In plină exuberanță a verii anului l9l0, pe la mijlocul lunei Iunie, Alexandru Antemireanu (Alecu, pentru prieteni bătea la poarta sanatoriului de tuberculoși din dealul Filaretului.  Căuta liniște viața lui sbuciumatavea nevoie de grabnice îngrijiri sănătatea lui profund sdruncinată.  In geamantanul ce-și adusese, se găseau câteva tăeturi din ziare: „Note zilnice”, „Note din Paris”, mai multe foiletoane printre cari: „Viața bucureșteană”, câteva articole de critică, colecția „Floarei Albastre”, caetele cu însemnări făcute din lecturile la bibliotecile Națională și Sainte Genevieve.  Se refugiase acolo cu gândul de a lucra.  Moartea însă l-a ajuns repede din urmă.  Peste cincisprezece zile, familia, prietenii și toți cei cari îl admiraseră, se adunau laolaltă în jurul mormântului, deschis ca să primească în întunericul lui pe acel ce fusese Alecu.  Toate ziarele, chiar și cele adversare ideilor lui, i-au deplâns moartea.  Se stingea în floarea vieții și a talentului, abia la 32 de ani „căzut în goana aprinsă după ideal” cum scria Ilarie Chendi, în „Tribuna” din Arad, în aceea vreme.  Dar toți au scris despre sufletul lui tânăr și curat, despre calitățile lui excepționale, despre cultura lui aleasă.  „Talent precoce, Antemireanu a visat frumosul de timpuriu.  In versurile lui, iscălite Elvira Santorino, este în adevăr o visare nesfârșită a unei lumi mai bune.  Din vremi legendare crea povestiri fantastice, pe care le iscălea Hialmar.  Infinitul nedeslușit, stingerea eternă, amurgul vieții și neantul, formau pururea atmosfera vagă, în care își legăna iluziile cu preferință, spunea tot Chendi.  Spirit ales de observare și bine pregătit prin citirea lui Lemaitre, Brunetiere și Faguet, Antemireanu a fost apărătorul cald al artei pentru artă.  El a făcut literatură de dragul literaturii, critică numai de dragul criticei și n-a urmărit scopuri sociale, sau, cum zice el însuș, „N-AM FĂCUT DIN ARTĂ O PREMISĂ PENTRU O CONCLUZIUNE ECONOMICĂ”.  Inainte de a continua aș vrea să dau câteva lămuriri, cari ar ține mai mult de o spovedanie.  Nu am decât o imagine foarte vagă, în amintirile mele, despre acest unchiu, fratele mamei mele, pentru care ea a păstrat un cult ce mi-a transmis.  El mi-a dat prima carte pentru copti, cu ilustratiuni, primele basme.  Pe atunci nu aveam notiunea cuvantului scriitor sau ziarist.  Pe urma unchiul Alexandru a murit.  Stiam doar ca a avut o viata prea putin fericita.  Prin l924 ma aflam la Cluj.  Revista Gandirea luase fiinta.  La rubrica Idei, Oameni, Fapte, cred, citesc cîteva randuri foarte frumoase, de aducere aminte, pentru Alexandru Antemireanu.  Aflu apoi de un articol publicat de d.  D.  charnabatt in revista Gheorghe Lazar din Brasov, de sub conducerea d-lui Tissescu, articol ce purta semnificativul ratitlu "Uitatii nedreptățiți", in care, personalitatea si rolul lui Antemireanu in ideologia si scrisul romanesc, erau infatisate cu o intelegere cu nimic influentata de sentimentul compatimirilor, pentru destinul tragic al tandrului scriitor, care svarlit de toate stancile vietii, ridicat pana la inaltimile pure ale ideii si pana la singuratatile majestoase ale idealului, dar prabusit si pana in abisurile dezordinei, macinat de bohemism, muri la 30 si cativa de ani.  Articolul acesta a reusit sa reaprinde amintirea lui, atat in randurile catorva fosti contimporani, cat si printre cei din generatia de dupia razboi.  Caci peste mormantul lui Antemireanu apasă si piatra de hotar a istoriei dintre doua epoci: marele razboi.  Mormantul lui Antemireanu pentru cei care ar vrea să-i dăruiască o floare, nu l-ar mai putea afla.  Fatalitatea care i-a pecetluit intreaga viata, nu l-a iertat nici dincolo de ea.  7 ani dela moartea lui s-au împlinit tocmai in anii grei de catre sfarsitul razboiului.  Ramasitele lui zac in osariul comun de sub capela cimitirului Sf.  Vineri.  In urma articolului din revista Gheorghe Lazar, d.  Pamfil Seicaru, un entusiast admirator al lui Antemireanu, ma indeamnda sa cercetez coloanele ziarelor si revistelor colaborase, pentruca, din ceeace a ramas in urma lui, s-ar putea alege 3-4 volume.  Am ascultat indemnul.  Dar cercetarea numai, nu este suficienta.  Acum cativa ani, scriitorul Demetrius imi cere pentru BIBLIOTECA PENTRU TOTI basmele publicate de Antemireanu in revista Convorbiri Literare prin anii l897-l898, basme auzite in copilarie, la tară.  Dupe indemnul d-lui Cezar Petrescu rog pe d.  Pamfil Seicaru sa scrie o prefata la acest volum, ceiace a siacut cu mare placere, numai decat.  In aceasta prefata, autorul ei prezinta pe Antemireanu, astfel: Ca filiatie de gandire si atitudine, un continuator al lui Mihail Eminescu, traditionalist, cu tot cuprinsul de cugetare nationalista si conservatoare.  Deasemeni, mai gaseste in el toate elementele unei anticipari a mișcării dela "Semanatorul".  Astfel figura lui AL.  Antemireanu se contureaza ca precursorul unei miscari, ale careiadticini, sunt adanc infipte in pamântul patriei.  Al.  Antemireanu este deasemenea privit ca un ginditor si un scriitor al idealismului si creștinismul intr-o epoca napadita de curente potrivnice.  Scrisul lui a avut intotdeauna forma eleganta a intelectualului aristocrat.  Ironia era cea mai taioasa arma a lui.  Ironia find, care se exterioriza in zambet si gluma.  Nu veti gasi niciodata, in articolele lui, accente de violenta, chiar cand era lovit pe nedrept.  Cand lovitura era prea crunta si venea dela oameni in care el pusese nadejdi, se retragea cu discretie in amaraciunea si tristetea lui.  Punea mare pret pe prietenie, de care sufletul lui pasionat era inSaat si, ca oricare pasionat si idealist, a avut si multe desamagiri.  In Curentul cu data de 25 Decembrie 1936, d.  charnabatt care a cunoscut de aproape pe Antemireanu, scria: "Într-o zi vorbeam cu excelentul meu prieten și camarad N.  Davidescu despre cazul lui Al.  Antemireanu - A cazut vertical la uitare! -  spunea N.  Davidescu".  S-ar putea mai degraba spune ca a fost impins in uitare, fie de acei de acei carora nu le conveneau sa puna din nou in circulatie ideile lui (poate se temeau ca vor prinde), fie de acei cari, candva i-au simtit taișul criticilor.  O spun aceasta cu o amara mustrare (sa fiu inteleasa și iertata), pentru multi cari azi sunt mari.  Tocmai pentru ca sunt mari, pot sa se ridice cu judecata deasupra nemultumirilor personale.  Dar uneori "mortii sunt mai tari", cum spunea el insusi, intr-una din acele neuitate Note zilnice semnate cu simbo licul nume Lys.  Antemireanu nu s-a prabusit, fara a se mai putea vreodata ridica din uitare.  Ideile lui sunt valabile și azi.  Cu cat entuziasm și surpriza, vorbea d.  N.  Davidescu despre actualitatea lui Antemireanu, despre stilul plin de vioiciune al acestuia, lectura destul de recenta a volumului "Junimea si roadele ei".  Volumul s-a epuizat de mult, si poate va apare intro a doua editie, la care sa se adaoge cateva din articolele de seama.  Desigur ca intro mare masura a contribuit la aceasta uitare faptul ca Antemireanu nu a avut timp (a murit la 32 de ani) sa-și adune in volum scrierile.  Scrisul lui insa nu s-a perimat, iar cei ce l-au apropiat in viata vorbesc despre el cu un cald entusiazm.  Poetul Gh.  Tutoveanu, in amintirile sale, promise sa apara in volum, i-a rezervat cateva pagini infiorate de delicata poezie.  Cand d-nii R.  RoSati si Cerbu au intocmit o antologie a poetilor, nu au omis pe Antemireanu, cu una din poeziile semnate Elvira Santorino.  In Enciclopedia editata de Cartea Romdneasca si intocmita de d-nii prof.  Candrea si Adamescu, îi gasim deasemeneintruna din cartile de muzica ale d-lui Breazu, este citat cu vreo douazeci de randuri din studiul despre: "Viersul romanului".  Cand s-au implinit 20 de ani dela moartea lui, "Epoca" i-a inchinat o paginlibraria Alcalay i-a facut o vitrina.  Cu acest prilej s-au vandut ultimele volume din Junimea si roadele ei si tot atunci d.  Teodorescu-Braniste a vorbit la Radio despre Antemireanu.  In afara de diferitele articole aparute prin ziare si reviste, Ilarie Chendi scria la moartea lui: "Cand se va scrie istoria vremii noastre si se vor cerne toate framantarile, intrebaind fiecare de partea originala cu care a contribuit la opera comuna, nu se va putea trece peste numele lui Antemireanu, i se va rezerva o pagind de duioasa recunostinta. "  Alexandru Antemireanu s-a nascut in luna August, l877, in comuna Tomsani, judetul Prahova, fecior de preot.  Tomsanii, un satuc campenesc mic si sărac de care a fost legat printro profunda dragoste, facuta in mare parte dintr-o imensa mila pentru satenitii simpli si nevoiasi.  Parintii lui erau originanri din judetul Braila.  Mama, din neam de oameni cu functiuni in primaria satului.  Un mos al ei, "mos Costache Lupu", facuse parte din Divanul Domnitorului Cuza, ca reprezentant al taranimii din acea regiune si i se atribui o romaneasca reflectie referitoare la relele orandueli ale acestei bune tari, reflectie facuta cu glas tare, intre cei de seama lui, chiar in timpul adunarii.  Mama avea o deosebita afectiune pentru acest copil plapand, nascut dupd ce murisera 7 baieti, scurt timp dupd nastere.  Femee fara stiinta de carte, dar iubita și respectata pentru bunatatea de suflet, discretie si bun simsi-a crescut copilul in dragoste de familie si respect pentru biserica.  Tatal lui Antemireanu, preotul Antemir Damian, se tragea din oameni cu mai modesta stare materiala, insa oameni cu stiinta de buche.  Mai multe generatii fusesera dascali, dnd raspunsurile in timpul liturghiei, citind cazania la biserica.  Intre ceilalti copii, Antemir dovedind o inteligenta mai deosebita si dragoste de invatatura, dupa scoala primara in comuna natală, fu trimis la seminarul din Buzau.  Tanar preot, abia numit intrun sat din judetul Braila, isi puse in gand sa clădească o bisera noua.  (Mentionez acest fapt, simbolic, pentru cel care mai tarziu avea sa fie aparatorul credintei si bisericii nationale).  Tanarul preot facu o colecta si izbuti sa fie primit la palat, de Regina Elisabeta.  Ii placea sa-si aminteasca de acest moment și sa povesteasca (avea un frumos dar de a povesti), cum mica principesa Maria, fara teama se apropie de el, agatandu-se de anteriu, cercand a se ridica in picioare.  Tot cu pri/ejul acelei colecte, cunoscu altiva bogati proprietari de mosii, cari, impresionati de sclipirile de inteligenta ale tanarului preot, de prestanta lui, staruira sa vina ca preot la biserica mosiei.  In cele din urma, preotul Antemir Damian se stabili in comuna Tomsani, unde biserica noua isi înaltă destul de sus turlele, dintre copaci.  Inconjurată cu grilaj, fier, curtea bisericii adăpostea, în partea dreaptă a alturului mormintele foștilor proprietari ai moșiei.  A slujit acolo preot aproape 50 de ani, păstrând cele mai bune raporturi de prietenie cu proprietarul, respectat de credincioși, câștigând câteva grade în ierarhia preoțească.  A murit după război, la vârsta de 80 și ceva de ani, servind până în ultimele zile ale vieții, cei cari îl solicitau.  A suportat durerea de a-și pierde unicul băiat, tovarășa devotată de viață și și-a văzut gospodăria devastată de dușmanii țării, cari nu l-au cruțat, lovindu-l, când bătrânul preot se împotrivea.  A fost un rar exemplu de desinteresare și nu a înțeles niciodată să pretindă cuiva plata pentru servicii.  Era înalt de statură, privirea ageră, replica totdeauna promptă și ușor întoarsă spre glumă uneori.  Antemireanu i-a semănat.  știa să fie și sever cu copilul sburdalnic care imagina cele mai năsdrăvane jocuri, în tovărășia unei surori mai mici.  De aceea, când băiatul cu mult înainte de a împlini vârsta de 7 ani, fu înscris la școala primară din cea mai apropiată comună urbană, Urlații.  Aceasta poate și pentrucă se părea că la școala din sat nu se învață destul de bine.  Preotul Antemir Damian își făurise visuri mari pentru viitor, acestui copil foarte inteligent presimțea că va ajunge să ai o situație deosebită.  „Va fi ministru în țara asta” spunea el cu mândrie.  Deaceea la înscris la școală nu sub numele de Damian (nume ce i se părea prea comun pentru un copil puțin comun), ci sub acela de Antemireanu, adăogând la numele său Antemir, terminația eanu.  Am insistat asupra acestui lucru pentru că mulți au greșit scriind, Antimireanu, în loc de Antemireanu, crezându-se ca este un „pseudomin, ales cu tâlc și ajuns un nume literar" căutându-se în acest „pseudomin” o semnificație a „idealismului și spiritualismului său, întrupate în creștinismul bisericii noastre naționale”.  Cursul primar absolvit, Alexandru Antemireanu, fu înscris la liceul Sf.  Petru și Pavel din Ploești.  Copil de o sensibilitate deosebită, depărtat de mediul familial, de peisajul satului natal, se simțea stingher printre colegii de liceu.  Sufletul lui dorea puternic o „prietenie adevărată” pe care să se sprijine.  Trece prin variate stări pe cari nu știa să și le explice.  Stări „literare” poate, influența în parte și de lecturi.  Vacanțele erau așteptate cu nerăbdare — nu pentru că aduceau o întrerupere a școalei, era un foarte bun elev, avea și meditații, — dar pentrucă erau un prilej de a se întoarce „în liniștea satului și în singurătatea lui dulce dela țară” la care se gândea adesea.  (însemnări într-o agenda din anii l893-l895).  Vacanțele Crăciunului aveau rezonante multiple și adânci în sufletul lui.  Iată ce găsim notat în agendă (Decembrie, l893):  Ninge. . .  Privesc prin geamul aburit fulgii ce pica incet din cerul fumuriu, si, prin ceata lor, vad in departare casa parinteasca, la care ma gandesc.  Sunt gata de plecare. . .  nimic nu ma mai atrage aicun dor de satul meu ma stăpânește.  Ce intristator e timpul când astepti!  Acasa.  Am respirat lung si din plin aerul rece de targ.  Ajunul Craciunului.  Astanoapte au venit copiii cu buna-dimineata.  Batea un vant puternic, un crivat, care patrundea pina la piele si bietii copii, invaliti in mintenele rupte ale parintilor, capul infasurat in glugi, sau in stergare, strigau cu glas tremurând de frig ce te patrundea de mila: "Buna dimineata la mos ajun! "  Dimineata duc o traista de bolindeti si inghetati si uscati ca si saracia.  De dimineata m-am dus la biserica.  Nu se luminase bine de ziua.  Din toate partile veneaua barbati si femei serioși, hainele lor de dimie groasa.  Se asezau linistit in biserica și ascultau.  Ninge.  Asa imi place sa privesc fulgii albi prin fereastra, in caldura molateca.  Mi-adun impresii si cuget.  Totul ma ajuta!  ".  Aceste stari de fericire propice gandului si visarii, din diminetile de sarbatoare, in biserica din altarul caeia oficiau serviciul divin tatal sau, prevestesc pe acela care, nu prea tdrziu, avea sa devina militantul aparator al credintei.  Lecturile lui F.  Brunetière avea sa amplifice aceste predispozitiuni.  In lulie l895 vine la Bucuresti pentru examenul de bacalaureat.  Gasim notat in același carnet: ". . . plictisit  de huruiala orasului si de potopul formulelor matematice.  Bucuria tezelor dela istorie, latina si franceza mi-a fost o clipa intunecata, desnadajduirea ce mi-a cuprins sufletul, cand esind dela teza de matematici pe care am facut-o slaba, ma gandeam cu-o nesfarsita durere la prapastia in care as fi fost aruncat daca nu as fi dobandit nota cuvenita.  Imi venea sa-mi pun capat zilelor si nenoroculșui.  Isi trece bacalaureatul cu succes si in toamna se inscrie la Litere Filosofie, unde urmeaza cu asiduitate printre alte cursuri si prelegerile lui Titu Maiorescu, ceeace nu-l impiedica mai tarziu sa scrie despre "Junimea si roadele ei", cum a crezut.  Pentru a-si castiga existenta incepe sa faca gazetarie.  Intra la "țara" unde ramane pane in primavara lui l896.  Fiind remarcat de Nicolae Filipescu, acesta il angajeaza la "Epoca".  Aici incepe cea mai fecunda parte a activitatii lui.  Odata cu prezenta lui in redactia Epocei, apare si coloana 7-a, "Tribuna literara" a carei conducere i se incredinteaza.  Incepe prin Mai si publica, la inceput, o serie de schite, semnate Alan.  Prin Decembrie, acelasi an, scrie faimoasele articole despre "Falimentul stiintei" si seria "Credinta si stiinta", unde comenta și explica teoriile lui F.  Brunetière.  Este atacat.  Raspunde. . .  Sefăcuse cunoscut.  Era student în anul II, avea numai l9șiș.  Asupra acestui lucru D.  chamabatt scrie în „Curentul” din Dec.  l936: „Un premergător-'.  „Punctul de plecare a fost cartea lui Brunetiére, „Falimentul științei” care în acel moment stârnise o vâlvă și o polemică universală în lumea curentă a gândirei.  Imbrățișând teoriile lui Brunetiére, Al.  Antemireanu le-a popularizat, le-a dat explicațiile necesare, comentariile cuvenite, într-o serie de articole publicate în „Epoca” lui N.  Filipescu, care a scris, cam în aceeași vreme, o substanțială si frumoasă carte, „Către un nou ideal”.  Simplu titlul e semnificativ, e o indicație, — e vorba de ideal, nu de materie”.  N.  Filipescu începuse publicarea articolelor „Către un nou ideal” la rubrica „Tribuna literară”, unde mai găsim semnăturile lui Caragiale, Gh.  Coșbuc, C.  Rădulescu-Motru, D.  RoSati, C.  G.  Dissescu, Th.  Speranția, Anghel Demetrescu.  RoSati, D.  Nanu, St.  O.  losif, Basarabescu, Gh.  Tutovean, Gh.  Mugur, D.  chamabatt.  Antemireanu își definise atitudinea, se urcase pe baricadă.  Din articolele cu mai mare răsunet, în afară de comentariile la opera lui Brunetiére, cităm: „Filosofia religiei”, — „Conrupăpătorii limbei românești”, — articolele unde ataca pe Ghere: Iisus în literatura modernă”, — „Critică și adevăr”, „Cauza răului”, — seria de articole despre „Necesitatea credinței" unde făcea un rechizitoriu asupra cauzelor cari au determinat decăderea credinței la poporul român.  Literatura „fraților de peste munți”, în care el vedea reflectăndu-se un cald patriotism, desinteresare, porniri nobile, vii și entuziaste, îi atrăg în mod deosebit atenția.  „Un adevărat progres nu vom realiza poate, spunea el, până când Ardealul nu va fi al nostru, pâna nu se va face încrucișarea completă a vieții Românilor de peste munți cu a celor de dincoace. . .  și cum realizarea idealului național devine tot mai apropiată, să sperăm că în curând vom înmormânta criza literară. . . ”  Aceste rânduri erau scrise în Aprilie l899.  Intr-o serie mai mare de articole scrie despre necesitatea unei „Istorii a literaturii române”, schițând el însuși una.  In afară de articolele de critică mai publica în „Tribuna literară” fantezii, iscălite Hialmaîncepe acele neuitate si mult gustate „Note zilnice” de el introduse, semnate Lyiar când Epoca își mărește formatul și introduce în pagina la foiletonul lui, i s-a încredințat cel de Duminica, de critică literară.  Tot în acest loc publică și acele savuroase foiletoane despre „Viața bucureșteana".  Intr-un timp, după plecarea dela „Floare Albastră”, numărul de Dumineca al Epocei, aproape toată pagina și doo-trei coloane din a II-a, cuprindeau literatura.  Multi din cei dela "Floarea" il urmasera.  In robia lui gazetareasca, Antemireanu a facut si multe traduceri.  In afara de cele impuse de necesitatile redactionale, ca de pilda romanul publicat in foileton Taras Bulba, el a dat si Strigoii de Ibsen (editura librariei Fratii Sarag, Iasi) - îl preocupa osansirea ereditatii si simtea o deosebita simpatie pentru cazul Osvald Alving, apoi celebrul poem al lui Leconte de Lisle: Cain, publicat in Convorbiri Literare, tot aici publica in versiune romdneasca si cateva sonete din José-Maria de Heredia.  Cam prin l897 se leaga o stransa prietenie intre St.  O.  losif si Al.  Antemireanu, pena intratata, incit imparteau aceiasi camera.  Dar acea prietenie avea sa insemne mai mult decat un simplu aranjament domestic.  