ÎNSTRĂINAȚII  Studiu social în formă de roman (1854- 1907)  DE  DUMITRU CONSTANTIN MORUZI  Vălenii de Munte  Editura Tip.  Neamul Românesc  1910  ÎNSTRĂINAȚII  Studiu social în formă de roman (1854- 1907)  Precuvântare către cititori  Să nu bănuiți cumva, iubiți cititori, că cuvântul de „Înstrăinații” de pe scoarța acestei cărți ar cuprinde vreo dojană pentru elita noastră socială.  Mă ferească Dumnezeu de așa gând rău!  Dovadă că, din toate ființele pe care le veți privi mișcându-se, grăind sau cugetând aicea, abia doo: Nini Stelea și principesa Olga de Gaspar Grațiani, pot fi numite cu dreptul cu porecla de „Înstrăinați”!  Nici ei, sărmanii, nu sunt vinovați de creșterea pri-mită, nici de starea lor sufletească!  Ba, o să vă încredințați că nici părinții lor nu au avut chip să-t crească altfel.  Din lipsă de școli, hatmanul Agapie Varlaam, boier de neam mare și vechi, fu trimis să se lumineze la vestita școală grecească de 1a Halchi, lângă țarigrad.  Simțind neajunsurile și nepotrivirea creșterii, ce o primise acolo, cu noile porniri către ideile apusene, își duce singura lui copilă, Profirița, la cel mai bun internat din Lemberg, unde mai multe familii din proti-pendada Moldovei își trimiteau fetele, pentru că era acolo un paraclis ortodox, cu un preot român, pentru soldații transilvăneni din garnizoană și că, pe atuncea, Biserica și Neamul alcătuiau în mințile creștinilor unul și același lucru.  Dacă lui, trăit totdeauna în țară și la țară, o vremelnică înstrăinare nu i-a putut clinti nici credința, nici dragostea de neam, nici obiceiurile străvechi, nu tot așa se întâmplă cu fiica d-sale căreia i-a trebuit ani îndelungați și mari întâmplări, ca Unirea și Neatârnarea, pentru ca să-și poată lua țara în serios și în urmă s-o și iubească.  Aga Mihalache Stelea, ginerele hatmanului Varlaam, al cărui tată abia fusese căftănit, prin stăruințele lui Mihalache Sturza, care nu ajunsese încă la domnie, nu era deci un neam tocmai mare.  Rod al începuturilor de școli pe care le aveam pe atuncea, el primi de îndată înrâurirea tinerei sale soții, de dragul căreia se silea să grăiască pe limba franțuzească, nemaichemând-o pe Profirița lui decât „Pulcherie, ma chere”, ba întrecând-o și pe dânsa în fumuri aristocratice.  Aceasta însă numai până se duce pentru a doua oară la Paris, unde mai fusese o dată în tinerețe cu trăsura, vede cum trăiește lu-mea pe acolo și nu-i place, dar mai are și prilejul să se încredințeze cu ce-și îngrașă franțuzii pământurile și se întoarce iute-iute în țară, cu paraponul de a-și fi pricăjit curățenia gurii cu pâinea franțuzească!  Un astfel de om, mai fost și slujbaș subt Mihalache Sturza și Grigore Ghica, nu putea avea acea mare încredere în viitorul țărișoarei sale și a așteptat o bună parte din viața lui ba pe ruși, ba pe turci, ba pe nemți, cum îi chema el pe austrieci!  De multe grinzi a trebuit să-și lovească capul (chiar vorba lui), pentru ca să ajungă să facă mari și însemnate jertfe țării sale, și în timpul războiului și mai pe urmă, și să recapete dragostea țăranilor din Steleni, dintre cari, nu demult, îi pornise obârșia sa boierească.  Arthur, fiul lui mai mare, plecat din țară la vrâsta de treisprezece ani, fire simțitoare și visătoare, duce cu el în străini dorul frumoaselor sale câmpii moldovenești și al vieții largi și îmbelșugate din Steleni.  După ce isprăvește în chip strălucit cursul învățăturii, se înapoiază în țara lui iubită, cu bucuria pe care o resimte oricine, regăsind cele dorite mult.  Apoi, când bate ceasul cel mare de redeșteptare pentru neam, cade eroic la Gri-vița și moare la Turnu-Măgurele, în liniște și fericit de jertfa făcută, pe pământul patriei, înconjurat de tot ce a iubit în viață, îmbărbătându-și părinții și surorile, schimbându-le mentalitățile de pe patul său de moarte și arătând fiecărui din ei calea de urmat pentru a ajunge Ia adevărata fericire.  Lili și Elvira, surorile lui Arthur, au parte de bărbați buni, de bun neam și ofițeri distinși.  Unul muntean, altul moldovean, dar buni români amân-doi; își iubesc soțiile și-și cresc copiii în țară și pentru țară.  Bietul Nini însă, cu patru ani mai mic decât fratele său Arthur, deci ple-cat din Steleni copilaș abia de noo anișori, ce putea să ajungă? !  Francez, nu, pentru că nu era din fire, dar nici român cu dragoste de țara lui, pentru că nu o cunoștea.  Judecând pripit sau nejudecând deloc, ca toate firile prea vioaie și neastâmpărate, sărea hojrna în pornirile sale de la un capăt la celă-lalt, fără nicio socoteală: acum râvnind la tronul României, acum prețuind mai mult onoarea de a comanda regimentul al 3-lea de zuavi, primii soldați ai lumii!  Idealizând aristocrația și armata franceză, în dauna celor din țara lui, pentru a ponegri, pe nedreptul, cele idealizate de dânsul în folosul ar-matei și aristocrației române.  Își face stagiul în oaste, ieșind sublocotenent în rezervă, intră în politică ca deputat, schimbă la partide, ajunge prefect și inspector administrativ.  Până se însoară cu principesa Olga de Gaspar Grațiani, o înstrăinată fiică a unor înfumurați, cărora, neajungându-le obârșiile lor adevărate de câte trei și patru sute de ani, caută să le lege de arborele genealogic al re-gelui Artaxerxes-Mână-Lungă!  Consimte să adauge la numele său curat de Stelea titlul nerecunoscut și numele soției sale, cu care duce o viață fără dragoste prin toate otelurile, vapoarele și trenurile-fulger din lume.  După răscoalele țărănești din 1907, deschizând ochii la lumină, vrea să ducă cu nevasta sa o viață mai liniștită în casa părintească din Steleni.  Principesei Olga îi vine mai bine să divorțeze și se mărită pentru a doua oară cu administratorul domeniilor sale din Valachia, un aventurier polon, purtând titlul de conte, și piere într-un accident de automobil, pe când Nini se cu-mințește, precum s-a cumințit și tatăl său, adică după ce s-a lovit cu capul de multe grinzi.  Iată dar că, departe pe a arunca vreo vină asupra fruntașilor neamului, arăt că și acei puțini, cărora li se cuvine porecla de „înstrăinați”, nu pot fi facuți răspunzători de această stare, și știu să se cumințească și ei, după ce dau cu capul de pragul cel de sus.  Veți spune poate că acum, când ați aflat cuprinsul cărții, e de prisos s-o mai citiți și o puteți închide.  Iaca, nu-i așa:  Una, că v-ați primejdui a judeca lucrurile în felul iui Nini, și vedeți cât e de rău să fie cineva așa. . .  pripit.  Apoi, n-ați mai putea da ochii nici cu Vodă Ghica, nici cu Vodă Cuza, nici cu chogălniceanu, nici cu toți aceia cărora le datorăm ceea ce suntem astăzi.  Nici habar n-ați avea prin câte schimbări au trecut și gândurile, și graiul, și locurile, și până și munca pământului!  Dar mai cu seamă nu v-ați putea întâlni cu un chip mare de tot, mai mare decât Ghica-Vodă și decât Cuza, care, de veacuri multe, stă neclintit și statornic în credința, limba și datinile lui, lăsând să treacă peste el, cu aceeași nepă-sare, năvălirile și bejaniile, ca și nesăbuitele scornituri și palavre ale unui alt soi de „înstrăinați”, cu care poate vă veți întâlni în altă carte.  În cartea aceasta chipul acela mare de tot se cheamă: moș Sandu Volintiru, moș Gav-ril, cuscrul Vasile ori cuscrul Toader; poartă ciobote sau opinci, căciulă sau pălărie, cămașa lui e de în sau de bumbac, dar inima sa e de aur și mintea sănătoasă!  Ei, atunci?  Cine din noi s-ar păcăli mai rău de mi-ați închide cartea?  Eu zic că tot d-voastră, iubiți cititori!  Numai trăind cu mine, în lo-curile și obiceiurile de altădată (căci și locurile, și obiceiurile au înrâurirea lor asupra firilor și a gândurilor), nu-mai urmărind, pas cu pas, schimbările întâmplate în locuri, obiceiuri, firi și gândiri în timp de cinzeci și trei de ani, vă veți putea da seama, împreună cu inine, cât este de neapărat pentru noi să ne păstrăm însușirile neamului și cât ne-ar putea fi de vătămător, dacă am urma să lom, tot ca înainte, de la străini, pe degeaba și pe ne cercetatele!  Să le împărtășim și lor, de-or vrea, celea ce le avem frumoase și bune la noi; dar să nu lom de la ei decât cele curate și potrivite cu firile și locurile de la noi.  Dacă lipsa de școli și, mai pe urmă, relele lor întocmiri, ne-au hărăzit pe „Înstrăinații” de astăzi, numai școli desăvârșite, destule, practice și în care să se predea, în curățenie de suflet, dragostea de neam, de datinile și de credințele lui ne vor putea scăpa de această primejdioasă pacoste.  Chiar înstrăinații înșiși se vor da la brazdă, pentru că niciodată nu poate dăinui ceea ce este străin și nu pornește din fire.  Bunicilor și părinților lor li se iartă păcatul de a fi înstrăinat pe copiii lor, pentru că nu aveau nici cum, nici unde face altmintrelea.  Noo însă, în întocmirile de astăzi, pe care ne rămâne numai a le îmbunătăți întrucâtva, de am făptui ca dânșii, ni s-ar cuveni osânda și blestemul neamului!  Să nu ne întunecăm mințile cu toate pacostele, palavrele și neadevăru-rile ridicate la treapta de sisteme filosofice și sociale, luându le de bune, numai pentru că vin de departe; că om cu om nu se aseamănă, nici loc cu loc!  Să ne gândim că astfel întunecăm dreapta și cumințea judecată a țăranului, rămas până acum tot el, cu toate stăruințele celorlalți înstrăinați de cari pomenesc mai sus, și cari caută numai să-l învrăjbească împotriva celor de un sânge și de o obârșie cu dânsul.  Aceasta-mi este cartea și ceea ce reiese dintr-însa.  Cu gând bun și suflet curat, m-am silit să torn și cofaielul meu de apă pe jăratecul care mocnește înfundat, într-o vreme când mulți caută a-l ațâța, turnând asupra lui untde-lemn.  Am luat câte patru spițe din toate stările, le arăt cum au trăit, trăiesc și pot trăi împreună, fără ură, fără vrajbă, toți de un neam și toți de un sânge; iar, dacă ar voi să se înțeleagă ca niște frați buni ce sunt, n-ar duce lipsă nici de pământ, nici de muncă, nici de bogăție și ne am putea relua cu mândrie vechea zicătoare: că în țara Românului nimeni nu moare de foame!  N am lovit nici în cei morți, nici în cei vii, pentru că toți mi-au fost ori îmi sunt frați iubiți, de un neam și de o limbă; și acum că, prin această lucrare, am intrat în gura lumii, o rog să mă judece cu dreptate și, dacă mă va dovedi de rea-credință, să mă osândească.  PARTEA I  Capitolul I  Dl vel-aga Mihalache Stelea  (1853- 1854)  Pe la anii mântuirii 1853-54, dl vel-aga Mihalache Stelea ot Steleni era în floarea vieții, om de treizeci și trei de ani, și se afla în capul poliției de Iași, ca agă.  Fiu al răposatului Trofim Stelea spătarul și al spătăresei Frăsina Stelea, fiica slugeresei Brânzoi, moștenise de la dumneaei casele din Sărărie, iar, din partea spătarului, moșia Stelenii, de vreo 4 500 falci, cunoscută ca una dintre cele mai frumoase din tot județul Botoșani.  Chiar după numele ei se cunoștea că această moșie era din moși-stră-moși în neamul Steleștilor, fie că de la dânsa le izvorâse și numele, fie că un Stelea, cine știe în ce veac, bătuse cel dintâi par de toloaca înțelenită și feciorelnică din acel sat.  După un hrisov domnesc al fericitului întru pomenire loan Sturza Vo-ievod, s-ar fi putut bănui, de către neștiutori sau pizmași, că adevărata po-reclă a spătarului Trofim n-ar fi fost tocmai Stelea, ci mai degrabă Hârtop, căci, după cum glăsuia domnescul hrisov, cea mai mare parte din moșia Steleni trecuse, prin dreaptă cumpărare, de la unul Ioniță Varzari, în stăpânirea lui badea Trofim, răzeș vechi de baștină din Steleni și cu porecla de Hârtop; dar cum trecuse de la acel Trofim Hârtop în puterea lui Trofim Stelea spătarul, nu se putea cunoaște decât din hrisovul de întăritură al lu-minatului Voievod Mihail Sturza, care îi slobozise această carte spre paș-nică și nesupărată stăpânire, fără ca să se pomenească într-însa a cui fusese acea votcină mai înainte.  De te luai după condica ei de hotărnicie, tot nu-i dădeai de capăt; că, de unde era astăzi cogeamite votcină de patru mii cinci sule de falei, înconjurată de alte moșii și mai mari, o găseai, pe timpul hriso-vului lui Ioniță Sturza-Vodă, abia de 500-600 de falci, cu partea cumpărată de la Varzari cu tot, și megieșită cu sumedenii de răzeșii, de la cinzeci până la o sută sau o sută doozeci de falci, cea mai mare.  Dușmanii și pizmașii Steleștilor bârfeau în șoapte că, tocmai după venirea lui Mihalache Sturza la scaunul domnesc, începu moșia Steleni să tot creas-că, și de la răsărit și de la apus, și de la miazăzi și de la miazănoapte, iar bietele răzeșii megieșe parcă tot intrau în fundul pământului, una după alta, că nu li se mai cunosc acum nici urmele!  