MOARTEA LUI CAIN  ROMAN SOCIAL  DE  DUMITRU CONSTANTIN MORUZI  Piatra-N.  Imprimeria Județului Neamțu  1914  Prefață  Dimitrie C.  Moruzi a cântat cântecul de lebădă în această povestire.  Îmi scrisese câteva zile înainte de a muri rugându-mă să-i fac o prefață pentru „Moartea Iui Cain”.  Răspun-zându-i că nu prea mă îndeletnicesc acuma cu critici literare, el stărui din nou cu o mare căldură, încât nu am putut face altfel decât să-i făgăduiesc sprijinul după care manifestă atâta dorință.  Îmi pare rău că nu a putut citi rândurile de mai jos pe care le-am scris abia acum, după moartea lui, supravenită așa de năpraznic.  „Moartea lui Cain” este o povestire cu caracter mai mult social decât de roman, încât sub forma narativă se ascunde o cercetare sociologică.  Este desfășurarea vieții unui tânăr luat din mediul lui țărănesc și aruncat în sfera jumătății de cultură pe care și-o însușesc atâția oameni de la noi, brumă de învățătură ce-i scoate numai din sfera sănătoasă din care răsar, fără a-i transporta în acea dătătoare de roade a adevăratei civilizații, ci numai cât îi descumpănește, le strică mintea cu idei necoapte culese din marele noian al năzuințelor socialiste, care fac din ei niște dușmani ai societății omenești, așa cum au frământat-o și vor frământa-o veacurile, și ai neamului din care fac parte.  Așa s-a întâmplat lucrul cu Ghiță Dudău, eroul romanului lui Moruzi.  Deși patima sexuală, sarea și piperul tuturor romanelor, nu apare deloc în povestirea autorului, romanul lui se citește cu interes, căci este desfășurarea unei vieți și viața este totdeauna interesantă prin ea însăși.  Fața aleasă de Moruzi este luată înadins din mijlocia oamenilor de rând, tocmai pentru că el a voit să încondeieze un tip, și nu un caracter.  Moruzi a voit să arate efectele rele ale unei culturi nerumegate asupra capetelor nepregătite pentru primirea ei.  Fiind dată această temă, modul cum autorul a dezvoltat-o și expus-o este vrednic de laudă.  Scrisă într-o frumoasă și neaoșă limbă românească în care moldovanul apare din toate părțile, lucrarea lui Moruzi cuprinde multe pagini frumoase și înălțătoare, și în ele multe idei sănătoase și adânci, care îi dau și un caracter îndestul de rostit filosofic, nu teoretic și care să se ocupe cu dezlegarea celor ce nu sunt de dezlegat, ci cu întrebări de ordin moral pentru care fiecare are pricepere și înțelegere.  Din toată scrierea reiese apoi cultura cea variată a minții autorului, care surprinde cu plăcere pe cititor, prin observațiile sale conform cu adevărurile constatate în vremile cele mai noo.  Îndemnăm pe cei ce iubesc citirea cărților serioase a arunca ochii pe cartea lui Moruzi.  A. D .  XENOPOL  Partea I  ASFINȚITUL UNUI MARE LEAT  MOARTEA LUI CAIN  ROMAN SOCIAL  Partea I-a  ASFINȚITUL UNUI MARE LEAT  CAPIT.  I.  șesul Prutului  Frumoasă și întinsă este priveliștea care se desfășură ochilor de pe creas-ta acelor dealuri, care din vremuri ascund - și la nevoie ar apăra puternic împotriva năzuințelor rusești - mândra și străvechea capitală a Moldovei!  Începând de la șesul Bahluiului, ele se ridică destul de înalte și ierboa-se, adăpostind pe povârnișurile lor, mai întâi doo sătișoare: Cristeștii și Mânzăteștii, care, văzute din Basarabia, par ca doo turme de oi cățărate pe coama unui munte; iar, mai departe, încep a se împăduri, cam pe la Coada Stâncii, până la Stânca Roznovanului, de unde, cotind la stânga, se pierd în depărtarea albastră.  Dacă binevoiți, pentru a începe povestirea noastră, ne vom urca pe creasta acelor dealuri, pe partea împădurită și anume pe acel vârf puțin mai ridicat, ce se află cam la jumătatea drumului dintre Coada Stâncii și Stânca Roznovanului, așezându-ne sub umbra răcoroasă a doi nuci uriași, unde nu o dată în tinerețele mele m-am așezat pe iarba verde, odihnindu-mă de oboseala vânătoarei.  Priviți:  Jos, la picioarele noastre, șerpuiește, tăcută și visătoare, drăguța și poeti-ca Jijie, când adumbrită de lunci și de păduri, când răcorind fânețe, ogoare și grădinării, când resfrângând în apele sale verzui, albastre sau strălucitoa-re de raze, mărețul parc al Roznovanului, biserica din Luceni, sălcii, răchite, căsuța țăranului sau curțile Pălădoaei de la Coada Stâncii, de pe chiar malul apei.  Ridicându-ne privirile mai departe, zărim o altă Jijie mai mare, mai lată, cu apele gălbui și tot așa de poetică; adumbrită și ea de lunci nenumărate, răcorind fânețe și semănături mai mari, ducând în apele sale tulburi vre-melnicul ponos de a mai despărți încă doo lăstare din același neam!  Această Jijie mai mare este Prutul, care a dat numele său acelui nesfârșit covor, cusut în mii de flori și tonuri, cu lanuri întinse sau ogoare, cu bălți stufoase și cu păduri întunecoase, care se numește șesul Prutului, pentru că pornind odată cu el, de cum iese din munții Bucovinei, nu se mai oprește în cale și îl însoțește mereu, până hăt. . .  colo. . .  departe, unde galbenele ape care l-au răcorit far-încetare facându-l să rodească, se amestecă în apele Dunării albastre!  Nu însă o asemenea priveliște uriașă este dată omului ca s-o cuprindă; căci menit ne-a fost de fire, ca mărginite să ne fie și înțelepciunea, și vede-rea!  Totuși, de unde ne aflăm, raza ochiului se întinde pe suprafața unui semicerc alcătuit de mai multe sute de chilometri pătrați.  Să lăsăm dar, la stânga acoperișurile de tablă ale palatului roznovănesc de la Stânca, strălucind sub razele de iunie, precum și biserica din parc, a cărei cruce aurită pare o fărâmă căzută din soare și neajunsă încă bine pe pământ.  Zărim între șerpuiturile Jijiei și ale Prutului așa-numitul șes al Scule-nilor, o neînsemnată și posomorâtă părticică a șesului mare, și astfel po-reclit, pentru că la capătul lui se află un orășel de graniță numit Sculenii, întretăiat de apa Prutului, fost pe vremuri sub ocârmuirea Moldovei, iar astăzi sub stăpânirea jidanilor.  Mai întâlnești, nu-i vorbă, și pe o parte, și pe alta, câte o căciulă și un mintean, între sute de halaturi; câte un cinovnic împărătesc certându-se la pod cu dl vameș de la noi; iar pe o ridicătură de mal, câte un obiesnich de al împăratului, care, înarmat până în dinți, priveghează cu neîncredere pe blajinul nostru grănicer, care, după vorba cântecului, își spală tihnit și nepăsător rufele la râu, după ce și-a rezemat pușca de vreo răchită.  Dar să ne aruncăm privirile mai departe, tocmai peste Prut.  Acolo vezi cum înnegresc, înverzesc sau îngălbenesc, după anotimpuri și până în albastrul zării, arăturile, lanurile sau miriștile ale unei însemnate părți a județului Bălților din Basarabia.  Pe amândoo malurile Prutului se înșir: pe partea basarabeană - satele Petrești, Vasilica, Zagarancea, Berești, Ungheni, Dănuțeni și Valea Mare; iar pe partea noastră - Petrești, Vasilica, Bosie, Ungheni, țuțora și Opri-șăni; peste apă zărim Varna și gara orășelului Ungheni Ruși și turlele bise-ricii de la Dănuțeni, clădită în stil rusesc peste rămășițele unui mare suflet de moldovean.  Alcătuind fundul acestui tablou și așa destul de întins, mai întunec la răsărit viile vestite de la Dănuțeni și pădurea după care se as-cund răzeșii din Citireni - așezați acolo din timpul lui ștefan-Vodă iar – câteodată în zilele de tot senine mai albăstresc și culmile vestiților codri din fundul Bacului, departe de noi în linie dreaptă cu mai mult de 80 de chilometri, pe când în lat, depărtarea ce o poate cuprinde ochiul este și mai mare.  Acesta este cadrul în care se desfășoară cele mai multe din întâmplările înfățișate în această lucrare și arătate de mine astăzi, sub chipul mai lesni-cios al unui roman.  