Avea sa insemne intemeierea Revistei Floare Albastra, revista la care Antemireanu avea sa-si cheltueasca si fortele cu o pasiune si desinteresare pe care numai febra celor 2l ani, plus talentul si cultura lui, puteau sa o dea.  Pentru ca in acelas timp, nu trebue sa uitam, era si redactorul foarte activ al Epocei și colaboratorul Convorbirilor Literare si altor publicatii.  Ideea intemeierii cat si numele revistei revenau lui Iosif dupa cum povesteste Antemireanu (Epoca, 2l lunie, l898).  "Stam la o masa de cafenea si scriam.  St.  O.  losif vine intrun suflet si spune ca i-a venit o idee.  Ideea cu pricina era fondarea unei reviste.  Tu scrii articole, Madan nuvele, eu si Nanu poezii, mai cerem caruiasa facem ceva.  O saptamana gandul mi-a fost la revista.  losif i-a gasit titlul.  Uitasem insa esentialul. . .  n-aveam fondur".  Au gasit si fonduri.  Contagiat de entusiasmul lor, Constantinescu-Stans le da fondurile necesare si, Duminica 11 Octombrie l898, apare primul număr al revistei saptamanale Floare Albastra, titlu ales pentru intelesul sau idealist, ca simbol al celui mai curat ideal.  In acest prim numar gasim in p.  I: o poezie semnata Elvira Santorino, un articol intitulat "Unde-i eminenta critica" semnat Al.  Antimireanu, in celelalte pagini o fantezie literara, cuprinzand o pagina, semnata Hialmar, un articol despre o mare poeta germana, semnat Emir (Ant-Emir-eanu), revista cartilor semnata Damian si multe din Ecourile literare si artistice nesemnate, dar al carui autor poate fi usor recunoscut dupa stil.  Cam aceasta, si aproape mereu, a fost contributia lui Antemireanu la aceasta revista.  Iosif si-a publicat aici o parte din cele mai frumoase poezii.  Dar dupa cateva luni dela aparitie, incep "lucraturile": invidie, chestiuni personale. . .  In vara (l899) in urma unei notite pe care o socoteste jignitoare - strecurata nu se stie cum - Antemireanu se retrage.  Revista pornita cum atat entusiazm, incepea sa agonizeze si in toamna aceluias an isi da sfarsitul.  Antemireanu insa este acela care a pus accentul, dandu-i o directiva.  Anii l896-97-98 sunt anii de studentie pentru Antemireanu, trece examene.  Apoi, fireste, incepe sa neglijeze, sau mai degraba, este smuls de obligatiile multiple ale scrisulu.  Insa incolteste in el dorinta "de fiecare zi, de fiecare clipa" de a pleca la Paris.  Orasul Lumina il atragea puternic.  Aceasta dorinta avea sà devie realitate si ca toate realitatile la Antemireanu, avea sa devie trista.  In ziua de 2 Decembrie l900, la Note zilnice, sub titlul "La revedere" citim:"Nu voi mai auzi poate pentru multi ani limba tarii mete. . .  Ma arunc intrun ocean imens, cine stie de voi gasi margaritarul pe care il caut.  In orice caz cititorii il vor avea zilnic pe LYS. . .  La revedere peste cativa ani la Coperativa. " . .  Pentru a-si putea permite aceasta dorinta de fiecare zi, de fiecare clipa isi luase angajamentul de a trimite regulat material la gazeta.  Notele zilnice nu lipseau, Tribuna literara trebuia alimentata.  Parisul, cu tumultul lui de viata nu-i ramanea strain, insa dupa orele de lectura, mai ales la Bibliotecile St.  Généviève (seara) si Nationala, muzeele de asemenea il atraasista si la cursurile dela Sorbona, dupa cum vedem din articole si din caetele cu metodice insemnari al lecturilor.  Dar dupa vare-o trei luni Parisul devine Ville-lumiére Ville-misére.  Intr-o fantezie intitulata "Plangerea Lunei" il vedem petrecandu-si noaptea pe o banca de pe malul Senei cuprins de desnadejde, gandindu-se la sinucidere.  Dorinta de viata insa invinge si totul se cristalizeaza intr-o fantezie literara.  Se duce acasa odata' cu zorile.  Alta data, la Notele zilnice inchina multe randuri unui Napoleon de aur, singurul dintro chenzina asteptata mutt.  Lipsurile se fac tot mai crud simtite intr-un oras ca Parisul.  Scrie parintilor scrisori pline de tritete si disperare.  Dar acestia nu-i puteau trimite decat foarte putin.  Dupa zece luni se intoarce la Bucuresti.  In timpul acestei calatorii se opreste o luna de zile si la Munchen, de unde trimite si dari de seama asupra Expozitiei internationale de arta, ce se tinea atunci, acolo.  La intoarcere isi reia lucrul in redactia Epocei, unde ramane cam pana in anul l903.  Anii cuprinsi intre l896-l903 sunt cei in care Antemireanu a produs mai mult.  S-a daruit total scrisului in tot acest timp, cu entusiasmul si generozitatea de toti recunoscuta, sufletul si privirile inaltate sus, sus, pe piscurile idealului dornic de prietenii sincere, amagindu-se de protectori, dăruind și altora din talentul lui, increzator in viata.  S-cheltuit cu nesocotinta au spus unii.  Dar ce isvor isi dramueste apele cand tasneste din vana pamintului?  S-a cheltuit cu graba unei presimtiri de moarte, a spus d.  Pamfil Seicaru in prefata volumului de basme.  Se poate.  In fanteziile lui literare sau în notele zilice gasim uneori plutind fiorul mortii, al infinitului nedeslusit, al stingerii eterne, al neantului.  Chendi astfel il caracteriza: „Activitatea intreaga a lui Antemireanu a fost un scurt si armonic acord de orchestril, care se intrerupe deodata brusc fara a se mai auzi.  O preamarire scurta și zgomotoasa a vietii ideale si a tineretii, un imn scris in versuri si proza. . . ”  "Retragerea lui tăcută", tacerea brusca, a fost cauzata de mari si profunde desamagiri.  A lucrat apoi, in mod mecanic pentru existenta, in redactii mai neinsemnate, scriind anonim de multe ori, pentru a sulini neglijentele altora.  In ultimii ani ai vietii il aflam la masa secretariatului, in redactia Conservatorul, credincios principiilor al căror steag purtase, dar tacut.  Avea sa fie desigur o criza trecatoare daca moartea nu i-ar fi frant firul zilelor.  Se retrasese în tacerea caracteristicti a omului de superioară inteligență și caracter.  Niciodatd n-a esit un rand rasbunator din condeiul lui.  In redactia Conservatorului, legase raporturi de mai apropiata prietenie cu batranul Gr.  Ventura, care, uneori il vizita acasă, insotit de cainele sau mare, negru.  Curtea casei in care a locuit Antemireanu in ultimii ani, era alaturi de ceia unde locuia Al.  Macedonschi, domnul slab, palid, cu mustati canite, retezate, care purta o haina fosta neagra pe vremuri, dar înverzit de timp si perie.  Nu erau in relatii prietenesti, Macedonschi, prin Literatorul, scrisese impotrivaa conducautorului Tribunei literare dela Epoca, si acesta raspunsese printrun articol intitulat "Supararea maestrului".  Vis-a-vis locuia batranul mag B.  P.  Hajdeu, pentru care Antemireanu avea o consideratie deosebita.  Dar batranul isi traia ultimele zile ale vietii, foarte retras, in casa cu aspect modest, neesind decat pentru vizitele lui zilnice la cimitirul Bellacolo cobora în cripta in care odihnea somnul de veci fiica lui, petrecand ceasuri intregi in convorbiri spiritiste cu ea.  Moment mai insemnat din activitatea lui Alexandru Antemireanu, dupa plecarea dela Epoca, este tiparirea volumului Junimea și roadele ei, care trebuia sa fie primul volum dintr-o serie de incercari critice.  Junimea și roadele ei a aparut in anul l905.  Apoi alte împrejurări potrivnice, de viata l-au facut sa intarzie urmarea.  Una din aceste imprejurari deosebit de semnificative pentru fatalitatea care i-a pecetluit intreaga viata, a fost căsătoria lui.  O tanara fata de l9 ani de care il lega o mare iubire, care ii raspundea cu aceleași simtiminte, care il intelegea.  Dar dupa 6 luni ea cade bol ava de tuberculoza, el îsi separa camera de dormit, continuand sa vietuanda langa ea pentru a nu o lasa sa inteleaga grozavia boalei ei, pentru a nu o jigni, separandu-se de ea.  DesigUE ca pentru sanatatea lui subrezita de existenta de munca, lipsuri si nopti pierdute, de pand atunci, aceasta i-a fost fatal.  Cand Antemireanu, in l9l0, intro zi de vara și-a luat geamantanul cu reviste, taieturi din ziare si caete cu insemnari internandu-se in sanatoriu, si-a dat seama de boala nemiloasa care il inlantuise, dar desigur ca nu banuia caa de grav si ca peste l5 zile se va sfarsi.  Plecase sa se ingrijeasca, sa lucreze cu nadejdea ca, poate, de se va ingriji cu ascultare de prescrierile medicale, se va face bine.  Antemireanu stiuse sa iubeasca viata.  și aici iar vom citi din necrologul lui Chendi: "Infinitul nedeslusit, stingerea eterna, amurgul si neantul formau pururea atmosfera vaga, in care isi lega iluziile cu preferinta.  Si cand se cobora din inaltimile acestea și vedeau belsugul de viata din jurul sau, stia s-o guste si pe aceasta din plin si s-o cante:  De ce nu poti sa 'nmarmuresti pe veci,  In ne-nflorita floare a vietii,  Niciodata fruntea sa nu-ti pleci  Sub recea sarutare a batrânetii?  Sa fii in veci o stea a diminetii! "  Cineva se intreba, scriind despre Antemireanu: "A fost vinovata societatea de dezastrul fizic si intelectual al acestui frumos talent? " .  Antemireanu nu a dat niciodata semne de dezastru intelectual".  O criza fireasca de tacere, reculegatoare care urmeaza epocilor de intensa cheltuire, dezamăgirilor incercdrilor crude ale destinului, nu insemneaza credem dezastru intelectual.  O luna inainte de a muri, vroia sa se ingrijeasca, deci sa traiasca, si sa lucreze, simtindu-se in deplinatatea fortelir creatoare.  Iar mai departe, acelasi: "Temperamente excesive, lipsite de vointe, in complexul calitatilor au un mic defect, care le dezorganizeazti intreaga viata, dupa cum un punct de niip strica mecanismul celui mai bun ceasornic.  Intrucat e vinvata societatea, ca Edgard Poe, svarlit de peregrinarile alcoolului si-a gasit moartea într-o galceavd cu derbedeii nopții sau ca Alfred de MusSa si-a naufragiat talentul la 30 de ani în cupa cu absint?  Luat de torentul existentei Capitalei, svarlit de toate stancile vietii, ridicat pana la inaltimile pure ale ideii și pana la singuratatile majesoase ale idealului, dar prabusit si pana in abisurile dezordinei, macinat de bohemism, Antemireanu muri la 30 si ceva de ani”.  