CAP.  I  Din noaptea amintirei  In fund e noapte, intuneric, bezna.  Ochii mintei zadarnic intr-acolo cata.  Intunericul acopere totul, fapte si ginduri.  Numai incetul cu incetul, ochiul cu greu deosebește, nehotiirite lucruri, fapte care pe jumatate sint in lumea visurilor.  Le-am am trudit sau le-am visat?  Nu știu.  In aceasta nesiguranta de amintiri, viata nu mi se arata de cit ca niste bucati imprastiate pe ici pe colo, bucati desperechiate din haina neagra a vietei.  Cind insa caut intrintracolore ca vad un cer senin, o mare albastra și limpede, o lume vazuta prin sticla de topaz a inchipuirei.  Pare-ca am trait intro lume fericita.  Si in mintea-mi se infatoseaza casuta parinteasca.  Din cerdacul care este de-alungul casei intregi, Iasul, in cadrul verde al dealurilor ce 'l inconjoara, se arata ca intro panorama.  Colinele urmeaza unele după altele, schimbindu-si tonul culorilor cu departarea; o gradatiu-ne intreaga de culori care merge de la verdele inchis al dealurilor Cetatuiei si ale Galatei la albastrul deschis care se uneste cu cerul, al Bordei.  Si aci orizontul se inchide, lumea mea se sfirseste.  Dincolo de aceste margini este necunoscutul, un necunoscut albastru ca cerul si care mil face sa 'l doresc.  Aceasta impresiune albastra, aceasta lumina fericita inconjoara intiile mele amintiri.  Si ca amanuntimi lucruri neinsemnate.  Cu naivitatea copilăresc prind din zbor acesti fluturi, fixindu-i pe pluta alba a hirtiei.  Mai intai o amintire care se amesteca cu lumea visurilar.  E noapte.  Trasura urca cu greu un deal.  In launtru sint mama, tata, surorile, toata gospodaria, tot calabalicul.  Drumul e greu, noaptea adinca.  Trasura in sfirsit se opreste.  Tata bate intro poarta uriasa.  Un fel de castel, o casa boereasca.  Cu greu se deschide poarta.  Si cind ma intorc spre aceasta amintire, pare ca 'mi vin in minte cartile citite mai tîrziu, romanurile din veacul din mijloc, cetatuile de pe creasta muntilor, cuibul nobililor ripareti.  Si apoi din nou ma intorc intre-bindu-ma: de nu este un vis facut cu mult mai tirziu?  Cu toate acestea dealul Pascanilor.  unde am fost de mai multe ori in ccpilaria mea mama 'mi spunea aceasta- seamana cu acela vazut in noaptea amintirilor. . .  Aceasta aducere aminte 'mi deschide poarta vietei. . .  Zic ca o deschide, pentru cuvintul ca 'mi este cea mai indepartata pentru mine.  O fi in adevar cea mai indepartata?  Nu știi.  Si iarasi o icoana cu cer albastru.  Eprimävarä.  Ne mutam.  Toată gospodaria noastra este in curte.  Carele stau pline.  In aceasta neorinduiala, noi, copiii, stam cu dadaca la fereastra.  Toate ne fac s-a petrecem.  Si de atunci mi-a ramas un cintec in urechi, cintec pe care ni-l cinta, doica, privind la mutarea calabalicului:  Cucurigu gaga  Se marita Sanda  Cucurigu gagu  S-a 'nsurat mosneagu.  Si apoi iarasi nimic.  Un gol in cadrul vietei.  1866 Aprilie 3.  In Iasi e revolutie.  Sintem in casa nasului Leghi.  De acolo impuscaturile se aud, cind unite toate la un loc in manunchiul grozav al focului de salva, cand despartite unele de altele, cand puternice, cand slabe, cind departate, cind apropiate.  Mama 'mi spunea ca in oras e revolutie.  Dar ce e revolutia nuciai deslusise.  Stiam ca se ucid oamenii, ca soldatii impusca, știam ca curge singe, dar pentru ce, pentru cine, mama nu mi-a spus.  Tata era la cantelarie.  Mama deznädajduità.  Fratele ei, unchiul Ionia, e ofiter si regimentul lui în lupta.  A plecat, a venit iar si din nou a plecat cautindu-si fratele locul luptei.  Apoi, scotindu-ne in cerdac ne-a pus in genunchi in tocmai cum ne punea cind se intimpla vreo furtuna cu traznete, cu grindina.  Cu glas tare spuneam, dupa mama rugaciunea, printre zgomotul impuscaturilor care ne inghetau singele in vine, in zgomotul trasurilor care in goana cailor treceau desperate pe la poarta.  Cu incetul impuscaturile se potolira si noaptea incepu sa se coboare.  Pe d-asupra portei inchise, vedeam regimentele cari dupa macel, se intorceau victorioase acasa, la cazarma.  Cit despre unchiul Ionica nu i se intimplase nimic.  Capatase citeva lovituri de pietre, citeva ciomege, dar numai atita.  Si luni intregi mergea vorba revolutiei, spaimintindu-ma cu povestirea, cu grozaviile ei, cu tabloul macelurilor prilejite atuncea.  Familia!  Ah!  o uitasem.  S-alcatueste din mama, tata, doua surori mai mari, și "titania" Dodo.  De tata ma temeam tare.  Era batrin si ma bătea.  Nu-i placea zgomotul si eu faceam un zgomot nebun, batindu-ma cu surorile, stricindu-le jucariile, furandu-le cofeturile sau alte lucruri bune de mincare.  Ii placeau baeții cuminti si cum eu eram un spinzurat, cind se supara ma batea.  Cînd stricam un lucra ma batea.  Cind nu 'l ascultam ma batea.  Mama era mai buna.  Altfel insa ii era bataia.  Ma mustra.  Dar ocara ii era asa de amara, asa de jalnica, invinuirile asa de singeroase ca preferam bataia tatei.  - Dinule, ai sa ma omori! . .  Aceasta vesnic ii era refrenul jalnic si plingator, cind Dinu alerga prin curte, cind strica cite ceva.  Atunci plingeam, ma aruncam in bratele ei si o rugam sa nu spuna asa.  Cind insa ma intreceam ca gluma altfel de mijloc se intrebuinta.  Chema pe Tudorache ca sa ma duca la buatarie, unde ma astepta stersul tingirilor.  Atunci tipam, zbiera, ma zbuciumam in bratele lui Tudorache.  Aneta incepea sa plinga, sa roage pe mama si, în plinsetele Anetei, in ocarile mamaei eram certat.  - Nu mai faci, Dinule?  - N-o mai face, mamae!  Totdeauna vorbiam in persoana treia.  Pare ca nu voiam sa-mi iau un angajament.  Si in adevar totdeauna fagaduinta imi era călcată.  Intovarasita de sosirea lui Tudorache, de zbieretele mele, de plinsetele Anetei, de dialogul ca mamaea:  - Nu mai faci, Dinule?  - N-o mai face, mamae!  In minte mi se arata acuma cand inchid ochii, chipul blind al titaei Dodo.  Oh!  ce dulce zile am petrecut cu dansa, povestindu-ne povestile sau istorlile pe cari ni le spunea vesnic si o iubeam foarte mult.  Pe mine totdeauna ma scotea dela batae.  Intre chipul serios si aspru al tatei si acela trist si plingator al mamei, titaia Dodo era singura fiita care imi intelegea copilaria.  Seara cu totii ne asezam pe patul larg si moale din fundul odaei certindu-ne dela bratele titaei; fiecare vroia sa tina in mina, mina calda a matusei.  Noi insa eram trei, si titaia Dodo avea numai brate.  De aceea certe cari se sfirsea foarte adesea cu pumni si cu ocari.  Cu resemnatiunea fetelor batrine, pentru care maritisul devine din ce in ce mal mult o speranta zadarnica, dinsa isi punea toata dragostea pe care nu o putuse da altuia, in dragostea noastra.  Oh!  Cit de dulce si senina este in mintea mea amintirea titaei Dodo! . .  Oh!  cum mi se arata de frumoase in amintire povestile copilaresti ce mi le spunea la lumina focului, in lungile seri de iarnna.  Cadrul albastru al amintirilor se posomoraste.  In el se arata chipul titaei Luta.  Ochiul negru si patruzator, privirea rautaelcioasa, trupul inalt si mladios, in hainele ei sarace dar pe care stia sa le poarte ca o avuta dupa cum fusese odata, pe cind traia mosul Dumitrache care o culcase pe aur, o imbracate in aur, ii facuse din viata un lanț de multumiri si fericiri. . .  