Apoi mai huleau că, tot sub acea domnie, crescuse și simandichia boierului Trofim, ridicându-se din fundul Hârtopu-lui tocmai la Stelea, și, dintr-un biet medelnicer, ce-l făcuse Ioniță Sturza, ajunsese acum cogeamite spătar!  Ba, după obiceiul caifetului celui nou, puse-se să-i zugrăvească pe obloanele caretei o pavăză de argint, pe care se răsfăța o stea de aur, ca acelea pe care le poartă copiii la colindele de Crăciun!  Da, știți d-voastră, vorba ceea: „Gura lumii slobodă”.  Cum prinzi a te ridica ceva mai sus, cică faci umbră.  De bine, te vorbește doar după ce ai murit. . .  și nici asta întotdeauna.  Era oare o rușine dacă strămoșii spătarului sărăciseră așa de strașnic, încât părinții lui, nemaiavând cu ce să hrănească o gură mai mult de pe hliza de pământ ce le mai rămăsese, îl băgase de tânăr fecior boieresc la cuconu Mihalache Sturza?  Fuseseră oare mazâliți cândva din boierie pentru vreo nelegiuire?  Li se scosese caftanul, bătându-i la falangă, după cum era obiceiul în asemenea împrejurări?  De unde puteau ști bârfașii că porecla aceasta de Hârtop nu o luaseră părinții și bunicii săi pentru ca să ascundă nenorocirile și sărăcia unui neam viteaz și mândru?  Doar să fie cineva răzeș cinstit și de treabă nu-i vreo pacoste.  Ba cei mai ve-liți boieri din protipendada țării, ce mi-au fost, vă rog, înainte de a îmbrăca caftanul?  la, niște răzeși opincari ca badea Trofim, când nu veneau de-a dreptul cu corabia din țara Grecilor sau de la Fanar!  Cea mai mare dovadă că Trofim nu era din proști, este că, din fiu de ră-zeș sărac și din vătaf de câmp sau fecior boieresc, cum se zice la noi, a știut să se ridice până la spătărie și să se înrudească sufletește cu stăpânul său, care n-a pregetat să-l cunune și să-i boteze copilul, după cum vom vedea mai la vale, și, dintr-o curea de răzeșie, să facă o moșie mare și bogată, relu-ând numele strămoșilor, după veacuri de adormire.  Adevărat că, pentru a îndreptăți reluarea acestui nume, nu avea decât hrisovul lui Ioniță Sturza-Vodă, în care se vedea că era de neam băștinaș din Steleni; dar aceasta chiar dovedea că neamul Stelea era mai vechi decât înseși hrisoavele și pitacele!  Că de ar fi fost pe vremea lor, ce era pentru niște boieri ca dânșii să le și scoată? !  Nu era lucru de nimic și nici prea lesne să capeți încrederea și dragostea unui om ca conu Mihalache Sturza, pe care, mai pe urmă, țara întreagă, cu mitropolitul în frunte, l-a recunoscut de cel mai vrednic și mai luminat, miruindu-l în mijlocul bisericii Sfântului Niculae Domnesc!  Ca așa om să primească a te cununa și a-ți boteza odrasla, trebuia să fie ceva de capul tău.  Din vătaf de câmp, l-a luat la ogradă unde învăță ceva buche de la grămătic.  Pân-acolo fusese greul, c-apoi unde era mai încurcat, pe dânsul îl trimitea boierul și totdeauna făcea ispravă bună.  Ajunse vechil, și vechil peste vechili; că nimeni nu putea fi mai vrednic, nici mai credincios și nici mai dibaci ca dânsul!  Cine mai bine ca Trofim știa să-i ispitească mai subțire pe vecinii stăpânului doar îi vor încălca hotarele dând prilej de judecată?  C-apoi atâta le și trebuia!  Îi sătura boierul și de megieșie, și de dreptate, de se lepădau singuri și de bunăvoia lor de toate celea, plecând în amarul lumii cu traista în băț!  Da câte și câte de care se folosea mai întâi Mihalache Sturza, apoi și bietul Trofim cu câte ceva, și, la urmă, de-ai cata bine, și hoții de păgubași că se deslușeau despre deșertăciunile bunurilor pământești, ceea ce era să le fie spre mare și bogată folosință în împărăția cerească!  Conu Mihalache Sturza ținea dar la vechilul său Trofim, ca la lumina ochilor sau, ca să zic și mai mult, ca la încuietoarea de la lada sa cu bani, la care ținea și mai strașnic.  De aceea, și spre recunoștință, puse chiar pe cu-coana d-sale să cunune pe robul lui Dumnezeu Trofim cu roaba lui Dum-nezeu Frosina.  Iată și cum s-a săvârșit această căsnicie, menită să aibă de rod pe dum-nealui vel-agă Mihalache Stelea.  Răposata coană Saftica, pe atunci soția lui conu Mihalache, oploșise pe lângă dumneaei, în slujbă de cămărășiță, pe o văduvă cu doo fete: Frosinița și Soltănica.  Deși scăpătată, era de neam bun și vechi, iar, după bărbat, se numea slugereasa Elencu Brânzoi.  Cucoana Elencu se pricepea de minune nu numai la dulceți și cozonaci, dar și la dresuri pentru obraz.  Ba nimeni n-ar fi putut-o rușina nici din partea descântecelor: închega apa și trimitea argintul viu cale de doo poște mari!  Așa că coana Săftica ținea la slugereasa Elencu, întocmai cum ținea și conu Mihalache la Trofim.  Ce se gândiră boierii cam înspre câșlegii anului 1820, puțin înainte de a se începe bazaconiile cu voluntirii lui Ipsilanti?  Să-l însoare pe Trofim cu Frosinița, fata cea mai mare a slugeresei Elencu Brânzoi.  Zis și făcut.  Se putea, mă rog, să nu primească slugereasa să i se ridice piatra din casă?  Iar, din partea lui Trofim, să ia fată de sluger, nu era lucru de lepădat.  Apoi, dintre amândoo părțile, faptul de a fi în rudenie sufletească cu boierii lor, era lucru mare, frate!  Așa că se făcu și nunta, înzestrându-i pe amândoi din averea cucoanei, unde boierului nu-i prea plăcea să dea dintr-ale lui; zicea că-i ursuzlâc!  Găsi mai nimerit să stăruiască pe lângă Vodă Ion iță ca să-l boierească pe Trofim care primi ca dar de nuntă pitacul de medelnicer; așa că și el tot a dat ceva, fără să-și dezlege băierile de la pungă.  Vorba țăranului moldovean: „și curechiul uns, și slănina-n pod! ”  și iată-l pe Trofim al nostru înălțându-se dintre răzeși la boierie, pre-cum, după povestirile bătrânilor, strămoșii lui se coborâseră dintre niște boieri veliți la treapta de răzeși.  și aceasta nu era decât porneala; se preve-dea că nu se va opri la cinul de medelnicer.  Cătați, vă rog, că ce înălțase într-o vreme, pe când boieriile se dau cu mare greutate; nu ca mai târziu, sub Vodă Ghica și căimăcămii, când pitace-le se vindeau la sultan-mezat, ieftin, ieftin ca braga, de alerga o lume de prin Basarabia, țara Grecească, ba vreo doi-trei și din cea nemțească.  Să fi fost prea calic ca să nu ai parte!  Subt Ioniță Sturza nu era așa, Doamne ferește!  Este bine, cu dreptate, și chiar în căderea lui Vodă că, fie de la dânsul, fie prin înrâurirea vreunui boier velit, să te ridice la boierie, ba chiar să te căftănească; dar numai în urma unor foloase vădite aduse Măriei Sale, ori velitului boier, ori numai țării Moldovei.  Dar așa tam-nisam, cum zice rusul, și încă pe parale, se înjosește cinstita față a domnitorului, se feștelește boieria și se terferfelește biata țară în ochii lumii!  Iaca, Mihalache-Vodă Sturza, de pildă: cu muiți ani înainte de domnie, când boteză pe fiul lui Trofim, nu-i aruncă în leagăn pitacul de căminar, tot prin stăruințe, cum îl înălțase pe fericitul tată la treapta de medelnicer?  Nu că bietul copil avusese vreme să lase alte urme de foloase, decât doar ceva reveneală pe mâinile boierești care-l țineau la taina sfântului botez; dar puține foloase adusese oare medelnicerul, dacă nu domnitorului și țării Moldovei, dar însuși boierului Mihalache Sturza?  și e știut de o lume că boierul Mihalache Sturza știa să recunoască cu dărnicie slujbele ce i se fă-ceau, și dacă se ferea de ursuzlâcul de a da din punga lui, găsea alte mijloace ca să fie darnic și cu dreptate!  Tânărul căminar însă se născuse căftănit gata și fecior de oameni; ori-cum, era fiu de medelnicer după tată și nepot de sluger după mamă, care, și ea, din partea slugeresei, era de neam mare de tot, și nu fară dreptate conu Mihalache îi dăduse chiar numele său de botez și-l căminărise așa devreme zicându-i, după datină, și megas postelnicos!  Pentru lămurirea acestor cuvinte grecești, trebuie spus că, atunci când se boteza un copil de neam, era obiceiul, împrumutat poate din Bizanț, ca nașul, primindu-și finul din mâinile preotului, să-l ridice în sus cât îi erau brațele de lungi, ca să arate că așa o să crească copilul de mare, apoi, ca să ajungă mare și în simăndichie, îi mai spunea și megas postelnicos, adică să ajungă și mare-postelnic!  După cum se născuse în boierie, tânărul căminar Mihalache Stelea fu crescut în toate ifosurile și ighemoniconul boieresc.  Părinții lui nu mai tră-iau în curtea lui Sturza: răscumpăraseră casele slugeresei din Iași și mai duraseră unele în Steleni, iar pe când boierul Trofim se silea a încredința pe răzeșii de acolo să-și mute hotarele tot mai departe, creștea și moșia, creștea și copilul, înconjurat, slujit și lingușit de o droaie de țigănci și de țigani, cari-l învățau și franțuzește în limba lor, și îi spunea, când se răstea la dânșii cu biciușca: hauleu, frumosule și viteazule, că mândru o să mai hii când hai s-ajungi vodă!  Fericitul boier Trofim făcea mare haz de apucăturile fiului său, iar vor-bele țigancelor îl puneau uneori pe gânduri.  Adică de ce nu?  Parcă numai o dată s-au adeverit proorocirile lor?  Dacă el a ajuns spătar, de ce n-ar ajunge feciorul său domn?  Nu era și el fiu de boier?  Nu-l chema tot Mi-halache ca și pe Vodă?  Ba era chiar fiu sufletesc, dacă nu chiar trupesc.  Se cunoștea de o poștă că nu era din proști!  De unde atâtea ifosuri la un copil de șase ani?  Avere o să-i rămâie destulă, slavă Domnului!  Ce-i mai trebu-ia?  Puțin noroc. . .  și carte multă.  Adevărat că norocul nu i-l putea da ni-menea; dar, judecând după tată-său, nu se putea spune că nu era de neam norocos.  Așadar, ceea ce-i trebuia ca să ajungă la scaun era numai cartea, căci, din partea deșteptăciunii, se speria o lume de boroboațele ce le făcea boțul ăsta de carne prin casă!  Arhon spătar Trofim se puse dar cu toată inima și înțelepciunea lui să croiască pentru scumpa lui odraslă un întreg plan de învățătură, care, după dânsul și mintea lui, era culmea luminii.  Mai întâi o să-l dea de pe acum pe mâna părintelui iconom Ifrim Scurtu de la mănăstirea de alăturea (un om foarte învățat, care sorbise sfânta învă-țătură tocmai peste Prut, la chiev), pentru ca să-l lumineze în cele sfinte, să-l deprindă cu carte moldovenească, să-i mai povestească din viețile sfinților și din trecutul neamului, ba ceva și din zodii, dar, bineînțeles, cu măsură și atât cât poate cuprinde mintea fragedă a unui copil.  Începutul trebuia făcut cu cele sfinte, că numai de la dânsele ne vine norocul.  Apoi, la anul, când va merge la Galați ca să-și vândă pâinea, îi va aduce băiatului un dascăl grec pentru ca să-l învețe bine elinește, fiind știut de toți că elineasca este temelia învățăturii; celelalte sunt floare la ureche, și oricât ai ști de mult, de n-ai învățat elinește, nu știi nimica!  Dar nici despre celelalte nu va duce lip-să, că la vreme vor petrece iernile la Iași și-i va tocmi acolo vreun cinovnic de la conțul rusesc, un amploianț de la cel nemțesc și poate unul de la cel franțuzesc, pentru ca să deprindă cu cât mai multe limbi, așa ca să se poată înțelege și în scris cu străinătatea!  Pe Vodă Mihai îl auzise vorbind limbi multe, dar nu-l văzuse scriind niciodată, plătind secretari cari l-ar fi putut trăda.  Pentru Constantinopol ar fi bine să știe turcește, dar o să ia în casă un cafegiu armean, așa c-o să se deprindă și cu asta, măcar din grai, că din scris nici turcii cei mari nu o știu toți.  Așa că, din mâinile țigancelor micul căminăraș trecu de-a dreptul în-tr-ale Sfinției Sale părintelui iconom Ifrim Scurtu, adus de trei ori pe săptă-mână cu brișcă boierului, care îl și ducea înapoi la mănăstire.  Apoi, la vre-mea hotărâtă, sosi coconul din Galați, aducând cu dânsul un dascăl vestit și foarte învățat, pe chirios Tanasachis Evanghelopulos, didascalos și sofo-loghiotatos, venit de la marea școală din Halchi, de lângă Constantinopol.  Îi fusese recomandat chiar de beizadea Dumitrache Moruz Pecheanul, care adusese și el unul la fel, pentru băieții lui.  Se vede că-i venise beizadelei doi în loc de unul, iar că spătarul Trofim îl luase pe cel brăcuit.  Marele învățat, înainte de a-și desface ghiozdanul cu știință, ceru ca într-o anumită odaie să i se ridice o catedră mare-mare, după un plan arătat de dânsul și așezată pe cel puțin trei trepte deasupra podelii; spunea că nu are obicei să răspândească lumina decât de sus.  Arhon spătar, care nu era om să se uite la câteva scânduri mai mult, porunci să se înalțe catedra pe cinci trepte, în loc de cele cerute.  Sună, în sfârșit, și ceasul în care drăguțul Miha-lache avea să-și deschidă ochișorii la lumina elenismului!  Măreț urcă dascălul acele cinci trepte care duceau la înălțimile catedrei, așezată cam la mijlocul unei mari și luminoase odăi.  