  Aproape de vârful Capotei, în mijlocul unei poieni din Ciortolom, pe drumul ce duce dela Borzești, pe Trotuș, la Răcăciuni, pe Siret, se vedea, în vremea în care se petreceau întâmplările care le povestesc, un rateș mare de piatră acoperit cu șândilă.  Clădirea era îndoit de lungă cât era lată.  Una din fețele mai lungi privea spre Trotuș, cealaltă înspre Siret.  La capătul dela deal, în păretele despre apus, era o poartă mare de stejar, în doo tanaturi, prin care intrai într-un feliu de sală mergând pănă la jumatatea clădirii.  Poarta era destul de largă pentru a lașa să intre carele mocănești cele mai largi, înhămate cu patru cai buziș.  In stânga sălii se vedeau ușile și ferestuicele a doosprezece chilioare menite a adăposti pe călători, iar în dreapta ușile odăii care slujea de crâșmă, acele a altor patru odăi și a culmei.  In capătul sălii, la dreapta, era un grajd cu stănoage și corlăți, iar în stânga un loc slobod sub acoperământ, unde se adăposteau trăsurile.  In păretele care privea înspre Siret, din jumătate de stănjăn în jumătate de stânjăn, se vedeau deschizături înguste,numai de doo degete și lungi de o palmă în chip de metereze.  Tot astfeliu de deschizături se vedeau în dreapta și în stânga porții de intrare precum și în păretele dela vale, în fața acelei porți.  Păretele despre miazăzi, cu privirea înspre Trotuș, avea șapte deschizături: o ușă și șăsă ferești.  Doo deschizături mari, fără giamuri, fără cercevele și o ușă erau ale crâșmei, iar patru ferești mai mici luminau fiecare câte o odaie.  Ușa crâșmei era alcătuită din blăni de stejar, groase de un lat de mână, legate pe dinăuntru cu șini puternice de fier, încrucișate și prinse de lemn prin numeroase piroane.  In partea dreaptă a acestei uși se vedeaun oblonaș mișcător în balamale.  In loc de ferești, precum am spus-o, erau doo deschizături ce se puteau închide sau deschide după voie, ridicând și scoborând niște obloane grele de stejar, întărite cu fier și legate de ușorul de jos prin balamale groase, în care Se vedea asămene câte un oblonaș mișcător.  Celelalte ferești, toate, aveau geamuri mici, rotunde, și erau aparate pe dinafară prin zăbrele de fier, groase și încrucișate.  Doo zile după cele povestite in capitolul din urmă, pe la toacă, se aflau în crâșmă doi inși.  Unul era un barbat nalt și spătos, cu părul și barba bălai, cu ochii albaștri, cu trăsături regulate și chiar frumoase, a cărui îmbrăcăminte era aceea purtată atunci în toată Europa de lefegiii nemți, cunoscuți în țara lor sub numirea de landeschnechle,. pe  care Franceza au schimbat-o mai târziu în lansquenels.  Peste o haină scurtă de piele galbănă, purta cămeșă de zale, strânsă la cingătoare printr-o curea dela care, în partea dreaptă, spânzura un junghier.  Dela altă curea, mai lată trecând peste umărul drept și prinsă sub brâu, atârna o spadă dreaptă, lungă și lată, cu mânerul în chip de cruce, menită a fi mânuită cu amândoo mâinile.  Nădragii erau de piele galbănă, cu franjuri tot de piele la genunchi, acoperind în parte turetcile ciubotelor care se suiau pănă de asupra pulpelor.  Coiful de oțel rotund, cu o pană de vultur și mănușile de piele îmbrăcate cu plătoșele subțiri de fier, erau puse pe masa lângă care el se așazase pe un scăuieș cu trei picioare.  La părete era razamată o suliță cu coadă de lemn, lungă și scobită la mijloc, purtând sub fier o flamură neagră și argintie.  Prin ușa deschisă se vedea, legat de căpăstru, la un stâlp în fața crâșmei, un cal sur, mare și puternic cu frâul scos, care mânca voios ovăsul cuprins într-o traistă atârnată de capul lui.  Sub șea,o zale deasă acoperea spinarea, coastele și deșerturile calului; gâtul și pieptul îi erau acoperite de platoșe de fier și la pământ, lângă frâu, se vedea frunteiul, tot de fier, ce-i fusese scos pentru a-l lasa să mănânce în tihnă.  A doua ființă care se afla în crâșma, din dosul tejghelei, cu coatele razamate pe ea, era o femeie care arata a fi cam de doozeci și cinci de ani și de o frumuseță neobiciinuită.  Părul bogat, balan, bătea în roșu, fruntea scurtă era lată și albă ca zapada; ochii mari,,verzi, presarăți cu aur, subt niște sprincene mai închise decât părul, erau plini de viață.  Chipul nasului era fără prihană, gura gingașă, cu buzele deschise, pline, roșii ca cireșile coapte, descoperea niște dinți mici, strălucind de albeață.  Pielița întregii feți era străvezie, albă și rumână.  Gâtul alb și mlădios, linia umerilor fără greș, pieptul bogat.  Din mânecile largi ale cămeșii, ieșeau brațele albe, purtând niște mâni mari dar strâmte, cu degete lungi dar subțiri, ale căror albeață dovedea că frumoasa femeie le privea ca o podoabă menita a fi purure ascutită, nu numai de munca câmpului, dar chiar și de multe lucrări ale gospodăriei casnice.  Purta o cămeșă de pânză de in albă, cu mânecile largi și, deasupra, o bontă de postav alb, cusută cu flori roșii, peste o fustă albă, o fotăde lână albastră cu dungi roșii, lăsând, pe partea stângă, să se vadă fusta și strânsă la cingătoare de o bată roșie și albastră.  Parul îi era strâns într-o basma de matasă roșie ce-i acoperea toată partea de dinapoi acapului și a cărei capete îi cădeau pe spete.  Ostașul vorbea femeie râzând.  Iți pot împlini lesne dorințași pot spune: nu și acuma.  Ostașul vorbea și, din când în când, întrerupea vorba pentru a sorbi din ulcica cu vin pusă dinaintea lui.  Da, zicea el și dună vorbă se cunoaștea a fi Neamț, tu tot mă porți cu vorba.  De un an eu viu pe aici în fiecare lună și te rog să te înduri de mine, iar tu tot răspunzi că încă nu ești hotărâyă, că trebuie să mai aștept.  -ți-ar fi părut poate mai bine ca din capul locului să răspund nu, întrerupse frumoasa femeie râzând.  Își pot împlini lesne dorința și pot spune nu și acuma.  — Tot îți bați joc de mine, răspunse Neamțul.  știi cât te iubesc și tu numai mă năcăjești.  Nu mă iubești deloc, numai râzi de mine.  Ah!  și îmi ești atât de dragă; de când te-am văzut numai la tine gândesc.  — Ia ascultă, Hans, zise ea, eu nici nu te-am rugat să mă iubești, nici nu ți-am făgăduit că te-oiu iubi.  Când mi-ai spus că vrei să mă iei de nevastă, ți-am răspuns că nu pot să mă hotărăsc așa, cu una, cu doo, să-mi leg soarta și să mă duc după un barbat de alt neam și de altă lege.  Văzând, însă, cât de mult ții la mine și că ești un barbat frumos și un oștean voinic,ți-am spus să-mi dai vreme să mă mai gândesc și să mă deprind cu gândul de a-ți fi nevastă.  De atunci m-am tot gândit și ceia ce mi se părea altădată cu neputință, mi se pare astăzi lucru mult mai firesc și mai puțin greu.  