Unchiul Dumitrache insa nu se gindise si pentru timpul cind nu mai era sa fie.  Odata mort, toata avutia pieri cu dinsul ca un palat din povestile arabe.  Mama si tata voisera sa scape din vasfringerea acestei stari macar aceea ce ar opri pe sora si nepotii lor sa cerseasca pe la casele oamenilor.  Amar insa platira acest lucru.  Falimentul unui bancher inghiti aproape totul ce scapase din miinile creditorilor.  De aci o ura neimpacata intre tata si titaia Luta.  Dansa ii invinuia ca ii mincase starea. . .  Si in minte revin scene grozave! . .  Jenica, copilul titaei Luta, Veir-Nachi cum ii ziceam, pare ca-i vad si acuma, sosind in fiecare zi, ca sa ceara galbenul, Sfântul, irmilicul chiar.  Scrisorile grozave, cari faceau pe mama sa plinga, pe tata sa se infurie! . . .  Apoj vizitele matusei, certele murdare cu ai mei! . .  Eram copil, nu prea intelegeam multe, dar stiam atata ca ceva grozav se petrecea.  Iar cercul saraciei se stringea din ce in ce in jurul titaei.  Acasa mi se spunea ca se daduse la bautura.  Si din ce in ce cerintele el se faceau mai grozave, invinovatirile mai amare.  Cind in minte mi se arata icoana chipului ei, tot trecutul imi revine: mama roasa de viermele ofticei, tata pornit spre drumul nebuniei si in fund, departe de tot, in mijlocul bisericei Bunei-Vestiri din Iasi un sicriu in care sta galbena, tacuta, înconjurată de faclii, in tacerea lugubra a Domnului, trupul mort al titaei Luta. . .  Si cand imi reamintesc icoana acestui chip galben, pare ca vad chipul palid al mamei, tot in acea biserica, tot pe acelasi catafalc, tot in mijlocul tacerei lugubre a templului! . . .  Surorile semanau asa de bine si, si toate aceste, o mare de ura le despartea.  Apoi iarasi un gol, sau nimicuri de care se mai tine amintirea, ramasite desperechiate din rasfringerile vietei trecute, povestiri ale faptelor mele, pe cari eu insa nu le stiu, trecute in lumea inconștientului.  De sigur viata curge uniforma intre sculare si culcare.  Nimica insemnat, nimica nou nu a lovit pentru a se intipari, in creierul meu. . .  0 intimplare insa imi limpezeste mintea.  De aici pare ca trec in lumea adevarata, de aici incepe viata mea.  Aceasta e scoala.  CAP.  II  La școală  In luna Noembrie a anulur 1869 eram de seapte ani fara o luna.  Ma facusem nesuferit mamei, tatei, titaei Dodo.  Cu toții chiar si matusa Dodo se plictisisera, strigau ca de ar scapa de mine, infundindu-ma intr-o scoala.  Aci le era sciparea.  Cu totii se saturasera să-mi facă morala.  Morala lor se prindea de mine, tot asa de mult cat se prindeau ocarile de capul lui Tudorache vizitiul.  Si fiindca e vorba incaodata de Tudorache, sa ma opresc si lîngă amintirea acestui om.  Acest Tudorache (D-zeu sa-l odihneasca in locasul dreptilor, căci a murit sarmanul) facea zile fripte lui tata-meu.  Vizitiul purta barba si mustitile intocmai ca si stapinu-sau.  Acest fapt era socotit de tata ca cea mai mare obriznicie!  Tudorache din potriva socotea ca prin aceasta isi arata si mai mult iubirea catre casa lui Costache Milian!  Nostima fiinta si Tudorache.  0mul cel mai de treaba de pe fata pimintului.  Singurul lui betesug era ca se imbita cam des, mama pretindea ca era totdeauna beat, și ca facea dupa capul lui, in tocmai ca si mine.  Ne potriviseram in aceasta si eram prieteni la catarama.  Aceasta mai ales de du când tutunul din casa trecea in luleaua lui Tudorache.  Punctele de acuzatiune in potriva mea si care făceau ca scoala sa fie singurul mijloc al linistei familiei erau doua:  Mai intai că-mi placea sa ma joc cu zmeul si acest lucru nu-i placea de loc mamei.  Dinsa zicea ca alerg, ca asud și dupa aceea beau apa, ceea ce imi da friguri, al doilea, ca in loc sa sed sus, cum fac cuconasii, cu boerri, mergeam cu tiganasii, cu Tudorache de pe patul caruia luam, dimpreuna cu mirosul grajdului, averea lui miscatoare si mincatoare.  Din mijlocul social al lui Tudorache, al tiganasilor, al slugilor catre care eram atras ca de-o patima bolnavicioasa.  de a le asculta sfaturile si dragostele, voia mama sa ma scoata.  Osinda tuturor dupa ce s-au sfatuit cu toate rudele: cu unchiul Mihalache, cu nasul Leghi a fost aceasta:  La scoala!  La scoala!  Acest nume nu ma ingrozea asa de tare, mama invatindu-ma buchele, imi aratase un abecedar frantuzesc zugravit cu baeti cari se jucau de-a valma, cu profesori care impart daruri elevilor.  Ereram singur si daruri mai nimeni nu-mi dadea.  La scoala!  Dar acolo eram sa am tovarasi cu care sa alerg in pace, profesori cari sa nu ma bata, sa ma dojeneasca ca am alergat cu zmeul.  Acasa eram cuc singur.  Nu aveam voe sa ies in curte sau sa merg la bucatarie ca să ma joc cu baiatul spalatoresei.  Cind in potriva tuturor poruncilor, străbatem în cuhnie, cu toata spaima ce mi-o facea mama ca are sa ma puna sa sterg tingirile, ma repezeam la dulapuri: mamaliga rece îmi placea mai bine de cit franzela din casa.  Cand eram prins in flagrant delict de mincare de mamaliga cu ceapa (aceasta mai cu seama supara pe mama, căci puteam) cu totii ma ocarau, cu toti imi spuneau ca nu-s fecior de boer, dar ca m-a cumparat mama de la tigan pe un caus de faina.  De ce pe un caus?  Titaia Dodo, ca orice domnisoara ce se respecta (desi era o domnișoară de patruzeci de ani) imi spunea alte bazaconii si mai gogonate asupra veniri mele pe lume.  Berzile m-au adus in cioc, imi zicea ca si ca dovada imi arata o figurina de porcelan pe al carei capac se vedea o barza purtind in cioc un copil infasat.  Cind am aflat, la scoala, adevarul asupra nasterei mele, am tras o palma tovarasului care imi batjocorea neamurile.  - Se leaga de părinți, am spus d-lui Barzoiu care se pregatea sa ma pedepseasca.  Odata sigur de adevar, aveam dispret pentru parintii mei.  Berzele erau asa de poetice!  Tata, mama, sa faca asemenea lucruri! . . .  Cu neputinta. . .  La scoala!  Dar unde?  La ce scoala?  Aici era greul.  Mama, care voia ca Dinu ei sa iasa om de treaba, in ruptul capului nu m-ar fi lasat sa merg la o scoala publica.  - Dar unde se poate!  Dinu sa invete acolo toate relele.  Sa invete Dinu meu si si sa fie impreuna cu baiatul spalatoresei Casandra. . .  Nu!  Si Dinu nu a mers la scoala!  Tata era functionar si prisosul, desi fusese odata in casa noastră, ferise de mult acuma.  Datoria catre titia Luta facea ca sa ne fie și mai strimtorita viata.  Eram foarte marginiti in mijloace.  Si aceasta cu atit mal mult cu cit traiam in societatea oamenilor bogati.  Viata cea mai ticaloasa cu putinta.  Muncesti pentru a parea, nu pentru a manca!  Pe linga acestea surorile, mai mari ca mine, cereau plata pensionatului, caci si ele nu puteau sa stea in aceeasi banca cu fata jupinesei sau cu acea a bucataresei, totusi Dinu nu putea merge alaturi cu baiatul Casandrei.  Asta era hotarit.  Tata și mama au voit mai bine sa se injoseasca, decat ca fiul lor de Dinu sa nu fie alaturi de copiii oamenilor cum se cade.  Prin multe staruinte si rugaminte am capatat un loc de semibursier extrem in Institutul privat al Academiilor.  Acolo invatau toti copiii cunoștințelor noastre.  