SMARA  BĂIATUL MAMII  ROMAN EDUCATIV  ALCALAY and Co.  BĂIATUL MAMII  In sfârșit, fie ce o fi, sunt hotărât acum mai mult ca oricând.  O iau și pace.  Va fi a mea, căci o iubesc și tu, dragă Radule, mi-ai spus că, timp de un an, cât ai fost chiriașul Ruxandrei, mi-ai mărturisit, că n-ai simțit-o ou nimic, așa-i, dragă prietene?  — Da, trăia ca o sfântă, era veșnic ocu-pată cu ale casei, serioasă și indiferentă la orice șoaptă de iubire.  — Tot astfel mi s-a părut și mie, d-aceia, o admir, o-iubesc și m-am hotărât a o lua de soție.  — și ea a consimțit?  — Vezi bine.  — Când v-ați hotărât?  — Chiar ieri, după ce te-am: văzut pe tine și m-ai asigurat despre castitatea ei am și vorbit, cu generalul Vlădeanul, un-chiul ei.  — A stăruit și el mult până sch hotărască să facă pasul ăsta.  Ce, ea toti nu vrea încă să te ia?  — Nu era hotărâtă să se mărite, dar tu de unde știi că s-a înduplecat greu.  — știu dela dânsa.  — Ce, ai mai văzut-o, o mai vezi?  — Rar.  Ieri am!  întâlnit-o.  Venea dela școa-lă.  Era tristă, pe gânduri.  Mergea cu ca-pul în jos.  Dând ochii cu, mine, abia m-a salutat, par-că nici căi mai mă cunoștea.  Am întrebat-o despre tine și s-a roșit.  Nu era voioasă și eu am regretat și că am fost indiscret și că i-am vorbit într-această chestiune intimă.  —Dar bine, nu-nțeleg de ce, ea știe că tu-mi ești ca un frate și n-am nimic ascuns de tine.  — Dar poate. . .  am eu de tine, răspunse căpitanul Radu Pănait.  — Tu?  Hei, hei, băiatul mamii, zise Pe-tre Dordea, suntem prea vechi prieteni, ca să nu ne cunoaștem.  Ani au trecut la mijloc de când ducem traiul împreună.  Gimnaziul, liceul, școala militară, veșnic colegi de bancă și, când tu, când eu, eram întâiul în clasă.  Ei dar, la urma urmelor, te-am întrecut.  Toate gradele le-am luat înaintea da.  Loco-tenent am fost c-un an înainte și gradul de căpitan tot așa, ș-acum eu mea însor și tu rămâi holtei; dar casa mea îți vă fi deschisă, frate, Ruxandra te va primi ca o soră, mai ales că tu m-ai îndemnat s-o iau și uite, de ce s-apropie căsătoria noas-tră, d-aceia sunt mai mândru că mă-nsor cu așa femee, prețuită de tine, pe care te știu puțin cam greoiu întru a recunoaște merite femeilor.  — Nici nu prea le au.  — Bine, dar ziceai că Ruxandra. . .  — Ei, ea e altceva.  — Cum e altceva, nu e tot femee?  — Femee, dar ea. . .  trebuee să se mărite, așa zicea și mama.  — Cucoana Angela?  Este aici la tine?  — Vezi bine, mai șeade și la mine.  — Cum să nu șadă, băiatul mamii, răs-fățatule și te mai plângi! . . . .  — Mă răsfață, da, ca p-un copil mic, dar are și ea ale ei, e curioasă de tot, câte o-dată.  — Ca și tine.  Om!  mai ciudat, mai sucit, se poate?  și cu toate astea, uite, eu te iu-besc.  M-am învățat cu tine.  Un lucru însă nu mă domiresc, tu, cât timp ai stat la Ruxandra, nu i-ai făcut curte de loc?  — Nici un minut.  — Nu ți-a plăcut, sau ai început deja să ocolești femeile, spune drept!  — Nici una, nici alta.  — Atunci, dar cum?  Enigmatic mai ești, Radule.  Uite, peste puțin o să mă căsă-toresc cu Ruxandra și tot nu-nțeleg de ce n-ai luat-o tu; iar mie mi se pare că eu o iau, nu numai că mi-e dragă, dar parcă să repar o indiferență, o stângăcie a ta.  Ce cusur a avut femeia asta?  Este un mister aici?  De ce la vârsta ei, este așa de tăcută și tu așa de rece?  Nu v-ați luat a-mândioi de stângaci ce ați fost, n-ați știut, care să ncepeți, cum să deschideți vorba?  Tu mori cu capul între țifre, ea moare cu capul între poezii, scrie toată ziua, cugetă și uneori plânge și îi stă atât de bine!  — E frumoasă? . . .  Plânge?  De ce?  — Vr-un secret. . .  Mi-e frică, Radule, cine știe peste ce mister voiu da, cine știe ce încurcături mă așteaptă.  — ți-e frică?  N-ai de e.  Ea e femee se-rioasă, înțeleaptă, prevăzătoare, va ști să te menajeze.  Chiar dacă. . .  — Să mă menajeze?  Dar bine eu n-am nevoie decât de iubirea ei și mă tem că Ruxandra va fi indifirentă.  Prea e rece, prea stă pe gânduri, prea. . .  mi-e frică!  — Căpitane, mă faci să râd.  Atunci, dacă ai presimțirile astea, n-o lua, ce zor ai?  Femei? . . .  Ca părul!  — Ce nesuferit ești, prietene.Tu,  se vede că n-ai iubit niciodată.  Crezi d-o pasiune adâncă te poți curăța lesne.  O iubesc, ți-am spus și cu orice păcate o fi având la ac-tivul ei, o iau. . .  Chiar dacă știi ceva despre ea, care să-i păteze cinstea, o iau, căci fără dânsa n-ași mai putea trăi! . . .  — și cu ce te-a înflăcărat așa?  Nu te mai cunosc, Petrică dragă.  Pe mine azi, nu mai mă mișcă decât. . .  deslegarea unei probleme.  — Dar care problemă e mai grea de des-legat decât aceasta?  Vezi o femee, cauți s-o studiezi, dai d-o enigmă, ori de un sfinx și totuși vrei să fii al ei și ea a ta pentru vecie! . . .  La Paris, când studiam amândoi, într-o seară, când tu erai bolnav și eu te-ngri-jeam ca p-un frate, deschizându-se vorba despre căsătorie; iar franțuzoaica sta de capul meu, nu ți-am spus că eu n-am să mă-nsor niciodată?  — Ei și-acam de ce nu te ții de vorbă?  — Ce om de ne-nțeles!  Apoi tu m-ai înflă-cărat, descriindu-mi pe Ruxandra ca p-o zână din povești, ș-acum tot tu parcă ai vrea să-mi înstreinezi inima de ea.  Târziu, Radule, acum nu se mai poate.  Nu, bă-iatul maimii, nu, rămâi tu holtei, dacă-ți pla-ce, eu te părăsesc, d-acum n-am să mai duc grije de nimic; fericirea casei mele, n-are s-o mai turbure nimeni! . . .  — Ești sigur?  — Ce-ntrebare e asta Radule?  — Furtunele cele mai grozave nu Sunt acelea cari bubuiesc în natură, ci acelea cari răsbesc în sufletele noastre.  — Ești lugubru, ș-am să te spun Ruxan-drei, dar ea, ori de câteori îi vorbesc des-pre tine, tace ca și când nici nu te-ar cu-noaște.  — Da?  I-am devenit indiferent? . . .  — Căpitane, i-ai fost altfel altădată?  O!  D-ași ști una ca asta!  Sabia mea ași înfige-o în inima ta până în mâner.  — Glumești?  — Nu glumesc nici de fel.  Apoi cum ar fi, cum ar veni un astfel de fapt?  Tu să ai o amantă!  și să imi-o cedezi mie, s-o re-comanzi bine, ca s-o iau eu, de soție.  Ca-marad mi-ai fi tu?  Om de onoare; prieten?  Ia seama, amice, grăiește adevărat, spune tot, până mai e timp.  Vorbește!  De ne-răbdare mor!  Radu, rămăsese încremenit lângă biblio-tecă.  O mână!  o ținea pe sabie, iar cu cealaltă potrivea înlăuntru bibliotecei cărțile, fără să știe ce face, când Petre îl lo de piept, și-ncepu să-l sgudue.  — Spune Radule, nu face și cu astă, cum ai făcut cu toate premiile și cu toate gradele, în școală și în front.  Rivalitatea din-tre noi pentru studii și înaintări în grade, nu ne-a stricat prietenia, dar rivalitatea pen-tru Ruxandra, e moarte, ascultă-mă, vor-bește!  Bică, ordonanța lui Radu, intră și spuse căpitanului că Angela e la ușe.  Petre, când văzu pe bătrână mamă a ca-maradului său intrând, își stăpâni mânia, el respiră și făcu un pas către dânsa zi-cându-i: Sosești la vreme mamă.  Petre era să mă omoare, zise el, zâmbind.  Bătrână, pătimașe, Angela trăia acum sus-ținută de Radu pentru care, după moartea lui Panait, ea cheltuise tot ce avusese de pe sufletul său. .  Ajunsese om, în fața lumei, avea grad frumos, dar păstrase, moștenire dela dânsa, caracterul.  In oștire, ca și în societate, el nu fusesi în stare să se facă simpatic nimănui, toți îl numeau: șearpele cu ochelari.  Căpitanul, Petre Dordea, suflet nobil și mare, se deprinsese din școală a-l iubi, dar din copilăria lor, între ei, exista o luptă pentru întâietate.  Amândoi erau inteligenți, dar ce deose-bire!  Dordea moștenise dela tatăl său, colonel, mort în răsboiu, hărnicia, demnitatea și e-chitatea, pe când Radu, dela Angela Ar-ghiriadis și dela Panait ocnașul, ce să ia alt decât perversitate și invidie? . . .  Dordea, când intră Angela, își retrase mâna și rămase în picioare.  Angela, sărută pe Radu, salută pe Petre, apoi s-așeză pe scaun, scoase tabacherea, făcu o țigană, puse picior peste picior și-ncepu să fumeze.  