Am ales anume cadrul acesta, pentru că am copilărit și am trăit vreme îndelungată într-însul, așa că locurile, lucrurile și firile îmi sunt mai bine cunoscute.  Nu căutați însă a pune nume adevărate nici pe oameni, nici pe locuri, pentru că vă veți osteni în zadar.  Niciunul din satele de pe malul Jijiei nu poartă numele de Vultureni și dacă mai este un sat cu acest nume în apropiere, el este cu totul în altă parte și locuitorii lui nu pot vedea, decât doar în vis, apa drăguței Jijiei și smălțuitul covor al șesului pru-tean.  De asemenea, nicio familie cu numele de Vultur sau Vultureanu nu veți putea găsi în arhondologia țării.  Tânărul Ghiță Dudău nici n-a omorât pe nimene, nici s-a spânzurat; poate pentru cuvântul că nici el, nici neam de neamul lui nu s-a născut vreodată.  Cu toate acestea, cele povestite mai la vale nu sunt numai niște închipuiri fără rost sau tâlcuire.  Satul și cur-tea boierească din Vultureni, care nu au existat niciodată, le puteți întâlni oriunde în Moldova și chiar în județul Iași.  Același lucru l-am făcut și cu oamenii.  Niciunul n-a trăit nici existat vreodată sub numele, chipul și în împrejurările arătate de mine; dar felul de a simți, gândi, cugeta, făptui și grăi, pornirile bune sau rele, într-un cuvânt, stările sufletești, aparțin numai treptei sociale din care face parte ființa pe care o descriu și îl puteți întâlni cu înlesnire oriunde, numai moldovean să fie și să facă și el parte din aceste trepte ale societății române.  Acestea odată spuse, să ne reîntoarcem sub umbra celor doi nuci uri-ași și să ne închipuim că, prin farmecul unei vrăjitorii, depărtarea celor 10 metri care îi despart unul de altul s-ar preface în atâția chilometri, pentru ca să alcătuiască frumoasa și întinsa moșie Vulturenii, care, pornind de la hotarul șorogarilor, s-ar prelungi pe o lărgime de 10 chilometri până în apa Prutului.  Satul acestei moșii este așezat pe amândoo malurile Jijiei, unite între ele prin un pod, ale cărui scânduri groase joc ca niște clape de clavir, de câte ori vreun car sau o căruță încărcată trece peste ele.  Podul acesta ar fi putut, de altfel, să aibă și parmaclâcuri frumoase și scumpe, de nu s-ar fi gândit sătenii, că doar nu-i lumea chioară ca să apuce pe alăturea, și chiar de s-ar întâmpla ca vreun bețiv să cadă în apă și să se înece, cu atât mai bine, că ar scăpa lumea de un rău; așa că deocamdată scăpa comuna de așa cheltuială.  Satul Vulturenii numără până la o sută de gospodării!  E sat mare și chiar are reședință de comună.  Ba mai are și o școală primară cu patru clase și a cărei obârșie a fost mai înainte un șopron pentru vitele boierești, prefăcut, de către un jidov, în prăvălie-cârciumă; iar, după falimentul acestuia, boierul o dărui comunei, după îndemnul unui prefect iubitor de carte, ca să slujească, de acum și până în veac, ca locaș de lumină pentru spițele viitoare.  În fiecare an, dl primar lipește cu îngrijire școala cu lut galben și, de rămâne, mai dă și pe jos; apoi o dă frumos cu var alb și pe dinăuntru, și pe dinafară; iar pentru acoperământ, mai aduce vreun car, doo de paie de la aria lui, mai adaogă ceva prăștini ca să nu ieie vântul paiele, după care, împreună cu dl notar și dl învățător, alcătuiește contul ripirației și-l înaintează cu raport unde se cuvine.  Dl medic de plasă cam zbârnâie câteodată că școala nu-i igienică și că copiii se pot îmbolnăvi.  Parcă la părinții lor ar fi mai frumos!  Dar cine să se uite la vorbele doc-torului?  De se îmbolnăvesc copiii n-are decât să-i caute, că de asta-i el doctor; și dacă se întâmplă să moară vreunul, parcă-l întreabă cineva pe dumnealui, că de ce o murit?  Ba nu zău, grăind la dreptul, cam de ce ar fi școala mai cilibie decât primăria, care este tot așa de bine îngrijită și cu mult mai mică?  Doar contul de ripirație de este ceva mai plinuț.  Că de!  E cogeamite reședință de comună și obrazul subțire se ține cu cheltuială.  Din an în Paști vine și dl subprefect în ispecție.  Se zice chiar că s-ar fi oprit în treacăt și un dl prefect ca să-și aprindă țigara, dar nu se mai ține minte sub care regim.  Mai are satul și o bisericuță, care ține minte și de volintirii lui Ipsilante, cu toate că-i de scânduri, acoperită cu stuf, paie și prăștini naționale.  Fie din pricina vechimei ori că vântul de miazănoapte o aplecase cam hăisa, îi au bătut oamenii, ca proptele, niște șarampoi cât toate zilele, de jur-împrejur și pe care se reazămă alene și gânditoare.  La vreo zece metri de locașul sfânt, spânzură un tacâm de clopote dogite, pe patru stâlpi aplecați tot hăisa ca și biserica și abia în stare să mai susție și cerdacul pe care pălimarul se urcă zilnic cu frica lui Dumnezeu în sân și zilele în mână.  Această frumoasă clopotniță are acoperământ de șindrilă, vă rog!  Poate de evlavie; dar poate unde cei patru stâlpi n-ar mai putea susține, pe lângă clopote, cerdac și pălimar, maldurii de stuf, paiele ude și cuvenitele prăștini.  Așa că, uneori, nevoia aduce și răsfățul!  Acest locaș de rugăciune face și mai izbitoare deosebirea dintre el și fru-moasa biserica clădită de boier pe creasta dealului, în apropiere de curte; numai în piatră și cărămidă, cu clopotnița făcând parte din trupul bisericii, cu acoperamant strălucitor de tablă și crucile sale poleite cu aur.  și mai mare este deosebirea dintre curtea boierească cu doo cerdacuri înalte - unul dând spre șes, iar altul privind spre munți - cu stâlpii lor de piatră cioplită, cu acoperământul casei de șindrilă, înalt și țuguiat după dati-na veche și scundele căsuțe țărănești din vale, învălite după chipul clădirilor municipale pe care le-am descris!  Unele sunt văruite, ba chiar împodobite cu câte un brâu de sineală albastră, întinzându-se cât ține prispa și în jurul ușii și al ferestrelor mici și pătrate; altele mai sărăcăcioase, sunt date numai cu lut, având ferești și mai mici, cu un singur ochi rotund și vârât chiar în tencuială.  Doar vreo opt case sunt mai măruțe și învălite cu șindrilă ca, de pildă: casa părintelui Sofronie, parohul bisericuței din vremea lui Ipsilante, casa dlui primar de astăzi și a celui de ieri, care așteaptă cu răbdare să devie cel de mâine, și încă a vreo patru-cinci fruntași mai chiaburi.  Încolo, toate sunt la fel așa precum vi le arăt aicea.  și cu toate acestea, în acele cocioabe sărăcăcioase și ca vai de ele s-au născut, au crescut și acum își duc bătrâne-țele vitejii din al XIII-lea Dorobanți!  Dacă consiliul comunal nu a putut găsi fonduri pentru zidirea în piatră a edificiurilor municipale și acoperirea lor cu table, pricina a fost că era silit să le întrebuințeze parte la plata funcționarilor și ce rămânea în lucrări de igienă și salubritate publică; și eu zic că bine este ca luxul și estetica să ce-deze totdeauna pasul sănătății obștești; mai cu seamă că cheltuielile acestea tot în înființări de posturi și dări de lefuri se încheie toate.  Așa, de pildă: consiliul, în înalta lui chibzuință, a găsit cu cale că, deși praful și băligarul sunt bănuiți de mulți ca vătămătorii sănătății, sunt totuși neasămuit mai puțin primejdioși decât păvajele și asfalturile, care pricinu-iesc bieților orășeni atâtea cheltuieli zădarnice și bătături.  Darămite când se poticnește vreun chefliu pe uliță: nu se umple de sânge, sărmanul?  Pe când așa cade pe moale și-și face somnul nesupărat de nimene decât de muște și de țânțari!  Pe aceste considerente, consiliul decide ca să se cumpere un dulap cu medicamente doftoricești, cu care să se combată urmările vătămătoare ale prafului și băligarului.  