Acolo invatara băieții lui Guluta, feciorul lui Banu, nepotii lui Gulescu.  A fi bursier la o scoala publica nu e ceva rusinos.  Alaturi de tine nu vezi de cit tovarasi de saracie.  Nimeni nu te poate batjocori amintindu-i lipsa familiei tale, haina-ți carpacita.  Saracia gaseste surori in saracia celorl-alti.  Nu tot astfel este intro scoala privata.  Acolo toti platesc, toti sunt bine imbracati, cu pungile totd-auna pline, acolo esti privit ca o fiinta cu totul altfel, saracia imbracamintei tale e vazuta cu och-u rizator, muscator, dispretuitor.  In scoala publica cu totii sint de o potriva in ochii dascalilor.  In scoala privata saracul, bursierul este la buna voie a intaiului venit.  Orice profesor, orice pedagog iti poate striga:  - Fa asa, iti poruncesc.  Ori de unde nu, te dau afara.  Nu știi ca esti primit degeaba ca mananci degeaba si ca trebue sa te supui?  Pentru o singura gresala suferi fara dreptul de a murmura pedepsele cele mai grele, căci drept raspuns ti se arata poarta.  Nu-l costa nimic aceste locuri, caci unde invata o suta noua-zeci si noua de insi, poate invata si al doua sutelea.  Unde mininca atâția, poate minca si un altul.  Nu costa nimic, dar se folosesc de bursier pentru a da exemple celorl-alti, pentru a-si face reclama de oameni bine-facatori.  Se spune ca Spartanii imbgau pe robi pentru a da pilde tinerilor in potriva betiei.  Bursierul e pedepsit pentru a da pilde celorl-alti si a suferi pedeapsa cuvenitä.  lor.  Ceilalti ar putea sa tipe, sa faca gura, bursierul insa trebue sa taca si s-a sufere.  Aceasta e partea lui.  Daca toata clasa a facut ceva, bursierul e acela care este mai întâi pedepsit.  Cite odata profesorii se folosesc de starea lui pentru ca sa faca dintr-insul spionul clasei.  Aceasta este starea cea mai de plans: injosirea si stricarea firei copilulul, prin saracie.  Si citi nu au trebuit sa plece fruntea si sa ajunga tradatorii tovarasilor lor, slugi al acelora care ii necinsteau!  Asa de jos nu m-am scoborit eu.  Pentru gustul de a nu fi alaturi de baiatul Casandrei si pentru ca să ies om de treaba, noua ani de zile am suferit si am scrisnit dintii sub greutatea starei mele injositoare, sarac intre bogati la buna voe a tuturor.  Am plecat de atitea ori fruntea, pe cand ar fi trebui sa o ridic cit mai sus, incit ma mir cum mi-au ramas spetele drepte, cum am mai putut ridica capul.  Cel putin azi sint razbunat.  Nu am esit om de treaba si tot băiatul Casandrei si prietenii lui, cei mici si cei saraci, nenorocitii si nedreptatitii imi sint tovarasi si cei mai buni prieten.  Luni dimineata.  De cu seara am fost laut, spalat, pieptanet si imbracat cu hainele cele noui.  Inainte de plecare, mama foarte mișcat si cu solemnitate, imi tine un discurs:  - Dinule, sa iei seama, sa fii cuminte, poara-te bine cu profesorii, nu-i supara ca sint parintii tai de al doilea.  Nu inteleg de loc acest lucru, dar ascult.  Apoi mama îmi insira cum trebue sa sez, sa nu pun mina in gura, sa nu ma scobesc in nas, sa nu casc, sa nu sez cu coatele pe masa, sa nu fac pipi in pantaloni, la masa spun: Merci Monsieur!  Erau atitea de multe ca la sfirsitul discursului, uitasem inceputul și mijlocul.  Opt ceasing, si un sfert.  Tata si-a luat cafeaua dupa tabiet.  Mie imi da cafea cu lapte.  Plecaram.  El cu aerul lui posomorit si eu ca inima inghetata pentru intiias data eram sa fiu fata cu o lume străină. . .  Imi inchipuiam profesorii mei altfel decit ceilalți oameni.  Apoi baetii. . .  alte case, alte odai.  Mi se parea ca portile unei lumi necunoscute se deschid pentru mine.  Si apoi cine nu a fost si cine nu este miscat fata cu necunoscutul?  Eram mai mult mort decat dupa ce am strabatut noroiul ulitei Sf.  Haralambie, am intrat in curtea institutului.  Baetii erau in clasa.  Curtea, acum desarta, foarte mare, e înconjurată de un zid, de care se razima patru sau cinci perechi de case.  Clădiri mai insemnate sint doua, una in mijlocul curtei, alta la stinga, amindoua cu doua caturi.  Ne-am indreptat in spre cladirea din mijloc, ne am urcat pe o scara cu covor si tata-meu, batind la usa din dreapta, am intrat, impins de dinsul.  Odaia directorului.  Cantelaria!  La masa din fund sta un boier cu barba mare, neagra si matasoasa.  Uitindu-ma pe furis la dinsul, vad ca seamănă cu Sfintii din Biblia titaei Dodo.  Chipul blind de apostol, vorba de miere, foarte politicos.  Ne primi bine, ne strinse mina si ne pofti de mai multe ori ca să sedem.  Cazui pe un scaun.  Mosul Culei e directorul scoalei si e profesor la Universitate.  Mi se cerceteaza actul de nastere, sint scris pe o condici, tata numara citiva napoleoni si iata-ma-s scolar.  Nu-mi venea a crede ca asemenea lucru se poate face atit de ușor.  Asa incepu solemnitatea.  Tata dupa ce multumi incetisor directorului (desigur pentru mila ce-mi facea) intorcindu-se spre mine cu aer solemn, spuse din nou discursul mamei:  - Sa fii cuminte, sa te silesti sa asculti profesorii si pe domnul director; d-lui iti este ca si al doilea parinte! . .  O mica paranteza acum.  Sintem in cinci-spre-zece Martie 1880.  Pe zidul Universitatii din Iași se citea urmatorul anunt:  D.  Dinu Milian este eliminat dintre numarul studentilor universitari ca Propovaduitor de idei subversive pentru ordinea stabilita.  (ss)Rector, Papa Culei.  Era el, al doilea parinte din cancelaria directorului.  Tocmai acum, dupa unsprezece ani, putui sa inteleg discursul tatei.  Acum insa nici tata, nici mama nu mai traiau ca sa vada.  Tata murise nebun, cu deznadejdea de a mai face din mine om de treaba, mama se stinsese cu parerea de rau ca moare inainte de a ma vedea om.  Sarmanii!  Mai bine pentru dansii ca au murit.  Le-as fi fost de necaz si durere!  Acuma ar fi putut si ei pricepe ce va sa zica acestt al doilea parinti, cari vorbeau lui Dinu.  Sint scolar.  Tata imbraca paltonul sau cafeniu si tustrei, tata directorul si eu, ne scoborim pe scara.  Directorul luindu-ma de mina, apuca spre casele din stinga, pe cind tata o lua la dreapta, spre poarta.  Clasa.  O sala mare, joasa, intunecoasa.  Patru sau cinci rinduri de bănci.  Aproape de cinci-zeci de scolari in launtru.  Aerul greu, tavanul jos.  In fata bancilor, intre doua ferestre, catedra cu profesorul, un frantuz care vorbeste romineste!  Alături de catedra patrpatru cinci baeti pusi in genunchi.  Pare ca nu sint prea suparati de aceasta pedeapsa de vreme ce se strimbau unii la alții scotind limba celor din banci care rideau in pumni.  Pe linga aceasta se mai indeletnicea cu prinderea mustelor cari mai putusera trai, cand si vremea era cam caldicica.  Unul mai ales era foarte dibaci, intro clipa musca era prinsa, apoi in locul stiut ii punea o bucata de hirtie pe care o atirna in zbor.  Cei din banca priveau aceasta operatiune, ghiontindu-se și rizind.Cadeau insa multi jertfa hazului lor, cand la intrarea noastra, auzeam pe frantuz strigind:  - Iti pun zero la purtare!  - Tu, de acolo, esti postit la dejun!  - Codescule, esti prea obraznic.  - Ma-ga-ru-le verde! . . .  Aceasta era clasa!  La intrarea directorului, incepu sa se faca tacere.  