Cei doi căpitani stau acum față în față, ca doi muți.  Angela ceruse o cafea.  Ordonanța pusese tava pe masă.  In odae s-auzeau numai bă-taia ceasornicului.  Toți tăceau.  Dordea rupând tăcerea zise îndreptându-se către ușe: Băiatul mamii!  Leit d-ta, așa e cucoană Angelino?  Ea, sorbind din cafea, răspunse: Mânca-l-ar mama de flăcău, D-zeu să mi-l trăiască!  Ce-ți pare rău că-mi seamănă?  — Nu dar. . .  — Ne vom socoti, camarade, zise Dordea și ieși tremurând de nerăbdare.  — De ce ești așa de abătut, puiul maimiei, frumosul mamei?  Ce ai, spune, nu care cum-va Ruxandra a destăinuit ceva?  Socoteala ei.  Ce ne pasă noo?  Capul face, capul trage!  Cine, e vinovat?  A umblat ca o desmetică.  Ce a căutat a găsit.  ș-apoi. . .  ai cunoscut-o numai tu?  Păi, o biată dăscăliță, să ia un bujor ca tine.  Să-nțelege, îi venea ei la socoteală!  Să gân-dise bine, fata.  Auzi, auzi, să arunce vina pe tine și să-ți dea ponosul în spinare.  Nu te mlădia, Radule.  Fii hotărât.  Cu gradul și cu mintea ta a mare, poți să faci o piartidă aleasă, o partidă demnă de noi.  — Dar cine suntem!  noi, mamă?  Cine, ai uitat?  —Cine-om fi;nu se caută trecutul, ci pre-zentul, viitorul, și ăla este al nostru.  Băiat frumos; elegant, ca mâine ajungi, general și. . .  Auzi, auzi, să te-ndupleci, să destăinuești lucruri. . .  Fugi d-acolo!  Ești co-pil!  Din bun zdravăn să-ți legi capul și să te dai învins.  Ofițer ești tu?  Aide, aide, nu fii slab.  ș-apoi dacă ai fi sigur d-asta, oricum ar fi ceva, dar așa.  Auzi acuma na!  Din libertatea mare a ta să-ți pui lanțul de gât.  știi tu ce va să zică a avea un copil?  Va să zică a-l băga în averea, în bunurile tale, în leafa ta, miăiculiță!  Va să zică a-ți jertfi numele și punga.  Ruxandra crezi tu că te-a iubit?  Aș nici o clipă.  A vrut numai să se că-pătuiască pe ea și să idea numele copilului.  Auzi plan:  Căpitanul Radu Panait, fruntașul ofițeri-lor din geniu, s-ajungă haina ei de vreme rea!  Fata, eu cred c-o avea cniar mai dinainte.  Cine știe ce dăscălași i-o fi tată și vrea să ți-o arunce ție în spinare.  Ruxandra, e bună d-astea, o știu eu! . .  Mironosiță, care se uită cu ochii în jos!  — Nu; e așa mamă! . . .  — Ce nu e așa?  Ai văzut-o tu plurtând sarcina?  Era ea așa, când ai cunoscut-o?  Ce știi tu lucruri d-astea muerești?  Tu să taci!  Cât ești de-nvățat, dar era să te dea după deget o femee?  De n-ași fi fost eu aici, te alegeai cu sluta-n vatră și snama de copil.  Vezi bine, asta ne lipsea!  Eu trag nădejde ca, prin că-sătoria ta, să ne-nălțăm, nu să ne-ntoarcem, iar la tarabă, de Unde am plecat.  Ce făceai tu cu asta?  Zestre n-are, ale casei nimic!  — Are leafă.  — Ei, ce-i o lefușoară ca aceia?  Trei sute de lei, trec printre degete.  Nu ne trebue sute, ne trebue mii, d-aia suntem frumoși de strălucim ca soarele!  Of, Puiul mamii, Puiul mamii!  Tu singur n-ai fi știut să te prețuești cât faci.  Bine c-am fost aici lângă tine, bine că. . .  — Ei cine știe, dacă e bine să tăinuești adevărul!  — Va să zică, atunci este adevărat, Măr-gărita este copila ta.  Atunci ce mai stai?  Du-te, întoarce pe Dor-dea dela pasul ce vrea să facă.  Leagă-ți sa-marul de gât, intră într-o mlaștină din care n-o să te mai scoată nimeni, fii pavăza unei femei, care s-a târât ca s-ajungă ș-a ajuns acolo unde a vrut.  Omoara-mă după ce mi-am dat sângele și tot ce ara avut pe su-fletul meu, spre a te face om în lume.  — Mi-ai dat tot, este adevărat, dar nu mi-ai dat aceia ce trebue.  — și ce-ți lipsește mă rog?  — Suflet.  — Ei frate, curioase ființa sunteți voi oa-menii ăștia modernii.  Voi faceți greșelile și noi, ori strămoșii, vreți să vi le reparăm.  Bună socoteală! . . .  — Taci cu strămoșii, mamă.  Nu-mi mai a-duce aminte că descind din Hristache și Zamfira Arghiriadis, că-mi vine rău!  — Păi, vezi frate, din cine-ai vrea să le tragi, din prinți?  Aceia crezi tu că n-au păcatele lor?  — Or fi având păcate, dai' au și noblețe sufletească, pe când noi! . . .  — Noi, ascultă-mă, să ne mulțușnim pe ceeace suntem și să fim taci.  Nu de geaba, ești ostaș.  Nu de geaba te-am crescut eu și ți-am dat sângele meu.  — Da, știu. . .  și cu toată bărbăția mea, n-am putut să mă schimb, caracterul ți l-am moștenit pe d-antregul, mamă și d-asta sunt trist, și d-asta plâng. . .  Radu, trecând la masa lui de scris, puse capul între mâini și oftând adânc stete astfel multă vreme.  O lacrimă, poate întâia de înduioșare, îi alunecă pe obraz.  Angela m! ai sorbi din ca-fea, mai trase din țigară, scoțând pe nas fum gros, apoi sculându-se de jos, se duse la oglindă, își potrivi părul și, îndreptându-se în spre ușe, voi să iasă, când Bică, in-trând, aduse o scrisoare.  Angela voi să pună mână pe ea, ordo-nanța însă i-o refuză și păși către Radu, ea-ncepu să strige:  — Nimic, eu nu sunt nimic, în casa asta, până și bădăranul ăsta, nu-mi dă, nici o cinste.  — Mamă, n-ai dreptate, scrisoarea este a mea și mie trebue să mi-o dea, căci mie-mi este adresată.  Radu lo scrisoarea și făcu semn solda-tului să iasă.  — știu și mă așteptam.  D-aceia și veni-sem, ca să isbutesc să nu-ți cadă-n mână.  Miorlăituri dela ea, ca să te-nduplece să cazi în cursă, ș-o să cazi, o să cazi, o-am sunteți voi, vă păzim ca pe vederile ochilor și ajungeți să' vă ducă de nas, toate nimi-curile de femei ușoare, toate. . .  — Mamă, cred c-ar fi timpul să isprăvim.  Ajunge!  Numai ușoară n-a fost Ruxan-dra.  — Ei aș, vânt. . .  Acum apucă-te d-o spală, carăț-o de păcate.  — Păcatele?  Eu i le-am făcut și le-am aruncat pe cap.  Eu am părăsit-o după ce. . .  D-tale vreau să-ți spun adevărul. . .  Eu. . .  — Sănătate, ce-ai căutat a găsit, ți-am mai spus.  Acum lege-și capul cum o ști.  Nu vreau s-aud nimic.  — Lesne Asta e morala d-tale, care judeci lucrurile din punctul de vedere, ca-re-ți vine la socoteală.  — Ba o să te las să dai în gropi.  — Mamă, lasă-mă că-mi pierd răbdarea.  Nu te mai amesteca în treburile mele.  — Ba, am să mă amestec, că eu te-am făcut si te-am crescut.  Scrisoarea asta dă-mi-o, că de nu mi-o dai, iar te-ndupleci.  Cu dalde astea te-a ținut, te-a îmbrobodit Ruxandra.  Dă-o iute c-am văzut-o, îi cunosc mășgăliturile.  Laba gâștei, scrie ca la clasele primare.  — Parcă vreai adineaurea să pleci, du-te mamă și dă-mi pace, căci nu te mai pot asculta.  Nu mai sunt copil mic, știu și eu judeca, alege albul din negru.  Nevoe mare de sfa-turi acum nu mai am.  Sunt hotărât, ți-am făgăduit că n-o iau; totuși chestia ou Ru-xandra mă interesează.  Ca simplu specta-tor, voiu să urmăresc desfășurarea lucru-rilor.  Această dramă mă pasionează.  Iți spun că rolul ce joc, nu este așa de u-șor și-ți mărturisesc că nu știu cum șă fac, spre a-l juca cu dibăcie, până la sfârșit.  Urăsc pe Petre, știi. . .  și m-am hotărât să mă răsbun, deși Ruxandra. . .  — Apoi de ce mi-e frică mie?  Dă-mi seri-soarea, n-auzi?  — Nu ți-o dau, căci și p-asta ca și pe celelalte o trec la documente. . .  Vreau să râd!  — Ia vezi să nu-ți dea râsul prin piele.  — Mamă ți-am; făgăduit că te ascult și să fii sigură că nu revin.  Numai aceia ce te rog e să nu te mai amesteci în afacerile mele.  — Vorbă-i frate, afacerile d-tale sunt și ale mele; când le cunosc și văd că ești în stare s-aluneci, să czai în prăpastie.  Cu nu-mele tău va să faci o partidă strălucită, nu să dai de râpă.  Dacă te ții de făgăduiala, de ce nu tai cangrena, de ce mai ții co-respondență c-o femee pe care, din motive puternice, ai părăsit-o.  — Motive puternice!  Caprițiu de bărbat! . .  Inimă neagră!  Dacă-ar fi să judecăm fără părtinire, eu n-am nici-o dreptate.  M-am purtat și mă port în mod nedemn și cu ea și cu Dordea.  — Ce spui?  Iți dai sentința?  Te osândești singur?  La ocnă, băiatul mamii, ce-mai stai între noi?  Să mulțumești lui D-zeu că ai lângă tine o mamă zdravănă ca mine, căci altfel. . .  — Nu știu zău dacă trebuie să-i mulțu-mesc, ori să mă plâng lui că. . .  — Frumos, foarte frumos. . .  