Sa fiu iertata.  Astfel de randuri nu pot esi dintro cunoastere adancata a intimitati caracterului lui Antemireanu.  Antemireanu nu a fost un vicios alcoolic, nu s-a lasat zmuls dela îndatoririle scrisului cotidian, de vartejul dezordinei.  și asa numai poate fi, privind la anii tineretii de uimitoare roade, de calitate si cantitate, l896-l903, la raspunsurile ce primise să-și ia.  Noptile lui nu erau pierdute in orgii care imping la acte si gesturi ce degradeaza o fiinta umana, si, mai cu seama, un intelectual de calitatea judecatilor lui.  Febra acestor ani de intensa munca si lupta, la el nu se puteau intretine în nopti dormite burghezeste intro camera confortabila, ordonata.  Cercul de prieteni il astepta la Coperativa sau in alta cafenein fata paharelor cu vin, sau cand nu avea bani - ceeace se intampla des - in fata schwartz-ului, aveau lungi discutii, menite poate sa aduca si o destindere dupa o zi de munca.  In amintirile sale literare, d.  Gh.  Tutoveanu povesteste, printre altele, o seara petrecuta in tovarasia lui Antemireanu care izbutise sa-i faca rost de o loja la Teatrul National.  Se canta Carmen cu Elena Teodorini.  Dupa spectacolul care starnise un entusiazm de nedescris, lumea se adunase in fata Teatrului.  Primadona apare in balcon și asvarle multimii o ploae de flori, din doua cosuri mari.  Antemireanu prinde doua, din sbor.  Apoi, povesteste mai departe d.  Tutoveanu:  Ne-am indreptat la vale, pe calea Victoriei. . .  Era trist: Stii, imi pare rau c-am fost la Opera. . .  Din ce lume si din ce vulcan de sentimente a rasarit Carmen,. . .  Si noi? ! . . .  Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri. . .  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  Iar in lumea asta mare, noi, copii ai lumii mici,  Facem pe pamantul nostru musuroae de furnici. . .  Am ajuns pe cheiul Dambovitei, indreptandu-ne spre Piata Ghica. . .  Nici un trecator nu mai turbura trotoarele,. . .  arborii dela Domnita Balasa adormisera,. . .  doar auitul întunecat al orasului, mai luneca pe acoperisuri.  Luminile de pe maluri, fulgerau in coama turbure a valurilor. . .  Si Antemireanu incepu, amestecand in galgaitul zugrumat al apei, poezia dureroasa a lui Verlaine:  Roule, roule ton flot indolent, morne Seine,  Sous tes ponts qu-environne une vapeur malsaine.  Bien des corps ont passé, morts, horribles, pourris,  Dont les Ames avaient pour meurtrier Paris.  Ascultandu-l mereu, ne-am trezit tocmai langa biserica lui Bucur. . .  L-am adus pan-acasa, in strada Doamnei, langa Creditul Urban. . .  In "odaea" lui, o dezordine cumplita: Pe masa, la capetele calimarilor, doi munti de reviste, ziare si scrisori;. . . . toaa  biblioteca ravasita pe jos;. . .  patul nestrans! . . .  Camera aceea, mi-a facut intotdeauna impresia unei colivii, in care se zbate un vultur! . . .  La inceputul verii anului l898, guvernul vrea sa sărbătorească cu mare fast, implinirea a 50 de ani dela revolutia pentru "Libertate, Fratie, Egalitate", voind, totodata sa arate prin aceasta, ca meritul de a se fi castigat aceste drepturi ale omului, i se cuvine pe de-a intregul.  Cu acest prilej, Epoca propune sa revizuiasca acest proces, cercand documentele timpului, si, publicind, mai multe zile in sir, o serie de lamuriri, si, evident, si mustrari.  Printre altele, aceia de a fi lasate sa cadă in uitare, sau chiar de a fi trecut sub tacere, meritele lui Eliad, in pregatirea tineretului dela l848.  Nu stim ce va mai fi scris alte ziare despre acea sarbatoriire, reportagiile Epocei spun ca s-ar fi organizat procesiuni de copii de scoala și societati evreiesti, care au defilat cu steagurile lar.  Cu documentatia amanuntita asupra acestui moment istoric, cine altul putea fi insarcinat, din redactie, decat Antmireanu, care, in plin clocot al talentului si tineretii unui temperament pasionat pentru idei și idealuri, gaseste in aceasta epoca a Bucurestiului dela 48, elementele necesare unui roman istoric.  Imboldul de a scrie un roman, era, de altfel, in acel moment, puternic la Antemireanu.  Avea 21 de ani și o situatie invidiat in presco cultura serioasa ce nu-l desradacinase, ramanand cu aceeasi dragoste in suflet pentru satși prietenii lui tarani, plin de toate visurile si idealurile ce se revarsau din abondenta unei inimi si unei minti de structura taraneasca.  Proectul unui alt roman, ce il desvalue in publicarea unui fragment intitulat "Pastile fara prihana" (8 Aprilie l898), este parasit consacrându-se cu pasiune cercetarii epocii revolutiei dela l848.  Deci, axa în jurul careia se invarteste actiunea romanului, este aceeasi revolutiea este motoruforta dinamică.  Procesul acestei revolutii trebue sa fi fost desbatut cu foarte mare pasiune atunci la 98, de vremece Antemireanu spune, intr-un articol ce a precedat publicarea romanului in foileton: "Am voit in acest roman sa fac istoricul Revolutie dela l84m-am desbracat de orice idee preconceputam cautat in marturiile vremii adevarata directie.  Am pus ceeace mi s-a parut adevarat, fara nici o influenta străină. "  Iar mai departe:"Nu m-am gandit de loc sa magulesc mandria nationala in paguba adevarului. "  Sa nu se creada insa că romabul are carecterul uscat, didactic, al restaurarilor, dupa cum nu sustine nici o tezA cu scop politic.  Ceea ce l-a interesat si a cautat s-a patrunda cu deosebire a fost viata intima de atunci, relatiile familiare, obiceiurile, starea Bucurestilor dela l848.  Ceeace remarca in cercetarile lui e faptul ca evenimentele de ordin politic prea putin de ordin social au absorbit pe toti scriitorii de atunci.  Antemireanu a izbutit intr-adevar sa reinvie acea epoca, imprimand romanului atmosfera timpului, stilul.  Nu pot sa nu amintesc aici cat de mult placea, tocmai pentru aceasta calitate, raposatului fost presedinte al Academiei, Ioan Bianu, acest roman, si gasea ca trebue scos la lumina, publicat in volum.  D.  Gh.  Baiculescu cred ca poate confirma aceasta.  Unul din personagiile reusit inchegate este desigur acel Iorgu Saculici, bon jurist de origini neromanesti, cu idei socialiste de import, profitor de situatii turburi, lingusitor al poporului - tip de demagog -, in construirea caruia Antemireanu si-a putut pune in evidenta tot spiritul lui de ironie necrutatoare.  Iorgu Saculici, regizorul unor miscari de strada, agentul propagator, oratorul in surdina, este ajutat de doi mahalagii ciomagasi, fara capatai, cunoscuti la Agie si pentru alte fapte decat aceia de propagandiști ai revolutiei pentrtu libertate, Fratie si Egalitate, numiți Pirosca si Basma.  Sunt doua tipuri episodice, dar foarte pitoresti, si, am putea zice, actuale inca.  In ceeace priveste pe campitan Costache Chiorul, autorul tine sa-i spue ca "a trebuit sa alerge - pentru redarea lui-" și la ajutorul imaginatiei atunci cand marturisirile orale singurele isvoare pentru viata lui Capitan Costache, acela despre care Bucurestenii dela l898 nu stiau decat ca era sbir al Agiei si om fara Dumnezeu, nu erau suficiente.  In tinerețea lui Antemireanu mai erau batrani cari traisera evenimentele dela 1848.  Capitan Costache este personajul central al romanutui si intruchiparea răului poate.  Antemireanu spune c-a avut in vedere clarificarea epocei dela 48 a adevarului, preocupandu-l insa cu deosebire starea și obiceiurile, limbă, portul, imbracamintea ilustra, invalmasagul de curente si influente, si la ce anumite straturi ale societtitii prinsesera insa, marturiseste la sfarsitul urmatorului pasagiu: "Deabia au trecut cincizeci de ani dela Revolutia din l848, si patimile sunt inca vii, resentimentele inca puternice.  Când am scris pe Capitan Costache nu m-am gandit insa catusi de putin macar, la aceste nimicuri efemere.  Am cautat, totodata, sa subsumez intregul comunei idei mai filosofice, mai inalte, pe care o las in seama cititorilor s-o afle".  Aceasta idee filosofica, la Antemireanu ce alta marca putea sa aiba dexat aceia a spiritualitatii crestine?  Dar cu o umbra de pesimism.  Cuvintele spuse de eroul de prim plan al romanului, Radu Creteanu, devenit apoi calugarul Rafail, ne desvalue acesta intentie a tanarului autor.  Binele e dincolo de viata.  Pe lumea noastra pamanteasca biruie raul.  Iar in epilog, acelasi personaj spune: "Cred, si mi se pare ca e un fapt ce s-ar putea dovedi stiintificeste, ca ce a fost bun si frumos in omenire merge catre sfarsit. "  Acest Radu Cretescu, cu o participare destul de insemnata in actiunea romanului, este un tanar discipol al lui Eliade și elev la Sf.  Sava.  Locuieste in gazda la jupan.  Tudose, staroste de negustori, om respectabil, de fata caruia, Elencuta, este îndrăgostit Radu.  O dragoste nemarturisita, deci nerealizatt, intre acestia intervine geniul rau al lui Capitan Costache, caruia îi place fata, si, intro zi cand parintii lipseau de acasa oamenii lui o rapesc, ducand-o la una din casele tainuite din mahala, ale acestuia.  Mobilul pentru care intra in organizatia revolutionara tanarul Radu este ura impotriva acestui om, urat si rau ca un demon, spaima negustorilor, dusmanul inversunat al tineretului insurect, sluga lui Villară, sfetnic lingusitor si nesincer al lui Bibescu Voda.  Acest tineret insurect, al carui idol era Eliade, se facuse vinovat de calcarea unui articol din Regulamentul Organic, prin care se interziceau unele jocuri cu carcter traditional romanesc.  Jucasera Geamala a doua zi de Paște, pe cand poporul petrecea adunat la iarba verde, cu lautari, cântece si scranciob, in Dealul Spirei.  Asa incepe intriga romanului.  Dintre personagiile istorice Voda Bibescu ocupa un loc destul de important in roman, si e zugravit in culori simpatice  Eliad, poate ceva cam nebulos infatisat, este prezentat ca elementul de pondere in dezordinea revolutionara.  