Privirile numai din cind in cind se indrepta către nenorocitele mute, carile de abia mai puteau zbura ingreunate de pe nasul lor.  Directorul intra, spuse frantuzului ceva incet la ureche, si apoi, strabatind clasa cu mine de mina, ma aseza in banca cea mai din fund.  Cinci-zeci de priviri fura atintite asupra mea.  Venisem eu in lacul nenorocitelor mute.  Plec ochii si ma inrosesc.  Baetii inteleg ca mi-e rusine si vor sa-si arate puterea lor.  Unii soptesc aratindu-ma cu degetul ca pe o dihanie, altii rid de hainele mele facute de mama, in sfirsit de la talpi pînă la crestet sint de cinci-zeci de ori cercetat.  Sint maI rau de cit cinele in car; nu pot sa ridic ochii, dar stia ca cu toti se uita la mine, aud numai racnetul frantuzului care face spume ocarind si scoate in genunchi la fiecare minut.  In sala erau adunate trei clase: I-a si a II-a primara si I-a de liceu.  Era lectiunea de frantuzeste.  Pe linga toate nenorocirile mele imi aduc aminte de discursul mamaei: ma indrept bat, tin rasuflarea de teama si nu fac vuet, las miinile in jos.  Sint teapan și stângaciu.  Ori si ce miscare mi se pare ca nu e cam se cade.  Nu stiam in sfarsit cum sa stau.  Trebue insa sa rasuflu.  Imi tinusem prea mult rasuflarea.  Trebue sa respir si rasuflai atit de puternic ca suflarea trecind printre dinți, ma facu sa fluer.  Un suer de locomotiva.  Scandal!  Cine a fluerat?  intreba frantuzul.  Tac, ma rosesc, apoi inalbesc, fac ochii mari ca doua cepe, dar tot pastrez facerea.  O tacere de spaima.  Un vecin insa ma vinde, fiind el invinovatit. . .  - Asa, asa, imi striga profesorul, intro romineasca grozava, asa, ma-ga-ru-le verde! . . .  De abia ai venit si te trezesti la oi!  Vorbeste!  Cum te chiama!  Si apoi iarasi un grozav si silabisit ma-ga-ru-le verde.  Amutisem cu desavirsire.  As fi voit mai bimaica sa ma inghita iadul.  Baetii rid. . .  Un ris nervos ma apuca si pe mine.  Rid cu hohot tinguindu-ma de pintece.  In risul si zgomotul tuturor se aude glasul frantuzului.  - Ce porcarie e aceasta?  Ce?  Rizi acuma?  In genunchi!  petit polisson.  afara!  zbiera dascalul.  și apoi tin un alt ma-ga-ru-le verde!  Nici acuma nu-mi pot da seama ce trebuia sa fi fost acest magar verde.  Eu insa stateam pironit locului pe banca.  Toti rid, zbiara, un zgomot nebunesc.  Profesorul furios se scoala, ma insfacg de dupa ceafa si de-o aripa ma scoate afara din rindul bancilor, langa cel cu mustele.  - In genunchi!  Eu stau in picioare indobitocit.  Profesorul ma apasa de umeri la pamint.  Sub greutatea minei frantuzului genunchii vor sa se indoae.  Pantalonii Insa strimti si prinsi pe pulpe, nu ma lasa.  Din nou apasare.  Din nou ocari.  De asta data cad la pamint.  Pantalonii crapasera si prin spartura facuta camasa esise, intocmai ca si apa din stinca, sub toiagul lui Moise.  Hohotul devine grozav.  Unii tipa, altii latra, altii miorlaie toti ca nebunii.  Ride si profesorul de crima lui.  Pun mina zapacit, nestiind de ce se ride si imi pot da seama de grozavul adevar!  Imi ascund fata cu amindoua minile si de asta data hohotesc in plins.  Lacrimile insa mi se perd in furtuna de risete care domneste sala.  Imi venea sa fug in lumea toata.  Dar pe unde?  Pentru aceasta ar fi trebuit sa trec printre rindurile baetilor si tot mai bine eram acolo, cu obrazul intre maini.  Deprins cu linistea si viata casei, ma credeam in mijlocul iadului.  Apoi ca un fulger trecu prin gindul ocara mamei pentru pantaloni, ocara tuturor din casa ca pentru ce am fost obraznic si tocmai de la inceput ceeace e semn rau!  Nu tinu insa mult chinul meu.  Sunetul clopotulul imi sfirsi pedeapsa.  Acum insa e si mai rau.  Baetii aveau recreatii.  Sint inconjurat de toata clasa ca o dihanie, ca un arap alb, ca o comedie.  Unii rid, altora li-e mila, altii imi trag camasa din inchisoarea ei.  Sint intimplarea de capetenie a zilei, sint baiatul cel mic, cel mai neprotejat, cel mai necunoscator de ale scoalei si, peste toate, intrasem in lumea lor printr-un scandal asa de ridicol.  Asta ma pierduse.  Ma compromisesem de la inceput, ma luasera inainte baetii, caci nu putusem sa le impun respect.  Sint pierdut si poreclele curg droaie; in curind vor curge si bataile ale carora gazda voiu fi.  Mama nu voise ca Dinu al el sa fie alaturi cu feciorul Casandrei! . . .  - Potcovarul!  striga unul din baeti si cu toti cei-l-alti in co. .  Incepura sa zbiere: Pot-co-va-rul!  Pot-co-va-rul ma botezasera!  Mai in urma fui poreclit Gaina si potcovar, iata numele meu de scoala.  Si acestea toate din pricina pantalonilor, din pricina discursurilor mamei asupra tinutei și purtarei mele!  In loc sa fi scris vestitele versuri ale lui Serbanescu, aveam dreptul sa spun:  In durerea mea păgână  De-a avea putere eu  Asi lua pantalonii in mana  Si asi zvirli in Dumnezeti.  In sfirsit seara sosi.  Cind am esit din clasa gasii pe Zoita, care venise sa ma ia in mijlocul baetilor celor mari.  Nu era tocmai urita Zoita si superiorii gasisera de cuviinta sa glumeasca cu dinsa.  Scaparam cu mare nevoe pe poarta; ea urmarita de superiori, eu de colegii mei! .  Si in urma noastra venea ca un alai urias, un uragan de glasuri intre care se auzea numele meu de al doilea.  - Potcovarul!  Potcovarul! . . .  - Da obraznici mai sint coconasii astia, zau asa! . . .  - Dar ce ti-au spus?  - Ia!  sunt obraznici.  Nu trebue sa stii mata toate! . . .  Trecind din nou in bratele Zoitei, noroiul ulitei sf Haralambie, am ajuns acasa.  Sa spui toate cite le patisem, era rusine si frica, rusine pentru ca ar fi trebuit sa marturisesc ca sint risul baetilor si mindria mea ar fi suferit, frica pentru pantalonii care erau nou-nouti făcuți de mama, dintr-un palton vechiu al tatei.  Zoita m-a sapat dimpreuna cu Tudorache.  Lor numai le-am spus toate supararile mele.  Zoita mi-a cusut, fără sa stie mama, pantalonii, Tudorache m-a mangaiat.  Toata poezia scoalei din abecedarul zugravit, pierise.  Nu raiul,dar iadul era acum focarul luminei, frantuzul Scaraoschi, baetii-dracii!  Noaptea am avut-o nelinitita.  Visam pe superiori legandu-se de Zoita, spunindu-i cuvinte pe care nu le intelegeam bine si mie tragindu-mi colegii camasa din pantaloni.  Ma bateam si aparindu-ma îmi insingerasem pumnul lovind in perete, cu disperare.  Asa a intrat Dinu Milian in scoala! . . .  Odata intrat in hora, trebue sa joc.  Am jucat.  Anul cel mai necajit a fost acesta căci imi mincasem lefteria de la inceput.  Eram mai slab, mai nemernic de cit toti; prin urmare cu totii isi aratau puterea asupra mea.  Mi se descoperise partea cea slaba si atit a trebuit.  Nu aveam dreptul sa tac, nu aveam dreptul sa vorbesc, nici sa pirasc, nici sa sufar bataia.  Ma numeai prost pentru ca nu le puteam face nimic.  Dar lucrurile se schimbara.  Intre prigonitorii mei, cel mai grozav era unul Masota, nepotul celui mai bogat boer din tirgul Iasilor.  Nu era zi, nu era ceas, nu era minut ca sa nu-mi faca ceva.  La inceput am suferit, pina cind am inteles pricina nemerniciei mele.  Trebuia sa le impun.  Dar tot ce-mi lipsea era curajul.  Eram miel.  Miselia insa ma parasi intr-o zi, fără vointa mea chiar.  - Mai, calicule!  