Mai aibi puțintică răbdare și, deși nu-ți pot făgădui numai decât, totuși îți zic că ai sorți mari să-ți fiu soție.  Dacă pui pe mine prețul care zici că-l pui, nu-i mare lucru să mai aștepți câteva luni.  Ah, Vidro, nu câteva luni, dar și câțiva ani ași aștepta bucuros dacă ași fi încredințat că odată vei fi a mea.  Dar singură spui că nu poți să făgăduești numai decât, vra să zică tot este primejdie să nu-mi fie împlinita dorința.  Gândește câtă grijă am eu departe de tine, când te știu aici, la o crâșmă pe drumul mare, unde vin feliu de feliu de oameni și ești așa de inimoasă încât nu te poate vedea nici un barbat fără ca să te poftească.  — și crezi poate că eu sânt femeie să mă uit la toți drumeții câți trec pe aici, întâmpina Vidra ridicându-se în picioare și lăsând astfeliu să se vadă falnica ei statură cu mijlocul subțireși mlădios.  Crezi poate că acea pe care vrei s-o iei de soție este femeie să mulțămească poftele călătorilor pentru a-și spori precupeția,urmă ea cu glas răstit,cu sprincenile încrețite și cu ochii scânteietori.  Iți bați joc de mine fiindcă sânt o femeie singură. . .  — Nu, Vidro, nu, răspunse Neamțul îngrijit de supararea ei și îmblânzindu-și glasul, nu înțălegi, ești prea iute.  Eu cred că ești curată ca un înger, dar trece pe aici multă lume, pe mine nu mă iubești și poate să-ți placă vr-unul din ei si atunci vei uita pe bietul Hans, și vei merge după acela care poate va fi mai frumos și mai bogat decât Hans!  Eu de asta mă tem și, zicând aceste cuvinte cu jale, Neamțul ridică iar ulcica cu vin la gură, dar zadarnic o răsturnă, nu mai era nici o picătură într-însa.  Vidra lo atunci în mânăn un ulcior mare ce se găsea lângă dânsa, și ridicând oblonul din mijlocul tejghelii, merse Ia masa unde șădea Hans și umplu din nou ulcica Neamțului.  Apoi punând ulciorul iar la loc, ramase în picioare lângă tejghe.  — Lucrul despre care vorbești, zise ea, s-o întâmplat odată, dar sunt mulți sorți că n-are să se mai întâmple de acum înainte.  Nu mai sânt eu femeie să mă îndrăgostesc în cel dintăiu făt-frumos ce-mi va ieși înainte.  Destule năcazuri tras-am cu bărbatul meu care o murit.  El era tânăr, frumos și bogat, dar din tinereța,frumuseța și bogățiile lui făcea partea cea mai mare altora, nu mie, care mă prăpădeam după dânsul.  Când o murit, ucis din pricina unei femei, m-o lasat saracă pe drumuri și, de nu mă lua la dânsa mătușa Sanda, nu știu unde ajungeam.  Mie îmi trebuie un bărbat statornic și cuminte, lângă care să pot trăi liniștită.  Pănă astăzi din câți m-au pățit, tu ești cel cătră care mă trage inima și mintea mai tare.  — Dragă Vidră, zise Hans, fii încredințată că voiu face tot pentru ca să fii fericită.  Jurcă, de când ochii mei te-au văzut pentru întăiaoară, de atunci nu mai m-am gândit la altă femeie și cât voiu trăi nu va fi alta pentru mine.  Dar, îndură-te de mine, nu mai pot suferi asămene traiu, necontenit tremur ca nu cumva să te pierd.  Ași aștepta cât de mult dacă cel puțin nu ai trăi într-o crâșma.  Mută-te la Trotuș sau la Bacău sau la Piatră și voiu fi liniștit.  Dacă ți-i milă de Hans, te rog, mută-te de aici.  Vidra scutură capul.  — Nu pot să părăsesc pe mătușa care mi-o făcut atâta bine, mai ales acuma când este slabă și bolnavă.  ș-apoi ce-aș face eu singură într-un oraș?  Acolo primejdia de care te temi ar fi cu mult mai mare, căci m ar vedea lume mai aleasă.  Aici, într-adevăr, trec mulți, dar știi bine că eu nu mă port prin crâșmă și stau mai totdeauna în odaia mea.  Numai când vine vr-un prieten vechiu, mă mai arăt; avem slugicare poartă grija crâșmei Trebuie deocamdată să ai răbdare. . .  — Pănă când?  întrerupise Hans suparat.  — Deocamdată, răspunse Vidra, așteaptă pănă la toamnă, îți făgăduiesc că atunci îți voiu dă un răspuns hotărâtor.  — și la toamnă vei fi nevasta mea?  întrebă Hans voios, sculându-se de pe scaun și apropiindu-te de Vidra.  - La toamnă îți voiu da un răspuns hotărîtor și cred, zise ea plecând ochii în jos, că voiu zice da.  Hans, care se afla acum lângă dânsa, nu-și mai putu stăpâni bucuria și făcu o mișcare pentru a o săruta, dar ea sprintenă ca o șopârlă, lunecă din brațele lui.  Când Neamțul înherbântat se lo după ea și întinse din nou brațele ca s-o cuprindă, mâna albă a Vidrei se ridică în sus pentru a cădea, cu o putere de necrezut la o femeie, asupra fălcii îndrăgostitului prea grăbit.  Lovitura fu atât de puternică încât Hans, cât de zdravăn era el, șovăi pe picioare și, ca să nu cadă, fu silit să se apuce cu mâna de tejghea.  Apoi rămase amețit, cu urechile țiuind și cu toate stelele, câte sunt în cer într-o noapte de vară senină și fără lună, trecându-i dinaintea ochilor.  Când își mai reveni în fire văzu pe Vidra la câțiva pași, dreaptă și nemișcată, cu ochii; scânteind, cu nările, mișcând și buzele deschise într-un surâs răutăcios, care lăsa să se vadă dinții mici și ascuțiți încleștați, iar mâna ei ținea un cuțit.  Dar privirea ce i-o aruncă Hansera atât de rușinată și atât de păcătoasă, încât înfățoșarea ei hotărâtă și chiar sălbatecă se schimbă îndată și, băgând cuțitul în sân, zise Neamțului, liniștit și cu un zâmbet:  .  — Dacă ai poftă să mai capeți una și apoi să nu mă mai vezi cât vei trăi, poți să te mai încerci.  — Iartă-mă, Vidro, zise Hans rușinat, bucuria m-a înebunit și nu m-am putut stăpâni. Dacă vrei, eu pănă la toamnă nu mai vin aici,numai mă tem să-mi pierd capul cu totul dacă nu te-oi vedea atâta vreme.  — Nu-ți cer așa de mult, răspunse Vidra cu totul domolită, poți să vii de câte ori vrei dar să știi că dacă te vei mai obrăznici vreodată, totul se sfârșește între noi.  Acuma pune-te jos și-ți isprăvește vinul, căci calea-i lungă pâna la Bacău; nu mai ai mult de stat, și tânăra femeie se așăză pe o laviță lângă masa la care Hans își relo locul.  — Ia spune-mi ce s-o mai întâmplat pe la Cetate.  — Cavalerul nostru cel bătrân o plecat acuma zece zile în țara Nemțască.  El o luat pe soția lui cu dânsul, dar ea merge numai până la Udvarhely și trebuie să se întoarcă mâni sau poimâni.  — și cine o ramas acuma mai mare peste Cetate?  întrebă Vidra.  — Este cavalerul cel tânăr, Ulrich, și eu stau sub poroncile lui.  — Dar am uitat la câți oameni poroncești?  Avem doozeci și cinci de Nemți, dar acuma o ramas numai zece, căci ceilalți au plecat cu Cavalerul Albrecht și se întorc cu jupâneasa.  — Cum, întrebă Vidra cu o mierare voioasă, care nu ar fi putut să scape unei minți mai agere decât aceea a lui Hans, numai zece Nemți sunt în Cetate.  - Ba mai sunt țăranii din satele de sub ascultarea Cetății.  — Dar când rămân așa de puțini Nemți în Cetate, se mai trimăt ei cu slujbe pe din afară?  — Nu se mai trimete pe nimene afară, căci cu zece oameni de abie putem păzi Cetatea.  Numai pe mine m-au trimes la protopopul nostru dela Trotuș cu cărți, fiindcă Cavalerii au încredere în mine.  Dar Nemții câți au ramas nu pot ieși din Cetate, căci în țarani Cavalerii nu prea au nădejde.  — Dar pe Păunașul Codrilor, tot nu l-ați putut prinde?  Aud că n-o contenit cu hoțiile.  — Nu-mi vorbi de Păunașul Codrilor.  De doi ani umblăm tot anul după dânsul fără a putea pune mâna pe el.  Par-că este lucru vrăjit.  Când îl căutăm în sus el este în jos, când îl căutăm în jos, el este în sus.  Se vede că știe mai bine decât noi unde avem să-l căutăm.  — Poate că a fi cumpărat pe unul din voi, zise Vidra râzând.  Dar aveți de gând să umblați după dânsul și în vara asta?  — Îndată ce se va întoarce Cavalerul Albrecht, ani să plec cu zece Nemți și cu un căpitan al Voevodului, cu treizeci de slujitori, pentru paza drumului mare între Suceava și Smirodava.  Acolo pradă Păunașul Codrilor pe negustorii care trec prin țară și avem mare nădejde să punem în sfârșit mâna pe el.  — Dar știți macar cum este el la față și la trup, tânăr, bătrân, frumos, urât?  - Da, știm bine că-i om gros și spătos, cu păr și cu barba roșie și trecut de cincizeci de ani.  Eu să-l văd îndată l ași cunoaște.  - Dacă știți, așa de bine cum este, apoi nu mai poate să mai scape, trebuie să puneți mâna pe el.  Dar, Hans, când vei fi în urmărirea lui, cred că te vei mai răpezi și pe aici, căci înainte de a mă hotărî, dacă te ieu sau nu, vreu să te cunosc mai bine.  și apoi cine știe?  Pe aici trece lume din toate părțile, și multe s-aud, poate să afli dela trecători vr-o știre care să-ți ajute mult în căutarea Păunașului.  — știi, zise Hans, măgulit și încântat de cuvintele Vidrei, că mă răpăd, la tine de câte ori pot scăa.  Câteodată Cavalerii au vrut să rimată pe alt slujitor cu cărți la Trotuș, dar totdeauna am cerut să fiu trimes eu și am făcut de multe ori ocoale de patru zile, cu dus și cu întors, pe ger sau pe ploaie, numai ca să te văd un ceas.  Nu trebuie să te îndoiești că am să vin de câte ori voiu putea găsi prilej.  Dar de acuma trebuie să plec, căci altfeliu nu voiu putea fi în Bacău astă noapte.  și Hans, golind ulcica, se sculă de pe scaun, ieși afară, scoase traista cu grăunțe din capul calului, o strânse într unul din rafturile dela șea și puse frâul.  Apoi intră iar în crâșmă, își așăză coiful pe cap, puse mănușile, lo sulița și apropiindu-se de Vidra îi zise:  — Vidro, eu plec și 'doresc să te văd iar în curând.  Pănă atuncî mai gândește-te la bietul Hans din când în când.  Deschide-ți inima la iubirea lui și hotărăște-te să-l faci fericit.  și acum dă-mi mâna să ți-o sărut înainte de plecare.  Vidra îi întinse, par-că ar fi fost o crăiasă, mâna pe care Neamțul îndrăgostit își lipi buzele cu evlavie, îi dori cale bună și întoarcere grabnică, urmându-l cu ochii după ce încălecă pănă ce se făcu nevăzut în dosul rateșului.  Dar atunci un zâmbet de dispreț se văzu pe buzeleei, zâmbet însoțit de cuvintele:  -Ce prost!  VII.  In care facem cunoștința unui popă sătul de popie.  Vidra era să reintre în crâșmă când zări, venind despre valea Tăzlăului, în umbletul cel mare, un preut calare pe un cal murg.  Ea ramase pe loc, și preutul nu oprise încă bine calul când îl întrebă răpede, cu glasul tremurând:  — Ce s-o întâmplat?  Cum îi este?  - S-o întâmplat ca totdeauna, răspunse preutul descălecând și încredintându-se că sunt singuri, i-am pus pe fugă și am luat banii.  — Dar el, nu-i rănit?  — Nu știi că viața lui este vrăjită și că nu se atinge de el nici paloșul, nici sulița, nici săgeata?  Ii teafăr și în curând trebuie să fie aici.  Vidra răsuflă lung.  Noul venit era un preut de vr-o treizeci și cinci de ani, de statură mijlocie, dar spătos.  Pletele și barba ii erau negre ca pana corbului, fața rumănă, cu sprincene stufoase și ochii negri, cu nasul mare și gros; s-ar fi putut numi frumoasă de n-ar fi fost stricată de o gură mare cu buze groase și vinete.  — Chiamă pe cineva să-mi adăpe calul și poroncește să mi se dee un ulcior de vin vechiu că nu mai pot de sete.  Vidra, reintrând în crâșmă, deschise ușa ce dădea in sala dinăuntru și chiemă pe un argat și pe o slujnică care veniră indată.  Ea poronci celui dintăiu să îngrijască de calul părintelui, iar celei de a doua să scoată din pivniță un ulcior de vin vechiu.  După ce se aduse vinul, preutul se puse pe scaunul pe care șăzuse Hans și, turnând din ulcior în ulcică, dădu îndată pe gât tot cuprinsul ei.  — Bun vin, zise el, pocnind din limbă și umplând ulcica pentru a doua oară.  — Dar spune-mi cum s-au petrecut lucrurile și dacă lupta o fost grea, întrebă Vidra care nu-și putea stăpâni nerăbdarea.  — Cum s-o întâmplat?  știi că Părintele Isaia trimisese în toate părțile să caute pe Căpitan care nu se găsea nicăiurea.  Văzând că banii pleacă dela Neamțu la Piatra și că nu s-aude nici o veste dela Căpitan, Părintele poroncește lui Petrea Cărăbuș să adune câți oameni va putea la Buhalnița, în Strâmtoare, și să năvălească asupra feciorilor domnești, Dragomir și ștefan, când vor trece pe acolo.  Dar, pe de altă parte, trimete pe Matei Ursu cu vr-o treizeci de oameni să prăde casele unor sfetnici de ai lui Vodă pe șomuz, cu poroncă s-o iee dela gura șomuzului în sus, făcând larmă mare că el este Păunașul Codrilor și purtând pene de păun la căciulă.  Dragomir și ștefan, pierzând o zi în Piatra în desfătări, după obiceiul lor, li-o și venit veste că Păunașul Codrilor pradă pe șomuz, căci Părintele s-îngrijise ca vestea să se răspândească cât mai răpede.  Auzind ei deasta s-au bucurat tare și au plecat fără grijă după amiază.  Dar,cu o zi înainte de plecarea lor, iaca că sosește și Căpitanul la noi care eram mai bine de doua sute, în codru, la Buhalnița.  știind că au de gând să facă cel dintăiu popas de noapte la Pângărați, ne-am așazat in strâmtoare, sub Vârful Bisericii, la Buhalnița, unde am stat ascunși ieri noapte și ieri pănă aproape de prânz.  Feciorii lui Vodă plecase din Piatra fără de grijă căci, precum ți-am spus,credeau pe Păunaș în altă parte.  Aveau cu ei doo steaguri, vr-o sută cincizeci de slujitori ai Curții și ca doo sute de oameni de strânsură din satele ce ascultă de Cetate.  