Veniseră și țigancele toate să se minuneze cum o să-l scoată pe coconașul lor tobă de carte.  De-prins cu admirația mulțimii, chirios Evanghelopulos nu le goni, ci chemă, grăind din nas:  — Mihalaache? !  Ia ela dho!  (Vorba asta o pricepură și țigancele și-l în-demnară pe coconaș să se apropie frumos de catedră și să nu se înfricoșeze. )  Apoi dascălul arătă noului său cirac cum trebuia să stea smerit în picioare și cu mâinile încrucișate la piept, după care îl puse să zică după dânsul: cha-losorisaste sofologhiotate!  Adică: bine ați sosit, preaînțelepte propovăduitor.  Cuvintele cele doo dintâi au mers ele cum au mers, căminărașul cre-zând că e vorba de vreun cal (chalos) și, fiindcă-i erau dragi caii, nu s-a opus.  Când însă veni treaba la sofologhiotatos, el se simți adânc jignit în dragostea lui de fiu, socotind că grecul îl face pe tată-său lighioană; așa că, nevoind să zică safielighioanatatutau, se uită amenințător la dascăl și-i arătă limba, iar chirios Evanghelopulos era să răspundă la așa obrăznicie cu o lovitură de ciubuc, de nu săreau țigancele să-l împiedice.  Fu zarvă mare, grecul simțin-du-se atins în ighemoniconul lui de mare învățat; dar la urma se potoliră lucrurile și ar fi mers din bine în mai bine, de nu-i venea în minte lui Miha-lache una boacănă de tot, și tocmai când era lui chir Tanasache Evanghelo-pulos lumea mai dragă văzând progresele micului său școlar.  Băgase ștrengarul de seamă că bietul Tanasache, fie că suferea de vreo boală de piele, fie din altă pricină, avea urâta meteahnă de a-și scărpina cu furie spinarea de speteaza scaunului de la catedră.  Atât i-a trebuit!  Îndată după lecții, puse în mare taină pe țiganul stoler să taie cu ferestrăul picioa-rele de dinapoi ale scaunului, dar numai atât ca să se poată ținea puțin.  A doua zi, când voi grecul să-și facă obiceiul scărpinatului, se pomeni jos pe podele, cu scaun, catedră, cărți și călimară peste dânsul.  Deșelat, plin de sânge și de cerneală, cu cogeamite cucui pe frunte, bie-tul Evanghelopulos nu voi cu niciun preț să mai lumineze pe ațel diavolime-no cârmi care se ratnine budala tota viacia lui! .  și, a doua zi chiar, după ce-și primi lefușoara toată pe un an de zile ca despăgubire pentru cele întâm-plate, porni la Galați, unde se întâlni cu tovarășul lui de la Pechia, care și el pățise întocmai la fel și se lepădase de cinstea mare de a lumina pe băieții beizadelei!  Foarte mâhnit că fiul lui va rămânea fără carte elinească, bietul spătar Trofim, nemaiputându-și părăsi moșia, trimise pe coana Frosinița spătărea-sa la Iași, ca să-l ție pe ștrengar din scurt, să-l bată, să-l urechească tară milă, ca să iasă om de treabă.  Cucoana Frosinița care, deși mamă iubitoare, avea mai multă tărie de caracter decât conu Trofim, care îl cam alinta pe copil, se așază în curțile sale din Sărărie și, cu Doamne-ajută și cu sfântul Nicolae cel din cui, începu a-l povățui spre bine pe tânărul căminar, tocmindu-i dascălii cei mai buni, cari să-l pregătească pentru Academia Mihăileană, de unde avea să iasă de-a dreptul slujbaș la postelnicie!  Capitolul II  O carieră strălucită  Am văzut că de mic conașu Mihalache Stelea avea ifosuri de boier.  Chiar academist fiind, nu se prea înhăita cu băieții de rând, nici cu acei cam de-opotrivă cu dânsul.  Mai bine îi slugărea pe acei din protipendadă, decât să se amestece cu cine știe ce fii de boierănași de țară din județe sau negustori, cu toții niște mojici, mă rog, niște coate-goale, cu cari ți era rușine să stai de vorbă.  Simțea el că nici tatăl său nu era soi mare, dar, oricum, avea și el caretă cu stea pe la obloane.  Iar el era finul sufletesc al domnitorului, parcă Mihai-Vodă nu mai botezase pe nimeni altul în toată viața lui!  De Sfinții Arhangheli (ziua Măriei Sale), de Anul Nou și de Paști mergea cu careta la curtea domnească să-l heretisească pe nașul, sărutând mâna și doamnei.  Doamna, deși nu mai era aceea care îi cununase părinții, îi dăruia câte un galben nemțesc, pe când Măria Sa Vodă îl miluia numai cu sfaturi bune și înțelepte, zicându-i că atunci când va intra în slujba țării, de se va purta bine, cu hărnicie, deșteptăciune și, mai ales, cu mare economie, va binevoi să-l aibă îndeaproape îngrijire, ca unul ce-i era rudă duhovnicească și va înainta repede, ajungând departe.  și, în adevăr, că Măria Sa Vodă se ținu de făgăduință, ajungând cămi-narul Mihalache foarte curând la cinul de stolonacialnic.  Ba începuse a se gândi la dânsul pentru isprăvnicia de Fălciu, când începură „bonjuriștii” a se burzului; așa că Vodă, trebuindu-i oameni deștepți și de încredere pen-tru a iscodi pe nebunii ceia, aflându-le toate planurile ca să le poată mai bine zădărnici, îl opri pe loc, la Iași, fagăduindu-i alt județ mai bun, de va rămânea mulțămit de dibăcia și de istețimea lui.  Cu mare râvnă și bucurie ar fi primit să se în-sărcineze cu această îndeletnicire, că era băiat iscusit, născut cu toate însușirile unui mare poli-țist, cum o dovedi, de altfel, mai târziu, ca agă.  știa de minune să se vâre în toate, fără să-l poată bănui cineva.  Apoi toți bonjuriștii, unii chiar din protipendadă, nu-i erau tovarăși de la academie?  Tovarăși, dar nu prieteni, Doamne ferește.  Ba nici nu-i putea suferi: una că erau prea tihui la vorbă și la gândire și mai aveau cusurul că prea dau mâna cu toți mojicii și desculții.  Ca deșteptăciune, nu se da învins nici de cei mai deștepți cari fuseseră să se desăvârșească în străinătate.  Nimeni din ei n-ar fi fost în stare să-l lege pe dumnealui la gard, oricât de hâtru ar fi fost.  Străinătatea!  Da nu-l luase cu dânsul Alecu Balș, când a ajuns cu poștalionii lui tocmai la Viena, de căscau gura nemții, ca la irozi?  De la Viena n-a întins-o prin toată Nemția până a dat de țara Franțuzească, de-a ajuns tocmai la Paris?  Acolo și-a schimbat și portul, îmbrăcându-se cu pantaloni, bonjur nemțesc și ciubote de glanț, nu de gustul gătelei, dar flușturatecii de franțuzi prea se țineau de poalele lui când ieșea pe ulițe, iar, de se ducea la vreun teatru, până și comedianții își opreau caraghioslâcurile pentru ca să-l privească.  Mai mare rușinea!  Ba era s-o întindă și până la Londra, de nu i-ar fi fost frică de mare.  Da așa, a luat-o mai cu minte prin Cracovia, Lemberg, Cernăuții și Mihăilenii, de unde fu silit să ia căruță de poștă, că tatăl său uitase să-i trimeată vreo trăsură de la Steleni.  După cum vedeți, nici în asta nu-l puteau întrece bonjuriștii: era că-lătorit și deprins cu străinătatea și era departe să aibă pentru ei așa dragoste ca să-l oprească de la datorie.  Dar vezi că treaba era foarte subțire și trebuia chibzuită bine.  Să-l rogi pe Vodă a nu te însărcina cu așa lucru greu nici de gândit nu era.  Una că te arătai și fricos, și nerecunoscător către nașul care îl procop-sise mai întâi pe tatu-tău și acum pe tine.  Apoi te putea bănui că te-ai dat și tu din partea nebunilor și puteai să-ți ei rămas bun de la înaintare și chiar de la slujbă.  Pe de altă parte, fruntea bonjurismului era alcătuită din tineri foarte simandicoși: fii sau gineri ai celor mai veliți boieri din protipendada țării.  Poftim de te pune rău cu un Ghica, un Sturza sau cu cine știe care dintre coconași!  Las că era lesne de judecat ce-ai păți dac-ar izbuti dumnealor să alunge pe Mihai-Vodă, lucru, de altfel, ce nu era de temut, că așa ceva nici nu putea să treacă printr-un cap cu minte sănătoasă, dar se putea întâmpla ca ei să se împace cu Vodă și Vodă cu dânșii.  Ce te făceai atunci, Mihalache?  Corb la corb nu scoate ochii.  Toată pacostea numai pe capul tău!  Toate des-coperirile tale și donosurile cele mai întemeiate și bine dovedite ar fi ieșit mincinoase clevetiri și nu te mai spăla nici Dunărea, câte zile ai mai fi avut.  Noroc că, pe lângă bonjuriștii cei mari, era și mult mărunțiș: boierănași, ciocoi, negustori, ba și parte răzeșească, cum îi, de pildă, plătica și bibanul între moruni și nisetri.  Ce se gândi atunci șiretul nostru căminar?  Ia să primesc eu cu mare bucurie cinstea și încrederea Măriei Sale și să lucrez cu râvnă pentru ca să-mi slujesc stăpânul.  Mă voi vârî printre bon-juriști, voi zice ca dânșii și încă mai cu foc (dar cu știrea Măriei Sale), ei mă vor crede supărat că nu m-am făcut ispravnic și nu se vor feri de mine; le voi afla toate chichițele, iar, la vreme, voi arunca năvodul, dând iama numai în plătica și biban și neatingându-mă nici de nisetri, nici de moruni.  La nevoie, chiar dac-ar cădea vreunul din întâmplare, îl fac scăpat, câștigând drepturi la recunoștința lui și pregătindu-mi ziua de mâine, fără a o primej-dui pe cea de astăzi.  Chiar așa se gândi spătarul Mihalache Stelea, căci era spătar, de acum și el ca tată-său, Măria Sa Vodă despăgubindu-l că nu-l făcuse deocamdată ispravnic cu un pitac de spătărie.  și bine și cuminte s-a mai gândit!  Bine era văzut de Vodă, care prețuia mult isteața și credincioasa lui slujbă; bine și de veliții boieri, cărora le arătă în mare taină cum își primejduia uneori viitorul pentru a le scăpa fiii și ginerii de urgia domnitorului; dar și mai bine de coconașii cari-l credeau omul Lor de încredere, prin care aflau multe și mărunte fapte de ale lui Mi-haiache Sturza, dar numai dintre acelea ce nu s-ar fi putut ascunde și pe care le-ar fi aflat a doua zi și fără dânsul.  În chipul acesta își strecura conu Mihalache Stelea pluta printre stânci și vâltoare.  Dar unde fu de o dibăcie nemaipomenită, a fost când, la patruzeci și opt, și-a aruncat în sfârșit năvodul, prinzându-se și ceva moruni și nisetri între multă plătică și bibani.  A știut așa de bine să previe la timp pe unii, să scape pe alții, chiar după ce fuseseră prinși și închiși, să mângâie pe ceilalți și să se arăte lui Vodă că-i iscodește, că toți îl vedeau cu ochi buni și nime-nea nu l-a bănuit cât de puțin.  În sfârșit, la patruzeci și noo, bietul Vodă Mihalache Sturza, după ce se întâmplă tocmai ceea ce se părea că nu poate trece printr-un cap cu min-te sănătoasă, culese roadele credincioasei slujbe a finului său și a vreo câțiva ca dânsul, luând calea amară a pribegiei.  Nu mult după plecarea lui Sturza, fu chemat pe scaunul Moldovei Gri-gore Ghica Voievod, unul din cei mai frumoși și mai mândri bărbați din vremea lui și căpetenia cea mai de seamă a bonjuriștilor.  De câte ori nu l-a avut în mână Mihalache Stelea în vremea lui Sturza și de câte ori ar fi fost dovedit și prins, de nu l-ar fi scăpat!  Parcă prevăzuse viitorul și, de câte ori prindea Vodă Sturza ceva bănuială asupra conașului Grigore Ghica, Stelea se punea luntre și punte ca să-l scoată pe Măria Sa din presupuneri nedrep-te și Ghica să iasă basma curată!  De aceea, chiar cum se sui noul domnitor pe tron, îi și încredința lui Stelea paza și buna orânduială a orașului de scaun, orânduindu-i agă la Iași, ca ce!  mai vrednic și cel mai credincios dintre foștii lui prieteni.  Conu Mihalache era prea măgulit de așa cinste mare ca să nu primeas-că.  Vel-agă era lucru mare, nu glumă!  Se puse cu osârdie pe muncă; dar, în sufletul lui, nu-i prea plăceau celea ce le făcea Vodă Grigore.  Ca, de pildă, dezrobirea țiganilor, coșcogeamite polc de jandarmi, o cazarmă cât un oraș de mare, parcă cine știe ce oștire avea de pus într-însa: așa că nici n-a pu-tut-o isprăvi; apoi parmaclâcuri de fier la Grădina Publică, pe când parii și nuielile putrezeau prin păduri!  și câte și câte altele!  Câteodată, când nu le mai putea răbda, își lua inima-n dinți și-și dezvăluia paraponul către Măria Sa, când îl vedea bine dispus și nu era nimeni să-l audă.  — Lasă, Mihalache, îi spunea Vodă cu bunăvoință, tu nu le pricepi aestea!  Așa fac și franțuzii în Franța.  — Or fi făcând, Măria Ta, îndrăznea să întâmpine bietul agă.  Lasă-i să facă ei la dânșii acolo, dacă o cred nimerit.  Dar noi cu dânșii ce avem?  Să nu bănuiești, ne-ai luat bunătate de țigani, de nu este cine să-ți dea un pahar de apă, cu gândul să-i faci de-o seamă cu oamenii.  Da se putea una ca asta? !  Nu tot țigani au rămas?  Nici polcul Măriei Tale de jandarmi nu prididește să-i culeagă de la drumul mare, unde ațin calea călătorilor și se scumpesc butucii în pădure de mulți ce se adună pe la grosuri, pentru ca să nu-i lase să zboare!  Nu erau mai bine la noi decât la butuci? !  Bun o fi și gândul Măriei Tale cu egalitaua!  Numai vezi că-i franțușca venetică, trăsni-o-ar focul s-o trăsnească, și nu ni se cam potrivește la fire!  De este să fiu eu la rând cu toți negustorii, breslașii, țăranii și chiar țiganii dezrobiți de Măria Ta, apoi de ce am mai muncit și eu, și tata, și strămoșii noștri ca să ne ținem ifosul de boieri?  