imi striga el odata asa de tare in urechi ca ma ametise.  Era acum prea mult.  Nu mai vad nimica inaintea ochilor.  Ca prin fulger trecu prin minte ideea ca Masota trebue sa fie ucis.  Mort sau el sau eu.  Ma intorsei si pocnindu-l in ochii, îl trinti lesinat la pamant.  Cind l-au sculat i se umflase ochiul cit o ceapa si era vinat de te ingrozea.  Scandal!  Sint chemat sus in cantelaria directorului, ma cheama profesorii, pedagogii.  Un interogatoriu care tinu doua ceasuri si care avu ca urmare ca ma puseră la carcera.  Si morala tuturor statea in aceasta.  - D-ta sa bati un baiat bogat?  Bogat?  Tocmai de aceea il batusem pentru ca ma numise calic, parca-i calicisem la usa tatina-sau!  Am fost inchis intro odae unde drept tovarsi aveam o intreaga movila de ghete rupte si colonia de soareci care se statornicise in ele.  Aceasta era carcera!  Oficial am numai apa si pâine.  Colegii mei insa, plini de respect si de admiratie acuma pentru actul savarsit de mine, mi-au zvîrlit tot ce putusera fura de la masa.  In schimb si eu le arunc jummate din ghete cu soareci cu tot.  Seara mi s-a dat drumul.  Inainte de a pleca acasa (acum plecam singur) am vizitat pe dusmanul meu si i-am strins mina.  Asa cereau legile dueluluI in scoala.  Cavalerismul inainte de toate! . . .  O luna de zile Masota a avut imratisarea Ciclopulul lui Ulyse.  Masota e acum insa blind ca mielul si toti baetii ma iau in cercul lor.  Sint de acum scapat, sunt deopotrivä cu toti ceilalți.  Impusesem.  Adio batai, insulte, necazuri, injosiri.  Cu aceasta s-a sfirsit anul.  Am petrecut vacanta linitit judecind asupra nestatorniciei lucrurilor amenesa.  Mä odihneam pe laurii mei.  Ochiul lul Masota ma scapase! . . .  Nu trebue sa mai spun ca ramasesem repetent.  CAP.  III  Din ispravile mele  Anul al doilea.  Scoala isi schimbase localul.  Asociațiile institutulul cumparasera casa cea mai mare din oras: o inchisoare grozava si amenintatoare care stapineste orasul.  Asezate intre doua uliti casele se aratau ca o zidire tacuta si plina de trainicie.  De trainicie!  Numai din tainele a noua ani de zile ce le-am suferit acolo s-ar scrie un volum. . .  Si cati nu au fost ca mine!  Mai aveau inca si istoricul lor.  Pusesera la inceput case domnesti si aici la 1848, fusesera prinsi capii revolutiunei.  Acolo se stinsese focul revoltei si tot acolo a fost menit sa se stinga focul atitor caractere independente.  Cand trec pe acolo un fior ma apuca!  Acum sint intern.  Pe cind petreceam vacantia culcat pe laurii capatati prin pumnul dat lui Masota, mama si titaia Dodo o pierdusera cosind camasi si toate rufele mele, cerute de regulament.  In ziua de opt Septembrie fui trimes la scoala.  De asta data am fost scutit de solemnitatea si discursurile tatei.  Tudorache m-a dus la scoala.  Acolo am fost de fata la sfintirea apei de popa Alexandru, popa casei noastre si unul din actorii tragi-comediei vietei mele.  Aci m-au intilnit colegii, le-am strins mina si astfel am inceput sa repetesc al doilea an.  Despre invatat nu prea mi-era greu: nu citiam decit foarte rar si atunci cind stiam ca o sa ma ia acasa.  Acum sint om, nu sint batut.  Din potriva bat.  Soldatul pumnit, cand a ajuns sergent, îi razbrazbusupra celor de mai jos, de toate injosirile suferite.  Tot asa faceam si eu.  Ce invatam?  Catechizmul.  Profesor, un biet student pe care-l poreclisem Ardeiu.  Era iute grozav si aceasta ne facea sa ridem si sa-l inciudam si mai tare.  Ce mai invatam?  Morala crestineasca invatata si inteleasa de copil de 8-9 ani.  Imi aduc aminte ca era vorba de fecioria Maicei Domnului cind a nascut pe Hristos.  Mai intai trebue sa fi stiut ce e fecioria si ce legatura este intre ea si nastere.  Si am stiut acestea toate, gratie citorva colegi mai experimentali si am stiut acestea dimpreuna cu multe ce nu ar fi trebuit sa le stim si care ne aprindeati mintea prin farmecul necunoscutului.  Plecati insa fruntea si tăceți.  Nu se discuta Morala (cu M.  mare) crestina.  Ce mai invatam?  Nemteasca.  Adica gramatica germana stiuta pe de rost tot in nemteste.  Noi nu stiam insa aceasta limba.  Apoi: Ich bin gut, du bist sehlead, er ist gross.  Frantuzeste: L-ami des Enfants.  Figurile imi placeau mai bine decit ba-bo-bou.  Romineste recitam poezii.  știam pe de rost: Movila lui Arad, Constantin Brincoveanu, Banal Maracine.  Mama cind ma aducea acasa cind voia sa arate cat de destept e Dinu, ma punea sa recitez poezii inaintea cucoanelor.  Atunci sa fi vazut pe Dinu leganindu-se si recitind:  Intro zi de sarbatoare  Se ivi un mindru soare.  Mai ales imi placea sa fac acest lucru dinaintea cocoanei Nadejdia, o cocoana care ne aduce intotdeauna cofeturi si pe care o cunosteam dupa după mirosul ce lasa parfum anume.  Eram intern.  Acolo am invatat toate vitiurile internatelor, vitiurile care ucid inteligenta in fasa si care fac ca din focarul acesta de conruptiune sa iasa acei tineri scofilciti cu ochi sticlosi, ofticosi si aproape ca sa se scoboare in groapa, rosi de boale si vitiuri solitare.  Marturisesc fara sa rosesc ca am trecut prin toate, ca tot ce au facut si altii am facut si ea.  Precum insa din supraviețuitorii unei corabii inecate, unii povestesc intimplarea, tot asa si eu, singurul care am scapat teafar din vasfringerea atitor inteligente, cred de datoria mea sa strig si sa arunc blestemul Impotriva acelora care, din neghiobie sau din specula, pun vitiul in asa imprejurarI ca treuie sa se dezvolte si sa creasca.  Nimica extraordinar anul acesta.  L-am sfirsit cu bine si am putut trece clasa fără sa fiu corigent.  Singurul an din noua in care am invatat bine.  Si lucru foarte curios, caci eu nu invatasem de loc.  Am petrecut vara pe madul Prutului, la Sorca, mosia unuia din prietenii tatei.  Mamei ii trebuia aer curat, viata linistita.  Oh!  ce viata necăjita pentru mine.  Ce folos ca aveam orizonturile largi, privelistile frumoase, ce folos ca priveam luntrasii cari scoboraun Prutul cintind, ce folos ca adesea ma minunam cind valurile erau turburi si invrajmasite, ce folos de toate, cand eram ca si sticletele in colivie? . . .  Dinu nu avea voe sa se scalde fara de mama sau fara de tata, Dinu nu avea voe sa mearga in sat ca sa nu-l manannce cainii, sau sa se joace cu baeti de tarani, Dinu nu se putea duce in livada, nici pe malul PrutuluI, caci cine stie, Doamne fereste, se poate surpa totul, se poate sa cada in apa.  Aici imi venisera de hac.  Apoi ocarile mamei cind nu o ascultam:  - Dinule, vrei sa omori pe ma-ta?  O singura mama ai și pe aceasta voesti sa o omori, cind va muri vei vedea ca nu mai gasesti alta.  Cit despre tata era vecinic posomorit si ades indrepta greselile mele, subliniind ocarile mamei cu bastonul d-sale, pe care-l botezase Sf.  Nicolae.  - Ticalosule!  Iata toata morala lui intovarasita de aceea mai puternica: a lui Sf.  Nicolae.  Raporturile mai intime cu tata erau acelea care se faceau prin mijlocirea acestui sfint ciomagas.  - Dinule!  - Aud, mamae!  - Gateste-te, caci poimiine pleci Cu tata tau la Iași.  In adevar se apropia ziua de 1 Septembrie.  Tata trebuia sa se intoarca la slujba lui, Dinu la scoala.  