Înainte mergeau vr-o cincisprezece slujitori, în urma lor vr-o sută de oameni de strânsură, apoi un steag de slujitori cu căruțele cu banii și cu pieile cele scumpe, după ei rămășița strânsurii și, la coadă, al doilea steag de slujitori.  Noi eram așazați de amândoo părțile drumului, supuși după stânci și copaci.  Căpitanul o lasat slujitorii care mergeau înainte să treacă de noi și apoi o dat semn din corn să începem navala.  Într-o clipă arcașii noștri, trăgători aIeși, unul și unul, au dat jos pe slujitorii care mergeau în cap și am năvălit cu toții strigând: Iaca Păunașul Codrilor!  Iaca Păunașul Codrilor!  Oamenii de strânsură îndată au dat dosul, băgând o neorânduială cumplită în steagul cel întâiu de slujitori.  Aceștia, amestecați fiind cu ei în învălmășala aceia, nu știau cum să se apere și, cu toate că unii din ei s au luptat vitejește, după puțină vreme au parcurs în risipă lăsându-ne stăpâni pe cară.  țăranii venind după cară fugise și ei și dăduse peste al doilea steag de slujitori care, voind să vie mai curând în ajutorul tovarășilor lor, au început să taie în țarani, iar aceștia se aparau și căutau să treacă cu sila prin slujitori.  Ajungând peste ei și celelalte doo cete în risipă, era o îngrămădeală și o amestecătură cumplită, așa că, îndată ce î-am ajuns, au luat-o cu toții la fugă, ucigându-se unul pe altul pentru a ieși mai de grabă din strâmtoare.  Dragomir și ștefan au scapat cu mare nevoie.  Pe cel dintăiu era cât pe ce să-l ajungă Căpitanul și o putut scapa numai fiindcă văzând primejdia stăpânu-său, un slujitor s-oaruncat cu paloșul asupra Păunașului, plătind apoi cu viața îndrăzneala lui.  Banii s-au împărțit pe loc, iar pieile și partea Căpitanului s-au trimes, cu zece oameni aleși și cu Paisie,la tainițile lor.  — și Mihu vine astăzi?  — Pănă la noapte trebuie să cadă nesmintit.  Ar fi sosit de mult de nu s-ar fi dus cu Petrea Cărăbuș pănă la Bacău, nu știu pentru ce.  Dar ulcioru-i gol, fă bine și pune să-mi mai scoată încă unul că nu mi-am putut încă astâmpără setea.  Vidra chiemă din nou pe slujnică care aduse alt ulcior cu vin și-l puse pe masă lângă preut.Acesta umplu ulcică după ulcică și le deșertăuna după alta, privind în tăcere pe Vidra care șădea pe laviță și părea adâncită în gânduri.  Se vedea în ochii lui că avea ceva de zis dar că-i venea greu să înceapă vorba.  In sfârșit pe sămne că vinul îi deslegă limba căci, după ce tuși, zise:  - Jupâneasă Vidră tare te văd gânditoare și ași face ramașag că știu la ce gândești.  — Mi se pare că dacă ai gâci, asta n-ar vra să zică că ești nazdravan.  — N-am zis că știu la cine gândești, dar la ce gândești.  Că gândul îți este nedespărțit de Căpitan o știu mai mulți, nu numai eu dar eu gâcesc de ce ești măhnită când gândești la el.  — Te înșăli, mi se întâmplă adesa să fiu îngrijită, știind viața primejdioasă care o duce,dar n am pentru ce să fiu măhnită.  — Ba vrei acuma să mă înșăli pe mine; fericită ai fi dacă nu ai avea altă grijă decât primejdiile zilnice care-l amenință.  Anul trecut primejdiile erau aceleași, dar ochii tăi erau mai veseli.  Nu te temi de un rău ce s-ar putea întâmpla trupului lui, să piardă în luptă un ochiu, sau un picior, sau chiar viața, te temi sa nu pierzi inima lui.  - Ce vrei să spui?  Nu te înțăleg.  - Te-ai răsbuna, nu-i așa?  zise preutul.  și în cugetul tău îți zici că de o bucată de vreme s-au înmulțit trebile Căpitanului din cale afară și o prins a uita drumul Ciortolomului nostru.  Așa-i că am gâcit?  — N-ai gâcit nimica, strigă Vidra cu ciudă, îți spun că nu înțăleg ce zici.  — Vezi, ciuda cu care îmi răspunzi dovedește că am dreptate și că am pus degetul pe rană.  Da, Căpitanul nostru mult drum calcă și multe gazde are.  In țara noastră se găsesc multe femei frumoase și nu este nici fată nici nevastă care să nu se uite cu drag la el și căreia să nu-i umple ochii.  — Dacă știi, ceva, te rog spune-mi zise Vidra, nacazul făcând-o să-și piardă cumpătul.  — Ha!  vezi că am dreptate și că singură acuma ai dat de gol focul care te arde.  Nu știu mult, dar tot știu ceva.  știu că gazda Căpitanului la Bacău este la sora lui Petrea Cărăbuș, care-i văduvă și vestită de frumoasă.  De o bucată de vreme multe trebi mai are Căpitanul la Bacău, șăde acolo cu săptămânile.  — Dacă știi, ceva, te rog spune-mi, zise asta. . .  zise Vidra, cu dinții încleștați.  — Te-ai răsbuna, nu-i așa?  zise preutul.  și mie, jupâneasă Vidră, adăugi el uitându-se țintă la dânsa, mi se pare că ai și început să te răsbuni.  — Ce vrei să zici?  — Când am ieșit în poiană mai dinioarea, am văzut de departe plecând de aici un Neamț frumos dela Cetate.  Tu erai în ușă și-i doreai călătorie bună; de o bucată de vreme des îl mai întâlnesc pe aici.  — și îți închipui ca eu mă uit la acel păcătos de lefegiu nemțesc, strigă Vidra mânioasă, sculându-se de pe laviță.  El este un prost care, de aproape doi ani, și-o pierdut mințile după mine și vrea să mă iee de nevastă.  Iar eu sufăr venirea lui aici și ascult prostiile lui numai fiindcă el nu știe să-și stăpânească limba și-mi spune toate alcătuirile ce se fac la Cetate asupra lui Mihu.  De câte primejdii nu l-am înștiințat în urma vorbelor Neamțului!  — Doamne, jupâneasă Vidră, frumoasă mai ești când te mânii, zise preutul liniștit; eu n-am vrut să te supăr.  știindu-te o femeie părăsită de acel ce îl iubești, singură în pustietatea asta unde nu vezi decât cărăuși și pe ici și colea câte un drumeț mai de samă, văzând pe un oștean voinic și frumos învârtindu-se împrejura-ți, mi-am zis și eu că ar fi lucru fires dacă l-ai fi ales ca să-ți mângâie durerea.  - și drept astfeliu de femeie mă iei, strigă Vidra și mai mânioasă, cu ochii scânteind și tremurând.  Crezi că m-ași răzbuna de necredința acelui ce mi-o fost și-mi este încă mai drag decât orice în lume.  Crezi că i-ași da cuvânt să mă disprețuiască, că ași îndreptăți oareșicum viclenia lui, dovedind că sânt nevrednică, de credință:, fiind în stare să mă dau după cel dintăiu venetic rătăcit pe aici nu știu de unde.  — Da nu te supără și mai ales nu striga așa de tare, că au să te audă slugile și jupâneasa Sanda, zise preutul.  Am avut și eu o bănuială nedreaptă, iartă-mă căci văd acuma că nu avea niciun temeiu.  Nu-ți poți închipui cât mă bucur văzând că am fost înșalat.  Dar, te rog, șăzi, că am să-ți spun lucruri ce se cade să fie spuse în tihnă și în liniște.  Jupâneasă Vidră, urmă el după ce tânăra femeie se puse iar pe laviță, că ești părăsită și înșalată nu mai încape îndoială.  