Th. D .  Speranția  Fete de azi  Edițiunea II  București  Editura Librăriei H.  Steinberg and fiu.  Str.  Lipscani, 94  PARTEA I.  Anonimă.  Dimineață de iarnă.  Ceață.  Duminică.  S-aud clopote în depărtare.  Pe stradă lumea trece mai fără grabă, mai a plimbare, nu repede și zorită ca-n zi de lucru.  In casa din colțul stradei, la Inginerul, la fereastra din parter se văd doo capete, doo fete.  Cea mai mare brună, ca de vr-o șasesprezece ani, e Valeria fiica Inginerului; cea mai mică, de vreo treisprezece ani, blondă, Aretia, sau Reti, cum i se zice desmerdat, e verișoara ei, fata unui învățător, frate al nevestei Inginerului.  Amândoo se uită cu băgare de seamă în stradă, parcă ar căută ori ar pândi ceva.  Amândoo fetele învață Ia școală, și în timpul săptămânii stau în internat la M-me Weber, iar Duminica vin acasă, singure în odaea lor.  Săptămâna asta Valeria a căpătat notă rea la conduită și se teme de Mama, că grozav o, ceartă și se supără când aude că nu merge bine cu școala.  — Ascultă, Valerie, zice Reti; dacă. nu  te scap eu, să nu-mi zici pe nume; să-mi zici cucu, na.  — Ei, ce-o să faci?  — Fur scrisoarea.  — Ce scrisoare? . . .  — Scrisoarea, adică plicul cu buletinul de note dela școală.  Ce te uiți așa la mine, parcă te-ai prostit!  Plicul cu buletinul n-o să-l aducă poștașul?  — Da.  — Ei, apoi!  Prostule.  A!  Uite-l!  Uite poștașul.  Zicând aceste vorbe, Reti ese repede pe ușă și numai decât se întoarce cu un vraf de hârtii, gazete, reviste.  — Uite asta trebue să fie, zicea ea, scoțând de printre, hârtii un plic mare.  — Ian să văd.  — Ce să vezi?  stăi să văd eu în zare.  Uite asta trebuie să fie că se vede scris puțin cum e la buletinul de note.  Adresa: D-lui Octavian Credineanu, Inginer.  — Dar dacă o fi altceva, vreo scrisoare de afaceri pentru tata.  — Ei, dacă o fi, vom vedea.  Doar n-o rup.  Eu o deschid frumos, ian să vezi.  Stăi.  Dă-mi un ac de păr dela tine, un ac de păr mare. . .  ori las că am găsit.  N-ai grijă că știu eu ce fac.  Uite că nici nu e lipită bine.  Uite așa-a-a-a. . .  Vezi cum merge?  Na!  Gata.  Ia să vedem.  Aaaa!  — Ce e?  — O scrisoare!  Domnule Credineanu,  „Cucoana d-tale te înșeală.  Cercetează și vezi.  Nu te-miră că ce știe satul nu știe bărbatul.  Un amic.  — Vai! . . .  zic deodată amândoo fetele și rămân uitându-se una la alta.  Auziseră ele multe lucruri vorbîndu-se Ia școală, căci școala lor eră cel mai bun biurou de informațiuni.  In fiecare dimineață elevele externe aduceau noutățile zilei, dela faptele cele mai obicinuite până la cele mai mici amănunte ale cronicii scandaloase și fiecare lucru explicat și înflorit și mărit de zeci și de sute de ori.  Cu toate acestea nu se așteptau ca chiar acasă la ele să se petreacă lucruri de acestea.  De aceea după un moment de tăcere exclamă:  — Tanti!  — Mama!  și fiecare caută să-și adune în minte tot ce ar puteă să dea loc la bănuieli de felul acesta.  Cine vine pe acolo, pe unde umblă tanti sau mama.  Ce se vorbește în casă.  Si, ca întotdeauna, când nu știi, când nu bănuești nu vezi nimica; iar când vine bănuiala atuncea încep a ți se arătă și dovezi care pot s-o întărească.  Fiecare își oprește gândul la unele lucruri, la unele fapte, la unele persoane, dar nici una nu îndrăznește să-și descopere gândul.  In sfârșit Reti rupe tăcerea:  — Dar ce bine că n-a căzut scrisoarea asta în mâna unchiului!  — Vai, ce-ar fi fost, zice Valeria.  — Dar acuma ce să facem cu dânsa?  — S-o rupem.  — S-o rupem,. . .  dar,. . . .  — Dar ce? . . .  — Dacă mai vine vr-una și cade în mâna unchiului?  — Apoi dar ce să faci? .  — Eu zic s-o dăm Tanti Lucicăi ca să știe să ia măsuri cum o crede ea.  — Dar cum să î-o dai după ce ai deschis-o?  — A!  Nu face nimic.  ți-o lipesc eu la loc de nici n-o cunoști.  O lipesc și i-o dau Tanti.  — Ei, dar dacă mama n-o citește și o dă tatii?  — Atuncea nu i-o dau până ce nu va pleca unchiul de-acasă.  — Dar dacă mama tot n-o citește și o lasă tatii?  — Ei, atuncea zic c-a venit cineva și cere răspuns.  — Ei, răspuns! !  Ce răspuns dacă a venit prin poștă.  — A!  Atuncea i-o dau în mână și-i zic s-o deschidă că trebuie să fie buletinul cu notele, dela școală,  — St!  S-aude ușa de jos.  E mama.  De demult.  I.  Octavian Credineanu se însurase cu Lucia din dragoste.  După ce ieșise din școală și fuse numit inginer, doi ani i-a petrecut fără să-și dea seama când s-au strecurat.  Atunci și-a scos din capete, cum zicea el, căci prea stătuse închis și sechestrat cât fusese în școală.  Teatru, concerte, serate, baluri și orice fel jde petreceri nu se puteau fără el.  In acești doi ani aproape nu dormise nopțile, dormim mai mult ziua.  Peste doi ani de zile, însă, cum zicea tot el, a fost trimis la post și rugăciuni, a fost trimis cu niște lucrări nu știu unde, la țară și acolo a trebuit să stea-vr-o cinci luni și mai bine.  Câtă deosebire era acuma între viață care o duceâ la țară și între viața care o dusese în oraș! . . .  Aici toată muzica era lătratul câinilor, mugetul vitelor, behăitul oilor, dcătul și gâgăitul rațelor și al gâștelor și altele de acestea.  Saloane îi erau câmpiile cu întinderea lor, pe unde plănuia și făcea drumuri și poduri.  Aici a dormit toate nopțile care nu Ie dormise în oraș.  Se culcă odată cu găinile.  Pe când se află el acolo la țară, adică după vr-o patru luni de ședere trebui să se ducă la o mătușă a lui, care ședeâ tot la țară, dar în altă parte, în alt județ chiar, și anume la Credina, de unde erau părinții lui și de unde îi era și numele de Credineanu.  A trebuit să se ducă acolo, căci îl chemase mătușa.  care îl crescuse, care eră bătrână și ziceă că se simte rău, cu sănătatea.  