zi înainte, zi ce vrei, dar dă-mi scrisoarea.  — Nu ți-o dau.  — Să mi-o dai, căci prevăd că iar te în-dupleci, iar. . .  — Lasă-mă mamă, vreau sa ies de sub epi-dropia asta, vreau. . .  — și eu vreau s-o rupi, zise Angela, smu-cindui-o din mâini și rupând-o în mii de bucățele. . .  Apoi aruncând-o, satisfăcută ieși pe ușe. .  In acest moment intră Bică.  — Strânge și aruncă hârtiile astea, zise Radu, către Bică. . .  Strânge-o!  Of! . . .  Ordonanța, adună de sub masă și băgă în buzunar bucățelele scrisorii, care conțineau secretul scump al unei inimi zdrobite, jert-firea unei ființe nevinovate! . . .  La Biserica Albă s-aprinseseră făclii multe se strânseră familiile cele mai alese ale ca-pitalei, străluciră epoleții, zornăiră pintenii tuturor ofițerilor de seamă, camarazi d-ai lui Radu și Dordea; iar Radu mulțumea el, de mai multe ori, în locul lui Petre, care era emoționat, dar vesel ca un copil.  Episcopul Nifon, înalt ca un brad, frumos și cucernic, ca un sfânt, sosi și dânsul, fă-cându-și loc printre mulțimea nerăbdătoa-re, care aștepta mireasa, acuzând-o c-a mân-cat din blid, de oarece vremea se cam în-cruntase ș-amenința de ploaie.  Muzici și trompete lucitoare fluturau prin aer, soldații muzicanți s-așezaseră-n rând să cânte primirea.  In biserică se răspândise, din ce în ce mai tare, mirosul florilor ș-al smirnii.  Fe-meile își făceau vânt cu evantaliul, nunii cercau deschiderea ferestrelor, Radu și Pe-tre se opuneau, căci va răci mireasa.  Bică, după ce a lipit scrisoarea, ș-a ci-tit-o, a ascuns-o bine, în căptușala mantalei la biserică.  Sfios s-a așezat pe treapta scă-rii ș-a privegheat ca o sentinelă.  Când văzu cupeul, venind de departe, se repezi prin-tre mulțime și-ntr-un minut fu la ușa ca-retei și la urechea Ruxandrei șopti: Scri-soarea, neciiită de căpitanul meu și ruptă în bucăți de către maică-sa, este în mâi-nile mele, n-aveți nici o teamă.  Ruxandra îngălbenind se sprijini de brațul bătrânei sale mame și tremurând, urcă treptele scă-rii, merse la cununie.  Mirele, care alături de Radu, o aștepta la ușe, îi oferi mănunchiul tde tuberoze ș-o urmă printre mulțime. . .  Cu chipul ei de madonă, mai ascuns sub bucle de păr mătăsos printre cari erau pe-trecute fire de beteală, cu genele și buzele tremunânde, ca sclipirile văpăilor unei can-dele, cu rochia albă de borangic subțire și transparent, ca pânza păianjenului, cu pasul șovăitor și rar ca de domniță din povești, Ruxandra, fermecă toată mulțimea, care cum șoptea: Ce frumoasă și încân-tătoare mireasă!  Ce noroc pe Dordea să ia de soție așa zână, fată muncitoare și înțeleaptă de pe urma căreia nu s-a auzit decât bine! . . .  — Așai e Radule, ziseră mai mulți ofițeri, că tu știi, tu ești pețitorul, tu socrul, tu. . .  — Da, da,, altfel eu. . .  — Tu. . .  tu ești un prost, așa fată gingașe s-o dai lui Petre, când puteai s-o iei tu.  — Prietenia, până aici, zicea unul.  Dragă căpitane, nu te-nțeleg, cum de făcuși gre-șala asta, adăogă un altul! . . .  — Ce copii, ce copii ați fi avut voi.  A-mândoi tineri și frumoși! . . .  Radu, înainta, se pierdu printre mulțime.  Ruxandra, după ce se-nchină pe la icoa-nele de argint, cari din cadrul lor parcă se desprindeau ca s-o binecuvânteze, păși în neștire către mijlocul bisericii, s-așeză la stânga lui Dordea și, când se începu ser-viciul, nu mai văzu, nu mai auzi nimic.  Capul îi atârna greu, hainele o apăsau florile din mână îi păreau uriașe și toate-i șopteau cuvinte ne-nțelese, cuvinte ce o a-mețeau, îi apăsau greu sufletul' ei chinuit.  Fu un moment, când ș-ar fi rupt tot după dânsa, ar fi aruncat blesteme asupra tutu-lor celor cari o înconjurau ș-ar fi fugit la capătul lumii să-și ascundă durere ș, care o sugruma, dar n-avu putere, căci îi tre-murau picioarele, îi clănțăneau dinții ca prinsă de friguri.  — Mărgărita, sărmana mea copilă ce o fi făcând ea acum, surghiunită la doică, gândi Ruxandra; iar când preoții îngânară pe: I-saia dănțuiește, ea șovăi și rămase locului înlemnită.  Radu, care sta la spatele lui Pe-tre, o sprijini, ea văzându-l îi șopti încet:  — Fugi din fața mea.  Păli, apoi se simți rău. . .  — Florile, luați-i tuberozele din mână căci, mirosul lor tare, i-au făcut rău, ziseră invitații.  Dascălul aduse un pahar cu apă, o stropi pe frunte și îi dete să bea.  Rnxanda își reveni puțin.  Sub voalurile de rețea albă și fină, chipul ei, frumos și galben ca de ceară, părea pierdut, ca un, disc palid de lună, între no-rii alburii ai unui cer senin de primăvară.  Florile de lămâiță îi încadrau fruntea și îi dau aerai de sfințenie, de cuvioșie, de ne-murire al madonelor de Rafael.  Era frumoasă ca o zână idin povești.  — Ce ai?  De ce suferi, iubito, zise Dor-dea, când Ruxandra se mai trezi.  — Sprijinește-te de mine ș-aruncă florile.  Preoții, văzând starea de slăbiciune în care se găsea mireasa, grăbiră slujba.  Felicitările terminate, soții ieșiră din biserică.  Petre, radios și plin de speranțe și de iluzii, înainta, cu pas voinicesc, către jugul greu al căsnicii.  Ruxandra nu vedea înainte ei decât un abis.  Prăpastia, deschisă în fa-ță-i o îngrozea și totuși în spre ea trebuia să înainteze.  Va fi nevoită să mintă, să înșele mereu p-un om care îi da numele și onoarea lui, va trebui să-și calce zilnic peste inimă și taina vieții sale ș-o ascundă în fundul pă-mântului.  Lumțea din jurul ei, îi păru un convoi fu-nebru, cântecul corului „Mulți ani trăiască” un lugubru „Vecinica pomenire”.  Ieșind din biserică, scoase un suspin a-dânc.  Se grămădeau toți să vadă mireasa și ea, sub envantaliu fin de dantelă, își ascundea fața și suspină.  I se păru un an, până s-a-jungă la ușea bisericii.  Trăsura o aștepta, albă, capitonată cu mătase înlăuntru, par-fumată și încărcată cu mănunchiuri de ia-somie și de tuberoze.  Dordea-i dete brațul, iar Radu îi deschise ușa icupeului ș-o ajută de sui scara.  Ruxandra, tremurând de mânie, urcân-se în trăsură, se trânti pe perină și îngăl-benind zise în gândul ei.  De ce n-am acu. -ma  un revolver ca să-i spulber creerii?  Dordea, abia întorși acasă, o lo pe ge-nunchi și apucându-i mânuțele ei albe,și moi, dar reci ca de ghiață, i le duse la gură și i le încălzi cu răsuflarea, apoi i le acoperi cu făclii de sărutări șoptindu-i:  Suntem fericiți, scumpa mea iubită, sun-tem fericiți! . . .  Nu te speria, amețeala ta este datorită oboselei, dar poate că cununia noastră va fi citată, căci n-a fost banală.  Ruxandra, Ruxandra mea, dragă, tu erai fru-moasă ș-așea palidă.  Intre iconostase, lu-cirile fantastice de candele și de făclii, par-că erai o sfântă.  Sub voaluri de dantelă și fire de beteală, mi-apăreai tocmai așa eu, văzându-te, te a-doram.  Te ador, icoana mea, oricum ești, oricum vei fi, iată, în genunche te ador și vecinie și-n orice minut, mă voiu închina, înaintea ta, o mireasa mea scumpă, o to-varășea vieții mele.  Stai aici și eu să te îmibii cu îngrijirile mele, să mă îmbăt de parfumul răsuflării tale, până te vei înviora, până te vei simți bine, puternică. . .  O delicata și plăpânda mea tămâioară.  Tu nu poți înfrunta greutățile și oboseala.  Mulțimea și admirația tutulor ți-au stins pu-terile.  Atâția ochi, îndreptați asupra ta, te-au fermecat.  Ai fermecat mulțimea, cum m-ai fermecat pe mnine. . .  și luândui-i capul, încununat încă de lămiâiță, o sărută cu patimă pe buclele-i negre.  O tristețe greoaie îi apăsa pe inimă și toată curățenia ei sufletească, tot curajul și puterea ei de a lupta cu viața naufrai-giau într-un fel de inconștiență, într-o vi-novată nemișcare.  Simțea nevoia unei reacțiuni puternice în care să-și regăsească personalitatea cât și caracterul ei drept și cinstit, nevoia de a striga acesțui străin, care o năpădea de să-rutări fierbinți și lacome, că florile de lă-miâiță îi apăsau tâmplele, că sunt furate altor fecioare, nepătate, neîntinate!  Dar nu putu să zică o vorbă.  