Eu cred că se cade ca, în loc să dai Căpitanului vreme să te părăsască cu desăvârșire, bătându-și joc de tine, s-o iei înainte și să te lepezi de eh Mă bucur că nu vrei să te dai după un venetic fără căpătăiu ca Neamțul despre care vorbeam, dar singură nu poți rămânea.  Trebuie să-ți alegi un bărbat statornic care să-ți fie un sprijin pentru viitor.  Ascultă-mă.  Eu de popie m-am săturat de mult și acuma am început a fi sătul și de lotrie.  Văd bine că treaba s-îngroașă: Căpitanul s-o făcut din zi în zi mai cutezător.  Astăzi putem zice că poartă războiu deschis cu Vodă și, în curând, trebuie să i se înfunde.  Mâni, poimâni va fi prins, mulți din noi cu dânsul și ne vom sfârși viața la spânzurătoare sau pe roată.  Eu copii n-am, preuteasa mi-o murit de mult, sânt hotărît să părăsesc biserica și poporul, să-mi rad barba, să-mi taiu pletele și să plec.  Am strâns o grămăgioară bună de bani și mă voiu așaza în Hotin sau la Orheiu, unde nimene nu cunoaște pe popa Stoian din Patrașcani și acolo, cu cât am, mă voiu apuca de negustorie.  Eu te iubesc de demult.  Lasă pe Căpitan să se drăgostească cu Stanca, sora lui Cărăbuș, pănă când l-or prinde oamenii lui Vodă, lasă pe părintele Isaia să viseze și să pue la cale lucruri mari care niciodată nu se vor putea împlini și vină cu mine; îți jur că te voiu lua de nevastă.  Bănișori trebuie să ai mulți și tu; adăugându-i la câți am eu, vom putea să ne apucăm de negustorie mare și să trăim în liniște și în bielșug.  Astăzi trăiești într-o crâșmă în pădure și ești ibovnica unui căpitan de haiduci căruii s o urât de tine, căci se iubește cu altele.  Mâni, poimâni te va lasa pe drumuri să îmbătrânești în sărăcie, dacă nu te vor sluți cumva vr-odată judecătorii, ca partașă și tăinuitoare de fapte haiducești De mă vei asculta,vei trăi în oraș, într-o casă frumoasă, vei fi nevasta negustorului Stoian, cinstită de toată lumea.  Iaca ce aveam de spus acuma îti aștept răspunsul.  -și eu cu greu m-am silit să-ți ascult vorbele.  Mișălule!  Te-am înțăles!  Ai bârfit pe Mihu pentru a mă departa de el, crezând că-ți voiu cădea în ghiare.  Poftești banii ce presupui că-iam, nu mă poftești pe mine.  Spui că vrei să mă iei de soție crezând că nu știu că un răspopă nu se poate cununa, ca să mă poți astfeliu ademeni să te urmez.  Dar află că găsesc mai cinsteș să rămân ibovnica chiar înșalată a lui Mihu, sluga, roaba lui decât nevasta unui mișăl viclean și lacom ca tine, chiar de n-ar fi răspopit.  Piei de dinaintea ochilor mei!  și să știi, că îndată ce va veni Mihu, îi voiu aduce la cunoștință vorbele ce mi le-ai zis.  — Când m-am hotărît să-ți vorbesc, zise Stoian rece și nemișcat, știam că nu mă vei crede deodată și că nu vei primi îndată să vii după mine.  Dar eu sânt răbdător de feliul meu.  Cu vremea vei vedea că toate câte ți le-am spus sunt adevarate și că-ți sânt voitor de bine.  Cine va trăi va vedea.  Dar nu sânt un copil.  Am prevăzut că, orbită de patimă, ai putea avea de gând să spui lui Mihu cele ce ți le-am zis.  Să știi că, de vei face una ca asta, a doua zi oamenii lui Vodă vor afla toate adăposturile Păunașului Codrilor și numele tovarășilor lui de căpetenie.  Să mai știi că în zadar s-ar încerca să mă împiedece să vorbesc, luându-mi viața, căci toate câte le-ași putea grăi le-am scris într-o carte încredințată unui prieten și el, îndată ce ar afla că mi s-o întâmplat ceva sau chiar că m-am făcut nevăzut de mai multe zile,va pune-o în mâna diregătorilor.  Prin urinare, dacă vei vorbi, știi la ce te poți aștepta.  Vidra nu avu timp să răspundă, căci intrară atunci în crâșmă mai mulți călători care, în cursul acestei convorbiri, trăsese la rateș și fu silită să iasă spre a chiema slugile.  Aceste, la venirea lor, fură urmate de o femeie în vrâstă, purtând îmbrăcămintea unei țarance avute de la munte, care întrebă pe călători despre trebuințile lor.  Iar preutul, după ce goli ulciorul cu vin și plăti prețul slujnicei care luase loc la tejghe, se apropie de bătrână și, după ce-i lăudă vinul își lo zio bună și plecă.  Rateșul cu încetul începu a se umplea de oameni, cei mulți cărăuși venind dinspre Bacău cu deșertul spre a încarca sare dela ocnă, alții venind dela ocnă cu sare sau cherestea spre Bacău.  Vidra se dusese în odaia ei, a doua după crâșmă, a cărei ușă dădea în sala de mijloc.  Dintăiu era stăpânită numai de mânia și disprețul ce stârnise într-însa, vorbele preotului;cu încetul însă, amintindu-și toate amăruntele convorbim lor, vorba despre desele și lungile absenți ale iubitului ei, precum și tragerea lui în gazdă la o femeie al cărei renume de frumuseță venise până la ea venise pănă la ea, simți deșteptându-se din nou într-nsa înțepăturile năcazului ce o chinuia de atâta vreme.  Zadarnic căuta să se încredințeze că Stoian mințise pentru a o face mai plecată cătră dorințele lui, faptul că Mihu dădea din ce în ce mai rar pe la dânsa era prea adevarat și, deși se încerca să creadă că legăturile lui cu sora lui Cărăbuș, cu frumoasa Stanca Floareș, erau numai o iscodire a preutului, o înspăimântau, deoarece știa că Stoian fiind una din căpeteniile cetei, cunoștea aproape toate tainele lui Mihu și putea să-l piardă oricând.  Se întreba dacă trebuie sau nu să pue pe iuibtul ei în cunoștința celor întâmplate între Stoian și ea.  Ințălegea că vorbele preutului erau o dovadă că nu mai era vrednic de nici o încredere, că se prea putea ca el sa vândă pe Mihu fără ca acesta să facă vr-o faptă dușmănească împotriva lui și că, prin urmare, era de neapărată trebuință ca el să fie înștiințat de apucăturile viclene ale lui Stoian pentru a lua măsuri de aparare.  Dar, cunoscând iuțala și îndrăznealalui Mihu, se temea ca nu cumva el, prin vr-o faptă necugetată, să nu-și pricinuiască singur pieirea.  Ii părea acuma rău că nu se stăpânise și nu se prefăcuse față de preut, lăsându-l să creadă că deși vorbele lui au mierat-o, totuși ea nu se poate încă hotărî, cerându-i vreme pentru a se mai gândi la ele.  VIII.  Cine era Mihu  Vidra fiind astfeliu chinuită, când de bănuiala că Mihu o părăsește, când de grija pentru viața lui, nu bagase de samă ca noaptea căzuse pănă ce intră o slujnică purtând o lumânare in mâna, care îi zise:  — O sosit jupânu Mihu.  — Unde-i?  întrebă Vidra, sărind de pe scaun și putând de abie vorbi, de tare ce-i bătea inima.  — Chiar acuma o intrat în odaie la jupâneasa Sanda cu un om care l-o ajuns tocmai când descăleca.  Vidra, fără a mai asculta cele de pe urmă, vorbe ale slujnicii, ieși răpede în sală și intră în odaia de alături, care se găsea între a ei și crâșma.  