Dreptate e asta cu egalitaua? ! .  Dacă ne luați driturile, luați-ne încaltea și averile, și pământurile, luați-ne și caftanele, bateți-ne la falangă și puneți-ne și la bir, ca prostimea!  Eu zic că nu-i a bine, pentru că unde nu-i dreptate, nici bine nu poate să fie.  Noi am mun-cit din tată-n fiu pentru drituri și boierie, iar dacă ni se hrăpesc de dragul egalității franțuzești, nu este cu dreptate.  Să dea Dumnezeu să rămân de minciună, dar mi se pare că n-o să ajungi la bun liman cu bonjuriștii și că într-o zi o să te căiești, Măria Ta!  Of!  și amar s-a mai căit bietul Vodă, încheia aga Stelea amintirile sale.  Cu toate gândurile și nemulțămirile acestea, își da multă silință în slujba lui.  Bonjuriștii se cam uitau chiorâș la dânsul, chiar dintre cei mai mari, dar n-aveau cum să se lege de dânsul că n-aveau nici prilej; dar și de s-ar fi legat, s-ar fi ales numai cu rușinea, că Vodă ținea mult la dânsul.  Apoi toți spuneau că așa poliție nu mai avusese Iașul.  Văzând că abia în al treizeci și treilea an al vieții sale noul agă ajunsese la o dregătorie mare în țara Moldovei, ce se gândi el, că nu e bine să trăiască omul singur, împotriva legilor și povețelor sfintei noastre biserici.  Spătarul Trofim se săvârșise din viață cu șase luni în urma soției sale, și aceasta numai din scârbă și jale că-i murise spătăreasa.  Dar poate și din pricina unui pilaf din care se ademenise a mânca peste socoteală și care îi adusese chiar dambla.  Bietul conu Mihalache, rămas așa, în pripă, singur-cuc în casele cele mari din Iași, nu le mai călca pragul decât noaptea târziu pentru ca să se culce.  Ziua își căta de slujbă, luând zacusca și masa la Hiler, când nu era poftit la vreun boier velit.  Seara petrecea și el, dar tot prin saloane boierești, ca nu era dumnealui omul desfrâului.  Rar de tot și numai din pricina slujbei lui de poliție cerceta uneori Bol-ta-Rece sau mahalale, unde avea, mai în fiecare cvartal, câte o preoteasă văduvă și limbută, tânără și nurlie, de la care afla toate tainele și drăcove-niile întâmplate prin împrejurimi.  Așa că bieții comisari rămâneau adesea înlemniți și cu gurile căscate de câte le aflase stăpânul lor.  și de aceea chiar se fălea tot Iașul cu strașnica poliție a lui conu Mihalache: cei cu musca pe căciulă luaseră frica comisarilor și comisarii frica preoteselor vădane!  Orice jertfă însă are și ea marginile ei.  Chiar agă să fii, și cât de închinat datoriei și slujbei, nu ești om, mai înainte de toate?  Simți și tu nevoie de o dragoste mai curată și mai la lumina zilei decât dragostea de mahala, iarna cu garoafa la fereastră și vara cu zaharnadele, răsărita-soarelui și busuioc prin grădină!  și se mai gândea și la numele acesta mare de Stelea, care avea să se stingă odată cu dânsul.  Rude nu mai avea decât din partea mă-sii, pe coana Sul-tana, măritată cu slugerul Pafta și rămasă vădană.  Era chiar sora răposatei spătărese Frosinița, mama lui Mihalache.  Poate că, cercetând mai bine, ar fi găsit ceva rubedenii și din partea spă-tarului Trofim.  Dar, zău, nu-i prea venea să caute, de frică să nu dea peste vreo slugă boierească sau cine știe ce coate-goale de răzeș fără răzășie și mai purtând încă vechea poreclă de Hârtop!  Tot frământându-și creierii cu așa gânduri, ajunse omul a-și dovedi într-o bună dimineață că trebuie negreșit să-și ia și el jugul de gât, să-și aleagă o soție care să-i prelungească neamul, să-i umple casa de veselie, punându-l și pe dânsul în rând cu oamenii de o simandichie cu dânsul.  Odată hotărârea luată, se duse anume la mătușa lui, coana Sultănica Paf-ta și, sfatuindu-se amândoi, puseră ochii pe duduia Profirița, singura copilă a hatmanului Agapie Varlaam, căruia îi zicea lumea și Bostan.  Fata nu era tocmai frumoasă, dar nici urâtă.  Curățică, și-i ședea bine.  Cam răsărită de anișori așa că, rămasă cuminte pân-acum, știai că nu se va mai schimba, cum s-a întâmplat cu multe care se mărită prea devreme.  Nu era nici tocmai bogată, dar de neam mare și, înrudită cum era cu toată pro-tipendada, intrarea ei în casa Steleștilor făcea mai mult decât o zestre mare, de ar fi venit numai cu cămașa.  Dar slugereasa Pafta știa cu bună seamă că fata avea lucrușoare multe și de mare preț.  Numai argintăria făcea cât o moșie întreagă!  D-apoi blănuri și giuvaricale!  și unde mai pui că, fiind singura odraslă a hatmanului, după el tot îi va rămânea ceva, cât de puțin.  Nepotul și mătușa se înțeleseră dar să încerce marea cu degetul, și coana Sultănica făgădui să se însărcineze cu pețitul, cunoscându-l pe hatman de aproape încă de pe când trăia răposatul sluger Pafta, Dumnezeu să-l ierte.  În capitolul următor vom face mai de aproape cunoștință și cu hatmanul Varlaam, și cu fiica d-saie, Profirița.  Capitolul III  Mademoiselle Pulcherie de Varlaam  Dumnealui hatmanul Agapie Varlaam fusese foarte bogat într-o vreme; dar patima stosului și a ghiurdumului îi șterpelise mai multe moșii frumoase.  De-i fuseseră dragi cărțile odată, mai dragă îi era acum Profirița, singura odraslă ce-i dăduse hătmăneasa Ruxandra, pe care acest dar o costase chiar viața.  Ce păcat că nu venise fetița pe lume pe când tatăl ei era încă bogat!  De dragul ei s-ar fi lăsat, desigur, și de stos, și de ghiordum, după cum a și făcut, dar cam târziu.  Cu toate că rămăsese de acum numai cu o singură moșioară, șoldanii, de pe apa Bârladului, și pe care o căuta singur, muncind din greu toată vara, ținea în casele sale din Iași caifet de boier mare, mai mult de hatârul fetei, după ce s-a întors de peste graniță, unde o trimisese spre învățătură tocmai la Lemberg, într-un pension mare și foarte scump, unde învățau și domnițele iui beizadea Niculache Sturza și Didița lui Roset, aceea pe care a luat-o pe urmă hatmanul Nicu Mavrocordat.  Nu că n-ar fi putut s-o tri-meată pe Profirița lui și mai departe, ca, de pildă, la Viena ori chiar la Paris, unde învățau fetele lui Costin Catargiu; dar la Lemberg, pe lângă că era mai aproape, Doamne ferește de o boală, dar se afla paraclis creștinesc unde se slujea românește pentru soldații transilvăneni din garnizoană.  Așa că putea să învețe catehismul și să aibă și slujbă bisericească în limba ei.  Câtă vreme i-a fost copila peste graniță, nici n-a mai călcat conu Agapie prin Iași, stând la moșie iarna și vara, pentru ca să poată trimite bani destui la Lemberg și să mai plătească și nebuniile din tinerețe.  Mai pe urmă însă n-avu încotro și trebui să deschidă casele de la Iași, măcar în timpul iernii, căci vara duduia Profirița o petrecea toată ba la Stânca, ba la Podoleni, ba la Făurei, de lângă Focșani, ori tocmai la ștefânești, în susul Moldovei, la vreuna din prietenele sale de pension.  Nu degeaba o iubea el pe Profirița lui, nu degeaba îi jertfise până și nă-ravul cărților și plătise atâția gălbenași cu zimți pentru ca s-o lumineze!  „Scump, dar face”, avea obicei să-și zică el cu mulțămire.  și nu că se lăsa înșelat de dragostea lui de părinte: fata era foarte învățată, plină de nuri și de talent.  Cânta din gură ca o privighetoare și-și ținea singură isonul pe clavir!  știa socoteală mai strașnică decât cei de la vistierie!  De-o lua pe franțuzește, parc-ar fi fost chiar din Paris, iar când grăia nemțește, apoi chiar nemțoaică era!  Ba vorbea și leșește cu pana Josefina, pe care o adusese cu dânsa, de acolo din Nemția, numai pentru ca s-o pieptene cu zulufi și să-i spele hor-botele pe un cerc umplut cu lână și îmbrăcat cu rips verde.  Dar parcă numai cu atâta se alesese? !  Cunoștea de-a firu-n păr toate intrigile și daraverile protipendadei franțuzești de acum doo sau trei sute de ani, și ți-ar fi spus, fără să se codească, ce rochie purta cutare sau cutare crăiasă de ale franțuzilor, la cutare sau la cutare serbare!  Despre magnații leșești le putea arăta și rubedeniile lor cele mai depărtate, și câți nemți s-ar fi putut făli să cunoască mai bine ca dânsa datinile și trecutul neamului lor nemțesc? !  Numai despre datinile și trecutul nostru să nu-i fi pomenit, că se făcea foc.  Zicea că toate sunt numai niște scornituri de-ale lui Asache și ale altor câțiva ca dânsul.  Se pliroforisise dumneaei îndeajuns din cărțile leșești că moldovenii n-au fost niciodată decât niște nemeșnici, când de-ai ungurilor, când de-ai leșilor, când de-ai turcilor păgâni!  Chiar vestitul lor ștefan-Vodă ce era, mă rog, decât un nemeșnic răzvrătit care-și călcase jurământul de credință că-tre tronul laghelonilor? !  Ca om, un sălbatec întunecat și tâmpit până a nu putea deosebi un om dintre dobitoace!  Nu fusese el acela care, prinzând hoțește niște nobili cavaleri într-o luptă îi înjugase la plugurile sale, ca pe boi?  Că înjugase și mai mulți ostași din armia leșească, păcatul nu era prea mare, fiindcă îi robise în război și putea face cu ei tot ce ar fi voit, chiar să-i și omoare.  Dar cu niște cavaleri, cu niște gentilomi!  Să pui d-ta pe un Iablonowschi să tragă la un jug cu cine știe ce șleahtură leșească!  Asta nu e adevărată sălbătăcie? !  Da limba moldovenilor!  O amestecătură din limbile tuturor vecinilor, pocite și ele, și câteva cuvinte franțuzești aduse de vânt ca florile într-un câmp de buruieni!  Cu neputință să întrebuințezi acea limbă, decât pentru a ocări slugile și țiganii.  Cine să-și bată capul a învăța doo-trei bucoavne din alte limbi sălbatice, după care să mai deprindă meșteșugul de a le așeza una peste alta, pentru ca, în urma unei munci încordate, să poți scrie mol-dovenește ori citi?  și ce să citești, mă rog?  Viețile sfinților, proorocirile lui Agathanghelos, ori stihurile lui Conachi, lungi-lungi, cât e boieria lui de mare?  De aceea chiar duduia Profirița care, de altfel, era evlavioasă, avea carte de rugăciuni foarte scump legată, dar scrisă în limba franțuzilor, cari sunt papistași.  Ce are a face?  Când o cumpărase, cartea avea pe scoarță o mare cruce de argint cu un Hristos de aur foarte artistic lucrat și care nu atârna de cruce decât prin cuiele de la mâini și de la picioare, care erau de rubini.  Aflând duduia că în legea noastră chipurile săpate sunt oprite, deșurubă rubinele, scoase de pe cruce chipul Mântuitorului, și, deodată, cartea de-veni drept-pravoslavnică, deși pomenea de niște dogme despre care sfinții patriarhi și mitropoliți nici habar n-au avut vreodată.  Cu astfel de creștere și învățătură se înapoiase duduia Profirița de la Lemberg!  și, cu toate acestea. . ce  voiți, sângele apă nu se face!  Ajungând la Mihăileni, când s-a văzut pe podul aruncat peste șanțul de la hotar și subt acea rohatcă vopsită în acele doo culori, albastru și roș, ale țării sale, nu se putu stăpâni și, îngenunchind, sărută pământul Moldovei, gata a săruta și pe cea dintâi ființă omenească pe care o va întâlni, de nu s-ar fi nimerit ca acea ființă să fie tocmai un jidan!  De aceea eu gândesc că nu trebuie să ne speriem de vorbele tineretului nostru.  Câte dudui crescute la Lemberg, Viena și Paris n-au vorbit într-o vreme cu duduia Profirița!  Câți coconași nu zâmbeau cu dispreț, pe subt mustăcioarele lor crescânde, când era vorba de limba lor, de literatura lor abia renăscând, de datinile și de trecutul strămoșilor!  Ei bine, pe toți, fără deosebire, subt șorțul ambulancierilor noastre ori subt nemuritoarea căciulă a dorobanțului, i-am văzut făcând minuni de jertfe și de vitejie pentru reînvierea și neatârnarea acestui neam atât de ponegrit de dânșii.  Se poate spune că românul grăiește după toana zilei, dar faptuiește după inimă și datorie; iar, când îl auzi înșirând vrute și nevrute, nu te neliniști, ci spune-ți, dimpotrivă, că primejdia e încă departe, dacă grăiește așa!  Am zis mai sus că iarna hatmanul ținea caifet de boier mare în casele d-sale de la Iași, cheltuiala însă nu era tocmai mare; faina, brânza, păsă-rile, zarzavatul, murăturile, lemnele, dulcețile, săpunul și ceara veneau cu carele de la moșie, precum și grăunțele și fânul pentru telegari și paiele, și strujenii pentru doo vaci și o bivoliță.  Lumânările erau de său, fiecare pereche de sfeșnice având și perechea sa de mucări; doar în cabinetul boierului, în iatacul d-sale și în odaia duduii dacă ardeau câte doo lumâ-nări de spermanțetă în sfeșnice mari de argint și câte una sau doo mari lămpi cu oloi de rapiță, pe care venea câte un perdegiu să le întoarcă la fiecare jumătate de ceas.  Prin trichele și policandre erau tot lumânări de spermanțetă, dar când se aprindeau?  Uneori o dată pe an, altă dată nici la doi ani!  