Inertă și rece, cu gândul bolnav și sufletul înghețat, asistă la îmbrățișarea plină de dragoste nebună a lui Petre, țintind ochii obosiți, când pe ro-chia ei de borangic subțire, întinsă ca o formă moartă pe un scaun, când pe vălul feciorelnic a cărui albeață— sub razele lu-nei, ce se furișau printre dantelele perdele-lor, avea reflexe azurii, în umbră. . .  Alexandrina, mama Ruxandrei, crescuse o-ropsită de tată-său.  Ce putuse prinde și în-văță dela mamă vitregă?  Tatăl său, slugerul Vlădeanu, om ales și cu mare vază în oraș, nu ședea niciodată acasă și n-avea grijă de ea.  Sătulă de bușelile fraților vitregi și de certurile tutulor, sta, când printre maici-la mănăstirea Viforâta, când la moșie la „E-leșteul Domnesc, unde dovedind-o cluce-rul Niță Adorescu, începu a o urmări și a o ține din ochi.  Fugea dela slujbă din o-raș, ori de câte ori fata era la țară și ș-u-gerul la București, încura calul pe lângă conac, îi da pinteni, trosnea biciul, șuera; tușea, fluera, până când fata trebuia să se arate pe la geamuri și el s-o salute și să-i arunce câte un mănunchiu de flori, câte o cutie cu cofeturi.  Pe lună, seara, punea șeaua pe calul lui cel ager și sbura la țară.  Descăleca, abia ținându-și răsuflarea, șuera din frunza fa-gului, când vedea conacul luminat, căci a-ceasta era dovada că sugerul s-afla acasă; iar când vedea licărind lumina, numai la' fereastra singuratică din bătaia lunei, zicea din flaut, până- ce vedea apărând la geam zâna albă, frumoasă și plăpândă ca floa-rea crinului de Mai.  Trimise tânărul vorbă slugerului că vrea să-i fie ginere; iar acesta îi răspunse că n-are fată de măritat și chiar dacă ar à-vea, nu-i de nasul lui.  Iubirea, stăvilare nu cunoaște, avântul ti-nereței sfărâmă zăgazurile, chiar dacă ar fi de oțel.  Platonismul este vălul subțire, care învă-luie misterios sufletele amanților; dar în care ele nu pot sta mult însovonite.  Realitatea îl pândește și râde, când căzuți în brațele ei, tinerii se trezesc și, de urâțe-nia feței ei, se îngrozesc, o blesteamă;, dar e târziu.  Din așa cătuși e grea scăparea.  Pierdu multe, nopți, făcu multe serenade, pledă dulce și-nfocat pentru sentimentele ce-i covârșeau inima; luptă greu cu răspun-surile amenințătoare ale sărdarului Mihala-che Vlădeanu, dar toate piedicele, toate cursele, nu slujiră la nimic, căci fata nu mai știa de ranguri și clase sociale, de când în urechi, îi răsunau frunza fagului, flue-ratul flautului, glasul mlădios și dulce al clucerului Adorescu.  Erau frumoși, falnici și tineri.  Amândoi se înțelegeau din semne și din ochi, dar cum să-și vorbească, cum să-și destăinuiască vă-păile iubirei adânci ce le dogorea sufletele?  Argații furnicau prin curte.  Isprăvnicelul sta mereu la scară, cu iataganele și cu pis-toalele la brâu, strejarii ocoleau pârleazu-rile și se năpusteau, ca zăvoii, asupra ori-cărui om, care batea noaptea la poarta cu-lei boierești.  Ordin primiseră dela slujerul să nu s-a-pro-pie nimeni de curte, că-i tae gâtul cu barda.  Fata astfel închisă, tânjea.  D-o bucată de vreme nu se mai spăla, nu se mai primenea, iar când venea Vlădeanu, își făcea de lu-cru prin cel ar și pe la magazie, cu cheile, ori își lua cusătura, ghergheful în mână, sau dacă nu, lucra la răsboi, da cu vătalele până cântau cocoșii.  — Dar tu, fată mare, nu mai faci parolă tătă-nă-tău?  — Ba da, dar. . .  mai avusei câteceva de făcut p-aici cu cheile, cu lucru, cu. . .  — Cu pârdalnica de dragoste, cave te-a zăpăcit! . . .  — Dar. . .  ia lasă vorba aia, tată. . .  — S-o las, dar tu te lași de ea?  Dacă te-ai fi lăsat, ai avea grijă de casă, de tine. . .  — N-am!  — N-ai, vezi bine.  Te uită în ce hal ai a-juns.  Nu te mai piepteni, tnu te mai pre-menești, parcă ești o babă bătrână.  — Pentru cine să mă gătesc?  Am pentru cine, aici în pustietatea asta?  — Pentru tine, pentru noi. . .  — Pentru voi. . .  pentru cucoana Pasteasca, care mă oropsește și mă bate. . .  Să se gă-tească ea, că pe ea o iubești, eu. . .  peatră în casă!  Vreți să scăpați de mine!  — Nu vrem, dar tu, nu trebuie să te măriți, să-ți faci rândul?  — Ba da, dar cu pine-mi place mie. . .  — Oleo?  Ia să faci bine să n-alegi și să iei pe cine-ți, dau eu, uite feciorii Cerbes-cului, ai Ostescului, avuți, boieri, oameni de seama noastră.  Să faci bine să te-mbăezi diseară, să te gătești frumos, că mâine începe carnavalul și ne vin pețitorii. . .  Vom merge în oraș și la club.  Te voiu scoate la horă, știe lumea c-am fată mare, nu te mai pot ține sub copae. . ,  Ai înțeles? . .  Fata tăcu, smerită, sărută mâna tatălui său și ieși din odae.  Slujerul era satisfăcut și sigur c-a și con-vins-o.  Afară sticleau potecile și cărările de po-lei, copacii erau încărcați de chicioră.  Scân-teiau vii raze de lună și se propteau în pervazurile fereștrilor dela conac, umplân-du-le de nestimate: opale, rubine, safire. . .  In casă jucau lumini fantastice, în curte s-auzea scârțâind zăpada sub pașii țtreja-rilor, schincind de ger zăvozii.  Pe vârful conacului țipa de frig ciufurezul. . .  Fata ocolise, de sute de ori odaea ei plină de miresme și de mii de raze, furișate parcă înadins, pentruca ea să n-aibă nevoe de lumânare.  Incetișor își strânse rochițele și giuvae-ricalele ce avea ca amintire dela măicu-lița ei, pe care n-o cunoscuse; dar știa de pe la argați, de pe la cunoștințe că fusese bună, darnică și cinstită.  Ofticase din pri-cina tata-său căreia îi picase cu drag Pas-leasca.  Alexandrina coborâ încet scara din dos lângă care știa că dormeau câinii, îi băgă înlăuntru, dându-le câte o felie de a-zimă, apoi urcând scara și intrând în chi-liuța ei de odae s-așeză la geam- și-și pironi ochii pe vârful bradului; când își va clătina creștetul-și va cerne-n văzduh chi-ciora d-argint, ea să lege sfoara de crucea ferestrei, ca să coboare-n brațele cluce-rului, care, călare pe murg, o va lua din fugă și o va duce în cuprinsurile lui din Târgoviște, de unde nici Vodă-Cuza, nu-i va mai putea-o lua.  Ca o țintă uriașe de aur, luceafărul șta pironit pe bolta cerească, acum ajunsese d-asupra crucei bisericei, spre care Alexan-drina îndreptându-și ochii, îngenunchiă, și făcu o cruce, apoi, tremurând îngână: à „Doamne ajută-ne”! . . .  In acest timp!  un bulgăre de zăpadă isbi geamurile și ea, cu ochii spre luceafăr, a-daose sfioasă:  „ție poate-ți place să stai acolo sus stingher și rece, căci tu ai dat iubirea pe vecinicia strălucirii tale în văzduh. . .  Eu alerg, cobor, unde mă chiamă glasul iubirei. .  D-zeul meu, tată, ierta-ți-mă! . . . ”  O noo și ușoară detunătură țs-auzi și fata, uitându-se la vârful bradului, care acum se ctătina tare, se ridică idin genunchi își lo legăturica, deschise geamul, legă frân-ghia de crucea ferestrei și-și dete drumul în gol. . .  Lângă zidul casei, Adorescu, își proptise calul care, nerăbdător, bătea din copită.  Pe umerii săi largi și puternici își primi gingașa și mult așteptata-i comoară, cu care acum, în goana mare, sbură prin grădină, sări peste pârleazurile desgrădite de Alexan-drina, încă din amurg, de cu seară și apoi, văzându-se scăpați, sburară că vântul, se pierdură în largul câmpului argintiu. . .  Intr-un târziu, către revărsatul zorilor, ca un punct se mai zăriră pe poleiul sclipitor de zăpadă, apoi tăcere adâncă se lăți în ur-ma lor! . . .  Ciufurezul mai țipă de câteva ori, orbit, de lumina zorilor, se lăsă de pe turlă la cuibul lui din firida de sub strașina biseri-cei.  Strejarii trezindu-se, despre zio, deteră rotocol conacului, găsiră funia atârnată de geam, o traseră puțin și Firfirică, scărpi-nându-se-n cap zise către Ispas:  — Tii, vericule, s-a isprăvit cu noi. . .  a scă-pat păsărica, ne spânzură sărdarul!  — Ei ași, zise Ispas și ca 'o veveriță, ți-nându-se de sfoară, într-un minut și fu sus la crucea ferestrei; dându-și o palmă peste frunte adaose: Goală, măi vere, pustie, a fugit fata, ne-am dus! . . .  