Acolo la matușă-sa, la Credina, întâlni el o fată, care, după lunile de pustnicie și de sălbăticie petrecute până acuma la țară, îi păru că e cea mai frumoasă, mai plăcută și neîntrecută de toate câte le văzuse el la toate seratele și la balurile din oraș.  Când a văzut-o era tocmai a doua zi după ce ajunsese la mătușă sa.  Seara ajunsese târziu și după ce cajunsese mai stătuse și de vorbă, așa că dimineața se sculă pe când alții mâncaseră și flămânziseră din nou.  Când s-a-sculat el, mătușă-sa îl așteptă cu ceaiul.  — Hai la ceaiu, leneșule, îi strigai mătușă-sa când îl aude mișcând prin odae.  Când deschide el ușa să treacă odaia de alăturea, care era odaia de mâncare, în loc să vadă pe mătușă-sa bătrână, și cu părul alb, vede o tânără brună cu niște ochi mari și scânteietori, a căror raze îl pătrund până în inimă.  Era Lucia, sora învățătorului din localitate.  Eră orfană, învățase câteva clase la azil și acuma stăteă la frate-său, dar drept zicând mai mult stătea la mătușa lui Octavian.  Rotundă și rumenă la față, nasul drept, buzele pline, bărbia cu gropițe, gropițe în obraji și un păr negru, bogat și lung până din jos de genunchi.  Aceste daruri ale firei împreună cu îmbrăcămintea simplă, fustă și bluză albă, îi dădeau un aer de inocență, de frăgezime, de ceva îngeresc.  Mătușa lui Octavian o sorbiă cu ochii, iar Octavian, cum era dorit de lume, nu-și mai putea lo ochii dela ea.  A lungit și el ceaiul până la masă și nici n-a mai eșit din sufragerie.  Fata nu prea vorbia, și chiar de felul ei nu prea părea vorbăriță, în schimb însă Octavian vorbia el vrute și nevrute, cum nu vorbise niciodată, căci nu era nici el prea vorbăreț de felul lui.  La masă nici n-a știut când a mâncat, n-a știut când a trecut timpul și când a căutat la ceas și a văzut că sunt ceasurile doo, și trebue să plece, nu i-a plăcut de loc.  Mătușă-sa îl opria să mai stea vreo zi, și fata îi dădea a înțelege să mai stea, dar el trebuia să plece și a plecat.  — Ce zici, Octavian, cum îți place fetița asta?  întrebă într-un moment mătușa.  — E nostimă.  — Insoară-te și-o ia.  — Ei, aș?  Până aci, răspunse ei.  Am văzut eu multe de astea și încă și-mai-și.  — Ei? . . .  — Eu nu mă însor, am hotărît să nu mă însor niciodată.  — Pentru ce?  — Pentrucă am văzut eu cum sunt femeile, cum e lumea, și de ce să fac un lucru care din nainte nu-mi place.  — Si ai de gând să trăești asa?  — D-apoi, de ce nu?  Mai ales că nici cu sănătatea nu o prea duc așa de grozav.  — E!  Sănătatea!  Sănătatea. . .  tocmai, însoară-te, gos-podărește-te, liniștește-te și o să vezi că o să fii bine și sănătos și mulțumit.  Leafă bună ai, poți să trăești bine numai cu dânsa, dar eu ți-am spus că-ți las ție tot ce am și cât voiu trăi, și voiu avea îți voiu dâ în totdeauna.  — știu, mătușă, că ești bună, sărut mâna și nu știu cum să-ți mulțumesc; dar de însurat, de. . .  nu sunt hotărît, adică voiu să zic că sunt hotărît din potrivă să nu mă însor.  — îmi pare rău, dragă.  — îmi pare și mie rău să-ți fac neplăcere. . . .  — Iar eu cred că neplăcerea asta n-o să mi-o faci multă vreme.  Câte zice omul că nu face și când colb. . .  le face încă mai cevă.  Eu nu ziceam că n-am să mă mărit și când colo m-am măritat încă de doo ori! . . .  Las, vom mai vedea.  — Vom vedea.  Iar la ceasurile doo, la plecare, cea din urmă vorbă,, care i-o spuse mătușa ștergându-și lacrimile, a fost:  — Să fii cuminte, să-ți schimbi gândul, să faci cum voiu eu.  II  Să-ți schimbi gândul! . . .  se gândia Octavian cum mergea în trăsură.  Să-ți schimbi gândul, zice mătușa.  Ce au oamenii bătrâni că vor să faci numai decât cum au făcut ei! . . .  El nu vrea să-și schimbe gândul, nu vrea să se însoare, cu toate acestea nu-i ese din minte chipul fetei pe care o văzuse acolo.  O are în minte pe Lucia; o vede așa cum a văzut-o când a deschis el ușa, dimineața când îl chemă mătușa la ceaiu.  O vede cu ochii ei mari îndreptați la dânsul, numai în bluză albă și cu parul dat pe spate.  O vede cu atât mai mult cu cât mai mult șeade în singurătatea dela țară.  O vede până când în sfârșit vine la vorba bătrânei, se hotărește să se-nsoare.  — Poate fac prostie, gândește el, dar m-am îndrăgit de fată și nu mai pot trăi fără ea; fac însă o faptă bună căci iau o fată săracă și o fac fericită.  Dacă voiu avea zile și voiu trăi, cu atâta mai bine, dacă voiu muri îi va rămâne cu ce să trăească pentrucă alte rude afară de mătușa n-am.  O să-i rămână deci moșioara dela mătușa si poate și ceva pensie pe urma mea.  și ce bucurie o să aibă fata când i-oiu spune că voiu s-o iau.  își zise el.  O să se simtă cea mai fericită!  Ce vrei!  Săracă, fără nici o zestre, sora unui biet învățător! ! . . .  Ce poate sau chiar ce putea să ajungă!  Pentru orice fată nu e puțin lucru să o ia un inginer și fiică un inginer care pe lângă leafă mai are și ceva avere; dar mai ales pentru o fată cum e ea!  O să-mi fie recunoscătoare toată viața.  și această recunoștința o să se simță în toate faptele, în toate mișcările ei.  și pentru aceasta eu o s-o iubesc mai mult; iar iubirea mea o s-o facă și pe dânsa să fie și mai bună.  Așa se gândia Octavian și gândul părându-i-se bun hotărî să i-l spună și ei.  Când și-a pus în gând să se însoare, se gândiâ el ce să facă: să se ducă acolo la Credina să vorbească cu mătușă-sa și cu fata, ori să-i scrie mătușei să-i spună ce gândește el și s-o roagă să-i spună și ea ce crede și ce zice fata?  Mai pe urmă însă a făcut altfel: a scris mătușii o scrisoare obicinuită, întrebând-o de sănătate și de fel de fel de alte lucruri și tocmai la urmă îi spune că el încă tot nu și-a schimbat gândul și nu se poate hotărî la însurat și apoi adaugă: și d-ta mătușă stărui numai decât să mă însor și încă să iau pe. . . .  