Dulapul să fie bine amerindat cu chilină, șoriceasă, prafuri de tușă, arțâfelnic și alte disifecții, iar pentru întrebuin-țarea lor, se vor numi ca agenți sanitari: pe nepotul dlui primar de astazi, care are doo clase gimnaziale, și pe fiul dlui fost primar, care are numai patru clase primare; dar fiind ficiorul unul om cu vaza în comuna, trebuie amenajat, că nu se știe cum să schimbă lucrurile.  Nici străzile nu sunt mai largi de cum trebuie, deși gardurile sunt destul de departe, și de o parte, și de alta a drumului; ciulinii însă, scăieții și iarba holerei umplu așa de bine golurile, încât rămâne abia atâta loc cât poate trece carul.  Când se întâmplă să se întâlnească doo care față-n față, cel mai puțin încărcat o mai ia ceala prin buruiene; iar românul care sărise din car ca să-și abată boii la o parte își reia locul în liniște, având tot răgazul să se îndeletnicească cu scoaterea din talpa goală și prăfuită a piciorului vreun afurisit de ghimpe intrat mai adânc.  Dar câte comori și miresme nu ascund aceste buruiene? !  Câini morți, găini și felurite păsări răposate și ele care de moarte bună, care călcate de vreo căruță. . . ;  mai departe un vier cu jugul de gât se resfață în o moci-rlă. . . ;  sau, mai încolo, fată o scroafa. . . ;  apoi o cloșcă își adumbrește puii de arșița soarelui, nu departe de o haită de câini cu limbile scoase și urechile însângerate, odihnindu-se după vreo luptă crâncenă; mai adăogați pentru împrăștierea întunericului în nopțile fără lună un fânar pe vârful unui stâlp tricolor care stă smirnă în fața primăriei. . . ;  mai puneți și brațele stinghere ale unui scrânciob în fața prăvăliei, cârciuma jupânului Hascal - acel care a adus la faliment pe jidanul de la șopronul boieresc prefăcut în școală pri-mară -, trei fântâni cu cumpănă; cocoțat pe un par, ca un politician pe tri-buna parlamentară, vreun cocoș răgușit care sperie cu strigătele sale stoluri întregi de vrăbii și de găini, gâștele și rațele satului, îndreptându-se gâgâind și măcăind spre Jijie și veți avea icoana adevărată a satului Vultureni de pe moșia cuconului Costache Vultureanu ot Vultureni, în anul mântuirii 1884, când începe povestirea noastră.  Capitolul II  Tabietul de dimineață al unui velit boier  Nici gând n-avea încă soarele de iunie să răsară de după dealurile Ba-sarabiei, când boierul Constantin Vultureanu ot Vultureni apăru în papuci căleați și lungul său halat de vară pe pragul cerdacului cel dinspre Prut.  Se opri o clipă în prag și strigă: Mihalache! . . .  de spălat! !  Ca prin farmec se ivi și dl Mihalache camardinerul, îmbrăcat ca un doc-tor franțuzesc: cu pantaloni și redingotă negri, vestă albă și cravată la fel, cu niște favorite lungi, cărunte și stufoase, dar și cu niște mustăți mai negre decât pana corbului.  În zadar coana Aglăița, nora lui conu Costache, în-cercase să-l stileze pe Mihalache după bontonul franțuzesc, cerându-i să le radă.  Bătrânul încăpățînat nici nu voi să audă de așa ceva, jurând că neam de neamul lui n-a fost actor, și nici el în pușcărie n-a intrat niciodată ca să umble rară mustăți.  Această pornire antifranceză avu ca urmare că sufra-giul, perdegii și până și vizitiul de capră al cuconiței rămaseră cu mustăți sub frac, ca și sub livrea; doar bucătarul țigan, de era la modă franțuzească, unde-l născuse maică-sa spânatec.  În dimineața aceea Mihalache mai purta pe un umăr un frumos peșchir lucrat din pânză de casă vărgat și înflorit.  Într-o mână ținea un lighean turcesc de alamă galbenă ca aurul cel mai curat, având un capac la fel cu o mulțime de găurele pentru scurgerea apei și purtând la mijloc un fel de ceșculiță pe care se sprijinea o bilă de săpun cafeniu mirosind a mosc.  În mâna cealaltă, Mihalache purta un ibric la fel ca ligheanul, burtos în partea lui de jos, era cu gâtul lung și cu un burlui subțire și încârjoiat în chip de cap de șarpe.  Conu Costache dădu atunci drumul halatului, își suflecă mânicile până la umăr, apucă soponul parfumat și se umplu de spuma mirositoare până deasupra coatelor sub iscusita îngrijire a lui Mihalache, care turna apă din ibric tocmai unde și atât cât era de trebuință, fără a scăpa nicio picătură mai mult sau pe alăturea.  Apoi, împreunându-și palmele, boierul lo de doo-trei ori apă în gură din ibric pe care, după o gargară răsunătoare, o scuipă cu zgomot tocmai în grădină; mai dădu cu sopon pe obraz, pe gât și pe urechi, plecă capul văduv de orice urmă de păr și dl Mihalache îi deșertă restul apei din ibric pe ceafa, gât, urechi cu aceeași dibăcie, fără a-i uda măcar gulerul cămeșii sale de burungiuc lucrată cu bibiluri.  După aceea îi așeză peșchirul pe cap și pe ceafa, și dispăru.  Nu apucase boierul a șterge bine cu peșchirul, a îmbrăca halatul și a face cele trei cruci spre răsărit, de unde începu a se întrezări o dungă trandafirie, că se ivi din nou camardinerul Mihalache aducând o grea tablă de argint, chesaua cu dulceți de chitru și un mare pahar de cleștar aburit de răceala unei ape de izvor.  Abia își lo dulceața și se așeză pe un jilț-leagăn de paie jucându-se cu metaniile lui de odogaciu, că Mihalache se ivi pen-tru a treia oară, aducând pe o tăviță scumpă felegeanul cu cafea turcească umplută de coniac, care o așeză pe o măsuță lângă jilț și prezentă stăpânu-lui său un ciubuc de iasumie cu imamea groasă de chilimbar; aprinse tu-tunul cu o bucată de iască și așeză sub luleaua ciubucului o tăblița rotunda de alamă.  Ciubucul acesta de dimineață era poate cel mai neprețuit din odoarele conului Costache și cel mai temut de întreaga suflare din curte și de pe mo-șie; pentru că de la el atârna toana bună sau rea a boierului de peste zi.  Mai avea d-lui și alt ciubuc de lemn de cireș, numai de trei palme domnești, cu care se slujea în timpul zilei; apoi și o țigaretă de chilimbar în care omul cel mai voinic ar fi băgat cu înlesnire degetul său arătător și pentru care Miha-lache îi făurea niște țigări cât o havană.  O întrebuința însă numai la oraș, când se ducea la cărți sau la teatru.  Ciubucul însă, cel de iasumie care atingea în lungime stânjenul lui Duca Duculec V-vod, era acel care se fuma pe îndelete în revărsat de zori și ho-tăra de restul zilei.  — Ei Mihalache, întrebă boierul, au dat grăunțe cailor?  — Încă nu, Măria Voastră, e prea devreme, abia i-au secelat și adăpat.  — Bine, bine, ai dreptate.  Numai, spune vătafului de ogradă să le dea tainul după măsură. . .  Da coconașu Gligori, fiul meu, s-a sculat?  — Chiar când aduceam cafeaua, d-lui trecea în camerdineria d-sale să-și facă baia rece.  Coconița și duduia sunt încă în așternut.  Doar numai ma-dama miss face duș în odaia d-sale și-și cântă moliftele englezești de-i țin isonul toate gâștele noastre.  — Hm!  Dobitocule!  Ce ai tu cu biata străină?  și ce tot îi dai cu madama miss?  Zi-i de-a dreptul miss.  Asta pe limba ei înseamnă că-i fată mare, bre!  — Să mă iertați, Măria Voastră. . .  n-am știut.  Ce-i drept, ar fi trebuit să ghicesc singur una ca asta; că mult mai e urâtă săraca, n-ar fi de diochi!  Parcă-i o prăjină de salcie, cu un fuior de câlț la vârf!  — Zău? !  Ai fi dorit mata să fie tinerică și nurlie, ștrengar bătrân ce-mi ești!  Nu ți-e rușine să grăiești cu mine asemenea vorbe?  Hai te cară de aicea, nerușinatule, și întreabă pe vechil când are de gând să pornească tamazlâ-cul la câmp?  După ce va da arșița și musca?  Spune-i d-sale că în luna asta se mulg vacile de cu noapte, nu acuma și că va fi vai de capul lui când mă voi mai deștepta cu dânsele la curte!  Ai auzit?  și rămas singur, conu Costache se îndeletnicea cu sorbirea cafelei și cu trimiterea în văzduh a unor șiruri întregi de rotocoale de fum albastru, pe când soarele scăpând în sfârșit de după dealuri, îi trimise și el prima săgeată tocmai pe tăvița de alamă de sub luleaua roșie și aurită a lungului ciubuc!  