Cu urgia boerească atunci, nu era de glumit, patara-ma falan-gei și al nuelelor la spate, o știau ei, așa că ne măi pierzând vremea, o luară de vale prin grădină, săriră iute pârleazul și se fă-cură nevăzuți.  Alexandrina în căsnicie, ar fi fost fericită, căci clucerul o iubea și era vrednic, mân-dru, și stăruitor în toate, doar spacră-sa le strica și le învenina traiul.  Greu o duseră și cu cei zece copii ce le, dărui D-zeu, însă după furtuni veniră și bucurii.  Se mângâiată, la bătrânețe, cu a-cești lăstari ai lor, căci toți ajunseră bine toți ascultau cu drag idila amoroasă a pă-rinților, care rar s-ar mai repeta în aceste vremuri, când căsătoriile se precupețesc, fă-cându-se numai din calcul.  In strada Viorelelor, la o răspântie, era o căsuță mică de bârne, lipită cu pământ și învelită cu șindrilă putredă și sburată p-a'ocurea de vânt, după învelitoare, așa că de cădea vr-o ploaie Jrnai deasă, pica în năuntru ca afară.  Ulucile erau dărăpănate și-n curte se aflau multe gropi pline cu apă pe deasupra căreia pluteau gunoaie și mătasea broaștei.  Intr-un colț fumega un morman mare de gunoiu pe cărei zilnic stau suite un cârd de găini și așteptau să le vie dela grajd porția de mâncare, boabe de orz, picate din trai-stele puse-n capul cailor, aciolați în graj-dul dărăpănat și sprijinit cu stâlpi și prop-tele putrede și ele ca și toată clădirea a-ceasta în care n-ai fi crezut că ar puteâ trăi oameni.  Nichita, birjarul și soția sa Frusina lo-cuiau aici de doozeci de ani și plăteau chi-rie cincisprezece lei pe lună, însă deși pro-pietăreasa nu le bătuse, în acest timp, măcar un cui, nu le dase reparație o mistrie de var, ei tot ședeau că n-aveau ce face.  Cu cinci copii și sărmani, cine să-i primească, de chiriași?  Ce să iasă dintr-o biată birje, hodorogită și aia?  Unde să găsească ei în prețul ăsta, casă cu grajd și oameni să-i aștepte cu banii să-i dea când or putea?  Săracul tace și rabdă.  De întristare, de când ieșiseră automobi-lele, Nichita, căzuse rău la darul băuturei.  Tot aceia ce câștiga da pe gât.  Cu birjea nu mai avea curaj să iasă decât noaptea, căci ziua cine să-l ia pe el cu caii mlorți de slabi și cu trăsura veche ca dela Herasca?  Sta ceasuri întregi la răspântii ș-acasă se în-torcea pocâltit, el și caii.  Iși blestema, soarta și uneori plângea ca un copil și ș-ar fi făcut seama singur de nu se împiedica, da cu ochii mereu cu cele cinci ploduri, ce-i stau în picioare, șe ți-neau după dânsul și eu glumele lor îl întorceau la viață.  De când ieșea noaptea cu trăsura în-cepuse 'a-i merge ceva mai bine, dar se-n-mulțiseră greu nevoile, copiii se făcuseră de școală și toate greutățile trebuiau învinse cu bani și nu le mai răsbia cu nimic; din pricina asta curgeau certurile, bătăile și îm-boldelile zilnice-n casă.  Frusina nu mai știa cum să se împărțească, copii mărunți răi și bolnăvicioși.  Caii îngrijiți mai mult de ea, căci Nichita, dacă umbla noaptea, ziua dormea, sau ședea la cârciumă.  Tră-sura cine s-o cUrețe?  Mâncarea cine s-o facă?  Rufele cine să le spele?  Cine alta decât biata Frusina.  Suptă la sân și la față, zdrențăroasă și cu disperarea în suflet să-mpărțea la toate nevoile și tot aceiace câștiga ea, da pentru gură, căci, afară de dânșii, mai avea pe cap și pe soacră-sa, bătrână și bolnavă.  O cicălitoare și o intrigantă de pe urma căruia mâncase multe bătăi dela Nichita.  Ce folos că lipia și spoia casa în toate lunile că nu mai țineau zidurile răsbite de igrasie pe dedesubt.  Cele doo odăi din față tot mai semănau a locuințe de oameni, dar acolo sta Nichita și miaică-sa, iar odaia unde robotea ea și copiii era o adevărată nenoro-cire.  Zidurile dărăpănate și ude până sus se mai țineau abia de temelie, doar proptite p-afară cu niște țevi groase de canal, cu țevi vechi de tramvai, aduse de Nichita, șterpelite ș-alea noaptea de pe căile sin-guratice ale Capitalei.  Frusina se canonea într-un pat strâmt de scânduri putrede, coperite cu țoale vechi și sdrențuite toate din petece împletijte.  In jurul ei se ghe-muiau câte-și patru copii ei, iar lângă pat, într-o copae din care odi-nioară m-âncaseră porcii, ghemuită, orop-sită, slabă și aruncată, ca un pui de pisică, râioasă, gemea, mai având în pieptul ei numai o mână de suflet, Mărgărita, fata Ru-xandei, despre care nimeni nu imai cerce-tase nimic d-atâta amar de vreme.  O luase Frusina, ca să se mai ajungă, pe 30 lei pe lună, un chilo de săpun și cinci litri de gaz.  Ca te-o țină cu viață, căci de supărări îi perise laptele, îi da fetei ceai de mac s-o adoarmă și când o vedea pocâltită de tot, muia pâine în apă, q amesteca cu zahăr, o lega într-o cârpușoară ș-o, băga în gurița fetei, care flămândă o sugea cu atâta pu-tere, încât deștepta pe toți din casă.  De i-ai fi luat-o din gură țipa ca de moar-te și apoi își s b ugea cu putere degetele.  Mica martiră, împlinise anul și nu era desvoltată nici cât un copil de doo luni.  Dte unde să prindă putere, dacă nu era de loc hrănită și zăcea în albie în scutece murdare, de îi era tot trupușorul copleșit de bube și vânătăi?  Nichita, copiii, chiar și Frusina, câte o-da-tă o pălmuia ș-o ghiontea, când îi au-zea gura pe care i-o închidea mereu cu ceaiul de mac de puse mai știa zile întregi de ea.  Dormea dusă.  Zăcea în cojocul birjarului, ne hrănită, ne scăldat', ne preme-nită; dar aducea lunar în casă, parale, căl-dură și lumină.  Venea din când în când ca să cerceteze de ea un soldat, ș-adueea: banii, săpun, gaz, rufe, cari le purta copii Fiiisinei, dar nimeni nu știa cine erau părinții acestei ne-norocite?  Vecinele d-acolo se obicinuiseră cu destăi-nuirile Frusinei, și aproape toate începuseră să creadă că iărgărita era fata ordonanței.  Câte o vecină mai deșteaptă, mirată zicea: De unde să aibă rătanul ăsta atâția bani?  Fata apoi avea trăsături foarte fine și distinse.  Nu semăna de fel a fi de neam slab.  Chipiulețul ei mic cât o gutue, parcă era de păpușică blondă.  Perișorul galben și mă-tăsos îi cădea pe fruntea înaltă, sub care erau înfipți doi ochi negri și strălucitori.  Totuși această mică martiră era sprijinul puternic al casii.  Frusina, numai dela doi-cit vedea venind în mâna ei o sumă atât de 'mare, încolo. . .  Nichita, din ceeace câștiga cu birja, da pe grăunțe, pe fân și pe ovăz, iar restul pe gât.  Intr-o zi, pe când ei nici nu se gândeau la necazul ășta mare, văzură oprindu-se la poarta lor o trăsură de casă elegantă și din ea cobora un căpitan și o d-nă îmbră-cată bine, dar palidă și care înainta în curte, tăcută și cu pas șovăitor.  — Bună ziua Frusino, zise ea birjeresei, am venit să iau pe Mărgărita. . .  — Sărut mâna cuconiță, răpunse Frusina și se învârti prin casă, căutând un scaun pe care să poftească așa oaspeți.  Petre, trecu pragul,-și puse batista la nas, apoi mai înaintea Ruxandrei, pătrunse în odaia unde s-afla Mărgărita, care acum, înfășurată în cojocul zdrențăros și murdar al birjarului își sugea mânușițele.  Alături era căzută cârpa în care fusese pâinișoara și zahărul, porțioara ei zilnică, pe care o morfolea în gură, după care apoi urma ceaiul de mac! . . .  Ruxandra, cum își văzu copila ajunsă în astfel de hal, începu să strige plângând:  Mizerabile, mi-ai omorât copilul!  Frusina speriată ieși în tindă.  Petre o dete la o parte de lângă albie, îngenunchiă jos și uitându-se lung și amă-nunțit, în chipul ca de ceară al Mărgăritei; căută să descopere marele mister care, d-a-tâta vreme, îl chinuia amar.  — Nu mai plânge, zise el Ruxandrei, răstit, aide să ieșim afară de aici.  Tăcută Ruxandra sta încremenită, și.  pri-vea odrasla ajunsă astfel și nu știa nici ce să facă, nici ce să răspundă lui Dordea, care, de când o luase în căsătorie, o chi-nuise amar, spre a afla al' cui era acest copil nenorocit, nenorocirea și disperarea lui de toate zilele.  — Aide, ia-ți prăsila și du-o acasă, cum ți-am făgăduit; ia-o s-o ții lângă tine.  Aicea moare!  