Când se ducea boierul să-și vândă pâinea la Galați, aducea de acolo băcănia pentru cămara de ia Iași și acea de ia moșie, apoi nu mai avea grijă tot anul.  Slugile erau toate dintre țiganii lui, rămași credincioși și după dezrobire, slujind mai mult pentru haine și mâncare, folosiți doar cu ce mai puteau ciorti și cu bacșișurile.  Afară de camardiner, sufragiul, bucătarul, perdegiii, vizitiii, rândașii, toți erau arămii la față și cu părul în floarea corbului; iar, precum este dat de sus ca tot țiganul să-și aibă și țigancă, nu ducea lipsă casa nici de slujnice de tot felul: arămii și ele, cu părul negru și buzate toate după firea neamului țigănesc.  Dancii mititei și mai mărunți foiau cât pofteai prin curte și prin heiuri, că cine se uita pe atunci la o gură sau zece mai mult?  Făină de mămăligă, brânză, murături, și se hrănea o lume, fără carne și fripturi!  Din toată lumea asta smolită, numai pana Josefina, de care am vorbit, era albă la față, ba chiar prea albă, puhavă și tară pic de sânge în obraji.  Apoi mai avea niște păr, despărțit pe frunte, lins și cu tâmple, de un galben spălăcit, ceva mai deschis decât floarea bostanului, și căruia i s-ar putea zice cu drept cuvânt blondul leșesc, că nu se poate întâlni decât în nația aceasta.  Începuse a înflori prin el și ceva fire argintii care-l arătau și mai spălăcit!  Pana Josefina, fiind cu totul de alt neam și de altă lege, nici țiganii nu o priveau ca slugă și ea n-ar fi catadicsit, Doamne ferește, a le vorbi decât pentru a-i înjura pe leșește sau într-o altă limbă, scornită de dumneaei, și pe care bieții țigani erau ținuți s-o priceapă.  Dacă, de pildă, uita vreunul ușa deschisă: „chide ușo magáje, psiacrcă țigan”, se răstea pana Josefina, ceea ce, în limba sa cea noo, însemna: „închide ușa, măgarule, sânge de câine, țigane! ”  Iar țiganul: „Las- c-o-nchid, o-nchid!  Numai, haoleo, nu mai strănuta așa de tare, că te rupi! ” Deh, pentru bietul țigan, poate fiu de lăutar, ori a vorbi leșește, ori a strănuta, i se părea tot un viers!  Pana Josefina nu era în legătură de prietenie decât cu alte pane, pani-enchi sau frauleine, de pe alte case mari boierești.  Se întâlneau cu toatele duminica și în zile de sărbători la biserica catolică de lângă „Trei-Ierarhi”, și de acolo se duceau în vizită cu toatele la vreuna din ele.  Evlavioase cum sunt catolicele, preotul lor papistaș le mărturisea cât mai des.  și mult se mai minunau bieții boieri că tot ce vorbeau în casele lor, oricât de tainic și cu bună pază, era știut îndată și de consulul austriac, și de cel franțuzesc.  Numai consulul rusesc nu afla ceva decât foarte rar, neavând la îndemână pentru așa treabă decât pe birjarii scapeți și dibăcia lui, când ajungea să prindă ceva de la limbuția vreunei cucoane sau a vreunui coconaș din pro-tipendadă!  Hatmanul mânca bucate moldovenești și lua zacusca totdeauna la 11.  Atunci era gata și duduia Profirița, care ciupea câte ceva din bucate, apoi își turna singură o ceașcă de cafea cu lapte de bivoliță, tăia una sau doo chifle (comuri) în doo, întinzând pe ele unt proaspăt de vacă și, muindu-le în cafeaua cu lapte, le mânca cu mare poftă.  După aceea, nu o mai vedea sufrageria pân-a doua zi, că la masa de seară era, de obicei, poftită la vreuna din prietenele sale cu care mergea pe urmă la bal, la concerte și la opera italiană, când se întâmpla să fie, fără a mai da pe acasă.  De câte ori pana Josefina, ajutată de doo țigance, nu-i adusese, cu careta cea mare, toate gătelile tocmai la prietena la care prânzise în seara aceea?  Acolo o îmbrăca și o gătea de concert sau de bal!  Capitolul IV  O lume dispărută  Balurile de pe atunci!  Ce frumoase și bogate erau!  Cu toate că eram prea copil ca să pot lua parte la ele, le-am văzut, am trăit acele vremi și am cu-noscut pe cei de atunci!  E o datorie sufletească pentru mine să încerc a re-învia, pentru cititorii mei, o lume care nu merită să fie dată uitării, și aș vrea să v-o arăt d-voastră așa precum a trăit, a simțit și a cugetat, cu metehnele și cusururile ei, dar și cu pornirile sale frumoase și mărețe; o lume pe care mulți n-ați apucat-o și pe care trebuie s-o judecați cu evlavie fiiască și fără a vă lua, în neștire, după judecățile pătimașe la care a fost supusă pe când era în viață; o lume mult hulită pe nedreptul, mult zbuciumată de împrejurări și care nici n-a avut parte de liniștea mormântului!  Că zmulsă a fost din lâuntrul ori din preajma bisericilor, pe care le ridicase ori le împodobise, pentru a i se cărăbăni cenușa sau oasele pe la falnica Eternitate sau pe la vreo moșie, care mâine sau poimâine va cădea în mâinile vreunui străin de neam. . .  și de lege!  Da, frumoase, bogate, mărețe și îmbelșugate erau balurile din timpurile acelea!  La Didița Mavrocordat și la Costin Catargiu, la Pașcanu și la Lascar Răducanu, la Nicu și Teodor Ghica și la câți alții, fără a pomeni de curtea domnitorului!  Dar balurile de la Costache Sturza și de la Nicolae Rozno-vanu le întreceau pe toate, din pricina mărimii saloanelor, unde puteau juca în voie și trei, și patru sute de perechi!  Pentru toată țara Moldovei erau numai doo muzici militare la Iași și una, mi se pare, la Galați; dar ce muzici!  Artiștii cei mai buni, luați cu preț mare din cele mai vestite muzici austriece.  Când erau cu frontul sau pe la grădini, cântau pe instrumente de alamă, iar la baluri cântau pe strune încă mai frumos.  Adevărata mazurcă poloneză, nu polca-mazurcă de mai pe urmă, o învățasem de la ruși, iar valțul de la nemți!  Apoi luxul orbitor de giuvaieruri, de toalete și de frumuseți!  Nu mai vorbesc de luxul și belșugul supeurilor, unde toți oaspeții mâncau din farfurii scumpe de Sevra ori de Saxa unde beau din cristalurile cele mai fine și mai bogate și unde se slujeau numai cu tacâmuri de argint, tară ca vreodată să se întâmple ca boierul care da balul să se împrumute, măcar cu o furculiță, de la alt boier!  Tot era al casei sau făcut în casă: de la slugi și până la cea mai neînsem-nată formă de înghețată, de la fripturi până la bomboane sau zaharicale.  Pe când în orașele cele mari din străinătate, erau slugi și bucătari anume pentru baluri și mese mari, tocmiți cu noaptea și umblând din casă în casă, la noi le întâlneai tocmite cu anul într-o singură casă.  Pe când astăzi îți vin cofeturile și zaharicalele de la cofetărie, iar supeurile de la Capsa, cu tacâ-muri, șervete și chiar scaune, pe atunci veneau de la bucătărie, iar scaunele, de nu se ajungeau, le luai din ghevghir.  Ghevghirul!  Cine mai știe ce înseamnă acest cuvânt care pare turcesc și care totuși era inima caselor fruntașilor neamului nostru?  Era o odaie mare, cu gratii sănătoase la ferestre și o ușa de fier ce nu se putea sparge nici cu tunurile de pe atunci.  Acolo zăcea, în pulberea uitării, tot ce plăcuse odată și nu mai plăcea acuma, înlocuit de ceva mai nou, care ajungea și el cu vremea la ghevghir: mobile, tacâmuri de masă, dar, mai ales, argintăria, care se înlocuia foarte des, această cheltuială fiind privită de boieri mai mult ca o economie, precum și giuvaricalele.  Voiai să dai ceva la o nuntă sau la un botez?  Deschideai ghevghirul și găseai îndată vreun policandru sau vreo oglindă cu ramă bogată.  Îți măritai fata sau însurai vreunul din băieți?  Des-chideai ghevghirul și aveai de unde să-i îndestulezi cu argintărie destulă, fără să te strâmtorezi în huzurul tău!  Dai un bal mare de tot?  Deschideai ghevghirul și puteau să-ți vie și câți n-ai poftit, fără să duci grija că-i va lipsi vreunuia ceva!  De stați să socotiți câte rânduri de boieri veliți se perindase ca moștenitori într-o casă de boier de neam, vă veți închipui lesne și ce găseau ei prin ghevghirele lor și pentru ce balurile pe care le dau ei erau frumoase și bogate.  Erau ele și frumoase, și bogate, nu e vorbă, dar și cam rare pentru pof-ta de joc și de petrecere a numărului mare de dudui și de coconași.  Ce să facă sărmanii în timpul lungilor nopți de iarnă?  Doar nu puteai să deschizi ghevghirele în fiecare zi, nici să chemi muzica ulanilor în toată seara!  În dosul caselor lui Roznovanu și cam pe locul unde se ridică astăzi fal-nicul nostru Teatru Național, se afla, chipul, un fel de șandrama în paiante, cu scenă, fotolii, parter și, de țin bine minte, și galerii.  șandramaua aceasta era singurul templu dedicat zeiței Thalia, și în care venea să se desfăteze și să se lumineze intelectualitatea moldoveană.  Din partea luminii, iată cam în ce fel se răspândea.  Fiecare stâlp despărțitor de loje avea de fiecare etaj un trichel aurit, în care ardeau trei lumânări de seu, la fel cu cele de la policandrul cel mare, atârnat de mijlocul tavanului sălii; și tot lumânări de seu și la rampă.  Din când în când apărea prin loji un țigan îmbrăcat într-o livrea caraghioasă, care, scoțându-și trupul pe jumătate afară din lojă, tăia mucurile lumâ-nărilor cu cogeamite mucări, cât toate zilele, fără a se sinchisi de supără vreo cucoană ori cade vreun muc aprins pe chelia sau frizura vreunui nenorocit de la parter.  De policandrul cel mare vedea dumnealui în tim-pul antractelor, cu ajutorul altor mucări de alt soi împrumutate de la vreo biserică din vecinătate; când nu se înțelegea cu paracliserul, apoi se suia pe o scară dublă și tot treabă făcea cu mucările cele mici.  În sfârșit, dacă se întâmpla vreo neorânduială printre lumânările de la rampă chiar în timpul actului, țiganul își vedea de treabă înainte, arătând dosul livrelei onorabilului P. T .  public, fără a se înduioșa de tragica soartă a lui bietul Ernari care își vâra cogeamite pumnal în pântece, cântând un fel de pol-că, sau a bietei Traviata, care țipa de durerea otrăvii pe care n-a luat-o.  Unde știa balaurul că erau toate numai niște prefăcătorii de-a talienilor, bune numai de amăgit pă ăi boieri ca să le scoată galbenii din fundul chimirului!  Din partea decorurilor însă era mai bine.  Artistic lucrate de vreun maler din Târgul Cucului, ele înfățișau de obi-cei unul o pădure, altul un castel, iar cel de-al treilea un salon modern, care putea înfățișa și o sală de arme din Evul Mediu; căci ori îi atârnau pe pereți portretele din familia directorului, ori niște scude de mucava, za-lii și coifuri de același metal!  Fundurile erau de pânză, iar ușile de lemn.  Când trebuia să se schimbe decorul în timpul actului, numai ce auzeai un fluier prevestitor și țurluit ca la corabie, și tot ca la corabie vedeai salonul, castelul sau pădurea ridicându-se vălătuc în sus, întocmai ca pânzele pe prăjina catargului; iar ușile porneau cuminte, care la dreapta, care la stânga, drept spre culise.  Mult se minuna onorabilul P. T .  public prin ce descântec nemțesc porneau ele singure și de la dânsele; pân-într-o seară întâmplarea aduse și dezlegarea: se nimeri să cadă o ușă de acele tocmai spre public, și atunci apăru din dosul ei și pojarnicul care o târâse cu bine atâtea seri, și o scăpase acum din mâini!  În asemenea teatru și pe scena aceasta s-au ivit nu numai un Millo, un Luchian și o Mirișească, dar însăși arta română cu niște piese iscălite Con-stantin Negruzzi, Vasile Alecsandri!  „Conu lorgu de la Sadagura”, „Doi ță-rani și cinci cârlani”, „Coana Chirița”, „Cetatea Neamțului” înfruntară pen-tru întâia oară focul acelei rampe cu lumânări de seu!  Orchestra care cânta între acte era perfectă, alcătuită de artiștii muzicilor militare dirijate de un Flechtenmacher, ale căruia compoziții se cântă încă în zilele noastre și se vor mai cânta!  Dar unde se poate în țara noastră să nu-și vâre coada și pârdalnica de politică? !  Meteahnă veche, după cum vedeți!  Veliții boieri căutau, săracii, să ajute arta cât mai mult.  Erau toți abo-nați la loji, pe care le plăteau de doo și de trei ori mai scump decât pre-țul hotărât; dar nu se mai duceau niciodată: una că le plăcea mai bine să petreacă între dânșii, cu ciubucele, cafelele și dulcețile pe care nu le puteau lua cu dânșii la teatru, dar și din pricina nebunilor de bonjuriști, cari învederau prin tunete de aplauze de câte ori în piesă ighemoniconul boieresc era luat cam la vale!  Cu toate acestea, își făceau oamenii datoria către neam și limbă, neprecupețind banii de câte ori li se cerea; dar lojile lor rămâneau goale ori trimiteau în ele guvernantele și copiii cei mici.  Demoazelele de sama duduii Profiriței nici nu călcau pe acolo decât silite de părinții lor și atuncea chiar își arătau disprețul prin căscat și ascunzân-du-și înduioșarea inimioarelor lor așa de bune prin un râs batjocoritor în clipele cele mai patetice!  