Sub răcoarea aceasta înviorătoare, sub îmbălsămarea florilor mirositoare și a ierbilor cosite din proaspăt, umede încă de roo dimineții, își facea Costache Vultureanu cheful în tihnă, ridicându-și, cu recunoștință, sufletul către Cel de Sus, care-l îngăduise a viețui șaptezeci și cinci de ani pe acest pământ, fără zguduiri prea mari și prea mari suferințe; doar vreo doo-trei bejenii întâmplate și acele în tinerețe, și care, pe lângă multe păgubi în gospodărie, îi dădură măcar prilejul a mai trece granița, ba la țarigrad, ba la Viena, ba la Odesa și o dată chiar la Petersburg, sub împăratul Nicholai Pavlovici, însă totdeauna cu ifosul și ighemoniconul unui boier mare, fără a duce vreodată lipsa prin străini.  Numai o singură durere mai crudă îl încercase de la moartea părinților săi, atunci când o pierdu pe Cleopatra, sora hatmanului Neculai Mavrocor-dat și din pricina căreia atunci când o pierdu, suferi o mare durere, căci o luase din dragoste.  Câte târcoale nu dăduse el în jurul caselor din fundătura colțului lui Pe-trea Bacalu!  Pe câte cucoane mari nu le rugase să-l împețească pe lângă vel-vistiernicul Mavrocordat, tatăl hatmanului și al Cleopatrei.  Câte tarafuri de lăutari nu trimisese el noaptea pe sub ferestrele iubitei sale, să-i cânte de dor și inimă albastră, pe când el, înfundat în butca lui cu sticle, îi mai înviora, din când în când strigându-le:  „Oftați, cioroilor, mai din băierile inimii, de nu voiți să vă atârn acuma peile voastre de gard”.  În zadar erau toate, pentru că vistiernicul hotărâse s-o călugărească pe Cleopatra, pentru ca băieții să rămâie folosiți cu partea ei.  Cine știe de izbutea vreodată bietul amorezat de nu-i venea în gând să se destăinuiască mitropolitului Veniamin Costache cu care se înrudea și de nu ar fi mers cu îndrăzneala până a-i spune ritos Înaltpreasfinției Sale că el de Cleopatra nu se lasă nici mort.  „Ori o ia cinstit și frumos din casa părinților ei, ori o fură chiar din mănăstirea Văratec, unde vor s-o schimnicească.  Să știu că dau foc Văratecului cu tot ce se află într-însul, dar pe Cleopatra nu v-o las, Preasfinte! ”  Bietul mitropolit, pentru a nu lăsa să se întâmple așa grozăvie, îl puse pe tânăr să facă Văratecului o danie de mai multe mii de galbeni, lo asupra lui sarcina de a îndupleca pe Mavrocordătești și izbuti așa de bine, că sluji chiar el și cu tot clerul Mitropoliei la cununia robului lui D-zeu Constantin cu roaba lui D-zeu Cleopatra, în biserica Talpalari, cu mare alai și ifos.  Pentru dânsa reclădise aproape din temelii curțile acestea din Vultureni.  Cu ea dusese câțiva ani de o statornică și deplină fericire, având împreună mai mulți copii, din care le rămăsese numai unul Grigore sau Griguță, după cum îl alinta răposata când era mititel.  Amândoi părinții îl iubeau ca pe lumina ochilor, căci numai pe dânsul îl aveau.  El era singurul moștenitor al numelui și al averii.  Dar vai, tot pentru dânsa și în preajma scumpului ei mormânt, avu să zidească frumoasa biserică din deal, pregătindu-și în apropiere și vecinicul lui culcuș.  Așa că în fiecare dimineață și seara, înainte de a se culca, arunca împreună cu o rugă și o privire duioasă asupra sfân-tului locaș, care cuprindea în zidurile și sub umbra lui toată credința, toate dragostele și ultima năzuință a sufletului său.  Rămas văduv, conu Costache, cu toate că era om în putere, nu mai vru cu niciun chip să se recăsătorească, de teamă de a nu da o mamă și frați vitregi scumpului său Griguță, singura dragoste ce-i mai rămase în lume!  Așeză dar în Vultureni pe o mătușă bătrână și scăpătată: stolniceasa Ana-stasia Bolduroaia, pentru ca să îngrijească de casă și de copil, rămânând el însuși mai mult la moșie pentru a-l priveghea mai de aproape și a-i pregăti o frumoasă avere.  Nu-i vorbă, se mai ducea boierul iarna și la Iași unde-l lua și pe Gri-guță.  Apoi după Unire și mai des, după ce copilul se făcuse om o întinse de vreo câteva ori până la București.  Acolo, mulți și multe încercaseră să-l vrăjească, dar, de câte ori i se prezenta o partidă ori un minister, avea obicei să răspundă: „Mai bine luați-l pe Grigore că acela îi mai de seama voastră.  Pe mine să mă lăsați în pace.  Mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul! ”  O singură dată pe la 1872 de hatârul lui Lascarache Catargiu și al lui Petrache Mavrogheni, cu care se înrudea, se lăsă ales senator, ba chiar și președinte al Senatului.  Când dădu însă de ticăloșiile politicii, fugi din București, cu nepus în masă și nu răsuflă ușurat decât atunci când se revăzu pe cerdacul lui din Vultureni!  De cum împlini copilul zece anișori, conu Costache îi și lo, după sfatul vărului său Costin Catargiu, un profesor franțuzesc venit tocmai din Paris.  Om foarte cumsecade, foarte la locul lui și foarte învățat.  La început, conu Costache, care învățase elinește la școala din Halchi tocmai din țarigrad, intrase în bănuieli că franțuzul nu știe elinește, unde l-auzi proforisind oi în loc de i și cai în loc de che, dar stând mai mult de vorbă cu dânsul se încre-dință că aiasta este proforiseala Sorbonei din Paris, știută de o lume, că cu-noaște limba grecilor din vechime mai bine decât cei de astăzi, ba și limba evreiască mai bine decât rabinul de la Sadagura.  Apoi Griguță se deprinsese îndată cu monsieur Lebel și-l iubea mult.  După trei ani de învățătură cu franțuzul, conu Costache îi încărcă pe amândoi în caretă și îi trimise cu poșta tocmai la Viana, ca de acolo să meargă la Paris.  Le dădu și pe mătușa Anastasia cu dânșii - Doamne ferește de vreo boală - și o rugă să îngrijească bine de copil și să facă d-ei toate chipurile ca Griguță să nu-și uite nici de lege, nici de limbă.  Era cât pe ce să-i trimeată în Nemția, unde e mai aproape și pârându-i-se că nemții sunt mai cu scaun la cap decât flușturaticii de franțuji, care o duc într-un râs toată ziua, pe când ceilalți nu râd niciodată decât la anu-mite împrejurări și cu învoirea celor mai mari.  Se întâmplă însă tocmai pe atuncea să se întoarcă dintr-acolo un coconaș cu mutra zgâriată cât îi ținea lungul obrazului, și află cu groază cum că studenții din țara aceea socoteau de mare cinste să se dichisească astfel cu săbiile, ieșind la duel pentru te miri ce și mai nimica!  Așa că pentru a nu strica nurii băiatului, tot la Paris l-o trimes.  Acolo, mulțumită stăruinței lui Mr Lebel, copilul învăță foarte bine și nu se mai întoarse în țară decât peste 8 ani, cu diplomă de licențiat în drept și felicitările facultății, uimită că și un moldo-valah putuse învăța ceva carte!  Coana Anastasia însă nu putu să rabde viața franțuzească mai mult de cinci ani și, cu toată dragostea ei pentru nepoțel, ceru să se reîntoarcă acasă de dorul sărmăluțelor și al potrocului de curcan.  Încercase d-ei să-și umple o putină cu varză murată și la Paris.  Dar să nu-și găsească femeia Bacăul cu musiu comisar de acolo, care vroia să o dea în judecată pentru că împuțise toată mahalaua? !  Abia putu scăpa biata cucoană cu fel de fel de bocite și de pardonuri.  Putina însă nu o putu scăpa și trebui s-o distrugă!  De atunci mai vru să știe de o țară așa de varvară unde se iau murăturile drept putregaiuri puturoase, iar lumea se îndoapă cu carne împuțită și brânzeturi viermănoase!  Auzi?  Hal de lume civilizată!  Cât despre tânărul Grigore, conu Vultureanu, cum se înapoia în țară, nu avu altă grijă mai mare decât a se vârî în politică până peste urechi.  și ce mai politică, Doamne!  