Ruxandra sperând în înduioșarea ini-mei soțului său, s-aplecă să îi sărute mâna, el i-o trase repede și strigă:  — Lasă-mă, te vei umili după ce-mi vei destăinui tot secretul, până atunci. . .  — Până atunci, mă vei chinui mereu, nu e așa?  Apoi o podidiră lacrămile.  — Aide, repede, pune-o în scutece și du-o la trăsură, că mor aicea de mirosul ăsta, zise Dordea.  Ieșiră și se suiră în trăsură.  Frusina lo banii ce-i întinse Ruxandra, îi sărută mâna și dete-n lături cumetrele cari se strânseseră la poartă mirate și ne-dumirite de cele întâmplate.  Bică, ordonanța lui Radu, ascultase la ușe în preziua nunței lui Petre Dordea și auzise toată cearta cucoanei Angela cu că-pitanul său.  Când Angela rupsese scrisoarea Ruxan-drei el se și gândise, s-o adune de pe jos s-o păstreze ca s-o dea la lumină, când găsi el ocazia.  Ce nu știu scoate slugile dîn intrigile stăpânilor!  Pe stăpână-său de altminteri nu-l iubea de fel, că era sanchiu, nedrept și nemilos-tiv.  Trecuseră mai doi ani de când îl ser-vea ca ordonanță și la toți cei cari veneau Să-i ceară vr-un sfat, vr-un ajutor, vre-o protecție, el răspundea cu asprime, îndoia pedeapsa, ori nu da nici un răspiuns și che-ma pe Bică să-l poftească pe om afarăj, iar d-o mai călca pragul, să-i închidă ușa în nas.  Cu femeile se purta ca la cazarmă, le răsplătea pe toate cu insulte și cu dis-preț.  Trecere la el n-avea nici una.  La Ruxandra fusese chiriaș un an de zile; timpul cât maică-sa lipsise la Atena.  Se purtase cu ea ca și c-o streină, din trei lei pe zi, casă și masă', nu a ieșit tot anul.  Nici odată nu venise c-o floare, ori c-un lucru ales.  Nici odată nu ieșise dintr-o conversație banală, searbădă și de conveniență.  Ace-leași lucruri le repetase de sute de ori: „Viața lui dela școala militară din Iași, de la București, școala de artilerie și geniu, viața petrecută la Paris și la Fontainebleau, carte și școală, școală și carte. . .  Alături de toate mișcările lui apărea figura lui Dor-dea, cu care mereu fusese rival.  Incă din clasele primare se luptau și se luau la întrecere pe premii.  Radu tocea car-tea spre a învăța.  Petre, o inteligență su-perioară, învăța cu ușurință, se explica foar-te clar și cu cuvinte elegante și alese, de aceia ieșea mereu clasificat, înaintea lui, lu-cru pentru care ei se certaseră adesea-ori, când erau copii.  Dordea, ființă aleasă și nobilă, nu ținuse nici o socoteală de lucrul: acesta, dar camaradul său, hrănise în su-fletu-i o 'ură ne împăcată și ea crescuse cu cât, ori în ce sens, ori în ce afacere se găsea alături de prietenul său, succesul era de partea acestuia.  De aceea dânsul aștepta parcă ocazia sa se răzbune și nu știa cum s-o găsească voia să-i plătească tot cu vre-o perfidie, care să nu poată avea nici reflex, nici răsunet.  Amândoi căpitanii, întorși de curând din streinătate, erau foarte căutați și apreciați pentru cultura lor.  Fiind numiți profesori la școalele militare se întreceau să facă, fiecare cursurile, cât se poate de atractive, să captiveze, cu știința lor, pe acei tineri cari din carieră fac artă.  Din gura lui Dordea, curgeau cuvintele ca mărgăritarele, experiențele și aplicațiile le făcea cu știință și preciziune academică; la cursurile lui urmau toți elevii cu drag și-l urmăreau cu atențiune.  șefii aveau pen-tru noul profesor o adevărată admirațiune, iar el, modest și simpatic, le răspundea tu-tulor că ofițerul român care este cult și inteligent, înmagazinează știința, căci e dor-nic de ea.  Radu, era și el un savant, dar prelegerile; lui erau pură știință, dată ș-aplicată sec și costeliv.  Cuvintele toate reci și pretențioase.  Dânsul mereu poza, vorbea în axiome și în termeni pur științifici.  Plictisea ofițerii și cu atitudinea și cu lecțiile lui.  Cu cât Dor-dea câștiga, cu atât Radu pierdea simpatia clasei ofițerilor. .  Amintindu-și de succesele din străinătate unde mereu avuseseră casă împreună în București se despărțiră.  Camarazi de bancă din cea mai fragedă copilărie, nu uitau însă șcenele duioase și copilărești dintre dânșii.  Petre nu era niciodată mai fericit decât, atunci când putea să și le amintească.  Le repeta cu gingășia micilor ștrengari și râdea cu hohot, atunci Radu se ghemuia într-un colț, fuma, tăcea sau protesta as-pru, nu se lăsa până ce nu tăia cheful ca-maradului său care, la rândul lui, îi arunca vr-o vorbă aspră numai ca să-l fadă să în-ceteze cu așa lucruri ordinare și nesăbuite.  Nu numai succesele dela examenele lor și dela lecțiile ce făceau ofițerilor la școală, îl apăsa pe Radu, dar și acelea pe care Dordea le avea față cu femeile.  Deși era cu mult mai frumos, mai tânăr, c-un an, și mai cochet la îmbrăcăminte, nici o 'femee nu-l simpatiza mai întâi pe el.  Trebuia să sa-crifice timp mult până să reușească a o cuceri, plecând calmaradul sălu, nu putea să dovedească scrisorile de dragoste la cari, trebuia să răspundă, invitațiile la întâlnirile cu femeile cele mai distinse și mai galante. .  Unul povestea aventurile cele mai frumoase șși mai dulci, altul da numai de lucruri com-plicate.  Unul cheltuia și nu folosea; celalt folosea și nu cheltuia nimic cu dulcinei drăgălașe, tinere și cari știau petrece și profita de viață.  Când se întorceau dela întâlnirile date, Dordea râdea și ciripia ca o păsărică, iar Radu se posomora, se încrunta, șuiera ca un ciuf de pe turla unei biserici părăsite.  Intorcându-se odată acasă, dintr-un motiv mai mult ușor decât grav,se începu o ceartă.  Dordea răspunse insultelor stăpâ-nindu-se, dar Radu turbă de mânie.  Radu plictisit, îi aruncă o vorbă grea, atingându-se de educația lui și pomenindu-i de obârșie.  — Ai s-ajungi și general camarade și râ-tănia din tine tot o șă se dunoască!  N-ai tact, nici nobleță sufletului, n-ai su-flet și pace, îi strigă Petre, plictisit de ne-roziile și de pretențiile lui.  — N-am, ei și ce-ți pasă.  — Văd și mă doare.  Tresele astea, pe cari le porți cu atâta mândrie, le-ai dobândit cu creerul, dar goliciunea sentimentelor tale, sloiul din inima ta, îmi face rău.  D-atâția ani de când ne cunoaștem, n-am văzut în tine decât gelozie, invidie, pică pe mine de parcă ți-am mâncat averile pe care nu le ai.  Ce stric eu, dacă sunt nobil și în mina lumea nu vede numai galoanele de pe mâ-necă.  Cei strici cu, dacă pe lângă inteligență trăiesc în mine atâtea sentimente frumoase?  — Te crezi amice.  — Nu mă cred de fel, căci le am, altfel lumea nu m-ar simpatiza și tu n-ai fi atâta, de gelos.  — Gelos, de ce?  — De succesele mele, de. . .  — Hei, hei, o să se sfârșească și cu asta!  — N-o să se sfârșească, pentrucă eu sunt înzestrat bine de natură, am primit edu-cație frumoasă de acasă, pe icând tu. . .  — Ce vrei să zici, că eu simt crescut în pădure?  — Nu, dar. . .  dela Anghelina Arghiriadis și Panait cârciumărul aș putea zice pușcă-riașul, n-ai moștenit decât. . .  — Ba da, răspunse Radu furios, ba da, am moștenit ura și răsbunarea; iar insolen-țele tale și noblețea pasei cu care te lauzi, am să ți le. . .  — Fă ce voești, te știu mic la suflet, măr-ginii și capabil de crimă, ca și strămoșii tăi.  Nu de geaba te-a botezat cațnarazii: șearpele cu ochelari!  — Ajunge, căci. . .  — Mă zdrobești, nu este așa? . . .  Zise Dor-dea, dar revenindu-și din furia ce-l apucase se stăpâni, și cu un gest ca de compătimire zise: păcat de tine fcă ești secătură.  — Poate; însă nu-ți fie teamă, insultele astea am săi ți le plătesc amar și mă voiu răsbuna! . . .  Din ziua aceea un fel de neîncredere și de amărăciune se strecurase în sufletul senin al lui Petre, care' tot credea în sinceritate și în prietenie.  Trecuse multă vreme de când între cei doi prieteni se petrecuse această scenă.  Dor-dea cu inima lui sinceră și bună uită îndată relele ce-i pricinuia Radu; cu acesta însă nu se întâmplă tot astfel.  