știi cine, fără să știi măcar dacă dânsa ar vrea.  La această scrisoare mătușa i-a răspuns numai decât:  „Dragă Octavian, eu la ce te îndemn te îndemn la „lucru bun și când ți-am zis de fată, știam ce vorbesc.  „Când am întrebat-o acuma dacă i-ar plăcea să se ducă,, „după tine a făcut o bucurie, de n-am cum să-ți spun.  Pe urmă acestor vorbe și Octavian când i-a spus fetei că vrea s-o iea, a adaos: „și să știi că te iau numai „din dragoste, te iau numai pentru tine și pentru persoana ta.  Iți închipui că de când am eșit- din școală și „până acuma mi s-a vorbit de fete cu zestre și chiar „cu zestre mare, și învățate, și cari știau franțuzește și „englezește și piano, și ae familie și cu protecție și câte „și mai câte și nu m-am uitat nici la una, și pe tine „te iau acuma așa cum te găsești.  .  La aceste vorbe fetei i-a alunecat un șir de lacrămi.  și a lăcrămat și el și a sărutat-o cu duiosie pe obrajii ei rumeni.  „Aceste sunt lacrămi de recunoștință, își zicea el în gând; iar ea îi răspunse:  — De ce n-ai luat mai bine pe una de acelea?  — N-am luaț, drăguță, pentrucă nu mi-a plăcut și voiu să te iau pe tine pentrucă tu îmi placi asă cum ești și cum te găsești.  — Dar dacă ți-o părea rău pe urmă?  adaugă ea și glesul i se înneacă în plâns.  El se apropie de dânsa, o alătură de piept, o sărută, o roagă să nu plângă și plânge si el de bucurie că o face fericită.  Totuș lacrimile ei nu sunt de fericire.  Ea nu plânge de bucurie că el a ales-o pe dânsa, ea plânge de necaz că e săracă și e nevoită să-l asculte spunându-i de altele bogate și învățate și mai pe sus ca dânsa.  Ea nu vrea să primească pomană, ea se întioară de gândul că trebue să fie recunoscătoare, ea nu se simte în stare să ducă o viață înnorată de gândul că datorește cuiva recunoștință.  Ea se știe că e frumoasă și mai știe că pentru o fată această e destulă avere.  Când a fost în școală a auzit ea de fel de fel de măritișuri.  și când i-a zis lui Octavian: De ce n-ai luat mai bine pe una de acelea ea a vrut să zică: „Du-te și-ți ia una din acelea, adică a voit să-l refuze.  și dacă nu l-a refuzat e că a luat-o el cu vorba și până ce-a vorbit el, ea s-a gândit la starea ei făcându-și socoteală: Ce-o să zică frate-său și mai ales ce o să zică cucoana Zoe, mătușa lui Octavian.  Iar plânsul a înnecat-o pentrucă își zicea: Ce păcătoasă sunt!  Nu îndrăznesc să refuz, și primesc mă duc după un om care vrea să mă ia ca să-și facă pomană și care toată viața să-mi scoată ochii că am fost săracă și n-am fost ca altele! . . .  și poate ar fi refuzat ori cel puțin ar fi zis ceva mai tare, dar a intrat în casă cucoana Zoe, care numai decât a început să-i spună vorbe dulci și să-i laude pe Octavian, că-i bun, că-i așa de bun că nici mama n-a îngrijit-o așa bine și așa cu drag, cum o s-o îngrijească el și câte și mai cate.  In sfârșit lucrurile s-au împăcat, nunta s-a făcut dar, până cu o zi înaintea nunții, Lucia tot se gândia să nu se mărite.  Greu îi veneă să strice acum: nu-i venia nici să supere pe cucoana Zoe, nici nu vrea să mai rămână belea pe capul frate-său, cu toate acestea tot a tărăgănat, tot s-a gândit până și-a făcut socoteală că dacă s-ar găsi ca s-o ia unul mai fără pretenții, acela ar putea să fie numai vr-unul ca frate-său, Vr-un învățător, vr-un funcționăraș, adică unul mai jos decât Octavian și atunci și-a zis că e mai bine să ia unul mai de sus, chiar de ar aveă el și pretenții.  și din momentul ce s-a hotărît, nu numai că n a mai plâns ci a fost chiar veselă și veselă a rămas, mai ales că toată lumea o fericea că s-a măritat bine, și ei îi plăceă ca lumea mai bine s-o invidieze decât s-o plângă.  E adevărat că nu putea uită de vorbele ce i le-a spus Octavian, că el o ia și o preferă altora deși e săracă, totuș știeâ că lumea nu știe ce-au vorbit ei, și dacă nu știea lumea, de cine erâ să-i pese?  Fă-te frate și cu dracu numai nu te da-n vileag să te știe lumea: asta e încheerea la care a ajuns la urma urmei.  Așa s-a făcut nunta parcă în ciuda și fără știrea lumii.  III.  Trecuseră vreo șase ani dela nuntă și în acești șase ani multe se petrecuseră.  Octavian și Lucia aveau acum doi copilași, o fetiță de vr-o cinci ani și un băiat de aproape doi ani.  Cucoana Zoe murise și ea cam de vr-o doi ani, adică vr-o șase săptămâni după nașterea băiatului.  Că la botezul băiatului s-a făcut o petrecere mare, pe la începutul primăverii, prin Martie, și la petrecerea aceea a răcit biata cucoana Zoe, a căpătat un junghiu și din el i s-a tras și moartea.  Octavian și Lucia căpătaseră cunoștinți multe, căpătaseră prieteni, intraseră în lume.  Dar din toate câte se petrecuseră, rămăsese un lucru care nu le venia de loc la socoteală: rămăseseră fără bani și cu datorii.  Cât trăise biata mătușă, ea le plătia chiria, le dădea câte o sută de lei pe fiecare lună; le tremetea dela țară tot ce le trebuiâ pentru casă: lemne, legume, cartofi, zarzavaturi, varză; unt, brânză și pasări, și porci tăeți, șunci făcute și câte și mai câte; iar pe deasupra te tri-meteâ și la zile mari, de ziua dânsei și de ziua lor și de ziua copiilor, ba o sută, ba cincizeci, ba și doo sute de lei să-și cumpere ei ce vor pofti, ca din partea dânsei.  Astfel având casa plătită de mătușa și având și toate celelalte tot dela dânsa, leafa lor de peste cinci sute de lei Ie eră drept zicând ca bani de haine și de buzunar.  De aceea se ducea și ei la toate teatrele, la toate balurile, țineau guvernantă franceză, ca să poată Lucia să se obicinuească bine a vorbi franțuzește și se primblau și regulat la șosea.  