Se băgă în tagma bonjuriștilor, își tăie barba în furculiță ca chogălniceanu, ținându-se de pulpana lui, cu toate că era de neam mai mare decât acela.  De cătai în sipetul cu hrisoave pe care-l ținea conu Costache sub patul lui de dormit, aflai că Petru Rareș-Vodă, cu prilejul unei vânători ce o făcea în împrejurimile lașului, prinsese doi vulturi pe o stâncă de pe dealurile de lângă apa Jijiei.  Suindu-se pe această stâncă împreună cu cel mai viteaz dintre căpitanii săi și uimit de frumoasa priveliște ce i se dezvăluia dinaintea ochilor, îi spuse tovarășului său: „Vezi, căpitane, locul acesta ce se întinde de la porțile lașului și până în apa Pru-tului?  Al tău să fie de acum.  Se va chema Vultureni în amintirea celor doi vulturi ce i-am prins aicea”.  „și eu, Măria Ta, răspunse viteazul, tot astăzi îmi schimb porecla după moșie, în amintirea vecinicei recunoștințe a ur-mașilor mei către Măria Ta! ! ”  De atunci și până astăzi se dovedește prin hrisoave de întăriri că această moșie a trecut din spiță în spiță ca dreapta moștenire și tot din parte bărbătească, Tară a ieși nicio clipa dinneamul boierilor Vultureni.  Făcu ce făcu conu Grigore și intră cu băiatul Sturzoaiei de la Miclăușeni ca secretar la Divanul ad-hoc, de care nici conu Costache nu putu scăpa.  Acolo făcu mai multă gălăgie decât bonjuriștii ceilalți, cerând fel de fel de ca-bazlâcuri la care nimene nu se gândea și care totuși s-au îndeplinit mai toate, dar mai târziu.  Darmite la alegerea de domn? !  În loc să se puie frumos, să lupte împreună cu tatăl său din partea lui Mihai-Vodă Sturza, bătrân cam hrăpăreț, nu-i vorbă, dar cu scaun la cap, d-lui nu voi să știe nici de beizadea Grigore, care cel puțin era pașă turcesc și încă cu doo tuiuri, ci ținu hangul bonjuriștilor și se laudă și astăzi că el l-a scornit pe Alecu Cuza, la care nu se gândea nimeni! . . .  Dar zi că asta este meteahna tuturor bonjuriștilor!  Nu întâlnești pe unul să nu-ți zică că el a făptuit Unirea, propunându-l de domn pe Alexandru loan I care jucase biliard în cafeneaua Mavromulo din Galați.  Drept este că tot timpul domniei lui Cuza, acum îl vedeai pe Grigore agă, acum președinte de tribunal sau prefect într-un județ.  Toate ar fi mers ele cum ar fi mers, dar deprinsese d-lui și năravul foi-țelor.  Ia asta fu mai rău decât toate; că în vreo câțiva ani se duseră și moșia Valea Roșie din Fălticeni, ce i-o dăduse conu Costache, și Moara Grecilor din Vaslui pe care o moștenise de la mă-sa.  Ba mai adusese în Iași musu Delmari - antreprenorul operei -, o spurcăciune de italiancă ce-l smintise cu totul pe bietul copil.  Ha, ha, s-o hirotonisească cucoană mare pe come-dianta aceea.  Atunci, conu Costache se hotărî a pune piciorul în prag; și l-a înțepenit atât de strașnic, încât cu toate lacrimile și amenințările băiatului că-și va face seamă, izbuti să-l cumințească și să-l însoare cu Aglăița, o fată de sea-ma lui, nepoata lui Săndulache Sturza de la Scheia, vrednică, înțeleaptă, evlavioasă și bună gospodină.  Îi puțin cam franțuzită, dar ce să-i faci?  Nu tot la Paris o învățat și ea cu fetele lui Costin Catargiu?  Dar ea e mai cumin-te, mai așezată decât acelea: una că nu o stat acolo prea mult, apoi mă-sa, după ce o readuse acasă, îi o mai scos din minte cam mulțișori din gărgău-nii franțuzești, ținând-o tot lângă dânsa și învățând-o cu temei gospodăria unei case de boier mare.  Pe lângă dânsa s-a cumințit și Grigore.  și-a tăiat ciocul de pe bărbie, s-a lepădat de Satana și de politica roșilor, își vede de treabă, ba, nu demult, s-a dat din partea lui Lascar Catargiu, încredințându-se că conservatorii lui au, adesea, apucături încă mai stacojii decât roșii din vremea lui Vogoride.  Așa că i se potrivește de minune.  — Fiii!  Câte nu-mi mai văzură ochii în timpul acelor șaptezeci și cinci de ani de viață, își zicea conu Costache, scuturând cu îngrijire în tăvița de alamă scrumul din luleaua lungului său ciubuc.  Când în eteria de la 1821 eram băiat de 12 ani și învățam la școala din Halchi, fui silit să fug pe corabia unui grec care m-a dus tocmai la Odesa, de unde am scris tatei; dar el abia după trei luni izbuti să vie să mă ieie de aco-lo, că doar erau și în țară la noi fel de fel de răzmirețe și bătălii între turci și volintirii greci, dintre care una chiar aici aproape, în curțile Roznovanului de la Stânca.  Apoi veni domnia lui Ioniță Sturza, pe când eram flăcău și aruncam djeridul de călare pe tăpșanul de la Galata.  Cum eram cel mai sprinten și mai dibaci dintre toți fiii de boieri, Măria Sa mi-a dăruit o șea scumpă numai de argint și m-o făcut comis la curtea lui.  Nu ținu însă mult slujba mea că intrară rușii în țară și-l maziliră pe bie-tul Vodă.  Toate pământurile acestea ce se văd peste Prut erau ale noastre, afară de Dănuțenii care erau ai lui Ciuntu Balș.  Mai aveam și altele prin So-roca și moșia Gura Galbenă, dincolo de Chișinău.  Dar ce să faci cu dânsele sub oblăduire străină?  Ca să trecem Prutul trebuia pasport de la consulat, apoi să treci podul tocmai la Sculeni ca să te întorci înapoi aici numai peste apă.  De aveai treabă la Gura Galbenă, trebuia să te rogi de ispravnic ca să-ți dea pază de mazili, ca să treci codrii Bâcului unde mișunau cete de haiduci.  Așa că tata s-a desfăcut de toate moșiile lui din Basarabia, pe nimica, și a cumpărat altele mai mici și mai scumpe la Fălticeni, Roman și Putna.  De frica rusului nu a voit să cumpere nimica mai în apropiere.  Zicea „că nu-i ajunge Prutul ca să-l despartă de ruși, dar că-i mai trebuia și șiretul!  De am scăpat Vulturenii de vânzare a fost numai că erau de baștină și din pricina numelui”.  Cine putea visa pe atuncea că această țară vecinie umilită și încălcată care se desfăcea bucată cu bucată - astăzi Bucovina, mâine Basarabia - va ajunge odată de sine stătătoare, ba cogeamite regat ca Belgia, Olanda sau Portugalia? !  Pe când regate mari - care nici n-ar fi vrut să știe de noi - ca acela din Neapole, al ambelor Sicilii vor fi șterse de pe harta lumii, pe când Rusia ceva mai mare decât eram noi pe atuncea va ajunge împărăție, iar altele vor ființa numai cu numele, ca Saxa, Bavaria și Vurtenbergul? !  Te apucă, zău, amețeala când stai să te gândești.  Auzi, auzi ce-a ieșit din borșarii lui Vogoride și ai lui Cuza?  Să trecem noi Dunărea cu 40 000 de soldați!  Da bine, frate, nici rușii lui Paschievici nu erau mai mulți!  și acum în anul acesta se zice că avem peste 100 000 de ostași, ofițeri învățați și niște cetăți cu care putem opri și jumătate milion de vrăjmași.  și s-au bătut țopârlanii noștri ca niște lei!  Eu unul credeam că o să se împrăștie ca potârnichile la prima lovitură de tun.  ți-ai găsit!  Nu numai că s-au făcut de laudă, dar i-au scăpat și pe ruși de rușine.  La început nu-mi venea nici mie s-o cred, dar m-am pliroforisit îndată când i-am văzut pe ruși cât de supărați erau.  Slavă Domnului, am văzut ruși destui în viața mea și îi știu cât de lăudăroși la izbândă și cât sunt de înciudați când mănâncă vreo trânteală.  La un adicăte, aveau și ei dreptatea lor.  Mă rog, oștire veche să-și datoreze scăparea de la niște mucoși de ieri, alaltăieri!  Plesnea fierea într-înșii de necaz, unde nici ai noștri nu-și scuteau gurile de laude înaintea lor.  Bre, bre, bre!  Ce vremuri fuseră și acele!  Parcă strechiaseră cu toții, zău!  Să nu se apuce nebunul de Grigore, la vrâsta lui de 43 de ani, să-și lese nevasta și copilița de 4 anișori ca să se facă soldat prost, în căprăria lui dl caporal Bârcă, pe care-l avusesem băiet al vieții din curte?  Darămite Aglăița parcă a fost mai cuminte?  