Mama, titaia Dodo si surorile erau sa mai ramana inca vreo doua săptămâni.  Am venit la Iași intr-o caruta proasta, umpluta cu fin d-asupra caruia mama pusese perne si saltele: o adevarata caruta jidoveasca.  La Iași casa cu totul desarta, căci slugile plecaseră cu noi.  Are ceva lugubru, simtimintul pustietatii.  Tata a plecat in oras si eu singur, inspre caderea sereu ramasesem acasă.  Cineva bate la poarta.  Printre ostrete, zaresc chipul grozav al titaei Lutei.  Tata si mama acum se fereau sa o intilneasca.  Ii inchisesera usa.  Suna clopotelul.  Nu deschid.  Poarta insa rau inchisa se deschide si deodata ma gasesc in fata titaei.  Unde-i tata tau, ma-ta?  Tremur.  - Nu-i nimeni acasa, tata e in tirg, mama a ramas la mosie, spun eu repede ca și cum asi zice o lectiune.  - Minti.  Sint aici.  Se cunoaste ca ești puiul lui conu Costache! . . .  Inghetasem. . .  Nu mai pot zice nici un cuvint, picioarele mi se taie. . .  Cind a venit tata nici nu mai puteam vorbi.  Anul al treilea.  In locul lui Papa Culeiu venise director Mustata Rosie.  Acesta e profesor în universitate si inginer de mine.  Multa vreme nu stiam ce sint mine.  Inginer de mine?  Adica numai pentru dinsul, socoteam eu!  Tot intern.  Cum un vechiu soldat isi spune izbindele sale, tot asa si eu, îmi trag haina, tusesc si cer ca toți sa taca.  Anul acesta este epoca mea de glorie.  In acest an am savirsit faptele cele mai mari si am trait viata de scolar in toata slobozenia.  In acest an am dat drumul nazuintelor si zbor liber firei mele.  Mai acum eram dintre cei vechi.  Nota erau o multime dintre cari si nenorocitul Aclas.  Asupra acestuia imi aratam puterea.  Era peltic si pentru nefericirea lui avea si o chelbe in cap.  Atita a fost de ajuns!  Mai avea inca si o sora.  Alta nenorocire.  A avea smort este un mare neajuns pentru un baiat de scoala.  Toti se leaga de onoarea lor asa ca trebue sa le-o apere.  Si eu aveam, ba inca doua, dar stiusem dela inceput, prin pumnua dat in ochiul lui Masota, sa le apar cinstea si numele.  Ceea ce fusesem eu la inceput, acum era bietul Aclas.  Nascoceam toate nazdravaniile pe socoteala lui si a surori-sa.  Inspectorul Birzoiu era vesnic intre noi ca sa ne impace:  - Domnule Birzoiu, numai ce-l auzeai pe Aclas, spunind plin de lacrimi, Milian nu-mi da pace.  - Nu-ti da pace, dar ce ti-a facut?  Se leaga de sora-mea si de parinti.  Si mai totdeauna se auzea citindu-se la masa:  - Postiti de un fel: Dinu Milian pentru ca a spus necuviinte lui Aclas.  Apoi dupa masa ce patea chelba lui Aclas, numai ea stia.  A doua zi aceeasi citire si acelasi fel de bucate luat de dinaintea lui Dinu Milian.  In prigonirea lui Aclas eram tovaras cu multi, dar mai ales cu Bujana cel mic.  Erau doi Bujana, unul mai mare si altul mic, Bujana cel mare si Bujana cel mic.  Cel mare era grozav de prost si mi era superior, fiind in clasa II-a de liceu.  De multe ori totusi cind voiam sa l infuriez, din fuga ii strigam: Bujano!  Se fugarea dupa mine, dar cadea jertfa furiei sale.  Eu ma repezeam (drept in cantelarie si prin gind incepeam sa spun ca m-a batut de geaba.  De multe ori a fost pedepsit pentru mine si pe cea mai sfinta dreptate.  Cu Bujana cel mic eram prieten și coleg.  Ne complectam unul pe altul.  El punea in asociatune puterea lui, eu cutezanta.  La inceput ne-am batut.  Credea ca fiind mai mare ca mine, ma va bate.  A patit-o, insa, in loc sa ma bat, cum credea el ca toti oamenii, eu ii sari fara multă vorba in spate. . .  Era singurul mijloc de a-l bate fiind cu mult mai mic decit el.  Odata in spatele Bujanei imi inclestai miinile in par si tot trage, trage baete, pina când Bujana a cerut pace.  De atunci eram prieteni si tovarasi impotriva alteia.  Cu Aclas eram vecinic in cearta.  Fiindca ma legasem de sora-sa si el imi platea cu aceeasi moneda.  Eram poreclit potcovar.  Din potcovar facuse potcovarita si cum nu putea pronunta acest cuvint il schimbase in poctovarita.  Vesnic clasa rasuna de strigatele noastre.  - Nastolita!  - Poctovarita!  Si apoi un gest libidinos la adresa lui Aclas pe a arui sora o chema Natalia.  Natalia, Natalita, Nastalita! . .  Blanqui intrebat odata la un proces despre domiciliul sau rapunse cu mindrie:  - Temnita.  Si el tot aaa asi fi putut raspunde despre mine.  In adevar tata se speriase.  Ii era rusine sa vina sa ma vaza, caci era sigur sa ma afle in inchisoare sau sa auda vorbe ca acestea:  - Domnule Miliane, baiatul d-tale, este grozav de obraznic.  Nu stim ce sa mai facem, ne strica și pe ceilalti!  Adica cu alte cuvinte: Baiatul d-tale, pe care-l tinem de pomana, ne strica si pe cei cari platesc. . .  Deznadajduit tata se intorcea acasa, lepadindu-se de parternitate.  - Copilul duimitate, soro, imi face rusine! . .  Nu mai eram acum copilul lui, eram numai al mamei.  Mama, cu toata rusinea, venea mai adesea ca sa ma viziteze.  A intrerupt insa vizitele.  Nu mai era cu putintä sa dea ochii cu profesorii.  Venise odata sa ma vaza, dar a trebuit sa se intoarca fara sa sai zareasca chipul.  Pricina fusese ca ma spinzurasem.  Iata cum:  Eram in repetitoarea de dupa amiaza.  Masota statea cu saltariul langa mine.  Nu tiu bine minte pentru ce, dar ne trezisem de o data unul cu mina in parul celuilalt.  - Lasa de par, striga Masota facind niste buze ca de arap.  - Ba, lasa, tu.  - Milian, Masota, afara!  Era glasul pedagogului care privea cu admiratiune lupta noastra omerica.  - Iti mai trebue?  strigam eu lui Masota aratindu-i un zmoc de par balan printre degetele mele.  - Dar tie?  raspundea incruntat Masota, tinind in mina, ca un trofeu, o suvita din parul meu negru.  Sintem in carcera amindoi.  Carcera se alcatueste din doua chilli strimte, cu usile bine ferecate si de abia luminate prin o ferestruica de asupra usei.  Paretii sint plini de inscriptiuni si injurii pentru acela care a inchis pe scriitori.  Se citeau lucruri de aceste:  "Mama lui Mustata-Rosie care m-a inchis degeaba, azi, la 7 Februarie 1871".  Hovidescu este un porc.  Apoi nume, linga nume.  Pentru cea din urma data cand am fost inchis, mi-am citit numele de peste douazeci de ori.  Si acum trebue sa fi ramas acolo, ca gloanțele în zidul unei case bombardate.  Aerul e greu mirosul de latrina domneste in toata puterea lui.  O jumatate de ceas, nu ne-am vorbit, caci eram certati.  La urma urmei, aud un pumn in paretele ce ne despartea.  - Milian, striga Masota. .  - Ce este?  - Ce faci tu?  - Dar tu?  Ne imprietenisem din nou.  Lui Masota ii e foame si am vo' sa: iasa afara, se inadusea inlauntru.  Sa iasa afara, dar cum?  Mi-e mila de dinsul si-i fagaduesc bucata de paine ce avusesem grija sa o fur dela dejun si deschiderea carcerei.  Din doua, trei izbituri, descui usa dela chilia mea si Masota vede lumina zilei dimpreuna cu felia de piine.  Am sfatuit impreuna, apoi l-am inchis din nou pe Masota si acum cautam nijlocul ca sa ma incHID si pe mine, asa ca sa nu inteleaga ca am stricat usa.  Intrai din nou in chilie si suindu-ma pe usa caut să-mi trec trupul prin ferastruia de d-asupra, ca sa ajung cu mina la clanta si sa o inchid.  Scot capul prin gaura, dar trupul nu putea intra.  