Când a murit mătușa și le-a rămas lor moșioara, atunci au voit să facă și ceva mai mult, au voit să se ducă și în străinătate să vază Viena, să vază Berlinul, să vază Parisul.  Niște oameni cu pozițiunea lor nu mai mergea să nu fi văzut măcar Parisul, să nu fi vizitat principalele orașe ale Europei!  Îndată după moartea mătușii, chiar în lunile de doliu, ca să-și mai găsească ceva distracție și să-și uite durerea ce le pricinuise moartea răposatei, hotărîră să se ducă la Paris.  Ca să-și facă bani de drum, mai întâi au dat moșia în arendă, apoi fiindcă banii dela arendă se trecuseră mai toți pe pregătirile de drum, de aceea ca să nu suferă lipsă în călătorie au ipotecat moșia la credit.  și au fost la Viena și la Paris și au petrecut foarte frumos, dar au cheltuit și toți banii.  Iar când au venit înapoi acasă au început să dea din colț în colț după bani, pentrucă deodată trebuia bani pentru cheltuiala zilnică, și trebuiau bani tnulți pentrucă acuma nu mai eră mătușa la moșie să trimită toate câte le trimiteâ, acuma trebuiau să cumpere cu băniși lemne și legume, cartofi, zarzavaturi, varză, unt și brânză, și fasole și cel mai mic lucru; și suta de lei nu mai veniâ pe fiecare lună, nici la fiecare zi mare sutișoara de lei ca să-și cumpere ei ce vor voi.  Iar când a venit vremea la plata chiriei de sf.  Dumitru, Octavian a trebuit să alerge la împrumut.  Mai pe iarnă au început să facă economii.  Mai întâi franțuzoaică n-au mai luat sub cuvânt că sunt prea mofturoase și nu se mai găsesc așa cum ti-ar conveni.  Au început să mai pună câte un lacăt la pimniță, la magazia de lemne.  Au început a nu se mai duce așa des la teatru și la șosea, cu toate acestea bani pe la dânșii prin casă nu se prea încurcau.  Leafa când o luau, sburau hârtiile parcă le-ar fi luat vântul.  Aceasta i-a făcut, să hotărască să mai taie și din chirie, adică să caute o casă cu o chirie mai mică.  Le-a venit cam greu, dar au spus că Octavian e bolnav, e nervos și doctorii i-au zis să nu mai steâ la centru în sgomot ci să șadă mai la oparte, la liniște.  In sfârșit când vrei să aperi un lucru îl aperi cum vrei, iar cine te aude te crede și el, dacă vrea ori dacă poate.  Așâ ei spuneau ce vreau, iar lumea credea ce vedeă.  și e curios lucru că lumea vede mai nainte decât tine.  Lumea demult le făcuse socoteala, spuneâ câ o duc greu, că n-au cu ce-și plăti nici datoriile mărunte.  IV.  Era intr-o Duminică dela începutul lui Maiu.  Mai erau încă vreo zece-doosprezece zile până la luarea lefii.  Din leafa de pe Aprilie nu mai aveau nimic, de aceea stăteau acasă.  Către oameni însă ziceau că vor să stea mai bine în grădină acasă decât să iasă pe stradă, ori la șosea, unde e prea mult praf.  Pe la vr-o patru jumătate, însă, după, prânz, merg amândoi până ia un vecin cu care făcuseră cunoștință acum de când luaseră casă cu chirie prin partea locului.  Vecinul sau mai bine vecinii, adică vecinul și vecina, erau oameni foarte buni, foarte primitori.  El, comisar când îi era partidul la putere, iar altfel trăia din venitul mai multor case pe care le da cu chirie, și dintr-un fel de advocătură cu samsarlâc; iar ea gospodină, toată ziua fuma Ia tutun și jucâ la cărți.  De când făcuseră cunoștință cu acești vecini, de pe la sfârșitul lui Martie, începuse și Octavian și Lucia să joace cărți; și acuma se obișnuiseră așa de bine, că dacă nu jucau într-o zi parcă le lipsea ceva.  De altfel, după cum făcuseră ei socoteală, jocul de cărți era tocmai distracția care costa mai puțin.  și la urma urmei nu-i poți cere unui om să nu se amuzeze cu nimic.  Cu atât mai mult că la cărți nu perdeau în totdeauna.  De multe ori chiar câștigau binișor.  Pe la început, în adevăr, lui Octavian îi venea oarecum greu să pună banii câștigați în buzunar, acuma însă îi numără și-i socotea cu tot dinadinsul și apoi îi punea în pungă.  De ce să-mi fie rușine să iau bani dela joc?  Cum a pus celalt bani la joc așa am pus și eu; dacă ar fi câștigat el, avea tot dreptul să-i ia, dacă am câștigat eu, îi iau eu, cu acelaș drept.  In Duminica asta au făcut chiar un joc mare de cărți, la comisarul — așa-i ziceau ei vecinului.  Au fost mulțime de persoane și au jucat sume mari.  — Dar cine e asta Cucoana Lica?  zice Octavian către Lucia, întorcându-se acasă dela comisarul.  — Nu știu, Madame Ciuruc, cucoana comisarului mi-a prezentat-o: Madame Potriveanu, Lica Potriveanu.  — Pare o femee foarte de samă.  — Da.  și grozav i-am plăcut eu.  Zicea că samăn c-o nepoată a ei.  M-a poftit, m-a rugat chiar cu multă stăruință să-i fac plăcere să mă duc pe la dânsa.  M-a poftit pe Joi.  I-am spus că Joi poate tu să nu fii liber și a zis că pot să mă duc și singură.  șade în strada Cavalerilor No.  69, mi-a dat și adresa.  — Am văzut că-ți vorbea cu mult drag.  — Da, se așezase lângă mine și mă învăța cum să joc.  știi cât am câștigat?  — Câștigat?  — D-a-poi.  — știu eu!  vreo zece lei.  — Ce zece, patruzeci!  — Bravo ție!  Ești de cinste!  Acuma o să ai de unde să dai cevă lăptăresei și olteanului. . .  — Așa, da; ești galantom de tot!  să dau olteanului și lăptăresei din banii mei!  — Apoi ți-i întorc eu.  — știu!  întorci, dar până ce-ntorci! .  V.  Joi pe la șase jumătate seara, când se-ntoarce Octavian dela slujbă, nici nu mai intră prin casă, ci pune numai pălăria și bastonul pe o masă în grădină și s-apucă de stropit florile.  Pe când stropea el, numai deodată se oprește o trăsură și-ntr-o clipă portița se deschide și intră Lucia.  — Bon jour, Octav.  Ești acasă?  — Bon jour, Lucico.  Tu erai cu muscalul?  — Da.  Dar ce e?  — Nimic, mă miram cine e cu trăsura.  — Am fost la Cucoana Lica.  — Da?  — Da.  și am câștigat cincizeci de lei!  — Bravo.  