După ce s-a săturat de făcut scamă pen-tru răniți, la care lucram și eu sara, d-ei fără să-mi spuie nimica și pe când eram dus pe câmp, ia careta, un rând de poștalioni și o șterge tocmai la Iași.  De acolo îmi trimite caii și trăsura înapoi, împreună cu o scrisoare prin care mă roagă să nu mă supăr, să îngrijesc de scumpa noastră Eugeniță, dar că ea plecă chiar în seara aceea la Turnu-Măgurele, unde s-a angajat ca soră de caritate într-un spital militar.  Zicea că astfel va fi mai aproape de Grigore și va putea îngriji singură de dânsul la o întâmplare, iar ea, chiar de ar păți ceva va muri liniștită că-și va fi făcut datoria de româncă, știindu-și copila în grija mea!  Pe de o parte, îmi venea să plâng, iar pe de alta, mi se făcea o ciudă nespusă!  Nu o puteam învinovăți, cum nu-l învinovățeam nici pe Grigore; că în fundul inimii, să mă bată D-zeu dacă nu-mi blestemam bă-trânețile, care mă împiedicau să fac și eu ca dânșii!  Nu știu: ori rugăciunile mele și liturghiile ce le dădeam la sfânta noastră biserică au fost primite de D-zeu, ori că sufletul Cleopatrei o fi vegheat de sus asupra lor, dar avui bucuria să-i revăd pe amândoi teferi și voioși.  Gri-gore era acum sublocotenent în miliție purtând pe piept Steaua României, Virtutea militară și trecerea Dunării, bun, teafăr, sănătos.  Biata Aglăița însă era galbenă, prăpădită după un tifos pe care-l căpătase la spital, dar pe care mi-l ascunsese în scrisorile sale.  și ea era decorată cu Ordinul Sfintei Eli-saveta.  I-am pus îndată pe odihnă și îngrășat, iar când o văzui pe nora mea îndreptată, frumoasă și veselă ca în trecut, o întrebai în glumă: „Ei, soră Aglăiță, tot te îndoiești de viitorul neamului tău? ”  Îmi răspunse cu lacrimi în ochi: „Nu, tată!  am fost neștiutoare pentru că am fost crescută între stră-ini, care nici astăzi nu ne cunosc.  Când mi s-au deschis ochii la lumina adevărului, ai văzut că mi-am plătit și ispășit păcatul.  Eram să mor și cu drag mi-aș fi jertfit viața pentru țara mea!  Cred acum în neamul meu și-mi voi crește fetița altfel de cum am fost crescută”.  și s-a ținut de făgăduință!  Englezoaica asta e numai un fel de dădacă.  Toate lecțiile le dă fetii chiar Aglăița.  Copila e încă mică, abia de 9 ani, dar când va fi mai mare îi vom aduce toți dascălii și profesoarele de care ar pu-tea să aibă trebuință, chiar aicea în Vultureni sau la Iași, în timp de iarnă, fără a mai căuta peste graniță, ceea ce, slavă Domnului, se poate găsi și la noi acuma.  Dar conu Costache băgă atunci de seamă că soarele se suise cam sus pe cer, ba că începuse chiar a dogori cam tărișor pe cerdacul ăsta dinspre Prut, cu toate frunzele de viță, ederă și clopoței care-l acopereau pe unele locuri; se sculă de pe jilțul-leagăn în care își făcuse tabietul de dimineață și, trecând prin salonul cel mare și sufragerie, se așeză pe cerdacul celalt care da în curte și pe care sufragiul Ioniță pregătea masa pentru cafeaua cu lapte.  Capitolul III  Gospodăria boierească  Am spus că cerdacul pe care venise să se așeze conu Costache dădea spre curte.  Această curte însă alcătuia un mare paralelogram de clădire, pentru a cărei ridicare, începând cu locuința boierilor, nu se cruțase nici locul, nici piatra, nici celălalt material.  Locul nu se cruțase, pentru ca locuința boierilor să fie ferită de primej-dia focului, așa că, cele doo fețe din dreapta și din stânga casei erau la o depărtare de 15-20 de stânjeni domnești.  Fuseseră, în vremuri, legate și ele prin un zid gros și înalt ca de cetate, dar când se însură conu Costache și prefăcu toate casele, înlocui zidul acesta, așezând pe temeliile lui un frumos parmaclâc de fier, printre gratiile căruia se zărea frumoasa grădină și măre-țul parc, care coboară tocmai până la Jijia.  Nici zidirea și materialul tot nu aveai pentru ce le cruța.  Piatră și var, slavă Domnului, destule chiar pe moșie, și puteai arde câte cuptoare de cărămidă ai fi voit, că era pădure destulă de ars.  De lemnării nu duceai nicio grijă, că veneau gata, aduse cu carele boierești de la o moșie de la munte, tot a boierilor Vultureni.  Prin ele găseai lemne de tot soiul: de la bradul cel mai lung, până la cel mai gros stejar.  Cât despre salahori, zidari, lemnari, stoleri, fierari și lăcătuși, iar nu puteai duce nicio lipsă și îi găseai fără plată, câți chiar nu voiai, printre țiganii Vulturești, și dacă este vorba de gurile lor, de lucrau sau nu lucrau, tot era boierul silit să-i hrănească.  Ceea ce mai costa ceva era neamțul însărcinat cu planul și privegherea lucrărilor.  Se întâmpla ca neamțul să fie italian sau franțuz, dar tot neamț i se zicea, că papistași erau cu toții.  În asemenea întocmiri, zidurile nu le-ar fi putut răzbate nici tunurile turcilor de pe vreme, iar canaturile de stejar ale ușilor, care toate se deschideau pe dinăuntru, nu prindeau niciun loc în odaie, deoarece, oricât de late ar fi fost, tot n-ar fi putut întrece grosi-mea zidului!  De pe locul unde sta conu Costache, rezemat de unul din stâlpii cer-dacului și jucându-se cu metaniile, se vedea mai întâi partea din dreapta a paralelogramului, începând cu bucătăria, împărăția dlui Niță Spânul, bu-cătarul țigan, îmbrăcat într-o libădea de pânză albă cu doo rânduri de bumbi de os, purtând pe cap o tichie tot de pânză, în forma șăpcilor de vară ale soldaților rusești și ca ele fără cozoroc.  De la brâu în jos îi cădea un șorț tot atât de murdar cât de albe și neprihănite îi sunt libădeaua și tichia, care-l arată și mai negru de cum l-au lăsat firea și strămoșii.  Dl Niță, deși țigan neaoș, e om de seamă și cu mai mare vază la curtea boierului, căci este om de mare meșteșug.  Mă rog, dacă o fost atâția ani ajutorul bu-cătarului franțuz de la Roznovanu și alți vreo câțiva ani ajutorul lui Forcoș, ungurul lui Toderaș Balș!  Se pricepe de minune la bucatele franțuzești și la fripturile care plac conului Grigore și coanei Aglăiței, dar nu dă greș nici la sărmăluțele, puii cu smântână și alivencile cuconului.  Ba face niște pâinișoare și chifle, curat ca la Viana!  Acum în urmă o mai învățat de la madama miss un fel de budincă englezească, unde arzi bunătate de șervet de câte ori vrei s-o gătești.  Îi zice plumb-budincă de ușoară ce este, căci e destul s-o guști, pentru ca să simți la stomac o greutate, de parcă ai fi înghițit o măsură de halice de a pușcașilor.  Bucătăria lui dl Niță e mare și luminoasă cu o plită cât un șlep de Dunăre, în care se topește stânjenul de lemne, odată și cu săptămâna.  În odaia rece - camera de chibzuință a dlui Niță - îi place, de altfel ca pretutindeni, să lucreze din belșug!  Așa de pildă: de arde cumva vro oca doo de unt. . .  sfâr!  în plită, ca să ardă și mai bine; de greșește vreun filet, sos, madeiră. . .  sfâr pe fereastră, că sunt destui câini în ogradă care îi așteaptă darul; ce mai rămâne din sticla cu maderă, o dă pe gât; iar boierilor le face o iahnie cu ciuperci, că tot acolo vine și îi mai pe placul cuconului cel bătrân.  și e rău dl Niță! . . .  de o răutate nemaipomenită cu cei doi argați ce i s-a dat ca să-l ajute.  Dă într-înșii cu ce apucă!  De se duc să se jeluiască cuconiței Aglaie, răspunde că: așa înțelege el să-i învețe meșteșugul bucătăriei și că, de se ostenește să-i bată, o face numai spre binele lor!  Odată că se întrecuse cu bunătatea și-l umpluse pe unul de sân-ge, conu Costache, scos din răbdări, îl apucă de chică pentru ca să-l bată: „ține-mă bine de chică, Măria Ta, ține-mă bine, îi striga țiganul, că eu te țiu și mai bine de stomac și tot n-o să mă poți da afară!  Cine ți-ar mai găti bucate ca Niță Spânei? !  