Mă rog, cum era cu putință, după piesele ce le văzuse d-lor la Lemberg și pe care le jucase poate în pension, să guste schimonositurile lui Millo în „Coana Chirița” ori neobrăzata „Ceta-tea Neamțului” a lui Alecsandri, unde doisprezece întunecați de țărani îndrăznesc a ținea piept întregii armii polone, având în capul ei tocmai pe marele Sobieschi, mântuitorul Vienei, groaza Semilunei și puternicul razim al bisericii apusene? !  Se întâmpla, câteodată, să vie și câte o trupă italienească de operă.  Atun-cea se schimbau lucrurile cu totul!  Duduile nu lipseau de la nicio repre-zentație.  Veliții boieri și cu cucoanele lor veneau de hatârul copilelor, dar și pentru ca să arăte străinătății că știu să cinstească arta; în sfârșit, tinerii bonjuriști erau și ei nelipsiți în fotoliurile lor, nu atât pentru a privi duduile din loji, cât pentru a proteja arta, artiștii și, mai cu seamă, artistele, care, atunci chiar când nu erau tocmai frumoase, se înapoiau subt albastrul cer al Italiei cu destui gălbenași zimțuiți, ca să nu mai ducă lipsa nici ele, nici familiile lor de ravioli, rizotto sau macaroane, după cum le era obârșia la Florența, la Milano ori la Napoli.  Tabloul ce vi l-am făcut despre reprezentațiile de la noi n-ar fi întreg de nu m-aș încerca să vă dau o idee despre acele trupe lirice, alcătuirea lor și cum se înfățișau publicului nostru aristocratic.  Treceau rohatca Păcurarilor venind dinspre Mihăileni, vreo doo-sprezece-treisprezece brașovenci acoperite, trase fiecare de către patru mârțoage și conduse de harabagii jidani.  Una trăgea la Binder, vreo doo la Hiler și celelalte la hanul lui Vangheli din ulița lui Baston.  În cea din-tâi se înghesuiau primadona assoluta, contralta și seconda primadona leggiera.  În celelalte doo - coristele în număr de patru, primul și secun-dul tenor, baritonul și basul.  În celelalte, directorul, capelmaistrul, patru coriști, prima și secunda vioară, un alto, o violă, un oboi, doo clarinete, un corn, un violoncel, un bas și un timpanist.  Cu aceste elemente și un piano închiriat pe care cânta capelmaistrul, se reprezentau opere ca „Don Giovani”, „Norma”, „Rigoletto”, „Emani”, „Traviata”, „Anna Bolen” și altele.  Orchestra operei era cu mult mai prejos de aceea a teatrului românesc, cu toate că se adăugau și ceva țigani lăutari din taraful lui Barbu sau al lui Angheluță; dar de nu-ți desfăta urechea și-ți scrâșneau câteodată dinții, era după placul direcției și al artiștilor, pentru că era mult mai ieftin.  Despre decoruri am mai vorbit; dar corurile acestea de opt persoane închipuiau, cam anevoie, curtea lui Francisc I de Valois sau preoții și preotesele din „Norma”.  Este știut însă că firea românului e înzestrată cu multă închipuire, așa că toată lumea rămânea mulțămită: și publicul, și artiștii, și direcția!  Mă veți întreba poate cum putea face directorul față la atâtea cheltuieli întreținând atâta lume prin oteluri!  V-aș putea răspunde că prețurile locuri-lor erau foarte mari, că otelurile erau ieftine pe atunci, ceea ce este adevărat; de plătea ceva cheltuieli de întreținere, era numai la hanul lui Vangheli; căci Binder și Hiler ar fi fost mai mult dispuși să-i plătească lui ceva, numai să nu le ieie artistele.  Când erau ele, întregul otel era plin și câștigau mai mult într-un singur supeu decât în trei luni de zile; iar astfel de supeuri aveau loc aproape în toate serile, când la primadonă, când la contralta, când la leggiera, când la vreuna din coriste.  Apoi mai erau și beneficiile, la care fiecare artist avea drept o dată sau de doo ori pe stagiune.  Se duceau pe la boierii veliți și ieșeau de acolo cu un pumn de galbeni pentru o singură lojă.  Tinerii bonjuriști luau fiecare câte doozeci de fotoliuri, subt cuvânt de a le vinde.  Le plăteau, dar nu le vindeau, așa că se vindeau de doozeci de ori mai multe fotoliuri decât erau, și tot se mai vindeau la casa, în seara reprezentației, câteva cari se presupuneau că vor rămânea goale.  Apoi mai erau și beneficiile principale și de inimă, asupra cărora găsesc mai nimerit să nu mai vorbesc.  Dar și desfătarea aceasta era uneori mai rară și decât balurile, căci nu o dată Iașul a fost lipsit de operă o iarnă întreagă.  Atunci, duduile cele mari, amatoare de muzică și cu câțiva tineri din protipendadă, cari erau înzestrați cu voci frumoase, alcătuiau un fel de so-cietate muzicală; dar nu ca cele din zilele noastre unde se elaborează sta-tute pe articole, se aleg președinți și vicepreședinți, comisiuni de control și se proclamă membrii de onoare.  Pe atunci, toți membrii aveau onoare, cotizații nu se strângeau, prin urmare, nici de control nu putea fi vorba.  Se adunau ca să petreacă și să cânte; iar, drept public, aveau pe părinții și rudele lor, cari nu precupețeau aplauzele.  Ca companiator, îl aveau pe bătrânul Swartzenberg și ca dirijor al cântului pe maestro Galea, un fost tenor, oacheș, ca un țigan și cu barba-n furculiță.  Pe acela îl întâlneai, toată ziua, alergând de la curtea unei dudui sopra-no la curtea altei dudui contralto; de la un tânăr coconaș tenor la altul ba-riton; veșnic grăbit, veșnic disperat: că tenorul a plecat la una din moșiile sale, că o soprană a răcit și e răgușită, că concertul o să facă fiasco sau că o să-i fluiere, că o să li se arunce cu oo și cu mere coapte și că el, maestro Galea, care nu dăduse fiascuri niciodată, iar fluierăturile le cunoștea poate numai din auzite, o să fie dezonorat și așa mai departe.  și tânguirile acestea le făcea elevelor și elevilor săi cu mare foc și cu gesturi disperate, cu toate că știa din cine era alcătuit marele concert, totdeauna gratuit pentru pu-blic și cântăreți, dar foarte mănos plătit pentru acompaniator și dirijorul cântului!  Repetițiile se făceau aproape în fiecare seară în saloanele vreuneia din concertante; iar în seara marelui concert, se întâmpla adeseaori că soprana, după ce-și unise glasul cu al baritonului, se unea cu dânsul și în legitimă căsătorie, adică înaintea sfintei biserici și cu binecuvântarea ei, căci ofițerul stării civile nu era încă scornit pe atuncea.  Câți dintre aceia pe cari îi întâlniți acum, iubiți cititori, încărunțiți sau î nălbiți cu totul, nu-și datoresc venirea lor pe lume concertelor acompania-te de bătrânul Swartzenberg și organizate de maestro Galea? !  Numai biata duduia Profirița, timp de mai mulți ani în șir, nu avusese norocul să întâlnească încă vocea menită a-i ținea isonul și în viață.  Totuși, am văzut, conu Mihalache Stelea pusese ochii pe dânsa și că slugereasa Sul-tana Pafta se și legase cu pețitul.  Oare s-o îndupleca duduia?  O primi hat-mânui să-și dea fata după boieritul Stelea?  Eu cred că da, pentru că meșteră pețitoare mai era și cucoana Sultănica noastră!  Capitolul V  Pețitul  Slugereasa Sultana Pafta, mătușa lui conu Mihalache, nu era femeie care să-și schimbe gândul sau să nu se ție de vorbă, mai ales când era treaba de pețit.  Se legase dumneaei și alte dăți în asemenea daraveri și niciodată nu rămăsese de rușine.  Acum judecați și d-voastră: dacă pentru niște străini sau rude depărtate își pusese dumneaei obrazul, apoi tocmai pentru Mihalache, singurul odor al răposatei și iubitei sale țața Frusinița nu era să și-l puie?  Tocmai pentru Mihalache, pe care-i purtase în brațe, cu care prilej chiar îi feștelise mai multe rochii?  Ba luntre și punte o să se puie, numai să-l vadă gospodărit și să aibă și ea bucurie mare de a-i săruta cununiile!  După ce scoase dar din sipet rochia cea pembe de mătase franțuzească, care, de groasă și bogată de era, sta singură în picioare, șalul cel turcesc, care cât era de mare putea trece tot prin inelul d-saie de cununie, apoi ma-rama cea lucrată numai în bibiluri de țarigrad, se spălă cu îngrijire pe obraz cu lapte de castraveți și pregăti lângă oglindă, pentru a doua zi, ceva dresuri, mai cu seamă pentru afurisitele de sprâncene care începeau a se rări și nu se mai îmbinau cum se cade.  Apoi porunci să se scoată din șură butca d-sale cu sticle, căci hamurile le scosese dumneaei singură din cămară, poruncind lui Mandache țiganu, fost odată vizitiu de capră, dar ajuns acum rândaș de curte și vătaf de ogra-dă, să le spele bine, să le ungă cu untură de pește și să frece alămurile până vor străluci ca aurul.  — Da bine, coniță, sărut mâna, întâmpină Mandache, pă ce cai să punem hamurile?  N-a zdohnit Panțâru astă-primăvară de bătrânețe și pe Balan nu 1 ai vândut la iarmarocu de Sânt-Ilie unde rămăsese stingher?  — Nu-i treaba ta, cioroiule, răspunse coana Sultana răstit.  Tu să faci ce-ți zic și să nu mai cloncănești cu pliscul.  Îmi trimite el, aga Mihalache, doi cai albi de la pojărnicie pentru ca să ne ducă până la hatmanul Bostan și înapoi!  A doua zi toate erau gata și în cea mai bună stare și orânduială: butca curățită de păianjeni, spălată și unsă; alămurile strălucitoare pe hamurile înnegrite și unse cu un strat mirositor de untură de pește păreau mai mândre și mai negre pe trupurile albe ale cailor cazoni; țanțoș sta Man-dache pe capră, îmbrăcat cu o manta cafenie cu bumbi auriți și o șapcă căzăcească pe cap; în butcă coana Sultana, care lăsase cel puțin vreo do-ozeci de anișori pe masa d-sale de toaletă, apărea prin geamuri (poate din pricina maramei cu bibiluri) ca un trandafiraș, nins, într-un asfințit pembe de soare!  Ba și Catrina, țiganca lui Mandache și fadișambru co-niței, îmbrobodită într-un șal verde peste un tulpan galben, mândră mai sta în picioare pe scândura de dinapoi a butcii, ținându-se de cele doo canafuri de lână albastră, și gata în orice clipă a sări la oblon pentru a ajuta pe stăpâna sa să coboare.  Cu așa alai ajunse din țicău în Sărărie la casele hatmanului Varlaam, dumneaei slugereasa Pafta neoprindu-se decât de vreo trei ori pe uliță; dar și aceasta nu din voia d-sale, care era grăbită, ci din îndărătnicia cailor de la pojărnicie, cari în unele locuri mai desfundate se cam puneau de pricină, găsind butca boierească mai grea și decât tulumba lor obișnuită.  Da mai ajutați de biciul lui Mandache, mai trași de zăbale de către sprinte-na Catrină, tot ajunseră cu bine la scara cea mare din curtea hatmanului.  Acum, fie că fusese încunoștiințat de mai-nainte, fie că amintirile unui duios trecut îi deșteptase o a doua vedere ca a muntenilor din Scoția, fapt este că hatmanul Agapie Varlaam aștepta pe treapta de jos a scării plăcutul și gingașul oaspe care îi sosea în toaca roților și în zuruitul geamurilor de la butcă.  Nici n-apucase jupâneasa Catrina să sară din coada trăsurii, că hatma-nul și deschisese oblonul, iar atunci slugereasa se coborî vajnică și cu tot ifosul și ighemoniconul unei adevărate cucoane mari și începu a urca scă-rile, răzimându-se cu tot dinadinsul de brațul vânjos încă al vechiului ei admirator.  — Coană Sultănică, zise cu foc hatmanul pe când urcau amândoi scările, ce noroc și cinste mare pentru casa mea că ai catadicsit a-i călca pragul!  — De, arhon hatman, răspunse dumneaei gâfâind la deal, îi cam târzior, nu-i vorbă, și pentru d-ta și pentru mine! . . .  Mai bine ne-ar fi șezut acum vreo doozeci de anișori!  Dar ce să-i faci? ! . . .  Așa a fost să fie! . . .  Se zice că și zuliaria. . .  e semn de dragoste mare. . .  și mult mă mai iubea și răposatul sluger Pafta, Dumnezeu să-l ierte!  Da cum se face că mă așteptai la scară? . . .  știai că vin?  — Of!  știam, știam, coană Sultănică dragă, răspunse hatmanul pe când intrau în salonul cel mare și luau loc pe un divan turcesc.  — Da cine ți-a spus?  întrebă coana Sultana ghionghinându-se.  Din franțuzescul femme de chambre , ajuns pe țigănește fadișambru.  — Cine?  făcu hatmanul mucalit.  Ia. . .  inima, bat-o s-o bată!  — Ia las-o încolo de inimă, arhon hatmane!  sări coana Sultana.  S-au sfi-rogit acum amândoo, bată-le focu de inimi. . .  și a d-tale, și a mea! . . .  Ba tocmai de când era lupu cățel și d-ta flăcău! . . .  Ia să ne gândim mai bine la alte inimi mai tinere, prin urmare, mai în cădere a se înflăcăra.  — Să ne gândim, dragă coană Sultănico. . .  să ne gândim, răspunse hat-manul zâmbind.  Cunoști mata așa vreo inimă gata-gata de pojar?  — Cam așa, arhonda-mu, făcu buna slugereasă, aruncând hatmanului o privire șireată. . .  Da duduia Profirița unde este oare?  — Nu-i acasă.  A plecat tocma de ieri la coana Didița Mavrocordat, unde a fost bal aseară; și, fiind poftite amândoo pe diseară la Catincuța Canta, ne-am înțeles s-o găsesc acolo, așa că a rămas la coana Didița.  — Ce rău îmi pare că n-o pot săruta!  Nu-ți închipui cât o iubesc pe Pro-firița matale!  — Dacă-ți pare așa de rău că nu o poți săruta, făcu hatmanul răutăcios, apoi nimic mai lesne!  