Ce, iar ați jucat?  — Da-a-a-a!  și erau mulțime de persoane.  — Cine?  — Apoi cine.  Madame Frunză, Madame Turtă, Madame Pădureanu cu Domnul Pădureanu, Domnul Fofâlteț cu Doamna, Madame Dângăneanu cu Domnul, D-șoara Titi, unul Domnul Harabulea, Madame Pădureț. . .  — Au fost mulți.  — Da, mai mult de zece.  Dar să vezi cum stă Cucoana Licaî  — Bine?  — O-ho-ho!  Niște case și un lux și. . .  să vezi, halal! . . .  — Curios!  Potriveanu? !  Lica Potriveanu?  Curios că n-am auzit până acuma de numele acesta.  — De, n-am auzit nici eu, dar e o femee foarte bună și foarte de samă, și n-ai idee cum ține la mine.  Iar mi-a spus că samăn cu o nepoată a ei.  Tot ea m-a făcut să câștig și acuma.  S-a așezat lângă mine și mereu m-a învățat cum să joc și ce să fac.  — Cine a perdut?  — Zău, nu știu.  Dintre cucoane tot auzeam că se plângeau, Madame Turtă, Madame Pădureanu. . .  — Dar cine a mai câștigat?  — De câștigat, de, nu știu. . .  A,!  Dar nu pot uita pe Cucoana Lica, ce bucurie a făcut când m-a văzut, și cum m-a primit și când am plecat m-a petrecut. . .  — Ai plecat odată cu celelalte?  — Ba, cele mai multe au rămas.  Odată cu mine au plecat numai Madame Fofâlteț și Madame Dângăneanu cu bărbații.  și Ia plecare Cucoana Lica iar mi-a mai spus că mă iubește și că samăn cu o nepoată a ei.  — Nu cumva are de gând să te facă moștenitoare. . .  — Hei!  N-ar fi rău.  Adică după cum se arată n-ar fi nici o minune, numai nu știu cum s-o fi arătând cu alte persoane.  Dar știi ce mi-a zis?  Te rog, drăguță, să nu mă socoți ca pe orice străină.  Să mă socoți ca pe ruda d-tale cea mai de aproape, ca mama d-tale.  — și tu ce i-ai zis?  — Eu ce să-i zic?  l-am mulțumit și i-am spus și eu. . .  — Trebue să fie vreo nebună! . . .  — De nu știu ce să cred. . . . S - o  consider de rudă și să nu mă feresc de ea si ori și când și ori pentru ce o fi, să mă adresez la dansa. . . -  — Cine știe!  — A!  Tocmai.  M-a întrebat de tine, de ce n-ai venit, și i-a părut rău că n-ai venit și tu; și ți-a trimis complemente și te-a poftit să vii numai decât. . .  — Bine, o să mă duc, dar astăzi n-am putut, pentrucă. . .  — In sfârșit te-a poftit cu multă stăruință.  — Vrea să zică s-a amorezat, baba de noi? . . .  — Da, și să te duci numai decât, și să venim ori când. . .  — Cu plăcere, frate; auzi, mă rog, de dragoste cine fuge!  — Ba, fără glumă trebue să mergi și tu.  Ce înțeles are să mă duc fără tine?  Mi-a părut rău și eri că m-am dus singură.  Odată de doo ori trebue să mergi și tu, și pe urmă. . .  — Dar merg, dragă, cine zice că nu! . . .  — Da, să mergi.  Cu aceste cuvinte Lucia închee vorba și pleacă in casă scoțându-și mănușile și în acelaș timp gândindu-se că au mai rămas vreo câteva lucruri de care nu i-a spus lui Octavian.  Nu i-a spus că cel care a perdut mai mult la cărți era d-l Harabulea, un domn cărunt, cu mustața răsucită și foarte bine pus.  Nici nu i-a spus că acest domn se arătă curtenitor, și mereu îi adresă complemente.  De altfel știa dânsa că mai toți domnii sunt așa, și mai ales ea era obicinuită cu complementele domnilor.  și nici de cucoana Lica nu i-a spus că de câte ori vedea pe d-l Harabulea că perde, mereu tot zicea: „Lasă-l să dee că are de unde! ”  I s-a părut și ei ciudată vorba cucoanei Licăi și se miră cine să fie acest domn sau ce are cucoana Lica cu dânsul!  II ține ea de sgârcit, ori are vreun necaz pe el ori, zicea așa ca să se arate că ține mai mult la dânsa decât la dânsul! . . .  Dar nu le-a mai spus toate acestea înadins, lui Octav.  La ce să-i bagă în cap cine știe ce gărgăuni? . . .  VI.  A fost și Octavian la cucoana Lica și a rămas încântat de toată vizita și de primire și de ce-a fost și de ce-a văzut.  N-a rămas muițumit însă de un lucru, n-a rămas mulțumit de jocul de cărți, căci a pierdut vreo douzeci de lei.  In schimb însă a câștigat Lucia vreo treizeci.  Când au ajuns acolo i-au poftit numai decât în salon unde pe minută a venit cucoana Lica.  A stat cu ei, a vorbit, apoi le-a spus că are și alți musafiri care se a-muzaze la cări și dacă au plăcerea să-i vază, atunci să poftească unde sunt d-lor.  Musafirii erau cam cei de care am vorbit: M-me Turtă, M-me Frunză, D-na și D-l Pădureanu și ceilalți, afară de yreo doi-trei care lipseau, între care și d-l Harabulea și vreo câțiva noi, pe care nici Lucia nu-i văzuse până acum.  De aci înainte Lucia se duceă foarte deseori la cucoana Lica.  Octavian se ducea și el la început, dar în urmă nu se mai ducea.  O petrecea numai pe Lucia până aproape, dar nu intră.  — La ce să mă mai duc?  zicea el.  Acolo sunt mai mult cucoane, mai mult femei, ce haz are eu singur bărbat între ele!  Nici n-ai cu cine schimba o vorbă.  Nu știu, în adevăr, cum se făcuse că de câte ori venise Octavian la cucoana Lica, erau numai femei, rar când se nimerise câte un bărbat.  și apoi de câte ori venise și jucase cărți pierduse regulat.  Lucia însă câștigă mereu până la o vreme, când deodată încetă.  In vreo patru-cinci rânduri a fost deatuncea la cucoana Lica și a jucat și în fiecare rând a pierdut.  și se-nțelege că nu e lucru plăcut ca să perzi, dar ei îi era cu atât mai neplăcut cu cât se obicinuise a câștiga.  Era așa de obicinuită acuma că ajunsese să pună ia socoteală și să hotărască ce-o să cumpere mâine cu banii care îi va câștigă astăzi.  și lui Octavian îi era necaz că Lucia nu mai câștigă. .  Se necăjia pe deoparte de necazul ei că o vedea nemulțumită, iar pe de altă parte îi părea rău că n-aveâ și ea ceva bani, căci când avea ea, nu-i mai cerea lui.  și ce urît era în casă la dânșii când erau supărați!  Zic supărați, pentrucă oricând eră unul supărat trebuia să fie și celalt.  