Boierul râse cu poftă și îi mai aruncă și un galben, în această împărăție mai autocratică decât a țarului rusesc, nimene nu avea pas să intre, că primea ceva în cap sau în spinare, iar de se alegea numai cu vro înjurătură țigănească, se putea lăuda că e om norocos!  Lui dl Niță nu-i plăceau vizitile. . .  și pace!  Suferea de nevoie, pe sufragiul, ca să-i ducă bucatele la masa boierească, pe coana Anica, cămărășița, pentru ca să-i aducă merindele și vinațurile străine pe care le întrebuința așa precum am văzut; dar nici ei n-ar fi rămas neînjurați de ar fi îndrăznit să-i facă cea mai mică dojană.  Auzi?  Dl Niță Spânu, bucătar vestit, să se lese judecat de niște slugi?  Catadicsea să primească cu cinste pe coana Aglăița, cu care binevoia să se sfătuiască apropont de vreun fel de bucate franțuzesc, pe care d-ei îl tălmăcea din carte, nu de la dânsa; dar atâta tot.  Încolo, nici cuconașul Grigore nu era tocmai bine văzut, că nu-i treabă de boier mare să-și bage nasul în tingiri.  Cât despre duduia Eugenița, o lo la goană, păzându-și numai gura de vro vorbă proastă.  Ba odată chiar s-o prefăcut, pentru ca să-i piară gustul de a mai veni, că-i leagă dinainte un șorț de bucătărie și o pune să frece tingirile.  Abie scăpă de angara biata duduie, mulțumită ener-giei lui miss, care nu se sfii să-i zică spânului în franțuzeasca ei: „Ao maater Nița?  Vous êtes un noir Sauveage! ˮ  Adică îl făcea pe bietu țigan și smolit, și sălbatic. . .  Dar se poate așa să și fi fost.  Alăturea de bucătăria mare mai era una, întru nimic mai mică decât cea dintâi, și care părea chiar și mai mare, unde nu avea plită, ci numai cuptoare și cotloane pentru facerea cozonacilor, a pâinilor și a dulceților.  Se chema Chitaria și se afla sub oblăduirea coanei Anicăi.  Acolo dl Niță nu mai era stăpân decât pentru a-și coace pâinișoarele de Viana și chiflele, de doo ori pe zi.  Acolo numai coana Anica era stăpână.  Acolo își făcea d-ei turtele de Crăciun și cozonacii de Paște; iar pe vremea dulceților tot acolo aduna fete și femei din sat la desfoiatul trandafirilor și scosul sâmburilor de la fructe, pe când d-ei, sub privegherea cuconiței, cântărea zahărul pisat cu. . .  paharul și își făcea fiertura.  Tot acolo se scărmăna lâna de la saltele și claponea d-ei pui, gândindu-se la răposatul, D-zeu să-l odihnească, căci pe când trăia fusese cogeamite posesor la Osoi.  „Deh!  așa vine vremea uneori, oftă biata cucoană, d-lui om zdravăn și voinic doarme de atâția ani sub iarba verde din țintirimul de la Osoi și eu, atât de slăbuță, plăpândă și delicată, clapo-nesc acum la casa altuia! ”  Alăturea era spălătoria, alcătuită din doo odăi și o tindă larga și lungă, în cele doo odăi își duceau amarul vieții cele doo țigance spălătorese, din-tre care cea mai bătrână, îmbrobodită cu un tulpan verde cu flori galbene, mult mai sămăna la chip, dacă nu și la floare, cu însuși cuconu Costache Vultureanu.  Gurile rele șopteau că baba Stanca, așa o chema pe țigancă, ar fi un păcat din tinerețe a Măriei Sale și la un pahar de rachiu mai mult, nici baba Stanca nu se dădea la o parte de obârșia sa boierească, povestind cât fusese de frumoasă mama ei.  Alăturea cu spălătoria era locuința slugilor de sus: o odaie mare, pătra-tă, luminată prin doo ferești și încălzită iarna prin o sobă cu șase stâlpi.  Mai bine de ¾ din odaia aceasta erau cuprinse de un divan de scânduri, aproape tot atât de larg ca podul de pe Jijia, dar lucrat cu mai multă îngri-jire.  Peste dânsul era așternut un mindir, un oarecare număr de saltele de lână cu câte doo perine de puf de fiecare saltea, câte o plapumă și câte un sipet de Brașov în care se țineau hainele și albiturile.  Noaptea dormeau într-o frățească tovărășie și într-un amestec plăcut de miresme și dl Niță Spânul, și Ioniță sufragiul, și cei doi perdegii.  Ziua se strângeau frumos așternuturile și se așezau rotogol, fiecare pe lada lui de Brașov, după care se deschideau ferestrele vreun ceas, doo, căci altfel nu ai mai fi putut intra în odaie.  Sipete și așternuturi erau mai multe decât patru.  Nu că s-ar fi mic-șorat întru ceva caifetul boieresc, dar în prevederea musafirilor care ar fi venit cu slugile lor.  Numai dl Mihalache, camar-dinerul, dormea în camar-dineria cuconului, precum și camardinerul cuconașului în camardineria Măriei Sale; aceia își aduceau așternuturile seara și le cărau dimineața, pe spinare, în odaia slugilor, unde le așezau frumos pe sipetele lor de Brașov, se spălau în același lighean cu ceilalți, se pieptănau și se îmbrăcau cu toții și își vedeau de slujbele lor respective, înainte de a se trezi stăpânii.  Mai era alăturea și un ghevghir, unde se grămădeau, unele peste altele, toate mo-bilele stricate și lucrurile învechite, dar nu era tocmai plin; că ghevghirul cel mare, unde ai fi putut găsi adevărate comori de artă și de bogăție, era la Iași, nu la țară.  Ca și ghevghirul de la Iași însă avea ușa de fier.  Tot de fier era și ușa cămărei: de tavanul ei boltit atârnau în slavă: șuncile, ghidemu-rile, batogii, slănina afumată, căpățini de zahăr, lumânări de său, cârnați, mușchi afumați și pastramă.  În rafturile cele de sus: funduri de lumânări de spermanțetă, alăturea cu cutii de conserve, sardele franțuzești, muștar străin și muștar fiert în must dulce, nenumărate borcane cu dulcețuri și câte altele ca, de pildă: câte un șvaițer cât roata carului, învălit cu îngrijire în pânză udată în vin, ca să nu se usuce, și căpățini de brânză de Olanda - brânzeturile și cașcavalurile se țineau în beciul de la lăptărie.  În raftul de jos, sub despărțituri închise cu capace de sticlă: funturi de ceai, cafea, zahăr pisat, macaroane, diferite paste de supă, scorțișoară și felurite mi-rodenn stafide, migdale, alune și smochine.  Apoi butoiașe cu măsline și sardele de Lissa, lăzi de portocale și lămâi, saci de cafea neprăjită, de făină de Botoșani și orez arăpesc din Egipet.  Lângă singura fereastră a camarei era o masă cu o condică și o balanță de spițărie, cu grame, centigrame și miligrame.  Bineînțeles că numai coana Aglăița putea să umble cu aseme-nea lucruri.  De unde să scrie coana Anica prin condice, d-ei care ținuse socoteala răposatului d-lui la Osoi, când cu răbușul, când cu crida pe scân-durile ușilor și privazurile ferestrelor; căci numai d-lui era în stare să scrie izvoade, dar tot după răbușurile coanei Anicăi.  Ca măsurătoare mai avea paharul de o litră.  Mă rog: patru pahare și ocaua dreaptă, doo pahare ½ ocă, jumătate de pahar, jumătate de litră și nu-i greu să afli câte lingurițe de cafea încap în o jumătate de pahar.  Unde nu mai poți ținea socoteală, mai potrivești și cu ochiul și vezi pe urmă, după zahăriseala dulceții, sau la gustul cozonacilor, de ai greșit sau ba.  Mâna, ochiul, mirosul și. . .  paharul, gol bineînțeles, erau acele patru pietre de temelie, pe care se rezema nețărmurita știință a coanei Anicăi.  Credincioasă stăpânilor cum nu mai fusese poate răposatului chiar în zi-lele de mărire, o vedeai sculată înainte de faptul zilei.  Iarna în cațaveică blănită, cu un șal în cap și cu ciobote țărănești în picioare, alergând: când la găinărie, când la spălătorie, apoi la bucătărie, la beciurile amândoo -cel cu vin și cel cu zarzavat - ori sus să vadă cum s-au grijit odăile și dacă Ioniță sufragiu nu s-a înfruptat la dulcețurile boierești, la zahărul pentru cafele sau la caimacul cu lapte.  În sfârșit, toată ziulica era pretutindene și pretutindene gura ei clopot, împărțind dreptatea, ici cu paharul, colea cu vreo palmă pe vreo mutră mai obraznică.  După ce nu mai avea ce împărți și la cine zbiera, se întorcea în odăile d-sale și da zahăr lui Fideluș, o cotarlă cât pumnul de mare, bătrână, colțoasă și chioară de un ochi.  