Dar atentialui Antemireanu se indreapta si asupra massei, incercand sa patrunda in sufletul ei, cu prilejul acestor miscari de caracter national.  Esteo preocupare statornica la el sentimentul colectiv al massei si ne arata, aceasta in Notele din Paris scrise cu prilejul serbarilor dela 14 Iulie. . . " Ceeace mi-a placut insa indeosebii și m-a făcut sa ma gandesc cu jale la tara noastră, este modul cum simte francezul intro zi ca l4 lulie.  Fizionomia zilei o da sentimentul acesta, sentimentul patriotic, care patrunde toata lumea, dela presedintele Republicei la cel din urma lucrator.  Niciodata nu-ti pare francezul mai mandru de a fi francez c la a l4 Iulie.  Niciodatd nu am auzit strigand: Vive la France cu mai multa inima, cu mai multa pasiune.  In strigatul acela se topea tot sufletul, toata fiinta multimei acesteia care e apucata de delir cand aude acordurile Marseillezei. ”  Gasim pagini foarte frumoase in romanul Capitan Costache, si de o incisiva observatie despre modul cum reactioneaza masele populare in diferite imprejurari.  Spiritul lui critic, lucid, îi da posibilitatea de a privi obiectiv desfasurarea, cat si mobilul (pentru unii profitori), a unor evenimente pe cari anumiti cronicari ai timpului, influentati poate de curente puse in circulatie de gasca politica, le prezenta sub o lumina ce machiaza adevdrul.  La acestea, Antemireanu adauga o constiincioasa si amanuntita documentatie.  In articolul ce precede aparitia foiletonului, el dda lista documentelor cetate.  Miscarea pornita din sentimente atat de generoase in Moldova, a fost, prin amestecul unor elemente dubioase, pusa intr-o lumina de neseriozitate, admirabil caracterizata printro zeflemisita zicatoare, foarte raspandita in popor, ca la papsopt.  E ceeace usor accentueaza si autorul.  Oricum ar privi si judeca critica acest roman, trebue sa se ia in seama, ca in ciuda unei tinereti, ce se presupune dibuitoare, talentul a iesit biiruitor ceeace nu se refuza sa o se recunoasca chiar de catre neprieteni.  Pentru frumusetea idealurilor al caror curajos luptator a fost, se cade să-i inviam memoria si sa fie pus la locul pe care il merita, alaturi de cei care au inobilat scrisul.  Antemireanu a fost in timpul sau si un deschizator de zari, in care traditia isi proecta razele pe cerul albastru al acestei tari, pe car3 el a iubit-o cu toata ardoarea unei inimi curate si romanesti.  APRILIANA MEDIANU  DIN VREMEA LUI "CAPITAN COSTACHE  PROLOG  Luntrea intra in largul apei, departindu-se mereu de satul Dobrotestilor, care ramanea in urma strans dinspre rasarit si apus de laturile secularei paduri a Vlasiei.  Razele apusului tiveau un un rosu de sange creturile albastrui ale valurilor, impurpurau galbenele stufuri, odata cu varfurile pddurei care, din vremi ne mai stiute, vegheaza in preajma acelui faimos lac al Snagovului.  Gura parintelui Rafail nu mai tacea.  Avand grija sa conduca luntrea cu bagare de seama, ocolind cociocurile cari se iveau in lături, batranul meu insotitor incepuse sa-mi vorbeasca despre trecutul locurilor acelora.  Imi povesti lucruri din vremile de glorie când lantul acestei imense paduri se intindea peste trei judete, cand numai numele ei facea sa tremure de groaza inimile tuturor, îmi povesti apoi legenda mananstirei, ale carei ruine mai plang si astazi in ostrovul din mijlocul lacului.  Mai rar manastire in lume care sa aiba un trecut mai infiorator, ca acest locas de rugaciune, ridicat spre slava lui Dumnezeu, de acel Vladislav Voevod pe care istoria zadarnic incearca sa-l desluseasca din noaptea vremilor.  - Cate dureri, cat amar și câtă nedreptate, au intinat curatenia acestui sfânt locas!  Zise parintele Rafail, clatinând din cap cu tristete.  Cate gemete dureroase nu s-au isbit de nesimtirea pietrelor acestora!  Cate blesteme nu s-au amestecat acolo, inuntru, cu zanganitul de lanturi, cu planete și cu oftari pline de obida!  Fiecare colt de piatra din pardoseala bisericii acesteia e stropit cu lacrdmi fierbinti, e batatorit de fruntile smerite ale celor care se rugau cerului sa se milostiveasca de chinurile lor nedrepte!  - Vrei sa vorbesti de osanditii trimsi aici sa-si faca pedeapsa?  Din vremea cand saptezeci dintr-ânsii s-au praibusit in apa? . . .  - Nu, dragul meu, ma intrerupse calugarul, nu vorbesc de criminali.  Eu ti-amintesc de sufletele mari si curate care s-au ofilit aici, de fiii vrednici ai tarii, de boerii surghiuniți aici din porunca vreunui domn rau sau banuitor.  Mi-amintii atunci de vremurile triste si nesigure prin care a trecut tara noastra, de Domnii cruzi, de vremea când nu stiai da a doua zi te vei scula in patul tau sau te vei pomeni la zece poste departare, in vr-un beciu, sau in curtea unei mastiri singuratice.  Si-mi reveni in minte chipul cuvios al nefericitului postelnic Constantin Cantacuzino, sugrumat intre aceste ziduri, de oamenii lui Grigorascu Ghica, prin intrigile lui Stroe Leordeanul, ale lui Radu Postelnicul si ale altor suflete pizmase.  Sa fi fost omul de sapte palme in frunte si bogatiile lui Iov sa le fi avut, la un singur cuvânt Domnului, la un singur semn era aruncat in lanturi si trimis sa putrezeasca in singuratatea vreunei manastiri sau in fundul vreunei temnite umede si murdare.  Intre zidurile acestea, atati fruntasi ai tarii s-au mistuit de setea razbunarii, sau de dorul celor iubiți ramasi acasa in chinurile spaimei, cu lacrimile in ochi, cu inima stransa, batand matanii la icoana Maicii lui Dunmnezeu.  Dar parintele Rafail imi curma firul visarei mele.  - Aici s-a ofilit doui ani de zile marele boer Mitica Filipescu, zise el cu vocea-i trista.  Ce suflet mare si cald!  - L-ai cunoscut, parinte?  - Da, pe vremea cand am intrat la Sf.  Sava.  L-a surghiunit Voda Ghica, l-a trimis aici si doui ani de zile a fost tinut cu picioarele in apa. . .  Campineanu, soțul lui de munca, a fost dus la Margineni. . .  Urmara cateva clipe de tacere, in care batranul calugar continuand sa vasleasca, privea in apa limpede, usor legana ta de o adiere ce venea dinspre apus.  Cand ne apropiaram ca la doua sute de pasi de Ostrov, parintele Rafail, cu o lovitura de lopata, carmni luntrea spre dreapta, luand-o spre Coade, un sat asezat pe marginea de Nord-Est a lacului.  Acolo trebuia sa facem niste cumparaturi de pește pentru sarbatoarea Preobreajenului care era a doua zi.  Ruinele manastirii rămâneau in urma noastra, invaluite in tristetea trecutului lor, tristete care parea si mai patrunzatoare în melancolia ultimelor raze ale apusului.  Umbrele manastirii, cari se intindeau peste luciul apei, pareau ca urmaresc pe batranul meu insotitor, caci, la vreme, acesta intoarse capul, le privi catva timp, adânc si greu, ca in prada unei amintiri dureroase.  Eram curios sa cunosc ceea ce se petrecea in sufletul parintelui Rafail vedeam bine ca nu numai trecutul istoric;acestor locuri il facea atat de trist.  Doream sa aduc iar vorba despre manastirea Snagovului, cand el imi lua cuvântul, spunandu-mi cu un glas de neinteles regret.  - Vezi, intre zidurile acelea vremuite, am stat si eu intemnitat seapte luni de zile amare.  - Sfintia ta?  Cand, si de ce?  il intrebai eu incremenit de mirare, privind la barba si la parul alb colilie al părintelui Rafail.  Sfintia ta?  - Da, eu, care-ti vorbesc. . .  - Dar când?  - La 48. . .  dupa revolutie.  - Si de ce, parinte Rafail?  - Pacatele tineretilor!  ofta monahul clatinindu-si capul.  - Cum?  Ai luat parte la miscarea dela l848 si nu mi-ai pomenit niciodata?  Batranul calugar tacu o clipă apoi raspunse cam in sila:  - Ar fi prea lung sa-ti povestesc toate, pe sartul lor, cum si ce fel. . .  Si apoi sunt, amintiri pe cari e mai bine sa nu le mai rascolesti niciodata.  Aerul si tonul cu care-mi fura rostite aceste cuvinte, ma facura sa banuesc ca parintele Rafail, poarta in suflet o rana veche, adanca si tainica.  Acest lucru facu sa-mi para si mai curioasa, si mai enigmatica, fiinta aceasta pe care o cunosteam de patru ani, la care ma duceam in toate verilea sa stau cateva zile, dar despre care nu stiam altceva decat ca-l cheama Rafail, ca e cel mai batran din manastirea Caldarusanilor si un om plin de carte si de intelepciune.  - Si n-ai sa-mi povestesti si mie amintirea aceasta, niciodată?  - Cine stie! . . .  Poate ca intr-o zi o sa afli tot. . .  E un adevarat roman ceea ce vei auzi.  Dar acum. . .  nu mai starui.  Aduti aminte de vorbele lui Aeneas: Infandum regina jubes renovare dolorem. . .  Parintele Rafail cunostea limbileice la perfectie si o mare parte din bogata lui biblioteca o formau cei mai ceautori latini si greci.  Pentru mine cuvintele lui erau din ce in ce mai enigmatice si in tacerea serii, care incepuse sa-si astearna umbrele, calugarul Rafail, cu barba lui patriarhala, cu rasa-i neagra, cu aeru-i trist, lua in ochii mei aparenta unei fiinte bizare, stranii care venea sa-mi descopere o taina adanca, vrednica de gloriasele vremi ale romantismului medieval.  Taceam, dar pe batran parea ca-l scormonea ceva inima.  Dupa cateva clipe, ma intreba pe neasteptate:  - Ai auzit vreodata de Capitan Costache Chiorul?  - Spaima Bucurestenilor dela 48?  Cum nu!  - Ei, el e pricina daca ma vezi azi asa cum sunt si ca toata viata mea a fost mai mohorita ca vesmântul acesta care-l port acuma!  - Capitan Costache?  - Da, el! . . .  Cu toate că adineaori te-am oprit sa mai intrebi ceva despre viata mea, dar. . .  nu stiu cum. . .  azi am chef de vorba. . . . Poate  n-o sa mai traesc mult si e mai bine sa știe si altul, dupa tine, cate ai avut de indurat.  Am sa-ti povestes cand vom fi pe drum. . . ba  nu, acasa.  Acolo o sa fim mai linistiti. . .  Fac, ce ma jurasem sa nu fac niciodata.  Dar acum sa ne grabim, ca s-a inserat si o sa ramanem fara pește.  Dupa mai multe cercetari si targueli ne-am intors cu luntrea la Dobrotesti.  