Dacă se supără dânsul întâiu, atunci ea se supără pe dânsul că de ce s-a supărat.  și când erau supărați de cevă nici nu vorbiau.  Iți părea că s-ar fi certat.  El de obiceiu lo o carte și se așeză la biurou sau într-un colț undevâ.  Ea se apucă de căutat și de răscolit prin dulapuri, prin sărtare și prin toate părțile.  și nu știu ce căută ori nu căută, dar mereu rupea și trântea și aruncă.  In liniștea cea mare, care erâ în casă, numai auziai hârț!  poc!  trosc!  Aci lua o panglică și o rupea în mici bucățele, aci trântea o sticlă de parfum, aci aruncă un mosorel de ață.  Iar pe jos, prin casă, toate cele aruncate ședeau parcă le-ar fi adus apa.  Sluga trebuia să știe să vie să măture la vreme, adică tocmai atunci când se isprăvia de aruncat.  Dacă nu venia la vreme era vai de dânsa ce-i făcea cucoana.  Iar când începeâ cucoana trebuia să înceapă și d-l, căci, dacă nu începeă el să-i ajute împotriva slugii, atunci toi focul și-l îndreptă asupra lui: el era vinovatul.  In vremea supărării el nici nu dădea prin odaia pe unde era dânsa.  In caz de mare nevoe numai trecea mai mult în vârful degetelor ca să nu fie simțit și cât se poare de repede.  Tocmai în așa momente se aflau când sluga intră cu o scrisoare.  Lucia ia scrisoarea, o deschide, se uită peste ea și o aruncă jos.  — Du-o la d-l.  Sluga adună de pe jos scrisoarea și plicul și le duce lui Octavian.  El citește, iscălește plicul, îl dă slugii și apoi rămâne pe gânauri, în picioare, în fața ferestrei.  Scrisoarea e dela proprietarul caselor.  Cere restul chiliei, patru sute de Iei.  Octavian are o singură hârtie de douzeci, ramași din cincizeci de lei pe care preotul dela țară i-a fost trimis pentru plata pensionului unde își avea un băiat.  De luat, Octavian are de luat vreo patru mii de lei: doo mii și cinci sute dela fostul lui arendaș, iar vr-o mie și șase sute are de încasat încă de pe producte de acum doi ani.  Proprietarul caselor însă nu vrea să știe de astea, el vrea bani.  Proprietarul bani, în casă trebue bani, ce e de făcut.  Ii vine să înceapă a aruncă și a trânti si el cum trântea Lucia în odaea de alăturea.  Sunt ciasurile patru după prânz.  Altă slugă întră la Lucia cu o scrisoare.  Lucia deschide, citește, aruncă jos.  — Du-o la d-l.  Sluga adună de pe jos și duce la Octavian care citește:  . . . Credineanu. . .  20 lei. . .  abonament. . .  Ziarul Patriotismul Național.  — Na, dă-i-o îndărăt, zice el slugii.  — și ce să-i spun?  — Spune-i să se ducă la dracu.  Octavian începe să se plimbe prin casă.  Nu știe ce să mai facă de necaz.  Ar începe să vorbească cu Lucia dar și ea e supărată și te pomenești că-și întoarce toată supărarea pe el.  Să fie afurisit banul și cel ce l-a stârnit pe lume! . . .  și starea aceasta de lipsă de bani și de calicie nu o să dureze multă vreme, pentru că el are un plan foarte bun.  El a hotărît să facă o a doua ipotecă pe moșie, pentru ca să-și plătească toate datoriile mărunte.  Pentru ipoteca aceasta va plăti procente numai un an și jumătate, adică numai până ce va ajunge ca să încaseze iar arenda.  Iar când va începe a încasă arenda, atunci jumătate din arendă va da la ipoteca aceasta a doua, iar cealaltă jumătate îi va rămâneă de cheltuială.  și în trei ani va scăpa și de această ipotecă și va rămâneă cu venitul întreg, adică cu ceea ce-i rămâne din venit după plata creditului.  Ceeace e rău însă, e că cel ce i-a promis să facă ipoteca mereu îl tot trăgănează și n-o mai face.  Ce e de făcut?  Să mai facă vr-un împrumut?  Dar unde, să-l facă?  Octavian se mai uită spre odaea Luciei.  Ar vrea să mai vorbească cu dânsa.  Dar când e necăjită n-are chip să vorbească cu ea de afaceri, pentrucă numai decât începe:  — De ce ai făcut?  De ce ai dat?  De ce ai luat?  Nu ti-am spus eu cutare?  Nu ți-am spus eu cealaltă? . . .  In timpul acesta iar vine o slugă cu o scrisoare la Lucia.  Lucia deschide, citește nițel și o aruncă jos:  — Du-o la d-l.  Sluga adună de pe jos și duce lui Octavian.  El citește în fugă:. . .  Clubul. . . Lista  de subscripție. . -  — Spune-i să se ducă la dracu, zice el aruncând hârtiile pe jos.  — Da iscălitură nu-i dați?  întreabă sluga.  — Haide eși afară și tu și du-te după dânsul.  In timpul acesta Lucia începe să râză cu hohot:  — Ha-ha-ha!  Octavian trece în odae Ia dânsa.  — Ce e dragă?  Râzi de necaz?  — Ba, râd de bucurie și de fericire zice ea, rupând cu necaz o bucată de dantelă.  Octavian rămâue uitându-se la dânsa, când deodată se aude vorbă la ușă.  — Acasă?  — Da, acasă.  Octavian deschide ușa la sală.  — Mă rog, Doamna Credineanu este acasă?  — Da, Poftiți, zice Octavian, dându-se la o parte și deschizând ușa.  — A!  D-șoara Titi, nepoata Cc.  Licăi, zice Lucia apropiindu-se de ușă ca să primească pe D-șoara Titi.  Poftiți, mă rog.  — Poftiți, D-șoară.  — Mulțumesc- că nu pot să stau.  Am venit să vă poftesc Ia noi, adică am venit chiar să vă iau cu trăsura.  Mătușă-mea vă roagă foarte mult, precum și pe D-l Credineanu.  — A!  Eu nu pot să mă duc, dar Lucia sa se ducă.  — Să mă duc, Octav?  — Du-te; tu du-te.  Îmi pare rău că nu mă pot duce și eu.  — Mă rog, Doamnă Credineanu, eu vă aștept cât poftiți, zice D-șoara.  — Ești foarte drăguță, și Cc.  Lica nu mai puțin.  — Apoi du-te și te îmbracă Lucio, că eu voiu ținea de urît D-șoarei, închee Octavian; iar printr-o mișcare destul de îndemânatică, apropiindu-se de Lucia, îi pune in mână o hârtie de doozeci de Iei.  — ține.  — Pentru ce?  — Ei! . .  ține poate c-o trebui să joci.  — Apoi de unde-i?  Ziceai că. . .  — Ei!  Ziceai. . . !  Ia-o și vezi-ți de treabă.  VII.  — Bine, dar ce te-ai făcut, dragă Doamnă Credineanu? ! . .  să poate să nu vii de ziua mea?  