In fiecare zi în carnetul lui, alătluri cu datoriile sale ostă-șești, erau însemnate toate scenele avute cu Petre, toate vorbele serioase, ori zise în ghună și chiar când erau veseli și petreceau colegial, ca să-și uite greutățile ser-viciului și p-ale depărtării de țară, el scotea la iveală vocabularul, faptele, ori zisele lui Dordea, turbura Cu ele seninătatea și ve-selia petrecerei.  Dela ultima ceartă, Radu se schimbase cu desăvârșire.  In gândul lui clocotea răs-bunarea și mereu căuta ocazia ca să-și verse veninul.  Intors în țară iar suferise mult și la școala unde era profesor tot aceleași în-frângeri: Intietatea Iui Petre îi sta pe su-flet și-l apăsa greu.  Ocaziunea nu întârzia a i se prezenta; c-un cinism ne mai pomenit putu juca ro-lul trădătorului.  Intors din străinătate, lo casă la mamă Ruxandrei și, încetul cu încetul, căpătă în-crederea tinerei fete.  Mai târziu, legând rela-țiuni strânse; nu întârzia s-aibă un copil.  Ruxandra îndură toate chinurile iubirei și toate suferințele și greutățile sarcinei; cheltui mulți bani, ca să-și acopere gre-șeala și să scape de rușine.  La început se încrezu în Radu, care îi da toate asigu-rările, o încânta, îi făgăduia Că va cere dispensă și de oarece are leafă, de zia-ristă, o va lua în căsătorie.  Cu aceste speranțe, hrănindu-se Ruxandra, puse la mijloc tot aceia ce economisise își cerându-și un concediu plecă în Italia.  Acolo jertfi până și ultima lăscaie.  Mai la urma urmei, gândea ea, Radu va judeca drept și-mi va trimite și el ceva pentru întâmpinarea cheltuelilor ce vor ne-cesita să fac la asemenea ocazie.  Dela Veneția îi scrisese de mai multe ori și primise răspunsuri îndoelnice, dar cari pentru ea erau isvoare de speranță, în a-cele loduri depărtate, pline de mister și de poezie.  Odată, în urmă unei încântătoare descripții, a vestilutului oraș al Dogilor, făcute iubitului său, el scrise că cere conce-diu și vine s-o vadă' și să se plimbe cu ea pe caile și canalele tainicei cetăți, a amo-rului și că-n fiecare insulă, îi va lăsa în su-flet o încântătoare amintire.  Voim merge la Lido, la Mestre, la Chiog-gia, la Grădinile tăinuite și îmbălsămătoare la muzee, gândi ea; ne vom pierde sub ar-cade și plortice; voiu sui, cum vom putea, în Palatul Ducal, în turnul Orologiului și al Campanilului.  Intrând în Catedrala Sf.  Marcu voiu îngenunchia cu el la altar, îi voiu jura și-mi va jura credință, în fața sfinților de veacuri protectorii și sprijini-torii, credincioșilor.  Vom alege amândoi nu-mele ce vom da acestui prunc, care acuma tresaltă voios în pântecele mele! . . .  Voim fixa însfârșit întoarcerea mea în țară și data căsătorii noastre.  Din minunata Piazzetă se uita Ruxandra până târziu la candela lui Fornareto.  Câte odată lumina ei tremurătoare parcă îi da speranță.  Nevinovăția micului brutar, spân-zurat pe nedrept de către Dogi și recom-pensa d-a-i arde, în coasta de Nord a ba-silicei Sf.  Marcu, d-atâtea veacuri, o can-delă, îi întărea credința, că odată nesigu-ranța și amărăciunea ei se va sfârși.  Drep-tatea și sinceritatea dragostei sale pentru Radu, o vor pune acolo unde merită să stea, o față cultă, frumoasă și fidelă ca dânsa.  Pe treptele reci și tocite de piatră ale faimoasei biserici din Piazzetă, ea în-genuchiase de multeori și se rugase de apostolul Marcu ca s-o ajute; iar în cate-drală rostise multe Crezuri, pe când orga cânta la vecernii și la leturghii; pitită-n colțuri, vărsase multe lacrămi și ceruse lui D-zeu s-o libereze să-i dăruiască ceas bun și,pe alesul inimii sale.  Dela o vreme primia mai rar scrisori dela dânsul.  Când atinse chestia anilor, răspunsul fu plin de scuze, el invocând felurite cauze și spunând: când că și-ar făcut uniforme, când că ș-a cumpă-rat mobile ca s-o aștepte cu toate gata.  In-crezătoare, Ruxanda, suferi cu resemnare greutățile sarcinei și ale facerei printre stre-ini și-și dete ultimul gologan până se liberă.  In strada Carducci din Veneția, într-o căsuță mică și întunecoasă la mama Lucia de pe Calle Larga văzu lumina, în noaptea celor trei Sfinți, Mărgărita.  Rumenă ca un bujor, drăgălașe și chip leit al lui Radu, su-râse când moașea, după ce o îmbăiă ș-o în-fășă o puse lângă mama Sa.  Aceasta, slabă, istovită de puteri, și cu disperarea în su-flet, din puținii bani ce-i mai rămăsese, rugă pe gazdă să se ducă la poștă și să dea o telegralmă!  lui Radu, anunțându-i și cerân-du-i măcar sacrificiul d-a veni repede să le ia de printre streini.  Cât ținu lăuzia, ne-norocita femee, aștepta înfrigurată răspunsul la telegramă răspuns pe care nu-l mai primi niciodată.  Ori de câte ori treceau gondolele pe la colțul casei, vânturau laguna și apa isbia zidul, ea tresărea crezând că sosește Radu, pe care îl striga și-n vis mereu. . .  mereu! . . .  Cele doo femei, cari veghiau la căpătâiul ei, o mângâiau cu vorbele cele mai duioase, dar ca n-asculta nimic.  Tresărea și plângea, vorbea cu mica creatură, care din zi în zi, în loc să progreseze, slăbia de laptele ce sugea dela sânul amărât al mamei sale.  Ruxandra se bolnăvise greu și frigurile o doborâseră cu totul.  Nu mai mânca aproape nimic și gura toată-i era bășicată și arsă de boală.  Cu cine să vorbească, cui să se tânguiască, astfel încât chinul său să se u-șureze?  Muncită era și de necazul că nu cunoștea limba italiană că măcar cu moașa și cu gazda ar fi stat de vorbă s-ar fi ră-corit.  Cu câtă-va vreme mai înainte, în vorbe rare, îi învederase Ruxandra mame-sei rostul șederei sale, așa de lungi, în I-talia, dar sdrobită de disperare și de ru-șinea ce-i făcuse, nu-i răspunsese nimic, nici dânsa.  N-a înțeles, ori mă blesteamă și mama cugeta ea, când o lăsa câte puțin tremurul și căldurile frigurilor.  Venise primăvara și d-o lună Ruxandra au văzuse soarele, nici alte chipuri decât p-al celor doo bătrâne, căror ea le rămă-sese foarte îndatorată.  Femei streine și ele s-arătaseră către ea, c-un devotament de care nu știa cum să se plătească.  Cu ultimii bani ce-i mai rămăsese, hotărâ să plece acasă, unde toți trebue să fi murit, altfel măcar de milă i-ar fi scris vr-unul, i-ar fi trimis vr-un ban alb pentru aceste zile grele și amare!  Vorbele, rele se lățiseră, critica asupra șe-derei ei atât în streinătate, luase formă cru-dului adevăr.  Ea cugeta zilnic ce să facă, cum să ascundă, tot.  Se deschidea, în ziua plecărei Ruxandrei, expoziția artistică, care se ține, din doi în doi ani, la Venezia.  Pe păi, pe canale, sbu-rău gondolele, vapoarele și vaporașele îm-podobite du flori și cu drapele, cu stemele și blazoanele Dogilor și principilor, a căror noblețe mai trăiește în niște urmași șubrezi și anemici.  Fâlfăiau pe canale sute de stindarde.  In aer s-auzeau imnuri, muzici, chitare, și mandoline, ce parcă se întreceau să redeștepte amintirile trecutului măreț al Veneției.  Răsturnați în gondole tăinuite, amanții treceau doi câte doi și când gondolierii lo-pătau, ei își șopteau cuvinte tainice și calde de iubire.  Cu un gondolier căruia,îi încredințase copila și micul ei bagaj, Ruxandra se târâ plană la port; s-aruncă în gondolă pe furiș ca o vinovată își lo copila în brațe și se îndreptă către vaporul uriaș, alb ca o lebădă, care era ancorat în fața bisericei San Giorgio.  Dela piaz-zetă și până' acolo i 'se păru ca-lea fără capăt, nesfârșită, eternă! . . .  Singură și cu, copilul în brațe, ascultă clo-potele cu glasul lor sinistru ș-amenințător, glas uneori al speranței, alteori al disperă-rei.  Dorea să s-arunce în mare cu fructul, disperărei în brațe!  Trecu pe lângă dânsa o gondolă plină de cântăreți veseli, cari o treziră cu arii duioase, cu melodii, care limitează armonia talazurilor lagunei.  O rază, de soare se propti drept pe fața Marga-retei ș-o lumină.  Fetița părea acum un can-did îngeraș, sburat din țăriile cerului.  Pe gondolă raze feerice, se prefirau când pe chipul și pe brațele mamei care plângea cu amar, când pe chipul fetei.  Ruxandra rosti iute o rugăciune; era scă-pată de primejdie!  