și întinzând obrazul: - Uite, sărută-mă pe mine acum, și eu îi duc sărutu matale diseară, tocmai la Catincuța Canta!  — Aalei, hatmane!  Nu ți-e greu să vorbești asemenea cabazlâcuri! !  Auzi. . .  auzi? !  Să-mi stric cinstea tocmai la bătrânețe? . . .  și apoi. . .  și obrajii? ! . . .  la la-să-ne bătrânețele în pace, arhonda-mu, și să ne îngrijim de cei tineri!  — Ce. . .  nu cumva veniși să-mi scoți piatra din casă?  — Oo, nu, arhon hatmane!  Nu!  Unde știu mai ales că duduia Profirița nu-i pentru mata cine știe ce bolovan greoi. . .  Ai, slavă Domnului, unde i adăposti, fără a-l purta pe umeri!  Da chiar piatră s-o numim: nu poate fi decât o piatră din cele mai scumpe.  Un mărgăritar fără samăn și fără de preț!  — și mai bine, dragă coană, îi tăie firul vorbii bătrânul cam cu duioșie, și mai bine un trandafir în floare sau un fir de grâu din cel arnăut și din care iese pâinea cea bună; că și ea, drăguța, îi mai bună decât pâinea cea mai de soi!  Numai, vezi mata. . . ,  adăugi el scărpinându-și fruntea, și trandafirul necules. . .  și grâul nesecerat la vreme. . .  se cam scutură.  — Apoi tocmai!  sări buna femeie.  De asta am venit și eu! !  D-ta, hatmane, ai grâu numai bun de secere. . . ,  hop și eu cu secerătorul!  — Mulțămesc de bunătate, răspunse hatmanul îngândurat.  D-ta, coană, știu bine că nu pețești decât oameni buni și de neam.  Pe de altă parte, fetița, tară sa fi băgat eu de seamă, a prins a se apropia mult de sfertul de veac.  De!  Pentru mine, ca părinte, e tot fetița pe care o purtam pe brațe, și mă crucesc uneori, când, socotind bine, o văd trecută de doozeci și patru de ani!  Nu zic: bine ar fi să se mărite; dar vezi că lumea, judecând după caifetul ce-l duc, mă crede tot Varlaamul cel bogat de odinioară: cu Perjoaia, Dudu, Salcia și celelalte moșii!  Tiii!  Câți nu mi-au cerut-o pe Profirița? !  Boieri de neam mare și bogați, consuli și ghenerari ruși, ba și câțiva baroni și grofi din Nemția!  Când însă ajungea treaba la zestre, boierii pleca la moșie ori în străinătate, rusul era chemat grabnic la Petersburg; pe când neamțul relua, oftând, drumul spre Vaterland!  la, chiar acum nu demult, se legase de fată un ofițer de-ai noștri; unul din cavalerie, cu cinu de maior.  Avea, chipul, și el o moșioară, trântorul; era de neam bun, ba chiar mare, și tatu lui om foarte bogat! . . .  Da eram eu nebun să-mi dau fata după o săbiuță?  Să dea în cărți sau pe la chiolhanuri ce brumă de zestre aș fi putut da și eu fetei mele, și de acolo. . .  fuga la dicasterie după desfacere!  Așa, dragă coană, adăugă oftând conu Agapie Varlaam, cu toată dibăcia d-tale și bunăvoința, pentru care îți mulțămesc, nu știu, zău, de vei putea găsi petec la sacul meu cu nevoi!  — Ba eu, arhon hatmane, relo coana Sultana, ți-am găsit un ginere chiar după pofta inimii.  Potrivit la vârstă cu duduia, căci abia e de 33 de ani.  După cum vezi, nu-i nici prea tânăr, nici prea bătrân pentru dumneaei, așa că trag bună nădejde c-or îmbătrâni amândoi laolaltă și mâna în mână.  Băiatul îi fru-mușel, fecior de oameni, cu casă frumoasă în Iași și o moșie de patru mii cinci sute de falei în Botoșani.  Mai este și finul lui Mihai-Vodă Sturza, care ține foarte mult la dânsul.  Apoi e om în toată puterea cuvântului: așe-zat, la locul lui, cu cinul lui de vel-agă, cu slujbă frumoasă, cu toate că n-ar avea nevoie să slujească, dar nu-i place trândăvia.  El a văzut-o pe duduia matale și mă tem că i s-a aprins tare sufletul.  Ar primi-o cu cât e pe dânsa: una, pentru că îi e dragă și mai socoate că cinstea de a intra în neamul d-tale face mai mult decât o zestre cât de mare.  Că de!  Vorbind la dreptul, nu se poate potrivi la neam cu mata, arhon hatmane, cu toate că nu-i din prostime!  Mă rog, e fiu de spătar.  Adică, ce să mai ocolesc degeaba?  Ca să vorbim abia, cum zice grecul, apoi îi chiar vorba de nepotul meu: aga Mihalache Stelea.  — Aga Mihalache Stelea, făcu hatmanul îngândurat și trăgând puternic din ciubuc.  (Cred că n-am nevoie să mai spun că în timpul acestei întrevor-biri slugile îndepliniseră rânduiala caifetului cu dulcețe și cafele, cu ciubuc pentru boier și chiseaua cu tutun de țarigrad pentru gingașa musafiră, care în momentul de față scotea la rotocoale albastre, trăgând dintr-o frumoasă țigaretă de chihlimbar, pe care o scosese chiar din sân, și slobozea cu multă poftă prisosul fumului prin nări. )  Aga Mihalache Stelea, mai spuse o dată conu Agapie. . . . bun  băiat!  N-am ce zice. . .  bun băiat. . . !  Dar parc am auzit că-i plac preotesele văduve și că adevărata lui poreclă ar fi Hârtop. . .  — Așaa!  sari în sus coana Sultana, recăzând apoi pe moale.  Se poate? ! !  Ferească Dumnezeu!  Astea sunt toate clevetiri de ale dușmanilor!  Ce hâr-top, mârtop?  N-are omul hrisoave?  Nu-i înscris în arhondologia țării? !  Par-că d-ta, arhon hatmane, sau eu, saracan de mine, ne am numit Varlaam sau Pafta de când s-au scurs apele potopului celui mare? !  Cine caută ce-a fost acum trei-patru sute de ani?  Apoi mama, care, după cum știi, era de neam mare, Dumnezeu s-o ierte, ar fi dat-o pe țața Frosa după Hârtop?  Nu te gândești, hatmane? !  știu că am îmbătrânit de când tot aud bârfeala asta, și nimeni n-a fost în stare să mi-o dovedească de adevărată!  Cât despre cealaltă poveste cu preotesele vădane, urmă coana Sultana mai potolită și zâmbind mucalit, să-ți spun eu toată șiretenia, hatmane.  E adevărat că în fiecare cvartal are câte una la care se duce, dar tocmai pentru că sunt prea multe cvartaluri în Iași, aceasta dovedește că nu le cercetează pentru ce ar putea crede o lume.  Ce naiba? !  Doar n-o fi nici cocoș, nici ogar!  Dar iată în ce scop se duce nepotu-meu pe la dânsele: dumnealui, ca poliție, este dator nu numai să vegheze asupra tuturor, dar să-și privegheze mai cu seamă comisarii și slujbașii lui, cum se poartă, ce fac, chai tá lypa , cum zice grecul.  Se duce dar în ascuns la femeile acelea ca să afle multe și mărunte.  Altfel, cum ar putea afla ceva?  Dacă s-ar da însă în dragoste cu ele, ar prinde muierile la nas și nu i-ar mai spune nimica!  Nu, hatmane, să nu crezi!  Mi s-a jurat copilu că nu face altceva când merge la ele decât joacă o concină, doo ca să le facă să câștige, și, prinzând la chef, să-și dezlege limbile.  și apoi, ce mai la deal, la vale?  Un cuvânt să spui d-ta ori duduia și s-a și lăsat de slujbă, că doar are cu ce trăi, slavă Domnului!  — Ba nu, ba nu, slugereasă dragă!  De ce să-și piardă omul slujba?  Odată că Profirița nici nu va bănui ceva, nici nu va duce lipsa de nimica, urmă bătrânul mucălit, poate d-lui să joace câte concini o voi și cu cine o binevoi.  Numai de stos și de ghiordum să se ferească, pentru c-am intra atunci în joc și eu, și dicasteria!  — De asta să nu duci nicio grijă, coane Agapie!  Mihalache nu e jucător!  N-a pus în viața lui nici zece galbeni la vreun stos.  Chiar concina cea nevi-novată de care vorbeam adineauri, îi numai un mijloc de a plăti pe femeile acelea într-un chip mai subțire. . . ,  mai îndelicat, cum zice franțuzul!  — Apoi, dacă-i așa, dă-mi voie, coană Sultănică, să-ți dau și eu răspunsul meu ritos: nepotul d-tale îmi place și sunt gata să-l primesc de ginere, cu mare bucurie.  Cu mila Domnului și bunătatea d-tale, pentru care-ți mulță-mesc, iată-ne dar ajunși la jumătate de cale.  — Cum la jumătate de cale?  întrebă coana Sultana cam cu dezamăgire.  Eu mă credeam chiar ajunsă la țel.  — Firește că numai la jumătate de cale, slugereasă dragă, că doar nu mă pețești pe mine!  Apoi, după un răstimp de gândire: Ia spune-mi mata un lucru. . .  tânărul vorbește franțuzește. . . ,  ori măcar nemțește?  — Doar cât or fi uitat nemții și franțuzii, arhonda-mu, răspunse coana Sultana cam nedumerită de întrebare. . .  Ce să-ți spun, coane Agapie?  Eu una nu l-am auzit niciodată. . .  și, de-l auzeam, tot atâta era, că nu l-aș fi înțeles.  Da trebuie să le grăiască pe amândoo.  știu bine că a fost la Viena și la Paris, în careta lui Lupu Balș, când a pornit dumnealui cu poștalionii să-și ducă copiii la învățătură.  De n-ar fi știut Mihalache decât moldovenește, cum s-ar fi înțeles cu lumea de pe acolo?  Așa că-i aproape de mintea omului că nepotu-meu vorbește și franțuzește, și nemțește.  Ba la Paris și-a lăsat și giubeaua!  Asta, apoi, o țin bine minte, unde mi-a venit înapoi îmbrăcat cu bonjur nemțesc.  Da elineasca știu că o cunoaște bine!  Cu toate că nu pricep ce spune, dar când începe a înșira la stihuri elinești, apoi fâsâie mai dihai decât gânsacul meu cel mare, când își apără gâștele!  Da să mă ierți de între-bare, hatmane: Ce ar fi adicătelea, dacă n-ar ști Mihalache nici franțuzește, nici nemțește?  Parcă duduia Profirița vorbește cu mine franțuzește, ori eu cu dumneaei nemțește?  și tot ne înțelegem, cu toate că grăiește uneori cam stricat.  Apoi, dacă eu, o babă, iar dumneaei o copilă și tot ne putem pricepe, darmite doi tineri îndrăgostiți cari numai privind unul la altul își ghicesc și gândul, sfârși coana Sultana oftând și amintindu-și tinerețele.  — Așa-i, cucoană Sultană, făcu hatmanul tot cam îngrijorat.  Ai mata dreptate. . . ,  dar tot era mai bine dacă știa tânărul afurisitele cele de limbi, că ar fi fost mai sigur să-i câștige inima fetei!  Poate unde am trimis-o la învăță-tură peste graniță, dar de când mi s-a întors de acolo tobă de carte, nu-i vorbă, nu-i mai place nimic decât pe franțuzește ori cel puțin pe nemțește!  Dar în sfârșit! . . .  Voi face toate chipurile ca să înțeleagă cum că mult mai fe-ricită va fi în nația și limba ei, decât pornind-o cine știe pe unde, după cine știe ce liftă străină.  Am bună nădejde s-o dumeresc; dar trebuie să vie de la dânsa că eu nu-mi voi sili copila niciodată.  Ferească-mă Dumnezeu de una ca asta!  Am să vorbesc cât mai neîntârziat cu cucoana Didița Mavrocordat, o inimă mare și bună, o femeie de mare înțelepciune, care, deși este puțin cam mai mare de ani, a fost crescută tot în pensionu-n care a fost și Profirița și are din pricina asta o mare înrâurire asupra ei.  — Că bine te-ai gândit, zău, arhon hatman, zise slugereasa sculându-se de pe divan.  Cucoana Didița-l cunoaște și-l cinstește mult pe nepotu-meu.  Dac-o vrea ea, apoi nici vorbă că o să se facă degrabă și nunta.  și cu asta se isprăvi și convorbirea.  Dumnealui, hatmanul Varlaam, o duse cu mare cinste de subsuoară pe dumneaei, slugereasa Pafta, până la butca ei cu sticle.  Jupâneasa Catrina, după ce închise oblonul, sări iar sprin-tenă în coadă; Mandache plesni din bici, iar caii, luându-și parcă de seamă, o porniră-n goană ca la foc înspre țicău, unde ajunseră cu bine, tară nicio opreală, poate și unde drumul de rândul ăsta era tot la vale!  După plecarea coanei Sultana, hatmanul porunci să-i puie telegarii la droșcă și drept la casele hatmanului Niculae Mavrocordat ajunse.  Acolo întrebă de coana Didița, care-l primi cu obișnuita ei bunătate.  Mai având norocul s-o găsească singură, își putu dezvălui de îndată focul și durerea inimii sale de părinte: cum se temea să moară, lăsând pe biata lui copilă fără sprijin și aproape fără avere; cum i se înfățișase un băiat bun și bogat, dar de o treaptă ceva mai jos decât dânsa și ca neam, și ca învă-țătură, crescut în școlile din țară și negrăind nicio limbă străină; cum, în sfârșit, se temea că Profirița nici n-o vrea s-audă de așa căsătorie.  „Numai mata, coniță, ai putea s-o îndupleci!  Fă-o asta, coană Didițo, pentru liniștea bătrânețelor mele și pentru binele ei, că mult te mai iubește și mult te mai ascultă! ”  Cucoana Didița era bună s-o mănânci, dar când, în mintea și dreapta ei judecată, găsea că un lucru era bun și trebuia să se facă, nu umbla pe căi piezișe, nici nu încurca vorba.  Spunea lucrurile pe șleau și verde în ochi, cum se zice, așa cum le vedea dumneaei, adică întotdeauna bine, drept și adevă-rat.  Încolo, prea puțin îi păsa dacă cuvintele ei puteau sau nu să te jignească, oricine ar fi fost, fie chiar domnul țării!  De aceea se grăbi să răspundă:  — Fii liniștit, hatmane.  Îți făgăduiesc că Pulcherie o să-l ia pe Stelea, fără multă vorbă!  Mai întâi că-l cunosc și eu pe Mihalache Stelea.  Îi om de trea-bă, la locul lui și care-și cunoaște lungul nasului; așa că nu el o s-o conducă pe Pulcherie, ci ea pe dânsul!  Ce poate dumneaei visa mai mult?  Un prinț de coroană sau un mare duce rusesc?  Auzi, mă rog? !  Că nu vorbește franțuzește ca mine sau ca dânsa?  N-are decât să-l învețe și va vorbi.  Că ea e de familie mai nobilă și mai veche decât Stelea?  