Când intră, zări în fața ușei, stând în picioare, pe mocanul ce-l văzurăm la o tacul cărăușilor de sub Perchiu și care, precum a gâcit cetitorul de mult fără îndoială, era una și aceiași ființă cu ibovnicul frumoasei Vidra și cu Păunașul Codrilor.  Mihu părea cuprinsde o mare mânie, căci sprincenile îi erau încrețite și privirea cruntă.  Vidra era să se arunce în brațele lui, dar se opri pe loc văzând că în odaie mai era un om care stătea în fața lui Mihu.  Era un țaran mic la trup și uscăcios, cu pletele și mustețile negre, purtând îmbrăcămintea purtată și astăzi de țaranii dela munte,dar cu capul legat, rupt, plin de noroiu și de sânge, și părând copleșit de osteneală.  Când Mihu dădu cu ochii de Vidra, fruntea i se mai însenină și făcu o mișcare ca să se mai apropie de ea dar, stăpânindu-se îndată, îi făcu numai cu capul un sămn ușor și se întoarse din nou cătră țaran zicându-i cu glasul răstit:  — Vorbește!  — Iaca cum s-o întâmplat, Căpitane, zise atunci Românul.  știi că prada s-încărcase pe patru cai și că eram rânduiți, fratele Paisie și eu, cu șase oameni din Bălțătești și patru din Cracaoani, s-o ducem la părintele Isaia, care trebuia să ne aștepte sub Horaița.  Am plecat pe însarate.  Noaptea era întunecoasă și, când am ajuns sub dealul Simenului, o început a ploua și mergeam încet printre stânci și dărâmături, caii căzând într-una.  Cu mare greujne am suit pănă la curmătura delâ care te scobori în Cracau și, când am ajuns cu toții învârf, ne-am pus jos ca să răsuflăm puțin.  Deodată se năpustesc asupra noastră, de după niște stânci, o ceată de oameni.  Eu de abie apucasem să pun mâna pe ghioagă când am primit o lovitură cumplită în cap și am căzut jos leșinat. Cât voiu fi stat așa nu știu, dar când mi-am venit în fire, făcând o mișcare, am auzit glasul lui Paisie care întreba cum îmi este.  Eram încă amețit, nu i-am putut răspunde deocamdată și numai după ce mi-o dat să beu ceva vin dintr-o ploscă, mi-am dat sama despre ce s o întâmplat și l-am întrebat cum o scapat.  El mi-o spus că acei care au năvălit asupra noastră erau lanoș Ungureanul cu haraminii lui și că el, când s-au ivit, aflându-se la o parte și văzând că Ungurii simt mulți și că n-aveau ce le face, o smuls de pe un cal care păștea lângă el doi desagi cu bani și o scapat cu ei în râpa de sub noi.  Acolo, ascunzându-se în țihlă, o auzit vaietele oamenilor noștri măcelăriți de Unguri apoi, după ce au contenit acele vaiete, chiotele de bucurie ale hoților când au dat de pradă și plecarea lor.  După ce s-au depărtat, Paisie, îngropând desagii cu bani în tufiș, s-o suit iar în deal unde o găsit trei Unguri și pe ai noștri (toți zăcând la pământ, morți,iar pe mine suflând.  După ce mi-am venit în fire bine, ne-am sfătuit ce să facem și ne-am hotărît ca el să meargă să dee de știre Părintelui, iar eu, să mă duc la dascălul Gheorghe dm Roznov, să-i spun întâmplarea pentru ca el să te înștiințeze.  Am ajuns în Roznov pe la prânzul cel mic, iar dascălul Gheorghe fiind rănit din lupta de ieri și neavând alt om de nădejde sub mână, mi-o dat un cal și m-o trimes, tot pe mine aici, să-ți spun pățania noastră.  țaranul încetând să vorbească, Mihu al cărui frunte se întunecase din ce în ce mai mult în vremea acestei povestiri, stătu câtva în tăcere cu ochii îndreptați spre pământ apoi, rădicând capul, zise cu un glas surd care tremura de mânie:  — Dacă aveați grijă să trimeteți înainte pe vr-o doi, trei inși pentru cercetarea drumului, nu se întâmpla una ca asta și nu eram acuma cu toții de râsul hoțomanului de Ianoș.  Să știi că voiu afla dela Paisie cum s-au petrecut lucrurile, și că de te voiu găsi vinovat cu ceva, îți vei plăti vina cu viața.  Era să urmeze, dar ușa se deschise și mocanul pe care l-am văzut însoțind pe Mihu în tabăra cărăușilor, vârî capul în odaie.  — Cu voia ta, am să-ți spun ceva, Căpitane.  Mihu s-întoarse iar cătră țaran și-i zise:  - Du-te de mănâncă și de te odihnește, vom mai vorbi mâni.  După ieșirea Românului, Mihu făcu sămn mocanului să vorbească:  — Pe vârful Benei se văd cinci focuri așazate, într-un șir; cel din capătul dela deal îi mai mare; în dreapta și în stânga celui dela mijloc se văd doo focuri mai mici.  - Ha, zise Mihu și fața i se înveseli: Paisie o dat de ei.  Onea, oamenii trimeși de mine cu prada s-au lasat să fie loviți fără veste de Ianoș Ungurul, hoțul cel vajnic și crud care pune copiii în țapă sub ochii mamelor.  Ianoș i-o ucis pe toți afară de Paisie și de țaranul pe care l-ai văzut aici și li-o luat toată prada.  Dar se vede că Paisie s-o pus pa urma lor și știe unde sânt, căci cele cinci focuri în șir, cu cel din capătul dela deal mai mare, însamnă că este treabă la dealul Simonului, iar cele doo mai mici dela mijloc sunt iscălitura lui Paisie; știu acuma de unde trebuie să aducem tovarășii.  Încalecă îndată.  Du-te în fuga mare mare în vârful Benei și spune-i lui Apostol Găburici să aprindă numaidecât cinci focuri în cerc; unul să vie drept spre miazănoapte și să fiemai mare decât celelalte patru, iar în mijlocul cercului alte patru în cruce, și toate să ardă pănă în zio.  Stăi, adause el văzând, că Onea se întorcea spre ușă, Fulger și cu Vijelia sunt osteniți, ei vor rămânea aici ca să se odihnească.  Când vor fi doo ceasuri pănă în zio, vei pune șalele pe Tunet și pe Trăsnet și vom pleca.  Onea ieși.  - Cum, zise Vidra, apropiindu-se de Mihu, de abie ai sosit și iar pleci?  - Vidro, draga mea, zise el luând-o, în brațe și sărutând-o de mai multe ori, ai auzit știrile ce mi s-au adus și ai văzut ce însămnează răspunsul care mi-l trimete Paisie.  știi că nu pentru întăia oară Ianoș îndrăznește să se atingă de mine și de oamenii mei; dacă ași îngădui ca îndrăzneala lui să rămâie nepedepsită, apoi rău s-ar știrbi renumele de strășnicie al Păunașului Codrilor, renume care o avut o parte atât de mare în izbândele noastre.  Mi-o scapat Ianoș odată, nu-mi va scapa a doua oară.  — De trei săptămâni nu te-am mai văzut și acuma iar pleci pentru nu știu câtă vreme, zise Vidra măhnită.  — Vidro, de mult tânjesc după tine; acuma trei zile veneam de pe Oituz aici plin de dorul tău, cu gândul să petrec câtăva vreme cu tine când, la Onești, am primit veste că Părintele mă căuta peste tot locul și că Sas iar trimete bani din țară peste munți.  Nu puteam pierde macar o clipală.  Călătorind toată noaptea de abie am putut ajunge la vreme spre a face pregătirile trebuitoare pentru lupta ce s-o dat ieri.  Astănoapte am petrecut-o iar pe cal, căci trebuia ca numaidecât, înainte de zio, să fiu în Bacău.  — Se vede că treaba ce o aveai în Bacău era vajnică și grabnică de tot, zise Vidra uitându-se în ochii lui.  — Foarte grabnică, răspunse Mihu, căci un tovarăș de ai noștri, cunoscut de noi ca nu tocmai tare de ânger, o fost cunoscut de un Ciangău care, aducând niște marfă din Galați la Bacău, era față când ai noștri au oprit pe negustori în drum și i-au silit să plătească vama hotărîtă de mine.  șoltuzul o închis pe tovarășul nostru și era vorba să-l chinuiască pănă când va spune cine o mai fost cu el, unde șăd tovarășii și căpeteniile lui.  Noroc că o aflat numaidecât Petrea Cărăbuș și, ajungând noi astănoapte în Bacău, prin bani am cumpărat pe păzitorul temniții, care l-o făcut pe Român scapat.  — și ce-ai făcut la Bacău atâta vremie, căci ai ajuns aici foarte târziu și calea-i numai de vr-o patru ceasuri?  — Eram cumplit de ostenit după doo nopți petrecute pe cal și m-am odihnit puțin.  - Dulce o mai trebuit să fie acea odihnă și greu o trebuit să-ți vie să părăsești o gazdă atât de plăcută.  — Vidro, zise Mihu uitându-se la rândul lui, drept în ochii ei, nu te înțăleg, ce vrei să spui?  — Vreu să spun că de o bucată de vreme rar te vedem pe aici și scurte sunt șăderile tale; iar cu cât vii mai rar la noi, aud că cu atât mergi mai des pe la Bacău și zăbăvești mai mult acolo.  și eu bănuiesc că pricina care o făcut sa ne urăști pe noi și să îndrăgești Bacăul este sora lui Cărăbuș, Stanca Floareș, la care aud că tragi în gazdă.  — și tu crezi că pentru dânsa eu pe tine te dau uitării?  întrebă Mihu.  Oare cine ți-o vârît prostia asta în cap?  — Chiar de nu mi-ar fi zis nimene nimica, răceala ta de astă toamnă încoace ar fi ajuns ca să-mi deștepte bănuielile, zise Vidra nemaiputându-și opri lacrimile.  De mult presupuneam că inima ta s-o depărtat de mine, că altă femeie este stăpână pe ea, dar acuma oameni care știu mi-au spus că trebile ce zici ca te tot țin departe de mine, sunt numai niște minciuni și că-ți petreci vremea la Bacău lângă Stanca cea frumoasă.  — Vidro, răspunse Mihu punând o mână pe umărul ei, rău faci că te potrivești la bârfelile unor oameni pe care nu-i cunosc, dar care nu pot să nu ni fie dușmani și mie și ție.  Mă cunoști de aproape trei ani și minciună din gura mea încă nu ai auzit: îți jur că de când cunosc pe Stanca lui Floareș n-am schimbat cu ea nici zece cuvinte și că nici nu știu cum îi sunt ochii.  Am fost la Bacău numai pentru neaparate trebuinți și nici odată pe mai mult decât câteva ceasuri.  Dar spune-mi cine te-o umplut de minciuni?  — Poate n-a fi Stanca, zise Vidra fără a răspunde la întrebarea lui, dar atunci trebuie să fie alta!  — și de ce oare trebuie numai decât să fie alta?  întrebă Mihu.  — Nu mai ești cu mine Mihu cel de odinioară, este ceva schimbat în tine și inima-mi zice că nu mă mai iubești.  — Te înșală inima, zise Mihu, așăzându-se pe scaun lângă ea și îmbrățoșând-o, bănuelile tale sunt fără temeiu.  In vremea din urmă am tot fost pe drumuri pentru că lucrarea cea mare care o înjghebat-o Părintele se apropie de ceasul în care se va începe lupta hotărâtoare și pregătirile pentru izbânda ei au cerut dela mine multă muncă și mult zdruncin.  Dar fii liniștită, nu ai de ce să te temi, inima mea: tot a ta este, într-însa nu se ascunde chipul unei alte femei, eu tot pe tine te iubesc.  — Poate, răspunse Vidra, dar nu ca altă dată.  —Ba tot atâta, zise Mihu sărutându-i ochii.  Dar adause el râzând, mi se pare că tu începi a mă iubi mai puțin, căci iacătă-mă aici de mai bine de un ceas și nici nu te-ai îngrijit să afli de sânt flămând sau nu.  - Iartă-mă că m am gândit numai la durerea mea, zise Vidra sculându-se și zicându-și în sine, xă altădată Mihu și-ar fi adus aminte de foame numai după ceasuri de desmierdări și nesfârșite cuvinte de dragoste, părăsi odaia cu un lung suspin.  In curând veni femeia în vrâsta care o văzurăm în crâșmă îngrijindu-se de trebuințele călătorilor, urmată de o slujnică, aducând cu ele șervete, străchini și linguri d! e lemn.  Mihuse închină la dânsa numind-o: mătușă Sandă, și întrebând-o de sanatatea ei, iar ea îi răspunse numindul: nepoate.  Se aduse mâncarea și Mihu se puse la masă, dar deși mânca cu poftă, era ușor de văzut că gândurile îi erau aiurea.  După ce isprăvi, se închină iarăși dinaintea bătrânei luându-și noapte bună, o vesti că pleacă înainte de zio, apoi, ieșind afară, trecu pe dinaintea odăei Vidrei și intră alăturea, încuind ușa după el cu zăvorul.  O lumânare de său, pusă într-un sfeșnic de lemn așazat pe o masă mică de brad, lumina odaia; lângă sfeșnic, pe masă, se aflau armele lui Mihu: ghioaga, arcul și tolba cu săgeți, căci cu paloșul rămăsese încins.  Lângă ușă, în partea dreaptă, era un pat de lemn cu saltea, acoperit cu un macat de piei de lup ce ajungea pănă la pământ, iar deasupra așternutul era făcut.  La masă erau doo scaune de lemn alb și, din stânga ușii, o ladă de Brașov.  In păretele despre odaia Vidrei se vedeao ușă; păreții erau văruiți, podelile de jos și și pardosala de sus erau de brad.  Mihu merse drept la colțul dintre fereastă și odaia Vidrei,unde ardea o candelă dinaintea unei icoane și, îngenunchind1, apăsa cu mâna pe capătul unei podele.  Doo scânduri se râdicară îndată, descoperind o bortă în care putea s-încapă un om.  Mihu răzămă scândurile rădicate de părete, apoi mergând la ladă, o deschise cu o cheie ce o lo din chimir și scoase dintr-însa o frânghie lungă cu noduri, având la un capăt un belciug de fier.  închise iar lada cu îngrijire, apoi îngenunchind din nou lângă bortă, prinse belciugul într-o verigă ce se afla sub scândura dela marginea bortei Pe urmă, stângând lumânarea, bătu ușor în ușa Vidrei.  Ușa se deschise îndată și tânăra femeie apăru pe prag cu o lumânare în mână.  Părul despletit îi atârna pe spate în șuvițe de foc; scosese borida și fota: cămeșa de in subțire lasa să se vadă, în toată strălucirea lor, brațul și sânul de marmoră; fusta scurtă lasa descoperită albeața de zapadă a picioarelor goale și a gleznelor.  Era atât de frumoasă încât Mihu ramase nemișcat privind-o.  - Frumoasă mai ești!  zise el în sfârșit.  Apoi intrând în odaie și cuprinzând-o în brațe adause:  - Frumoasă cum nu mai este alta!  Vidra ascunse capul în sânul lui fără a răspunde.  — Vidro, urmă Mihu, r[dicându-i încet capul și silind-o să se uite în ochii lui, Vidro, alungă gândurile cele negre și bănuielile zadarnice.  Viața care o ducem este numai primejdii.  Mâni, ce zic, peste un ceas, poate să ne întâmpine un sfârșit strașnic.  