Clopotele sunau, gondolierii cântau; iar dânsa plângea, plânsul martirilor ispășiți de păcate și gata de noi sacrificii! . . .  — Perchè piangi signora mia?  Zise gon-dolierul, care până atuncea și el fredonase, în ritmul lopeților, frumoasa romanță: „O Sole mio! ”  .  — Sono triste!  răspunse Ruxandra.  — Hai lasciato la mamma?  Abbàndona-to l-amante?  Perduto al Lotto?  Drept orice răspuns Ruxandra plângând își sărută îngerașul, care d-acum îi legase strâns brațele și norocul.  Tiptil ca ocnașul, care scăpând din în-chisoare s-ascunde, se ferește și de umbre ca să nu fie văzut și reciunoscut; așa călători Ruxandra.  Pe Vapor cine putu închi-de ochii?  Cabina ei fiind lângă spălător și aproape de motor, după liniștea dela Ve-neția, aici în salonul vaporului, i se păru fundul iadului; stinse și aprinse electricita-tea de mai multeori, cercă să citească dar capul i se întorcea și răul de mare începuse.  Ca prin vis își mai reamintea ea de cele petrecute.  Fruntea îi ardea, ure-chile îi vâjiau ș-atât era de aprinsă și de tulburată încât nimeni și nimic n-o mai in-teresa, nici chiar mica Margareta, care țipă de-ți lua auziul.  In cabină nimeni nu se putuse odihni și s-auzeau injurii pe toate limbile.  In legă-nlarca vasului, dus de valuri argintate, par-că Ruxandra se pierdea din lume și nici o vorbă nu înțelegea din cele ce auzea în ju-rul său, măcar că toate erau zise la adresa ei.  Mai la urma urmei, chelnerița se duse d-o sgudui de' piept, o stropi cu apă, îi dete oțet la nas și îi trânti copilul în brațe spunându-i să vadă de el, că a plictisit pa-sagerii.  Mașinalicește îl pluse la sân să sugă, și, după ce se mai trezi, îi premeni, îi adormi și târându-se ieși afară pe covertă.  Se revărsa de zio și vaporul, despicând talazurile azurii, s-apropia din ce în ce mai mlult de Fiume.  Pe coasta din stânga a mă-rii începuse a se zări colibele, vilele și pa-latele din Abbazia.  Cu gândul, Ruxandra alergă le cutreeră pe toate și cugetă că poate în aceste castele și sub acest cer se-nin, trăiește fericirea, care pentru ea apu-sese și nicăeri, în viață, nu măi spera s-o întâlnească vreodată.  Pe când soarele se ridica, dela răsărit, razele lui la apus se propteau în mărețele hoteluri: ștefania, Excelsior, Quarnero, și umbra lor o pro-ecta măreață și uriașe peste valuri și peste poalele muntelui Maggiore.  Un miros de mirt, chiparos, și portocal, adus de zefir de pe coastele Lovranei, grațiosul oraș din apropierea Abbaziei, o trezi.  Răul, care atât o muncise, începu să dispară.  Se simți mai înviorată.  Lângă ea mai ve-niră ș-alți călători și, punând ochianele la ochi, povestiră scene petrecute sub brazii, stejarii, chiparoșii acestui unghiu de pământ unde, văzut din depătare, s-ar părea că suferința în el tace și pasiunile înflăcărate își iau avântul, găsind aicea tărâmul priel-nic pentru desvoltarea lor.  Ruxandra se gândi la viața ei la ce-o aștepta la întoăi-cere și se cutremură.  — Ați vrea să trăiți aicea doamnă?  Acest paradis trebue să vă vorbească mult și dul-ce și frumos de ați rămas atât de încân-tată. . .  La ce vă gândeați, dacă nu sunt indiscret?  Ruxandra mirată răspunse involuntar:  — La tot și la nimic! . . .  — La nimic nu se poate.  Vârsta dv. ,  feeria acestei dimineți, aerul acesta îmbăl-sămat, fiorul pirimăvăratic răspândit în na-tură, nu vă șoptește nimic, nu vă îndeamnă la nimic?  Ruxan-ra tresări și căutând în valuri le-arătă cu mâna. . .  apoi după un lung suspin răspunse:  — Ba da, zise ea streinului, care îi vorbise, dacă nu mi-ar fi brațele legate, aș vrea să m-arunc acolo. . .  în aceste valuri a-zurii.  — Sunteți lugubră doamnă, și deși spe-ram să am în d-voastră o tovarășe agrea-bilă de drum,; cu care să petrec la Abbazia orele între tren și vapor își să merg până în țară; dar neplăcându-mi Ieremiadele, anî onoarea să vă Salut și să vă zic: Adio!  Mă numesc Gheorghe Murgu, căpitan, iată car-tea mea de vizită.  Am călătorit prin toată Italia, cu companii foarte agreabile, dar am fugit totdeauna de femei Mater Dolorosa .  Nu-mi plac femeile cari plâng Paraclisele pierdute!  Rămâneți cu bine și. . .  păcat!  Ruxandra, rămase multă vreme pe bord și cu ochii duși pe unde.  In doo rânduri își așternu pe piept semnul crjucei și voi copleșită de desnăjdejde, să s-arunce în va-luri; dar brodit, glasul Margaretei, o re-chemă la viață! . . .  Vaporul s-apropiă de țărm, mulțimea se grămădi cu bagajele la ieșire și Ruxandra înfofolită și sfiită, ca să nu dea cu ochii de alți români, își lo copilul în brațe și dela vapor merse la gara, bare este în a-propiere.  De acolo, unde să se mai ducă, amărâtă și obosită?  Trecură sute de călători prin salonul cla-sei a doua și ea la fiecare deschidere de ușe, avea inima sărită.  Se ferea să n-o cunoască cineva.  Lumea toată i se părea veselă.  Nimeni n-avea aerul mai trist ca ea, nimeni sufletul mai îndurerat.  Plecă spre țară cu trenul și, în cupeul damelor, fu fertiă de cunoștințe.  La Buda-pesta schimbă trenul și alergând se cuibări tot într-un cupeu special.  In tot drumul se gândi la spusele lui Gheorghe Murgu și, cugetând la legăturile,ei cu Radu, începu a se învinovăți.  Poate că eu, cu seriozitatea mea, i-am amărât zilele.  Poate altfel trebuia să iau lucrurile și în loc de atâta știință să fi în-vățat știința vieții.  In definitiv ce am făcut cu pentru Radu?  Sacrificiul cinstei mele este puțin alături cu aceia ce trebuia să fac, spre a avea lângă mine o ființă ca el, care nu se întâl-nește pe toate drumurile.  Vezi bine, eu, eu sunt la toate de vină,  Dela Cluj se sui în vagon o femee înaltă și grasă, care d-abia încăpea pe ușe.  Ea cuprindea doua locuri.  Era somnoroasă și părea foarte obosită.  In piept avea o măr-turie și ronțăia în gură cofeturi, dela vr-un botez.  Cum văzu pe Mărgărita, începu a o mângâia și a-i spune că mititica asta seamănă cu copilița pe care o botezase ea la Cluj.  Intrând în vorbă cu dânsa, Ruxandra, al cărui suflet era apăsat de durere, începu a-i spune păsul, ca fiind vorba despre alt-cineva, acestei femei; care, ideși era urâtă și monumentală, părea inteligentă și foarte apropiată.  Ca unei prietene sincere dcstăi-nuindu-se căuta mângâiere, în sfaturile ei, să găsească?  După ce povesti tot acestei că-lătoare, tovarășea sa de drum, care n-avea de ce se teme că sta într-un oraș depărtat prin Transilvania, așteptă să vadă părerile, ei cum așteaptă un bolnav sfaturile unui doctor.  In nenorocire, ca să nu te afunzi în pră-pastie, te agăți de orice buruiană.  — și eu am trecut prin frigurile astea draga mea cât mă vezi acum de grasă, atât am fost de slabă.  Amețeam și cădeam gră-madă, când îmi ridicam capul de pe ca-napea.  Eu n-am fost fără avere, cum zici că ești d-ta, dar care ești deșteaptă și ai o carieră, ci am avut zestre, sute de mii de lei și totuși am fost înșelată și părăsită  — Părăsită?  Voiu fi părăsită,și eu?  — Vai!  Vai!  Se prea poate.  Socotești că vei fi altfel?  Ce va să zică nepăsarea despre care mi-ai vorbit și suferințele ce-mi spuseși c-ai în-durat?  Veneția nu era peste pământ.  Băr-bații ce nu fac ei, când vor și când iubesc!  Ruxandra rămase ca trăsnită.  Toate ideile negre îi trecuseră prin gând, numai să fie abandonată de Radu nu cugetase.  Cum eu.  Mărgărita, pentru el să nu mai prețuim ni-mic?  Cum tăcerea lui aceasta să însemneze?  Nu mi-a răspuns la telegramă, e adevărat, dar ce e cu asta?  N-o fi putut, dar dela Predeal îi voiul telegrafia și nu, nu se poate să nu-mi iasă înainte și după câte și i-am scris c-am îndurat singură prin străini el, să nu fie înduioșat, să nu-mi recunoască?  meritul, sacrificiile și. . .  — Fii pe pace! . . .  — și iubirea mea, adâncă pentru el, să nu însemneze în sufletul lui nimic?  — Vei vedea, ascultă ce spune baba, vei vedea!  Te-a părăsit, fată hăi!  Să nu-mi zici mie pe nume, de n-o ieși vorba mea, zise femeia aceasta, căutându-și bagajele și coborând din tren la Mediași.