Fiind mai cultă decât dânsul și cu legăturile sale de rudenie în lumea mare, n-are dumneaei decât să-l urce până la dânsa și atunci nu s-o coborî până la el!  Astăzi, dragă hatmane, începe lumea a nu mai întreba: ce ai fost?  Dar: ce ești?  Ce-ar putea pretinde dar mai bine o fată săracă și la vrâsta ei? !  Lasă, hatmane, să nu te îngrijești deloc de dumneaei.  ți-o cunun eu cu Stelea și încă. . .  tambour battant , că mie asemenea țâfnituri nu-mi plac!  Bietul hatman ieși de la coana Didița cam boțit, nu-i vorbă, în ighemo-niconul lui de boier mare și în mândria sa de părinte: dar mulțămit și cu totul liniștit în sufletul lui asupra viitorului copilei sale.  Căci unde coana Didița punea umărul, știai că nu rămâi în drum!  Deci, a doua zi după zacuscă, hatmanul nu se miră deloc văzând că du-duia lui vine, ca niciodată, de se așază lângă dânsul pe divanul cel mare din cabinet, unde-și bea ciubucul și cafeaua.  După ce vorbiră de una de alta:  — Doamne, papà, făcu Profirița tot împletind la niște horbotă de mătase și fir de aur, știi mata ce mi-a spus Didița aseară?  — Nu, draga mea. . .  nu știu, răspunse hatmanul, cu toate că pricepuse despre ce o să fie vorba tocmai de când intrase dumneaei pe ușă.  — Că ar fi bine să mă mărit cu Mihalache Stelea, polițmaistru ori agă, cum se zice aicea.  — Ei, și tu ce ai zis?  — La început am bufnit de râs, bine-nțeles!  Mi se pare așa de ridicul să mă cheme „madame Stelea”!  Mai cu seamă că auzisem că nu prea datează demult nici în noblețea noastră moldovenească, care și ea datează abia de ieri-de alaltăieri.  Apoi, când vrea să vorbească franțuzește, nu se poate să nu râzi, oricât de rău ai fi dispusă!  Adevărat însă că danțează foarte bine valțul. . .  și, mai cu seamă, mazurca! . . .  și, știi?  îi șade chiar foarte bine când danțează!  — Vreasăzică, făcu hatmanul cu o ascunsă bucurie, îți place!  — O, papà!  Că-mi place, e poate prea mult, c est trop dire , dar, în sfârșit. . . ,  nu-mi displace. . .  Numai de-ar fi mai puțin ridicule quand il parle français!  — Ce are a face, făcu bătrânul împăciuitor.  De asta e lesne, draga mea: o să-l înveți tu să grăiască frumos franțuzește și el pe tine moldovenește, că tot nu știi.  — Ah, par exemple, papà!  En voila une idee? !  Adică eu să mă mărit cu monsieur Stelea pentru ca să-l iau de professeur pentru limba mea maternă și în schimb să-l învăț limba franceză și câte alte subiecte nu le-o fi învățat dumnealui!  Ha!  ha!  ha!  ha!  Frumos menaj!  Ha!  ha!  ha!  ha!  — Bine, fetițo, bine, făcu bietul hatman trăgând cu putere din ciubuc și învăluindu-se într-un nor de fum pentru a-și ascunde supărarea, nu-ți pla-ce. . . ,  nu-l lua. . .  Treaba ta! . . .  Eu nu te silesc și nici nu te voi sili vreodată.  Fă cum vrei! . . .  Doar n-am să trăiesc eu cu Stelea!  — Cher petit papà , zise Profirița dezmierdându-l pe bătrân, eu n-am zis că-mi displace monsieur Stelea ori că sunt absolument decidee a nu-l lua de bărbat.  Am râs numai de ideea matale cu școala în căsătorie!  Voilà tout!  — Ei bine, Profiriță dragă, zise hatmanul reînveselindu-se, eu asta am spus-o glumind!  — și eu tot glumind ți-am răspuns, papa, și pe urmă am râs!  Dar ia să lăsăm glumele și să vorbim serios.  Vrei?  — Cum nu, draga mea? !  Să vorbim, să vorbim.  începe tu. . .  ce ai de zis?  — Uit-te, cher papà : am avut o discuțiune foarte serioasă cu Didița și am făcut amândoo multe reflecțiuni asupra situațiunii mele.  — Hm!  situațiune, reflecțiune, discuțiune, cică e limba noastră sireaca!  Ei, și care a fost, mă rog, rezultațiunea reflectațiunilor voastre?  zise bătrânul cicălind-o pe fii-sa.  De v-a fi fost gândul atât de cuminte și de sănătos cât îți este vorba de pocită, nu mai duc nicio grijă!  — Apoi, dacă mă iei în râs, nu mai spun nimic!  Dumneata, care vorbești franțuzește mai frumos decât mine, de ce te încăpățânezi a mă face să vor-besc o limbă pentru care nu am nicio pretenție s-o vorbesc bine? !  — Tocmai ca să te deprinzi a o vorbi curat, pentru că e limba ta.  — Aibi și d-ta oleacă de pacientă, cher papà .  Când voi lua lecții de la monsieur Stelea, voi vorbi-o mai curat, cum zici dumneata, și-o voi scrie cu trei etajuri!  Acum lasâ-mă să-ți vorbesc franc, serios și nu te supăra dacă nu-ți voi ascunde nimic din ceea ce am gândit cu Didița.  — Spune, fata mea, spune, că m-a cam deprins Didița matale cu franche-țile voastre și nu m-am supărat!  Zi lucrurilor pe șleau, așa precum le simți și le vezi.  — Ei bine, mata, cher papà , ești ruinat sau aproape!  Luxul acesta modest de care m-ai înconjurat întotdeauna îl datorez muncii și ostenelilor matale, iar, pentru a face față cerințelor indispensabile pozițiunii noastre sociale și a numelui pe care-l purtăm, ești silit, uneori, a împrumuta și asupra bietei moșioare care ți-a mai rămas!  Cât ești lângă mine sunt fericită și știu foarte bine că nu-mi va lipsi niciodată nimica.  Dar ce m-aș face dacă, Doamne fe/rește, aș rămânea singură pe lume?  Catolică, m-aș retrage într-o mănăstire; dar, în religia noastră (și nu sunt fată sa mă lepăd de credința strămoșilor mei), aș putea eu oare, cultă precum m-ai făcut, să trăiesc în mijlocul unor călugărițe cari de abia de știu să se închine și abia unele din ele pot descifra cu greutate mare cărțile lor bisericești?  Pe de altă parte, la 21 mai împlinesc doozeci și cinci de ani!  Să mai pot găsi printre tinerii de o seamă cu mine în noblețe și cultură o inimă destul de nobilă și dezinteresată ca să mă ia, săracă precum sunt, nu este cu putință sau, cel puțin, nu o mai pot spera; că, cu toate că nu sunt nici slută, nici schiloadă, nu sunt nici cea frumusețe mare, care să învârtească mințile oricui mă vede!  De ce dar să îngreuiez bă/trânețile scumpului și iubitului meu papa, silindu-l la o grea muncă numai din pricina orgoliului meu și a iluziilor mele de până acum, visând la mult așteptatul fiu de împărat, care ar veni să mă ceară numai de dragul voacei inele și a spiritului meu cultivat?  Odată ce un băiat cinstit, de treabă și cu oarecare avere vine să mă ceară, așa săracă precum sunt, și de este poate în mai multe privințe cu o treaptă inferioară mie, de ce l-aș respinge?  De ce nu m-aș coborî până la dânsul?  — Bravo, fetița mea, sări boierul mergând să-și îmbrățișeze copila!  Nu spuneam eu adineauri!  Pocită-ți este numai vorbirea, dar cuminte și să-nătoasă gândirea!  Dumnezeu să te binecuvânteze pentru gândul tău cel bun și cuminte!  Apoi să mai știi de la mine, Profirițo: cu băiatul acela o să fii fericită cum n-ai fi fost nici cu fiul cel de împărat de care pomeneai adineauri!  — Sunt sigură de asta, papà , răspunse Profirița cu încredere.  Fiul de îm-părat ar fi trebuit să se coboare până la mine, pentru ca să-și ridice soția până la el; pe când eu voi fi aceea care-mi voi ridica soțul până la mine.  Nu susțin că Stelea ar fi un geniu, dar nici tocmai prost nu este.  Apoi faptul că mă ia săracă dovedește că-i om de inimă.  Cu o femeie ca mine, peste cinci ani Stelea nu va fi de recunoscut și se va urca până unde voi vrea eu să ajung.  Apoi, înflăcărându-se tot mai mult, adaose; Frumos mai este, Doam-ne, rolul unei femei inteligente și superioare bărbatului ei când, fără a-și arăta superioritatea, știe să-l conducă, devine geniul lui cel bun, sfătuitoa-rea și conducătoarea lui sigură și luminată, sprijinul lui, pavăza sa în orele de tristețe și suferință.  Coconu Agapie se uita acum lung și uluit la pornirea asta entuziastă a duduii d-sale, întrebându-se în sine cam cu ce ar fi răspuns răposatei hăt-mănese de s-ar fi ispitit vreodată să-i înșire asemenea bazaconii!  Dar, ca să nu strice rostul trebii, se mulțămi a zice:  — Hm!  După cât înțeleg eu, găina o să cânte în casă la voi și cocoșul o să cada cloșcă!  la bine seama, fata mea!  Treaba asta-i cam grea pe la noi!  Românu cam are nărav să-și mângâie uneori coasta, mai cu fâcălețu, mai cu vătraiu, și cu orișice apucă.  Da de te simți destul de hâtră, încearc-o și pe asta.  Că de!  Așa, de departe, cât îl cunosc eu, pare cam molău și bleguț viitorul meu ginere; dar mai știi ce poate mocni într-însul?  Ia seama!  Să umbli cu socoteală, și, dacă izbutești a-l pune subt papuc, el nici habar să n-aibă de una ca asta!  — Da bine-nțeles, cher papa!  făcu duduia.  Mais c-est élémentaire cela!  Dumnealui o să poruncească și o să le facă toate!  O să-l las să și gândească și să stăpânească singur peste tot. . .  dar eu peste dânsul!  Fiind însă amân-doi într-un gând, meșter va fi acela care va putea descoase: cine s-a gândit întâi și cine s-a luat numai după gândul celuilalt.  — Așa da, zise coconu Agapie râzând cu poftă.  Poate că și biata maică-ta, Dumnezeu s-o ierte, m-o fi purtat uneori de nas. . . ,  dar, fiindcă n-am știut nimica, tot eu am fost stăpân în casa mea!  Apoi, redevenind vajnic și îngândurat: „Așadar, te-ai hotărât, dragă copilă, a-l lua de bărbat pe Mihalache Stelea? . . .  Cată bine înainte de a-mi răspunde!  Gândește-te bine!  O să trăiești o viață întreagă cu Stelea și te legi să-i fii soție vrednică și credincioasă, cum au fost toate fetele ieșite din neamul nostru Varlamesc.  încă o dată-ți spun că nu te silește nimeni.  Cu toate că băiatul este bun și că am credința că veți fi fericiți împreu-nă, mă ferească Dumnezeu și Maica Domnului să înrâuresc cât de puțin asupra ta.  Să-ți aduci aminte că te-am lăsat slobodă să hotărăști asupra viitorului tău”.  — Da, mon cher papà!  .  și, mulțămindu-ți că mă lași liberă să-mi hotărăsc soarta, îți răspund nesilită și neînfluențată de nimenea că sunt ferm decisă a nu respinge pe Mr.  Mihalache Stelea, dacă mă va cere în căsătorie.  — Bine, scumpa mea copilă!  Acum să te liniștesc și în altă privință: Să nu socoți că vei intra ca o golană în casă lui Stelea, nici că-i vei fi de povară!  Ceea ce este o sărăcie lucie pentru o fată de neamul tău, ar fi zestre bogată pentru multe.  Prea le întunecă și cucoana Didița!  Mai întâi casa asta ți-o dăruiesc ție de zestre, cu tot ce se află într-însa.  Ai giuvaiericalele maicii tale, argintăria ei toată și parte dintr-a mea; și blăni scumpe și frumoase aduse de mine tocmai de la Moscova și Nijni Novgorod, când am fost să cercetez iarmaroacele ce se fac pe acolo.  Îndată după nuntă eu mă retrag la moșie, unde voi trăi tot anul, ca atunci când erai tu la Lemberg.  Acolo, bineînțeles, voi cheltui foarte puțin, voi scăpa de datorii și voi câta să mai strâng din banii ce i-am împrăștiat în tinerețe.  Așa că, atunci când îmi va suna și mie ceasul de odihnă, tot voi lăsa ceva după mine nepoților pe cari o să mi-i dai în curând!  Acum, adăugi bătrânul sărutându-și cu drag du-duia care nu mai putea scoate niciun cuvânt, de înduioșată ce era, - acum, dragă Profiriță, eu mă duc să dau vestea cea bună slugeresei Pafta, mătușa lui Stelea, care mă așteaptă cu mare nerăbdare; iar tu du-te de te îmbracă, ia careta și mergi la cucoana Didița să-i mulțămești din partea mea că a primit să te cunune.  — Aa, papà!  strigă duduia pricepând totul.  Vreasăzică, erați înțeleși cu Didița?  Apoi, veselă: Ce infamie!  Un adevărat complot de carbonari !. . .  Dar fiindcă era pentru binele și fericirea mea, voi fi mărinimoasă de astă dată, și vă iert pe amândoi!  — Mulțămim milostivirii Măriei Tale, jupâneasă Profira lui Stelea, făcu bătrânul închinându-se în glumă și cu mâinile la piept.  — Ba pardon, cher papà , răspunse tânăra zglobie, făcând o adâncă reve-rență, nu jupâneasa Profira lui Stelea, ci madame Pulcherie de Stelea, nee de Varlaam .  — Apoi tot la asta vine, draga mea: a lui Stelea după bărbat și a lui Varl-aam după naștere.  Numai că tu o spui pe franțuzește, iar franțuzii la dânșii o iau în alt înțeles!  Nu-ți mai bate capul: de la plug am pornit, din plug ne-am hrănit și tot la plug ne vom întoarce, după ce ne vom fi săturat de mofturile franțuzești și de țâfniturile nemțești.  Mile Pulchèrie, care cunoștea ideile lui cher papà , nici nu mai stătu să le mai asculte, ci, iute ca o veveriță, se urcă pe scara care ducea în odaia ei de toaletă, și, tot urcând treptele, aruncă hatmanului, drept orice răspuns, ves-titele triluri ale Cavatinei din „Rigoletto”, una din greutățile cele mai mari ale muzicii italiene, dar pe care Profirița noastră o învingea cu o măiestrie, care, nu o dată, adusese lacrimi de bucurie în ochii lui maestro Galea.  Capitolul VI  Chef mare, logodnă și nuntă  Vă puteți închipui, dragi cititori, ce se petrecu în sufletul tânărului agă, când, chemat de cucoana Sultana, aceasta-i povesti cele petrecute, vorbite și hotărâte în cele doo zile din urmă.