Aici ne astepta trasura.  Peste o jumatate de ora eram pe drum catre Caldarusani.  In tot lungul acestui drum, care tinu mai mult de doua ore, parintele Rafail mi-a vorbit mereu despre revolutia dela l848.  Si cu toate ca impartaseam multe din vederile sale, totusi l-am privit uimit cand mi-a spus deodata, drept corolar al unor consideratii pe care le facea asupra spiritului dinaintea Revolutiei.  -. . .  gandit mult la oamenii cu cari am trait pe atunci pe toti i-am cunoscut bine si trebue sa marturisesc; revolutia s-ar fi putut amana, sau chiar inlatura, foarte ușor, daca din cei trei oameni cari ar fi putut sa faca aceasta, doi ar fi voit si al treilea ar fi avut mai multa putere. . .  - Si cari sunt acei trei oameni?  - Unul e Voda Bibescu, altul e Eliad si al treilea. . .  Al treilea?  - E un om care avea prea putina cultura si puterea atarna de altii.  - Si cine era acela?  - Poate o sa zambesti, cand vei auzi, cum ar zambi oricine.  Omul meu a jucat, ce e drept, un rol de a doua mana, dar era singurul om energic din partea carmuirei era mana de fier a guvernului, de care tremurau toate si toata negustorimea Bucurestilor: era capitan Costache.  - El?  - Da, cu salbaticia firei lui, cu faima grozava de care se bucura, ar fi putut sa faca mult, foarte mult ar fi impiedica miscarea noastra, daca voie i se da de sus, mai din vreme poate.  - Daca?  intrebaiu eu, intrigat de modul brusc in care rupsese firul vorbei.  - Daca nu ar fi fost intamplarea cu mine. . .  raspunse parintele Rafail, cazand pe ganduri.  - și ce intamplare? . . .  Dar, intrebarea mea nu primi ca raspuns decat o usoara clatinire din cap, si pana ajunseram la poarta Caldarnilor, batranul monah nu mai rostd niciun cuvant.  Cum intri pe poarta cetatii, in manastirea Caldarusanilor tinand pe mana dreapta, aproape de Arhondarie, dai de o casa înaltă, curată, sindrilata și a carei fatada e ascunsa de niște frumoase bolti de vita.  Acolo statea data parintele Rafail.  Cunoscusem pe acest calugar intro vara cand ma dusesem sa stau cateva zile, ca de obiceiu, la Caldarusani.  Un alt calugar, oarecare spita de rubedenie cu mine, ma duse la chilia acestui enigmatic monah, care era una din curiozatile manastirei.  Am stat atunci, intaia oara, la parintele Rafail, mai bine de patru ceasuri, atat de robitoare îi era vorba și atât de placut felul lui de a se exprima.  Vorbea mai elegant si mai curent decat un tanar din zilele noastre si-i era cuvantul bland, cumpanit si dulce avea cunostinte intinse si sigure in domeniile literaturii.  Cat am stat in vara aceea la Caldarusani si apoi de cate ori m-am dus acolo, toata vremea mi-am petrecut-o cu parintele Rafail.  Mergeam amandoi sa ne plimbam prin Vlasia, ori ma lua in luntre, pe lac si pe cand el vorbea sau pescuia, eu i-admiram chipul de batran frumos, cu barba-i alba, mare, luminat de doi ochi patrunzatori, dar tristi, tristi adanci; ca si vorbele lui.  Caci, oricare ar fi fost subiectul, parintele Rafail il deasura intotdeauna cu aceasi adanca tristete în cuvant.  Multe nopti, am petrecut acolo, in biblioteca lui, asculandu-i cu nesat cuvintele-i pline de rost si invataminte.  Din cele patru incaperi pe care le avea, cea mai larga si mai frumoasa era camera rezervata bibliotecii, alcatuita din carti latinesti, grecesti, frantuzesti si romanesti, randuite cu gust si cea mai mare parte frumos legate si etichetate.  Cele mai multe erau de literatura si de filosofie veneau apoi cele istorice, dintre care foarte multe privitoare la epoca de la l848 se aflau de asemenea numeroase carti teologice si in genere, de literatura bisericeasca, pura.  O fereastra a odaii acesteia dadea spre lacul care incinge aproape toata manastirea, iar o alta se deschidea pe o perspectiva minunata de o parte padurea Vlasiei, de alta campia neregulata, peste care se desemna fasia albicioasa a șoselei care duce spre Fund si Balta Doamnei.  La fereastra care da peste lac era asezata o masa birou, mare, plină de numeroase obiecte de lemn sau de piatra sculptate de călugări câteva iconițe prinse în rame înflorate, cărți, și hârtii aruncate de-a-valma.  Lângă masa aceea, în noaptea de 5 August l89. . .  părintele Rafail a început povestea întâmplărilor pe care cititorul le va vedea desfășurându-se în paginile acestui roman. . .  Bătrânul călugăr e mort de mai mulți ani.  Ceasul din urmă l-a apucat pe neașteptate agonia a fost scurtă; moartea s-a purtat cu el mai bine decât viața.  Frumoasa și bogata lui bibliotecă a trecut în avutul manăstirei, iar casele sunt locuite de un monah căruia părintele Rafail i le-a lăsat prin testament.  Prea mult încercatul bătrân se odihnește acum, în cimitirul mânăstirei; o cruce de lemn, strâmbă și înegrită de ploi, plânge singură la căpătâiul mormântului acoperit de bălării și de uitarea omenească.  PARTEA I  CAPITOLUL I  Asupra intregului oras al Bucurestilor duhul veseliei intinsese aripile binecuvantate.  Dela Vitan si pana la Obor, dela Mitropolie pana la Tei, locuitorii cetatii lu Bucur sarbatoreau Invierea Domnului, cu inima multumita, cu gandul impacat, sub cerul limpede al unei zi de April.  Era a doua zi de Paste l848.  Bucurestenii petreceau dupa gust si dupa obiceiul ramas din stramosi prin curtile lor si mai ales prin ne-numaratele gradini ale orasului, indeosebi gradina lui Hagi Ilie din Calea Vacatilor, gradina lui Procopie de pe Podul de Pământ, frumoasa gradina a lui Stater, din dosul Cismigiului, apoi "La zece mese", de pe Podul Targului de afara, "La putu cu apa rece" din Poterasi, Gramon, Gusi, Braslea si mai cu seama, spatioasa gradiina a Filaretului, erau niste adevarate furnicare de lume, in care se impestritau porturile cele mai felurite, chipurile cele mai variate, meseriile cele mai deosebite.  Scriitorul dela logofetie, in costum nemtesc, zidarul cu pantaloni largi și creti, cu ilicul plin de gaitanuri incolacite in chipurile cele mai maestrite, pe piept, pe poale si pe mâneci, fierari, dulgheri, islicari, panzari, caldarari cari mai purtau traditionalele calpace si scurteici cu blana, apoi numeroși tigani de prin curtile boeresti, fuduli si tantosi, toti se plimbau, vorbeau, radeau, sau, stand roata imprejurul vreunui miel fript, chefuiau sub vreun arbore mai retras, pe cand tarafurile de lautari, in batranestile lor antiriuri, si giubele cantau cantecele de veselie ale poporulu romanesc.  In gradini, prin curti, pe poduri, impestritarea bizcostumelor, simboliza confuziunea, zapaceala care incepuse bantui spiritele.  Costumele nemtestesti se amestecau cu vechile porturi orientale.  Colea vedeai minteanul de citarie, fermeneaua de postav, calpacul, giubeaua, caciula cazaceasca si rar, la câte un negustor batran cu barba si parul alb, mai vede postav in patru colturi, ramasite dintr-o vreme foarte apropiata, dar care incepuse sa para mai departata decat vremea legendarului Ciubar Voda.  La cocoane si jupanese aceeasi amestecatura.  Aici vedeai vre-o jupaneasa mai cuprinsa, dar mai trecuta, purtand rochie de gros de Berlin, cu fața ca gusa porumbului, cu maneca impodobita cu doua sau trei randuri de bolduri, cu pantofi colorati si ascutiti, legata la cap cu calemcheriu in flori, apoi, mai dincolo, imensul malacof si palaria cu fundul înalt, care navalisera din Apus si cotropisera aproape tot gustul bucurestencelor noastre.  Haina nemteasca la barbati si moda frantuzeasca la femei, era elementul prin excelenta dominator, la epoca in care se petrec evenimentele la care vom face pe cititorul nostru sa ia parte ca privitor.  Marsandele de moda isi facusera aparitia, la ele alergau bucurestencele noastre sa-si cumpere palarii cu blonduri si anveluri cu penele raiului cu dantele de Liege.  Toate acestea le putea vedea spectatorul curios si mai bine daca ar fi pornit buna oara dela Dambovita, pe Podul Mogosoaiei, in sus spre dumbrava Banesei.  Pe Podul Mogosoaiei trecea lumea cea mai bung si in special boerimea care se ducea sa petreaca pe campiile dela Herastrau sau dela Baneasa.  Pe acest Pod se putea vedea in deosebi puterea covarsitoare a spiritului occidental.  Costumele boerilor nostri erau cu totul europene.  Haina neagra a barbatilor, capela si malacovul femeilor, defilau pe dinaintea privitorului pedestru, caci boerii treceau călări, în calesti, sau in noile gabriolete, trase de cai ageri si conduse de bicigasi carora incepuse sa li se dea numele modern de vizitii imbracati in uniforma timpului: dulama incretita, incinsi peste mijloc cu un brau lat, de boccea, in care era infipt un cutit cu lungi prasele de argint.  In cap, vizitii purtau caciuli inalte de postav negru, cu fund alb de matase.  La spatele trasurii era ungureanul in vengherche, sau arnautul invaluit intr-un vestmant lung, la fel cu toga romana.  Mersul trasurilor pe Podul Mogosoaiei, era destul de greoi din cauza hurducaturilor si mai ales din pricina ca, cu doua zile mai inainte, in Sambata Pastilor, plouase mai toata ziua.  Cu toate ca Podul acesta era dintre putinele uliti pietruite dupa Voda Ghica, insa acea pietruire era facuta, in mod primitiv numeroasele lacuri cari se formau pe strada, ascundeau colturile ascutite, sau prea mult scose afara ale caldaramului.  Totusi boerii nostri nu bagau de seama acestea mergeau sa petreaca, cu o ravna tot asa de mare ca si a poporului de jos.  Astfel, rand pe rand, caleasca da calea si gabriolete dupa gabriolete, se adunau de prin Dudesti, de pe calea Vacarestilor, din Isvor, din Stelea in sfarsit, in cele patru parti ale Bucurestilor si, fie pe la Dambovita, fie pe la casa Damaroaiei, fie pe ulita de la biserica Sarindarului, intrau toate pe podul Mogosoaiei, care in timpul din urma incepuse sa fie locuita in mare parte numai de boerimea tarii.  