Voia sa scot capul inapoi, dar nu mai pot; ma zmucesc, scap piciorul si iată-ma s cu trupul in aer si cu capul in fereastra.  Tip, ma fac vinat, spumez.  Masota e însă inchis si zadarnic se izbeste in usa.  Usa se impotriveste sfortarilor sale.  Un minut mai mult și ma duceam in lumea celor drepti.  Providenta, norocul sau intimplarea sub forma unui servitor m-a scos mai mult mort decit viu.  Tocmai atunci venise si mama, careia i s-a raspuns ca sint inchis.  Am platit carcera, am fost bolnav o saptamina la infirmerie, sub ingrijirea Cloantei si Duminica viitoare eram sa fiu inchis.  Ziua era frumoasa, cerul senin, un vinticel cald fluera un cintec dulce printre crengile copacilor si-tu dedea doruri nespuse de a pleca, de a te pierde intre cer si cimpie, de a uita de putoarea latrinelor, infectiunea caselor, inlantuirea vietei.  Era prin Maii.  Baetii trebuau sa se duca la preumblare si eu, eu sa stau singur inchis, fara nici o petrecere!  Ca mine osindiți erau si fratii Guluta.  Complotam.  Sintem hotârati.  Plecam la via noastra de sub dealurile Copoului.  Am fugit din scoala.  O zi intreaga am petrecut liberi ca vazduhul, veseli ca pasarile cari ciripeau prin creng.  Din vie in vie, din livada in livada, rupindu-ne hainele de garduri si spini murdarindu-se peste tot de noroiu.  Seara insa avuram grija sa ne intoarcem inapoi la scoala, prin spartura unui zaplaz stricat.  Cum sosiram furam chemati in cantelarie.  Mustata-Rosie e singur.  - Domnilor, ne spuse el linistit si cadentat, muscindu-si mustata rosie si groasa ca o coada de veverita, domnilor, iar nu ati ascultat de pedeapsa ce vi s-a dat.  Bine.  Veti fi aspru pedepsiti!  Noi nu raspundem nimic.  - Mai cu seama, d-ta, d-le Milian!  Mai cu seama d-ta!  Adica d-ta care esti tinut degeaba si esti tot nerecunoscdtor.  Guluta platea, Milian nu.  - Mai cu seama d-ta, repeta din nou directorul, facandu-ne semn ca putem pleca.  De invatat, lucru curios tot invatam.  Mai ales la istorie.  Aveam un profesor foarte de treaba si eu eram baiatul cel mai bun din toate clasele, la acest obiect.  Stiam Istoria Rominilor destul de bine si declamam frumos faptele lui despre gradinele atirnate ale Semiramidei.  Erau povesti, mindre toate acestea care-mi mulțumeau inchipurea mea setoasa de orizonturi noui, de fapte legendare.  Singurul dascal care a stiut să-mi atinga coarda simturilor mele launtrice, care a desteptat in mine idei mai serioase: citind istoria sau povestea atitor oameni, citindu-le tiparit numele (aveam respect mare pentru tot ce era tiparit), mi-a venit in gind ideea ce voiu deveni eu, Dinu Milian, din clasa a treia primara, pe care dascali ii injurati, pe care tata ii numea un rau, pe care mama de abia si foarte slab, ii mai sustinea, Dinu Milian, al caria nume de abia era tiparit odata in an pe prospectul institutului si atuncea pe la coada, ca vai de el, cu note proaste, cu purtarea rea! . . Ramane-va din numele lui ceva, sau va trece ca sa ramina din el nici o zdreant-de pe pamint? . .  Ma rodea viermele ambitiunei.  Odata, intr-o noapte neagra de insomnie, gindind ca poate voiu trece far-d de urma pe pamant, am plans.  Si aici nu fac lucruri de ale inchipuirei, ma marturisesc, atita tot. . .  Altfel profesorul de Matematica, Lenoveanu!  Era grozav de abras.  Metodul lui de a ne învață stiinta incurcata a cifrelor, statea in piciorul sting.  Indata ce faceam vre-o greseala, se intimpla cam aceasta scena luata dupa natura, de unul care a trait-o:  - Magarule, de ce nu ai invatat?  Tacere din partea elevului.  Vin-o incoace!  Apoi, apucind urechea o indoia intre degete, o mototolea pana se facea rosie, ca creasta de cocos.  Dupa aceasta luind cu mina piciorul sting li arunca asupra elevului, care adesea ajungea cu nasul de tabela, stergind cite odata, ci fra pe care o pusese de prisos.  Ma deprinsesem cu aceasta indeletnicire gimnastica.  Cind eram scos la lectie, dinainte intindeam urechea, intoarcem dosul si asteptam.  Spre mai multa garantie a partilor moi, pusesem un carton in pantaloni.  La inceput loviturile erau mai putin puternice.  La sfirsitul anului, glontii se schimbasera in ghiulele.  Tocmai mult mai tirzu am aflat pricina si taina metodului acesta, atit de ciudat.  Dascalul fusese paralizat la piciorul sting: doctorul ii recomandase mult exercitiu si acesta se facea pe seama trupurilor noastre.  La inceputul anului, piciorul era slab, la sfirsit deja se intarise.  Doctorul gasise leacul.  Cu acest metod, bineinteles ca nu am putut nici odata pricepe matematica.  Si acum cind aud de cifre, parca vad piciorul lui Lenoveanu care se destinde si pe Dinu Milian, un nou fel de Icar zburind sau partea opusa a paretului.  De Lenoveanu, ce e dreptul, ma temeam.  Frica si loviturile primite de la Lenoveanu le razbunam pe capul altor dascali: pe Gutureanu si pe Stefanovici mai ales.  Glasul lor era mai rau decit recreatie.  Jucam, saream, bateam pe Aclas, ma incalicam pe Bujana cel mic si astfel, ca un al dolea Alexandrit, cataream pe dinaintea profesorului.  Lui Gutureanu aveam obiceiul sa ma urc pe speteaza scaunului si să-i pun coarne.  Odata insa mi-a tras niste palme, asa pe dea-ndoasele, ca numai stele am vazut.  Cea mai obisnuita indeletinicire era ca sa descalt pe Aclas si să-i arunc cizmele pe soba, o soba colosala facuta sub pretext de experiente chimice, care insa nu se facusera nici odata.  Dupa aceasta bateam pe Aclas ca să ceara cizma.  Eram insarcinat ca sa ma urc pe soba si odata acolo, incepeam să-l bombardez clasa si pe profesor, cu pietricele, coji si piine si alte lucruri netrebuincioase aruncate de demult acolo.  Scandalul era nedescriptibil.  Mai mare decit acela prilejit cu debutul meu la scoala.  Cind dansul vroia sa mearga ca sa cheme pe director, baetii se aruncau in usa si eu de pe soba, faceam un salt mortal in miilocul tuturor.  Nici clasa, nici recreatie.  De raul meu amindoi au plecat inainte de sfirsitul anului.  De multe ori erau mai linistiti, căci nu țineam clasa de loc.  Fugeam in gradina stind agatat de zaplazul care despartea gradina celor mici de gradina celar mari.  Nu ne putea prinde nimeni, caci, cind auziam pasuri de o parte saream de cealalta. .  Totdeauna d.  Birzoiu se intorcea dela aceasta vinatoare, fara nici un rezultat.  La repetitoare nu steteam nici odata, caci dela apel eram dat afara.  Cind venea rindul numelui, in totdeauna in loc de prezent strigam altceva.  Odata am strigat: hatmatuchi!  Imi aduc aminte ca pedagogul a trebuit sa cheme pe director, ca sa astimpere hazul baetilor.  Iar Dinu Milian a mincat la masa hatmatuchi.  Pe cind din sofragerie se auzea concertul placut al lingurilor si al farfuriilor, Dinu plingea, gindind la bunatatea bucatelor cind ti-e foame si ascultind cintecul stomaculul care ghioraia! . .  La examen de abia: am esit.  La matematica am ramas fireste corigent.  Cand am fost intrebat, mi-a venit in minte piciorul profesorului si nazdravaniile ce se spuneau pe socoteala lui.  Nu e vorba ca si fara aceasta nu as fi raspuns! . . .  CAP.  IV  Acasă  Catre seara zilel de 27 lunie, vacanta m-a scos din scoala.  Nu vazusem orasul de trei, patru luni poate.  