Cu aceste vorbe o primește Cc.  Lica.  — Adevărat?  E ziua D-voastre, Cc.  Lică?  — D-apoi! . . .  Adică nu ziua mea, ziua nașterii. . .  — Dar de unde să știu! !  Felicitările mele!  La Mulți ani, tot ce doriți, fericire. . .  — Mulțumesc, mulțumesc, dragă. . .  Lucia vrea să sărute mâna Cc.  Licăi Cc.  Lica sărută pe Lucia.  Lucia sărută și ea pe Cc.  Lica și în sfârșit Cc.  Lica iea de braț pe Lucia si intră cu eâ în casă. -  — Dar D-l Credineanu?  — Pe Octav să-l ertați că n-a putut veni, dar vă rog să primiți și din partea lui tot ce vă doresc eu, toate fericirile. . .  In casă mare five o-clocch, petrecere în toată puterea, cuvântului.  Lume multă, saloane deschise, încotro te uiți cu ochii,în fund bufet: ceai, vin, șampanie.  — Mi-a venit și dragostea mea, nepoțica mea, zice.  Cucoana Lica, arătând pe Lucia.  Apoi luând un pahar de șampanie: Eu beau în sănătatea și fericirea Doamnei Lucia Credineanu.  Lucia mulțumește.  Apoi urmează mai multe prezentări,, pentrucă erau persoane pe care dânsa nu le cunoșteâ.  in sfârșit petrecerea își iea mersul obicinuit.  Musafirii se împart în grupe stând de vorbă, care pe unde apucă. .  Cc.  Lica după ce face un ocol prin toate odăile, se întoarce iar în salon unde eră Lucia.  — și vrea să zică n-ai știut că astăzi e ziuș mea?  întreabă ea pe Lucia, luârid-o de braț și plecând cu dânsa spre fund, într-un mic salonaș.  — De unde să știu, Cc.  Lică!  — Ian, stai jos, să vorbim noi altceva, nu e vorba de asta.  Spune drept n-ai fost supărată pe mine?  — Vai, Cc.  Lică, dar de ce?  — Ei, de ce?  ți-am mai spus odată că pe mine să mă socoti ca pe ruda cea mai de-aproape, să nu mă ții pe străină.  Prin urmare să fii bună să-mi spui: ai fost supărată pe mine?  De-asta am trimis să te aducă.  Dar de unde?  Ferească D-zeu!  De unde v-a venit in gând? ! . .  — Ascultă-mă, eu sunt bătrână, știu mai multe.  Eu am văzut că de-atâtea ori până acuma ai tot perdut la joc.  — A! . .  se poate. .  pentru asta! . .  — Nu!  Mă rog, dacă vrei să te iubesc să fii bună; să fii sinceră.  — Dar, Doamne ferește, Cc.  Lică! ! . .  — Mă rog, să-mi spui ca mamei D-tale.  Eu te-am văzut tristă, gânditoare.  D-ta ai cevă, ai o nemulțumire, ai vr-o nevoe, vr-o trebuință.  Te rog să mi-o spui și să mă crezi că sunt gata să fac tot ce voiu puteă pentru D-ta.  — E! . .  dacă e așa, zice Lucia râzând, ai să-mi imprumuți vr-o mie de lei?  — Ba, lasă gluma la o parte, ai nevoe?  — De, fără glumă, aș avea.  — Cât?  O mie?  — Nu, vr-o cinci sute de data asta.  — Cinci sute ți-i dau eu, chiar acuma.  — și cum?  Să iscălesc. . ?  — Să nu iscălești nimic.  — Nimic? ! . . .  — Nimic.  Așa sunt eu.  — și ca să vi-i întorc? . . .  — Să mi-i întorci D-ta, să nu-mi bagi pe alții în socoteală, adică să nu-l bagi pe D-l Credineanu.  Nu voiu să am de-a face cu domnii.  Lucia începe să-i mulțumească iar cucoana Lica o iea de braț și trece cu dânsa într-o odae de alăturea, unde deschide un dulap și-i dă cinci hârtii de câte o sută.  Când se întorc ele îndărăt, într-o odae de lângă salon se începuse joc de cărți.  — Uite Harabulea s-a apucat de cărți, zice cucoana Lica.  — Mă rog, întreabă Lucia, cine e d-l Harabulea?  — E un om foarte bun, dar câte odată îl apucă hachițele.  Eri ne-am cam certat.  — Da?  De ce?  — De ce, pentrucă îl apucase sgârcenia!  De obiceiu aruncă bani în dreapta și-n stânga, parcă ar vrea să se scuture de ei, și numai te pomenești odată că se scumpește pentru un gologan.  — Cine știe. . .  — Cine să mai știe!  Il știu eu destul, că doar mi-e văr.  — Da, vărul d-voastre?  — D-apoi.  și stă foarte bine.  și de d-ta zicea că ești supărată pe dânsul. . .  — Eu? ! . . .  — Da.  Ori că ești mândră? . . .  — Ian auzi, mă rog!  — De, nu știu. .  Poate că a făcut vreo mojicie, știu eu. . .  — Dar ferească D-zeu, cucoană Lică.  — De, așa mi-a spus el.  Zicea că îl încunjuri și te ferești, și. . .  — Ba, dacă e așa, pot mai degrabă să zic că d-lui se ferea. . .  — Da.  Apoi, vezi, el mi-a spus că se ferea pentrucă te vedea pe d-ta ferindu-te de el.  — Auzi, mă rog!  Doamne ferește, Doamne! . . .  — Da, și eu cred că de câte ori ai perdut la joc, a fost din pricina Iui.  — Da? !  — Da, că e al naibei.  știe să le sucească! . .  — și se arată un om așa de bun! . . .  — Bine, e bun, dar de-aceea am zis eu că-i vin hachițe.  Vorbind astfel Se apropie la masa unde se joacă.  — Il vezi, zice cucoana Lica, și acuma se face tot supărat.  Uite-l, parcă nici nu ne vede!  se uită drept acolo în cărți.  — Văd.  — Dar pe noi nu ne poftiți la joc boeri, d-voastră?  — Poftiți, poftiți mă rog, răspund care de care.  — Poftiți, mă rog, zice și Harabulea cu un aer de copil vinovat, neîndrăznind să ridice ochii, sculându-se și oferind scaunul.  — știi, d-le Harabulea, zice cucoana Lica, știi că ce ți s-a părut d-tale n-a fost de loc adevărat.  — Zău? ! . . .  — Te asigur eu.  — Bravo!  Atunci noroc să dea D-zeu.  Uite, taiu o bancă de o mie de lei.  VIII.  Când ajunge Lucia acasă, Octavian se primbla pe dinaintea ferestrelor, prin salon, uitându-se în stradă.  Eră și necăjit și o așteptă șl pe dânsa și de necaz parcă nici nu mai putea gândi nimica.  — Bună sara, zice Lucia intrând și privindu-l cu-o căutătură veselă.  — Bună sara, Ei, ce-a fost?  — Ce să fie, bine, și încă foarte bine, numai dacă- nu cumva am făcut o prostie.  — Ei?  — Stăi să văd de unde să-ncep.  Intâiu: Azi e ziua de naștere a cucoanei Licăi și s-au dus toți prietenii și cunoștințele și dacă a văzut că eu nu viu și-a închipuit că eu sunt supărată.  — De ce să fii supărată!  — De, de ce!  A băgat de samă că am tot perdut acuma pe urmă la joc și zicea poate m-am supărat din pricina asta.  — A!  Se poate să creadă așa copilărie?  — De, asta i-am zis și eu.  — Dar de ce prostie spuneai că te temi?  — Iaca de ce e vorba.  A început iar dânsa că mă iubește, că samăn cu nepoată-sa, că s-o consider ca pe ruda cea mai de-aproape și să-i spun toată inima și tot necazul, că ei i s-a părut că de-o bucată de vreme sunt tristă și să-i spun de ce.  — Ei?  — Ei, și eu am spus că-mi trebue parale și mi-a dat cinci sute de lei.  Uite-i.  — Cu ce condiție?  — Cu nici o condiție.  Mi-a zis să-i dau tot eu îndărăt, că ea nu vrea să aibe de a face cu domnii.  — și asta ți s-a părut prostie?  — De, nu știu, ce zici tu.  — Eu zic toarte bine.  — Ei, atuncea foarte bine.  și aproape vreo cincizeci de lei am mai câștigat la joc.  — Bravo, fetico!  Dar te-ai făcut un cartofor. . .  — Dar ce lume era acolo!  Petrecere!  șampanie!  I-a părut foarte rău că n-ai venit și tu.  — Îmi pare rău și mie, dar- o să mă duc altădată.  IX.  — De ce nu vii într-o zi să mai stăm de vorbă?  Vino îndată după masă de pildă pe Ia doo jumătate—trei, căci atunci sunt numai singură.  Eșim colea-n grădină, mergem colo în pavilion, ne lungim pe sofale, stăm de vorbă, facem cafea. . .  Sau știi ce?  Vino șă lom dejunul împreună, adică veniți amândoi — să vie și d-l Credineanu.  și d-lui dacă are de dus, dacă are slujbă, n-are decât să se ducă.  Așa-i zisese cucoana Lica și astăzi dimineață, Luda se pomeni cu un bilețele.  Dragă Doamnă Credineanu,  Te rog foarte mult să-mi răspunzi dacă puteți veni-împreună cu d-l să lom astăzi dejunul împreună la mine. .  Cu toate simpatiile mele,  Lica  Lucia a răspuns da și la ora dousprezece și un sfert a fost cu Octavian la cucoana Lica.  La cucoana Lica masa pusă.  Pe lângă dânșii și cucoana Lica la masă mai eră Madame Frunză, Madame Pădureț și D-șoara Titi.  Se servește țuica și când să treacă la masă, vine și Harabulea în costum de călărie.  Cocoana Lica îl prezintă.  Octavian încă nu-i făcuse cunoștința.  — Dar de unde vii și nnde te duci?  Ce te-ai făcut de n-ai mai venit?  întreabă cocoana Lica.  — Am cumpărat doi cai faini și voiu să pun să-i încalice, De aceia mă și duc, dă-mi o țuică.  — Dar stai cu noi la dejun?  — Nu, nu pot, sărut mâna.  — Ce om, frate!  Un om care trăește numai pentru cai.  Nici bal, nici muzică, nici teatru, numai cai și iar cai.  De aceea nici nu te-ai însurat.  — La ce să mă însor dacă nu mă simt în stare să duc gospodărie.  — Bine, bine, hai ia-ți colo scaunul. . .  — Nu, că mă duc.  — Nu vrei să stai?  — Uite stau dacă mergeți, cinevă cu mine îndată după masă.  Lui d-l Credineanu nu-i plac caii?  — Cum nu, răspunde Octavian.  — Dar unde vrei să-l iai?  întreabă cucoana Lica.  — Să meargă cu mine la grajd și apoi. . .  las pe mine. .  Poftiți, D-le Crediteanu?  — Cum nu, cu plăcere, răspunde Octavian.  — îndată după masă? !  — Da, dar numai pân-la trei făr-un sfert.  — Da, la trei făr-un sfert aveți trăsură la dispoziție.  — Bun, mulțumesc.  — Ei, ne-am înțeles.  Acuma să păpăm.  Cocoană Lică suntem la porunca Măriei voastre.  X.  La unu jumătate punct, trăsura a fost la scară și Harabulea și cu Octavian au plecat numai decât.  La doo Lucia și cucoana Lica au rămas singure, căci cele doo cucoane s-au retras în câte o odae, iar D-șoara Titi s-a dus să vază de ale casei.  — N-ai văzut pavilionul?  Nu cunoști grădină?  întreabă cucoana Lica.  — Nu, răspunde Lucia.  — Ei, haide atunci să le vezi.  Din casă din salonașul cel mic dădeai într-un coridor și de acolo deschideai o ușă, scoborai niște scări și eșiai în grădină.  In grădină ieșiai sub umbra a doi tei bătrâni; iar dela tei se făceau doo drumuri și o alee îngustă printre doo rânduri de lilieci.  Aleea îngustă numai cât ar putea merge doo persoane, duce în fundul grădinei unde se vede o clădire de lemn.  Clădirea aceasta e pavilionul.  Pavilionul în față are un mic peron, iar înnăuntru e un salonaș cu ferestrele și ușile din sticlă mată și colorată, cu canapele, oglinzi, de-o parte și de alta; iar ia mijloc masă și scaune.  — Uite, zice cucoana Lica, aci poți să stai toată ziua să dormi, să citești, să faci ce vrei; nu te supără nimene, nu vine nimene până ce nu suni.  Uite aci avem tot ce trebue pentru făcut cafea turcească.  Iată mașină, spirt, apă, cafea, zahăr și tot ce-trebue.  Ian să ne lungim nițel pe canapele.  Poftim, fă ca mine.  Si cu această vorbă cucoana Lica se întinse pe o canapea, rezămându-se într-un cot pe capătul canapelei; iar Lucia se așeză și ea tot așa pe canapeaua din față.  — Grozavă e lumea asta!  Mari păcătoși sunt oamenii!  începe cucoana Lica a vorbi ca dela carte.  — Dar ce e?  întreabă Lucia.  — Mă rog, ce-ți pare?  Doo surori: Madame Po-pescu, văduva avocatului, și Madame Christea, sora mai mare, devasta băcanului din colț dela Popa Radu.  Erau astăzi amândoo pe stradă.  și să fi văzut pe băcăneasa cum mergea cu nasul pe sus, pe stradă departe, hăt înaintea surorii-săi, să nu cumva să crează lumea că sunt rude ceva amândoo.  și soră-sa Popescu c-un copil de mână și îmbrăcată ca vai de capul ei: Rochia picurată dela bucătărie, dantela descusută și murdară, pălăria deformată. . .  — Poate n-o fi având de unde să-și iea? . . .  — N-o fi având de unde!  Dar de ce să n-aibă?  S-o vezi ce tânără, ce drăguță și chiar ce frumoasă e, și cum se uită domnii după dânsa- s-apoi pe una ca asta s-o mai plângi că n-are de unde? . . .  Ba e păcătoasă, na, să ți-o spun eu!  E fricoasă, n-are îndrăzneală și n-are nici ambiție, n-are rușine.  Dar eu m-aș face slugă la dracii și la hantatar numai să n-ajung așă de mila oamenilor și chiar a rudelor!  Mă rog, să-i fie rușine surorii-săi cu dânsa și ea să nu simță! . . .  Da, dă-o-.