Pe Podul Mogosoalei, gabrioleta care o lua pe langa Dambovita din capul ulitii, trecea pana la Sarindar, lăsând în urma de o parte si de alta casa Vacarestilor, casa familiei Bel, hanul fost odata casa familiei Filipescu, casa Castris, Damaris, casa Grecenilor, apoi dela Sarindar inainte se insira pe dreapta si pe stanga intre cele mai mari si mai frumoase cladiri: casele Cocorascului, hanul mitropolitului Filaret, casa Golescului, casa Slatineanului, unde era sala de bal mascat, iar in curte teatrul operei italiene, casa Lahovari, casa Ion Ghica, casa familiei Arion, manastirea Cretulestilor, casa familiei Desliu, a familiei Grigore si Iordache Filipescu, vatra familiei lui Nicolaita Filipescu, vatra vornicului Stirbei, metohul Episcopiei Ramnicului, casa lui Iancu Filipescu, a familiei Gradistenilor si tot asa, casa boereascd, dupa casa boereasca ajungeau la marginea Podului Mogosoaiei, de unde o luau spre Soseaua, atunci noua, a lui chisselef si care astazi e locul favorit al plimbarilor noastre.  Mai toate casele acestea erau imprejmuite de curti largi, erau zidite in acel stil vechiu, romanesc, o amestecatura de stil bizantin si gotic cu numeroase colonade facute din trunchiuri de arbori si acoperite de huma varuita, felurite sculpturi in gips, cu pridvoare si cu invelisuri de olande sindrila, scoase afara cu cate trei sau patru palme.  Daca pe din afara casele prezentau o eleganta indoelnica, in interiorul lor, insa, inchideau bogatii imense, un lux fără pereche, tot ceea ce Tarigradul, Parisul și Lipsca produceau mai fin si mai costisitor.  Dar, sa ne departam de vechea sosea a serdarului Mogoș, sa lasam echipajele luxoase ale boerilor si, mergand pe lângă fantana dela Zlatari, in susul Dambovitei, pana la podul dela Mihai-Voda, pe care il vom trece, s-o luam pe ulita Isvorului si, tot mergand pe aceaa ulita, vom ajunge in Dealul Spirei, locul de preclilectie in care orasenii mai obisnuiau încă pe acea vreme sa petreaca sarbatorile Pastelui.  In drumul nostru, de o parte si de alta vor ramane maidane mari, locuri virane, uliti stramte, case mici in curti mari pline de pomi roditori.  Ar fi trebuit, insa, curiosului hotărât sa mearga dela Zlatari si pana in Dealul Spirei, multa ravna, multa deprindere mai ales multă tarie sufleteasca, spre a vedea toate aceste lucruri dimprejurul sau.  Baltoacele aproape eterne, de prin mijlocul ulitelor, faceau mersul afara din cale anevoios.  Trebuia sa ai multa bagare de seama si multe zig-zag-uri trebuie sa faci spre a le ocoli pe toate.  Trecand insa peste toate aceste lucruri de mai putina insemnatate, ia-ne ajunsi in dealul pirei.  Maidanul gemea de lumea inghesuità imprejurul celor patru dulapuri mari, in care se iarteau flàcăiifetele ma;copiii.  De jur imprejurul acestor dulapuri pe pamantul plin de coji de oua rosii, stateau turceste oameni si femei in vârstă asezati peste o velinta vargata si priveau cu ochii plini de multumire la tinerele lor odrasle, care se roteau in văzduh, in policioarele de lemn ale dulapurilor.  Imprejurul lor misuna multimea celor cari nu-și găsiseră sau nu aveau de gdnd sa-si gseasca un locsor de stat jos.  Mai incolo hore intinse alcatuite din tineri în haine nemțești negre sau pestrite, din femei si fete mari, se miscau veseli dupa viersul lin al cobzelor și lautelor.  Iar pe sub umbrare le de langda dulapuri, batrâni si tineri, femei si copii in grupuri se veseleau la glasul altor cobze, altor Mute si altor voci ale acelor trubaduri nationali.  Romanul, pe atunci, ca si acum, nu facea nici un chef fara lautari si, de lautari, n-aveai unde sa te misti in ziua aceea, pe maidanul din Dealul Spirei.  Ici, dupd gustul unui tanar hamorarist, un lăutar din Scaune canta:  Arza-ti rochita pe tine  Cum arde inima-n mine!  Dincolo un altul zicea pe acelasi gust:  Cine la amor nu crede,  N-ar mai calca iarba verde.  Mai colo, unul striga, la un grup de chefuitori:  Rața ici, rata colea,  Rata paste papura.  Iar altii cu toata duiosia plina de ahturi ale batranetii lor, cantau de mama focului: luna e lumina lunii, cuculet penita sura, nu ma pedepsi stapana, in sfarsit, tot cântece la moda pe vremurile acelea.  Rar cate un negustor batran imbadaat in antiriu si giubea mai poruncea, amintindu-si de tinerețe, a-i zice lui pe coarda cea groasa, cele prea mult iubite odinioara: psitri ohlia mu ori feretri vali.  Sotiile și fetele lor, care incepusera sa apresiasiseasca din spusele altora, muzica straina cereau marsul lui Napoleon, valsurile lui Lanner si ale lui Strauss. . .  Prin multimea aceasta sgomotoasa, adaogandu-si strigatele lor ascutite, umblau simigii cu table rotunde, bragagii, salepgii, alunari, vanzatori de dulceturi, tot atatea costume deosebite cate meserii aveau si cate nationalati reprezentau fiecare.  De oglindàdata, la ora pe care o pomeniram, dinspre cazarma pompierilor, se ridica o galagie imensa: chiote, rasete, cântece de lautari, precedate de o mare inghesuiala de lume.  Cei depe la mese se sculara in picioare, horele se intrerupserch, dulapurile incetara din invartirea lor, odata cu cantecele de lautari: toti se uitau in partea dincotro venea larma.  Atunci, din marginea maidanului, precedata de o lume imensa, se vazu venind o momaie de femeie urisa, inalta de vreo trei stanjeni, drept cap avand o oglinda acoperită de numeroase coarde de sic, cu trupul gros ca o butie și cu un costum foarte ciudat.  - Geamala!  Geamala!  strigara toti intr-un glas, plini de bucurie.  - Geamala?  intreba un scriitor de la logofetie, care ascultase pa atunci viersul infocat al unui cantec de amor.  Geamala?  Dar e oprita de Regulament?  lar niscaiva elevi dela Sf.  Sava!  De-o auzi capitan Costache, e vai si amar de pielea lor.  Cortegiul Geamalei trecea însă fără pasare, prin mijlocul gloatei, care o aplauda frenetic.  Ce era Geamala?  Un joc cu care bucurestenii noștri pana la Regulamentul Organic, se desdatau, vazandu-l pe ulițele sau prin curtile lor, de la Paste si pana la Rusalii.  Era un fel de simbolizare a puterilor Naturii, cari reinviaza in primavara si consta din urmatoarele:  O momaie de femeie uria, inalta de trei stanjeni, avand doua fete, inlocuite cu cate o oglinda mare peste care atârnau panglici, cu trupul gros cat o butie, juca incet dupà cântec ul lautarilor, miscata de un om, care era inauntrul ei.  Geamala era pe dinauntru tesuta cu cercuri si pe dinafara acoperita cu hartii colorate, purta cămașă alba, la spate cu fote, in fata cu pestelca, rosii amandoua si pline de caturi.  Avea patru maini: impreunate doua cate doua pe piept și la spate, in cele din fata tinea un buchet de flori.  Geamala era usora si astfel omul dinauntrul ei o putea misca lesne si cu ajutorul belciugelor.  Ea juca pe strada și oamenii o chemau prin curtile lor, asa cum in zilele noastre se chiama steaua sau calusarii.  Dupa cum zisese, insa, scriitorul dela logofetie, jocul acesta fusese oprit odata cu punerea in aplicare a Regulamentului Organic, printr-un afia special.  Dar, desi toti stiau asprimea cu care se aplicau legile pe vremea Protectoratului, veselii privitori din Dealul Spirei tarati de bucuria ce le aducea acest joc atit de acut odinioara se inghesuiau cu mic cu mare imprejurul Geamalei, scotand strigate de bucurie si de aprobare.  Geamala era precedata patru lautari care ziceau cântecul obisnuit la acest joc si era urmata de patru tineri, cu mustata abia mijinda, imbracați cu surtucuri negre, cari acompaniau din gura pe lautari.  Pe cand jocul era in toi si veselia lui se impartasise intregei multimi care inconjura alaiul, din partea opusa cazarmei se produse o invalmaseala neprevazuta.  Se auzeau tipete și ragnete, injuraturi și blesteme - dintre cari se deslantui un strigat inspaimantator care zapaci toata multimea adunata pe maidan.  - Capitan Costache!  Vine Capitan Costache!  Femeile si copiii incepura sa tipe, bărbații se ingalbenira ca ceara, toata glota incepu sa fuga, care incotro vedea cu ochii, inghesuindu-se, calcandu-se unii pe altii, imbranci du-se, zgiriindu-se ca sa se poata departa mai repede.  Trasnet cazut in mijlocul unei serbari, n-ar fi produs atata spaima. . .  n-ar fi sugrumat de groaza atatea inimi, ca numele aruncat in mijlocul acelei multimi.  Si, in urma acestei turme ingrozite, cu garbaciul lui cu douasprezece varvarichiuri, Capitan Costache Chiorul, în fruntea a sease dorobantiari, venea in goana calului, izbind in dreapta si in stanga, glont spre locul unde se vedea inca Geamala trantita la pamant, cu oglinzile sparte, părăsită de toti cati o inconjurasera pana atunci.  Purtatorii se ascunsesera in lumea care facuse un gol imens imprejurul ei.  In urma dorobantilor ramaneau copii călcați, obrazuri taiate de bice, urechi crapate, spete invinetite, fara ca un singur glas sa indrazneasca a striga impotriva acelei cruzim care intinase cu sange nevinovat sfanta sarbatoare a ispășirii tuturor.  Cand Capitan Costache ajunse langa momaia rasturnata, nevazand pe nimeni imprejurul ei, turbat de furie, se repezi spre multimea înfricoșăta și inghesuita, si racni:  - Sa-mi scoateti pe smintitii care au adus mascaraua asta pe strada, ori va duc pe toti la Agie.  Nici un glas, nici un cuvant nu se auzi in multimea care se da mereu indarat.  Biciul se ridica din nou și incepu sa loveasca.  Iar tipete de durere, iar racnete, iar blesteme. . .  nici un suflet de barbat.  Atunci, facandu-si loc prin multime, esi o figura cu mustati rare si ciupit de varsat care striga catre sbiri:  - Incoace Capitane!  Incoace, sunt patru elevi dela Sf.  Sava.  Capitan Costache, insotit de dorobantii sai, despica gloata cu lovituri de biciu si o lua la fuga, calcand tot ce era în cale spre partea pe care i-o arata spionul Agiei, care se pierdu în multime.  Cei patru tineri, erau intradevar, in partea aceea.  Trei se ascunsera repede in cate o pravalie si de acolo disparura prin curti si gradini, scapand de ochii vulturesti ai oamenilor Agiei.  