Noi, numai din când în când avem parte de o clipă de liniște și de fericire; nu mai tulbura o asămene clipă cu închipuiri dureroase și cu îngrijiri deșerte.  Vidro, nu ne-am văzut de trei săptămâni, uite, brațele mele cer să te strângă, pieptului meu ii este dor de căldura sânului tău, buzele mele sunt flămânde de sărutarea buzelor tale.  Miezul nopții s-apropie și când va răsări luceafărul de zio, el trebuie să mă găsască calare; ni rămâne un ceas pentru dragoste și doo pentru somn.  — Ah, Mihule, răspunse Vidra, o presimțire îmi spune că acest ceas de fericire are să fie cel de pe urmă al dragostei noastre și ași dori să mor acuma în brațele tale, razamată pe pieptul tău, cu buzele tale pe buzele mele.  IX.  ștefan Stroici întâlnește pe o jupâneasă puțin prietenoasă.  Precum fusese hotărît, ștefan Stroici plecă din Cuhnia spre Moldova în dimineața după sfătuirea lui cu Bogdan.  Era însoțit de o slugă care se afla de patru ani la dânsul și care îl urmase în Italia, Anton Guercy, un Francez.  Anton părăsise Franța de tânăr cu un nobil din Burgundia care se afla în slujba împăratului nemțesc.  Stăpânul său căzând într o bătălie, Anton trecu în slujbă unui cavaler al tagmei Purtătorilor de Spadă și lo parte cu dânsul la mai multe războaie împotriva Leșilor, a Litvanilor și a Rușilor.  Acest cavaler găsinau-și și el sfârșitul pe câmpul de războiu, Anton căzu în robia unui cneaz român care ținea un steag de călăreți români pentru slujba craiului leșesc.  Mai pe urmă cneazul,ajuns la bătrânețe, se retrase din slujba leșască și se întoarse la locul lui urmat de Anton,care petrecu în Moldova ani îndelungați.  In cursul unei călătorii ce o făcu la Dunăre pentru trebile stăpânului, o mare nenorocire lovi pe bătrânul cneaz, nenorocire în urma căreia îșî pierdu și viața și averea.  Sluga credincioasă, când se întoarse, găsi casa râsipită și averea toată luată în stăpânire de voevodul Moldovei.  Sătenii îl sfătuiră să se depărteze cât mai curând de pe acele locuri,căci toți oamenii de încredere ai cneazului fusese măcelăriți și era în primejdie să aibă și el parte de aceiași soartă.  Anton urmă sfatul ce i se dădea și, trecând munții în Maramureș, intră în slujba lui ștefan Stroici.  El era un barbat de statură mijlocie și uscăcios, purta părul scurt și mustețile lungi.  Fata lui, dubită de soare și de vijelii, era luminată de doi ochi cenușii mici, dar vioi și pătrunzători.  Deși se apropia acuma de șasăzeci de ani era încă sprinten și puternic.  Călăreț îndrăzneț, iscusința lui în mânuirea paloșului și a suliții uimise pe toți tovarășii săi de războiu.  Era viteaz, bun la inimă, lipsit de vicleșug și credincios celui al cărui pâne o mânca.  Cam uitase limba părinților lui, dar vorbea foarte bine nemțește, leșește și românește, iar acuma începea a rupe și ungurește.  In dimineața zilei a treia după plecarea lor din Cuhnia, ștefan care luase drumul cel mai lung, prin Udvarhely, ajunse la granița Moldovei și, pe la prânzul cel mare, se opri la o crâșmă pentru a odihni caii.  Dinaintea crâșmei, șaptesprezece cai, legați de niște țăruși bătuți în pământ, mâncau grăunțe din traistele atârnate de capetele lor.  șălele și frâele întinse pe pământ alăturea de cai precum și cincisprezece suliți lungi, înfipte în pământ, a fi fost destulă dovadă că acești cai erau oștenești, chiar de nu s-ar fi văzut, în crâșmă și pe prispa ei, bând și mâncând, o ceată de Nemți, cu coiful pe cap, acoperiți cu zale și purtând spezi lungi și Late care le spânzurau subsuoară.  ștefan, lăsând pe Anton: sa scoată șalele de pe cai și să le dee grăunțe, se duse în crâșmă unde crâșmarul, un Sas nalt, cu părul balan și cu fața spână, îmbrăcat in haine strâmte nemțești, varsa vin în oalele ostașilor.  Aceștia văzând înfățoșarea hotărîtă și oștenească a lui ștefan, armele lui scumpe și mai ales pintenii de aur ce-i zăngăneau la călcăie, se închinară la el, purtând totodată mana la coif, iar cei ce șădeau jos se sculară drepți.  ștefan le răspunse plecând puțin capul, apoi întrebă pe crâșniar nemțește, dacă are vr-o odaie în care s-ar putea odihni câtva.  — O singură odaie am, răspunse crâșmarul, și într-însa se află acuma, întorcându-se dela Udvarhely, soția cavalerului de Wolchenstein, dela Cetatea Neamțului, cu o slujnică.  Acești oșteni, adause el arătând pe oștenii Nemți, o însoțesc.  — Atunci, răspunse ștefan, mă voiu odihni și eu aici cum voiu putea și, așăzându-se pe un scaun, poronci crâșmarului să aducă vin pentru el și pentru sluga lui.  In fundul crâșmei șădeau, pe aceiaș laviță, împărțind o masă ușoară, doi țarani români care,când intră ștefan, vorbeau cu câțiva nemți ce se strânsese împrejurul lor.  Unul din aceștia, reluând vorba întreruptă, întrebă pe țîrani:  - Credeți voi oare că Păunașul Codrilor să umble tot pe aici?  — Cine poate să știe unde se află Păunașul Codrilor, răspunse unul din Români.  Astăzi îl întâlnești pe șomuz, mâni pe Trotuș, poimâni pe Bistriță, parcă-i o nălucă.  Spun oamenii care au fost față la lupta de alaltaeri că avea vr-o trei sute de oameni cu dânsul și astăzi s-ar crede că au intrat în pământ, sau că s-au stâns în văzduh.  Pe toată valea Bistriței întâlnești numai oameni pașnici, și mâni poate să auzim de vr-o noo faptă a lui, spre Suceava sau spre hotarul țării Muntenești.  — Spui că erau trei sute?  mai întrebă Neamțul îngrijit.  -  — Cel puțin așa am auzit noi, răspunse Românul.  Slujitori de ai lui Vodă și strânsură din sate erau ca la patru sute de oameni și peste cincizeci au ramas mor ți; singur am văzut cum i-au îngropat eri niște oameni cu popa din Pângărați.  — Pentru noi, n-avem teamă, zise alt Neamț, căci meseria noastră este războiul și Păunașul Codrilor n-ar putea lua dela noi decât lovituri.  Dar avem grijă fiindcă ni este încredințată stăpâna noastră. ,  — Nici o grijă să n-aveți pentru dânsa din partea Păunașului, zise atunci celalalt Român, care tăcuse pănă atunci, el nu se leagă de femei și mai ales de una ca jupâneasa voastră care-i vestită pentru bunatatea și binefacerile ei Păunașul Codrilor ar apara-o chiar, la nevoie, de orice dușman.  Dar acuma nu umblă numai el prin codri și nu iesă numai el la drumul mare; să vă ferească Dumnezău de vro întâlnire cu Ianoș și cu haraminii lui.  — Cum?  Iar s-o ivit pe aici?  întrebară mai mulți Nemți.  De an vară nu se mai auzea de el.  — Sunt trei zile de când s-o ivit din nou la Pipirig și o pradat pe un preut dintr-o cătuna depărtată.  Umbla vorba că preutul are niște bani ascunși și atâta l-au chinuit pănă ce și-o dat sufletul și după moarte au început să chinuească pe preuteasă.