Totul mi se parea schimbat, soarele mai stralucitor, aerul mai liber.  Dinu Milian simtea picioarele impedicate ca ale acelora cari au locuit mult timp în inchisoare.  Acasa.  Mama ma intoarce pe toate fetele, inspecteaza sipetul, rufele, cartile, surorile se uita la mine ca la un nou venit.  Slugile se schimbasera toate.  Sint strain in casa parintilor mei.  Sint fiul regasit si nici mama, nici tata nu injunghie pentru mine vitelul cel gras.  - Dinule, unde-s pantalonii cei suri, ma intreba mama dupa ce a rascolit toata zestrea.  - Pantalonii?  Cari pantaloni?  O patisem.  Cu trei luni inainte, tata daduse pentru intaiasi data, lui Iancu Croitorul de pe strada Primariei, sa-mi faca o pereche de pantaloni dintr-un rest de stofa.  Erau intai pantaloni cari nu esiau din croitoria primitiva a mamei și a titaei Dodo.  Pare ca-i vad si acum.  Cenusii cu puchitei negri.  Cu pantalonii se intimplase ceva neobicinuit: ii despicasem intro zi, de la coapsa la calcai.  Apoi ii daruisem feciorului din dormitor.  - Dinule, pantalonii?  Ce ai facut cu pantalonii?  Voia sa istorisesc odiseia pantalonilor, dar ma incurc si nu sint crezut.  Mama socotea ca trebue sa fie ceva ascuns cu pantalonii.  - D-apoi bine, spinzuratule, ce?  pare ca esti fecior de bani gata.  Si ca rasplata primesc o palma.  Dinu insa desi crescut in sfintele invataturi ale lui Christos, nu a intors si cealalta fata.  M-am multumit sa fac un zgomot in cit era lehamete tuturor.  Doua luni de zile mama mi-a amintit istoria pantalonilor.  - Dinule, unde-s pantalonii?  Ai sa ma omori si numai o mama ai!  La masa.  Surorile stau infipte pe scaun ca niste domnisoare care învață la scoala.  Pun in gura bucatele cu chibzuinta, tin miinile in jos.  Eu din potriva stau cu coatele pe masa, imbuc fara eleganta, de multe ori ma rastorn cu scaunul pe spate si aproape nu pun picioarele pe masa.  Tata, mama, titaia Dodo, surorile, slugile siut cu totii indignati.  O catelusa a titaei Dodo, Streniera, se uita si ea la mine cu ochii ei de catea inteligenta si care cunoaste l-usage du monde.  - Dinule!  Da' bine, cu porcii ai stat tu?  - Ba nu, cu baetii, mamii.  - Da' bine, la scoala, ai invatat tu sa stai asa la masa!  Înghite mai incet ca aa sa te ineci.  - La scoala!  Asa mincam noi la scoala.  In sfirsit ma dau afara de la masa, in amenintarile tatei care striga ca are sa ma invete el minte jardia, adica cu Sf.  Niculae.  Din odaia de alaturi aud cum mama se plingea ca am esit un soiu rau, ca ea nu a vrut sa fiu alaturi cu baetii de tarani si ca de sigur baiatul Casandrei e tot mai cum se cade decit mine.  Tata insa tacea.  De mult se lepadase de paternitate in privinta mea.  Realitatea nu este numai vesela si razatoare.  Tragicul intovaraseste comicul.  Daca asi incepi sa fac teorii literare, asi spune ca de aceea tragediile lui Shachespeare au putut trai si vor trai inca multan vreme.  Ce voiti?  Dinu Milian, nu degiaba a fost student in litere in vremea lui.  Tocmai acum cind a uitat totul, vrea sa se arate ca stie carte.  - Dinule, vino-ți in simtiri si spune cocoanelor si boerilor care asculta, istoria asa cum este, fără inflorituri si cum se cade, tocmai cum spuneai Movila lui Burcel, dinaintea cocoanei Nadejdia.  Tata se apropia de al 60-lea an al vietei.  Muncise de sigur ca să ajunga din simplu copist un om de seama.  Voise insa sa faca bani si se incurcase cu desavirsire.  Cu cativa ani inainte, cu toba ii vindusera mosia.  Acum iarasi toba ii ameninta casele pe care el singur le zidise, in care ne crescuse, in care gustase fericirea si incercase restristea vietei.  Casele lui, singura lui avere, singurul loc in care sa se adaposteasca el, caruia batrinetele si necazurile ii zdrobisera trupul si nazuintele! . . .  Apoi datoria catre titaia Luta din ce in ce se facea mai grea, mai grozava, scenele se inmulteau, varu Nachi era vesnic la noi, cu scrisorica, cerind bani si iarasi bani!  Si in aceasta vasfringere a unei vieti de atitia ani de munca, nici o scapare, nici un liman, nici o raza de speranta, pretutindeni intuneric, raceala, nepasare.  Tata incepe să-și piarda mintile.  Eram la masa.  Intrase posomorit, abarut, obosit.  A inceput sa ocarasca slugile, incepe sa spuna vorbe neintelese, fraze fara sir.  Ne invinueste de moartea sa.  Privirea ii e sillbateca si fara tinta.  Surorile, mama si eu incepem sa plingem.  Putin cite putin s-a linistit.  Acesta a fost primul simptom.  Ca sa putem trai stateam cind in oras cind la vie.  Tata avea o functiune ticaloasa care-l strica si mai mult mintile, dar pe care nu o putea parasi, caci era singurul nostru mijloc de traiu.  Imi aduc aminte cu groaza de acele nopti, cind in odaia noastra auzeam pasii tatei.  O candela lumina numai.  Pe furis, tata se apropia de paturile unde dormeam si cu degetele lui ferbinti, ne deschidea ochii intrebindu-ne daca sintem inca vii.  De teama, ne faceam ca dormim.  Printre pleoapele intredeschise insa zaream chipul mamei galben ca ceara, in pervazul usei, pazindu-i ca sa nu ne faca ceva rau, sa nu ne gitue!  Ce nopti pline de groaza, ce desteptari speriate sub degetele ferbinti ale nebunului!  Pe mine ma lasa insa aproape în pace.  Pierduse nadejdea de a ma face om de treaba.  Mai cu seama pe bietele surori le baga in boala.  Îl auzeam oftind, apoi il vedeam departindu-se tot in virful picioarelor ca o stafie inspaimintatoare si se culca.  E o zi senina, linistita.  Tata e putin mai bine, nu sta vesnic pe ginduri.  Titaia Dodo insa ne aduce vest' triste!  Intilnise din nou pe titaia Luta care 'i fagaduise sa vina sa faca din nou scandal.  Mama tremura de frica, tremuram si noi in asteptarea unei scene grozave.  Ne temeam mai ales de tata, ca să nu-i faca mai rau.  Inchidem usile toate, poruncim slugilor ca sa spuna ca nu sint boerii acasa si asteptam.  In sfirsit momentul temut si asteptat sosi.  Titaia Luta venea incet spre casa noastra.  Slugile o oprira zicind ca nu-s boerii acasa.  Dinsa insa merge inainte.  Iata-o la usa din fata.  Bate.  Nu i se deschide.  Merge la fiecare fereastra, se uita in launtru: noi insa ne tupilaseram la pamint, ascunsi in coridorul despre usa din fata.  Fiecare fereastra e zgiltaita.  Mama nebuna alerga din odaie in odaie.  Reusisem inainte ca sa adormim pe tata si ne era teama ca se va destepta tocmai in mijlocul batailor.  Surorile plingind se agatau de fustele mamei si o urmeaza in mersul ei nebun de-a lungul odailor.  Eu ramasesem trintit jos in coridor.  De odata un geam zbura in bucati.  Mina titaei Luta trecu prin spartura si usa se deschide.  Stau inlemnit la pamint.  In acelas timp usa salonuluI se deschise, si tata, cu ochiul salbatic, zapacit, calcind ca din somn, se arata in cadrul usei.  Amindoi se oprira pe loc.  0 clipeala de timp fu grozava.  Cei patru ochi pareau ca sint de jaratic: in unii straluceau ura, in ceilalti nebunia.  Tata a inceput sa zbiere.  - A ha!  A ha!  nu sint boerii acasa!  Dupa ce lasati oamenii pe drumuri, va inchideti in casa, frumos cocoane Costache! . .  Tata incepu sa riza.  Un ris grozav, urias, nebun.  - A, ha, cocoana Luta.  Ce, nu te ai maritat? . .