Unul insa tinut in loc de lume, taie maidansul spre cârciuma lui Matache Ciohodaru, o lo spre ulița de alături și de acolo trecu într-alta, care se făcea la stânga numaidecât.  Căpitan Costache, deși slab de ochiu, îl zări și porni în goana calului după el.  Dar, când ajunse în ulița pe care dispăruse junele, brațul de fier al Agiei trebui să se opreasca nedumerit.  Ulița era lungă și dreaptă, dar nu se zărea nici picior de om.  Unde și cum să-l găsească?  Să caute prin toate curțile îi era ușor lui Căpitan Costache; știa că pe ulița aceasta stau tot negustorași mici și fricoși, dar se făcea prea multa tevatură.  Doo curți, însă, așezate chiar la începutul uliței, dădeau mai mult de bănuit.  Fără să stea mult la chibzuială, lăsă cinci dorobanți la poartă, iar el, însoțit de un țigan înalt și spătos, intră în curte și începu să caute.  Stăpânii erau duși și cercetarea lui Căpitan Costache fu zadarnică, ușile erau încuiate și zăplazul înalt.  Junele putea să fie acolo.  Când eși afară din curte, văzu mai pe toată ulița lumea stând pâlcuri pe la porți, uitându-se îngrozită la oamenii Agiei.  La a doua poartă, Căpitan Costache fu întâmpinat de toată casa, în frunte cu bătrânul negustor, Tudose abagiul, fost pe vremuri staroste al isnafului său.  Jupân Tudose cunoștea pe omul Agiei, de mai mulți ani, încă de pe când bătrânului îi mergea bine negoțul.  - Hristos a înviat, jupâne Tudose, zise Căpitan Costache, recunoscându-l.  — Adevărat a înviat, Căpitane.  Da- ce vânt te aduce încoace?  In vremea asta ochii lui Căpitan Costache căzură ara chipului frumos și curat al Elencuței, fiica bătrânului negustor.  Descoperirea asta îi schimbă gândurile de până atunci; întoarse la dorobanți și le zise.  — Cinci din voi, să umble pe toată ulița și să bage bine de seamă dacă nu este vreo haimana.  Tu să stai aci Gavrilă.  Descălecă, dete frânele calului în mâinile spătosului țigan, numit Gavrilă, apoi șchiopătând ca întodeauna, intră pe poartă.  — Iacă niște păcate jupân Tudose!  Nici la o zi ca asta n-am liniște.  Niște păcătoși de cărvunari s-au apucat să scoată pe uliță o mascara, împotriva ofisului domnesc.  A înnebunit lumea și pace!  N-aveau altă petrecere?  Nu-s lăutari destui; N-aveau hori, dulapuri?  Ce le mai trebuia să joace și Geamala.  — Au jucat Geamala?  Cine?  întrebă cu temere jupân Tudose.  Niște stricați de la Sf.  Sava.  Băeți fără minte. . .  — Ce-i drept ei nu-s de vină.  Mintea lor e prea necoaptă. . .  De vină-i Eliad, care le bagă în cap parascoveniile astea. . .  Uf; Cum am ostenit!  Dacă nu vă ărați o să stau puțin pe prispă  ai de mine, Capitane, poftim in ca bem un pahar de vin impreuna.  Intrara cu totii intro odaie cura, larga si bine îngrijită unde se afla o masa acoprita cu pahare, oua si friptura.  In tinda satea pitulat un taraf de lautari.  - Ati dat de bine, ciorilor, le zise Capitan Costache trecand pe lânga ei.  - Ce sa-i faci, sarutam mainile, maria ta! . . .  cu ce am apucat!  raspunse un tigan mai batran, pe cand ceilalti tremurau galbeni de spaima si se uitau unul la altul.  In casa se asezara la masa cu totii.  Capitanul încă povesteasca, fara ca sa ridice ochii de pe Elencuta, care sta ca pe ghimpi.  - Pacate, taica, pacate! . . .  sa nu-mi tihneasca nici ziua de azi!  Dupa ce ca toata saptamana trebue sa alerg pe unde a intarcat dracu copiii (Elencuta si maica-sa îsi facura cruce pe ferite) apoi acum si-au facut de cap, hai sa scoata si mascaraua aia!  Ce-i Geamala?  Joc de copii fara minte.  Da aprinde capetele oamenilor cu vorbele lor smintite, spun ca-i un joc al nostru, romanesc si daca au scos Geamala, cum va spui au scos-o numai ca sa atate lumea impotriva bunilor nostri apărători.  - Da' las' Capitane, nu te mai necaji acuma!  Ia sa bem un pahar in cinstea zilei de azi, Il intrerupse jupan Tudose.  Ciocnira si baura cu totii.  - A dumitale este, jupan Tudose?  intreba Costache, aratand la Elencuta.  - Fata mea, Capitane, atat mi-a dat si mie D-zeu!  - Sa-ti traeasca si sa te bucuri, ca ai de ce!  adause omul Agiei, neslabind din ochi fata.  - Apoi atata bucurie am și eu cu maica-sa, la batrinetele noastre, dupa cate am avut de suferit.  Capitanul se scula.  - Va multumesc de cinste, si sa ma iertati ca trebu e sa plec,. . . N- ati  vazut p-aici pe vreo haimana d-alea?  - De unde Capitane! ?  Noi ne vedem de petrecerea noastra cu nepotii.  - Apoi ramâneti cu bine!  zise Capitan Costache, iesnd pe ușa.  - Sa dea Dumnezeu noroc, Capitane, raspunsera toti, petrecand pe suparatorul musafir.  Omul Agiei incaleca, isi chema dorobantii si pleca la capul ulitii, insa se opri si dupa cateva minute de vorbă cu doi dintrinsii, o lua inainte disparand dupa colt.  Cei doi dorobanti ramasera locului, apoi o luara incet indarat, mersa la carciuma lui Iordan, care era in mijlocul ulitei, descaleca ră asezandu-se la o masa afara și cerura de bautura.  Acolo, cu ochii vesnic spre curtea lui jupan Tudose statura tarziu din noapte.  In casa fostului staroste, dupa ce se asigurarea ca temutul om a plecat din partea locului, Mos Tudose cu toti musafirii, In numar de cinci, cu nevasta si cu fiica sa, incuiarA poarta si intrara in casă patrunsi de gânduri ingrijoratoare.  Cheful era stricat.  BAtranii se asezara cu totii, tacuti, cu fruntea incretita, cu inima invaluita intrun giulgiu rece.  Zadarnic guresul Ilie Postovaru, nepot de sora a lui Jupan Tudose, mai incerca sà spuna cate o gluma si sa readucă veselia.  Odaia, care cu cateva clipe mai 'nainte, nu putea sa incapa de veselia mesenilor, acum parea ca un duh întunecos invaluit in aripile-i mohorite.  - Sa nu zic intrun ceas rău și sa fereasca Sfantu Dumitru, dar n-o sa ne fie a buna venirea lui Capitan Costache în casa noastra, zise jupan Tudose, facandu-si cruce.  Pe unde calca el, paste necazul!  ofta baatrana Smaranda.  Sa ne fereasca Maica Domnului!  Tacerea intrerupta o clipa se intinse din nou si mai rece si mai greoaie.  In mintea fiecaruia incepu sa se desfasoare tabloul îngrozitor al ispravilor savarsite de acel om fatal.  Isi aduceau aminte de casele necinstite, de femeile si fetele batjocorite, de copii ramasi orfani, pe drumuri, pe cand parintii lor îi dadeau duhul in chinurile cele mai grozave, cu trupul vânat de loviturile nemiloase ale dorobantilor, grozaviile care se svoniserA pe seama lui si care faceau sa tremure toate mahalalele la auzul numelui pe care-l purta cruntul om al Agiei.  - Da, nu va mai faceti spaima de geaba, mosule, zise Ilie.  Capitan Costache nu-i asa de negru cum îl face lumea.  Nu stiti cum este gura lumii?  Dintrun ou face un bivol.  Ia sa ne cautam de chef si nu va mai framantati cu grijile.  Acum s-a dus, ducas-ar pe pustii. . .  Sa dea Maica Domnului s-a fie asa precum zisei Iliuta, dar mie, parca mi s-a pus ceva pe inima, de cand ne-a trecut el pragul.  - Ei, ia un pahar de vin sa gonesti grija. . .  si ce focu?  prea va speriati de fitece umbra. . .  Mesenii inchinara cate un pahar, dar jupan Tudose nu putu sa-l bea nici jumatate, se uita la Smaranda si fara vorba ochii amandoura se indreptara spre Elencuta, care sta trista la o parte, oftara din adanc sarmanii batrani.  In momentul acela un tanar inalt, imbracat inteun surtuc negru, cu fular alb la gat, aparu in prag.  - Pazeste-te, sa nu te vada p-aici, zise cand il zari, jupan Tudose, galben de grija.  - S-a dus?  intreba tanarul.  - S-a dus, dar a lasat la carciuma lui Iordache, doi dorobanti sa ochiasca, raspunse batrana Smaranda.  - Sa nu iesi d-aici, pana cand n-or pleca, adaose jupan Tudose, ca si de tine si de noi o sa fie rau!  - N-aveti nici o gra, ascunzatoarea mea e buna si n-am cuvinte sa multumesc jupan Tudose.  - Multumeste mai bine lui Dumnezeu, ca am scapat toti teferi cu fata curata.  Elencuta, ia mai esi tu pe afara. . .  adică nu, tu sa nu esi. . .  Smarando, din cand in cand, mai trage cu ochiul daca nu ne da tarcoale vreun copoiu d-al Agiei.  - Da' ia spune musiu Radule, ce v-a venit sa scoateti pe ulita mascaraua aia?  intreba Ilie, in gluma.  - Cum mascara?  Mascara numesti d-ta obiceiurile noastre romanesti?  Mascara e antiriul si ilicul lui jupan Tudose raspunse iritat, tanarul numit Radu.  Ilie ingana cateva cuvinte de iertaciune.  - Trebue sa respectam obiceiurile pe care le-au avut parintii nostrii i noi Romanii trebue sa ne mandrim cu tot ce este romanesc.  - Asa e, are dreptate, raspunse jupan Tudose, da' cand ofisul carmuirei nu ingadue, d-v. . .  - Da, noi am jucat Geamala impotriva celor randuite de ofis.  Dar intrucat este primejdios Inaltului Protector, jocul Geamalei?  Sa ne lase obiceiurile noastre, daca au gand curat.  Noi am jucat astazi, dar n-am tinut nici o cuvantare, nimic.  Eliad ne-a spus ca e un joc ramas de la stramosii nostri Romanii care luase si ei dela Egipteni.  Ne-a placut, l-am jucat, dar nu facem rascoala. . .  - Sa lasam astea, zise jupan Tudose, da' acu 'nainte sa stii, Radule, ca nu vreau sa mi se mai intample asa ceva.  de! . . .  sant om batran. . .  Capitan Costache te-a cunoscut?  - De unde sa ma cunoasca!  Nu mai m-a vazut poate niciodata.  Acuma doar hainele s-a mi le fi zarit si cum e chior. . .  - Chior, chior, da are ochiu de uliu, raspunse jupan Tudose cam tafnos.  Apoi, dupa un moment de tacere:  - Sa nu-ti fie cu suparare Radule, dar eu asi zice ca de azi incolo sa te muti dela noi. .  - Sa se mute!  zisera intr-un glas Elencuta si mama Smaranda.  - Taceti din gura!  Da, sa se mute. . .  nu de altceva, dar vezi, Capitan Costache are miros de copoi si. . .  noi suntem oameni bătrâni și. . .  - Si?  - Sa nu se intample ceva, fereasca Dumnezeu!  Ochii lui Radu se intalnira cu privirea plina de lacrimi a Elencutei.  Isi pleca in jos capul si tacu cateva clipe.  Apoi cu glasul miscat zise lui jupan Tudose:  - Eu pot sa zic ca am crescut in casa dv. ,  si nu v-am adus nici o suparare pana acum.  și acum sa a despart de Dv.