Apoi își facea singură cafeluța și așezându-se pe divan începea pasianța lui Napoleon, cu doo perechi de cărți și ochelarii pe vârful nasului.  Nu avea însă niciodată răgaz s-o isprăvească în tihnă, căci o chemau hojma în toate părțile, ba chiar și acolo unde nu se pricepea deloc.  Așa de pildă: îmbolnăvindu-se chelarul, conu Costache o rugă să se ducă la beciul cel mare de la vie ca să pritocească niște vin dintr-un butoi într-altul, cu vierii.  Să putea să nu meargă?  S-o dus biata cucoană și ea, care în viața ei nu gustase vin decât de doo ori pe an și numai din sfântul potir, se întoarsă de acolo biată ca o curcă, numai din pricina mirosului tare!  și a bolit trei zile de cap!  Apoi cu toate zbieretele ei și palmele care era silită să le cârpească pentru ca să-și menție autoritatea, cum spunea d-ei, coana Anica era bună și miloasă ca o bucățică de pâine și avea mare pricepe la leacuri.  Las că niciun pui nu murea de mâna ei când îl claponea, dar alerga pe la lehuze și bolnavi, toc-mai devale în sat ca să le dea doctorii.  și nu de cele băbești, vă rog, ci chiar de acele pe care le dau și doctorii cei mari, ca de pildă: chilină, salamară - un fel de sare nemțească care te ia repede.  și tot cu paharul le măsura și pe acelea așa că pe unul l-a asurzit chiar de tot, iar pe alta a facut-o să-și piarză copilul.  Doctorul de plasă n-a dat-o în judecată numai de hatârul boierilor, dar a oprit-o cu strășnicie să mai dea asemenea doctorii decât după balanța din cămară.  În unghia drept cu acea cămară, se întinde spre stânga latura din fața ceardacului, având la mijloc o boltă prin care se intra în curtea boierească.  Din partea dinspre cămară era locuința coanei Anicăi care se alcătuia din doo odăiți, o tindă și alte doo odăi mai mari unde dormeau fandișambra, coana Aglăița și slujnicele de sus.  Dincolo de boltă locuia conu Nastasache Fulger, vechilul moșiei, apoi fostul sergent furier din oaste și acum contabil Nicolae Borș, care avea cănțeleria moșiei în odaia de alături.  În sfârșit, ultima latură a paralelogramului începea cu grajdul, legat de locuința contabilului, pentru ca tainurile de grăunțe să treacă de doo ori pe zi pe dinaintea ferestrelor sale și să se poată încredința mai bine că se dădeau la timp, îndeajuns și fără risipă.  Grajdul acesta era boltit, așa că i-ar fi putut arde acoperământul, fără ca să scoți caii din el.  Doo rânduri de stănoage cu uluce și iesle mari se înșirau pe toată lungimea lui.  Mai întâi în stănoage individuale vedeai 4 telegari frumoși care nu se înhămau decât la oraș; apoi - pentru căișori de munte ai vechilului, iar de acolo, patru table pentru cele patru tacâmuri de poștalioni a câte șase cai de tacâm, cu surugiul lui.  La fiecare doo tacâmuri mai era și un băiat numit înaintaș.  Aceștia erau un fel de ucenici surugii, care încălecau numai când se înhămau opt cai în șir ori mai multe trăsuri în patru cai.  Mai la fund cai de călărie ai cuconașului și ai cuconiței.  Celălalt rând era pentru caii vătajilor când veneau la curte și mai erau opt cai de dârvală, cu câte un argat la patru cai.  Aceia aduceau poșta și carnea de la Iași și se mai întrebuințau și la vreun boronit sau la vreo arătură mai grabnică.  știți dvs. ,  la așa gospodărie cai să fie, că de lucru se găsește berechet!  Celelalte table rămâneau goale, așteptând, ca și așternuturile din odaia slugilor, să cadă vreun musafir venit cu poștalionii lui sau cu vreo birjă de la Iași.  În rând cu grajdul era șura pentru trăsuri; un adevărat muzeu al cărătășăriei cunoscută la noi.  Începeau cu străvechiul rădvan, butca cu sticle și caleașca măreață, având toate niște arcuri moi și mari, aduse în sus, care te legănau în mers așa de dulce, încât ori te fura somnul, ori te apuca răul de mare pe uscat!  Apoi mai aveau cozi dinapoi, unde se cățărau ciocoi, și dedesubt niște p.edici cu lanțuri de împiedicat roțile la vale și de fript degetele „ocolului care umbla să le scoată de sub roată după ce se înfierbântaseră tarându-se pe pământ.  De la ele întâlneai trăsuri de toate soiurile: faetoane cu patru locuri, cupele trois quart, landouri și victorii, breach-un și dog-charuri englezești, sănii rusești și de toate!  Hămurăria era tot în șură, dar despărțită cu scânduri.  și toate clădirile acestea, afară de locuința boierilor, mai că nu se vedeau, din pricina ederei și a clopoțeilor sădiți cine știe de când și care se agățaseră așa de ele, încât nu se mai vedeau zidurile și cu toate stăruințele grădinari-lor, întunecau și ferestrele.  Până și bolta de intrare era numai verdeață; iar din pricina ederei totul rămânea verde și iarna.  Mijlocul ogrăzii era cuprins de un rond uriaș de flori, încunjurat de un gard viu și foarte des, care nu lasă între el și celelalte clădiri decât loc de trecere pentru doo trăsuri.  Dar parcă numai în asta se încheia gospodăria Vultureanului? . . .  În dosul grajdului și destul de departe, înconjurată cu niște șanțuri uri-așe și adânci ca de cetate, era fânăria, în care găseai atâtea stoguri de fân de măsură (adică 12 stânjeni p-împrejur și 12 peste cap) câte ori puteai nu-măra patru cai la grajd.  Era știut că la 4 cai era nevoie de un stog de măsură, de la coasă la coasă.  Apoi șire de paie pentru așternutul și iernatul boilor și al vacilor.  Fânăria era totdeauna departe de orice drum sau clădire și avea jitarul ei deosebit care s-o păzească.  Când ieșind de sub boltă, apucai la dreapta, dai de o casă lungă, lungă, făcută din nuiele, lipită cu lut, având prispe și ferestre, văruită cu îngrijire, acoperită cu stuf, paie și prăștini și poreclită cazarma argaților.  Alta la fel, dar mai mică, e mămăligăria: ea este destul de depărtată de cazarmă, tot de frica focului.  Apoi sunt trei ocoale deosebite: pentru boi de plug, pen-tru vaci și pentru vitele mici, având fiecare șopron de iarnă.  Intre ocolul vacilor și al vițeilor era lăptăria cu lăptăresele; o treime din clădire este la suprafață, alta îngropată în pământ în chip de bordei sau zemnic și a treia este săpată adânc în pământ în chip de hrubă, cu mai mulți craci, unde se păstrează putinile cu unt și brânzeturile.  In fața clădirii este un umbrar pe patru stâlpi sub care fierb cazanele și alți stâlpi cu mai multe cuie de lemn, pentru aninatul oalelor puse la uscat și al strecătoarelor pentru brânză.  Nu, parc, îngrădită cu îngrijire ca să nu poată nici paserile găinăreselor, este o adevărată departe e ghețăria.  De la ghețărie spre grădină și răzbate nici vitele din apropiere, livadă moldovenească cu straturi întregi de trandafiri de dulceață și de zmeură; apoi răspândiți pe o pajiște verde, plivită de orice buruiană, crescută la întâmplare, fără rând, linii, drumuri sau alee.  Cireși, vișini, caise, zarzăre, cireșe amare, piersici, mere domnești ca doi pumni de mari, pere, prăsade și pere mălăiețe.  Acolo, pe o rogojină pe care îi așternută o scoarță înflorită, rezemat pe perine, îi place lui conu Costache să-și fumeze ciubu-cul cel de cireș, facându-și cheful de după-amiază și pierzându-și privirile pe șesul Prutului și pe dealurile Basarabiei, care, din livadă, se văd și mai bine decât de pe cerdac.  Întâmplându-i-se coniței Aglăiței să plănuiască înaintea bătrânului cum ar trebui europenizată livada: hultuind perele mă-lăiețe cu poires duchesses și cultivând piersicele en espalie :  — Foarte frumos, zise conu Costache, trăgând cu ciudă nour de fum din ciubuc, numai europenizarea asta trebuie s-o lăsați pe mai pe urmă.  Cât îmi va mai da D-zeu zile, am să-mi păstrez livada cum am primit-o de la tata; slobozi veți fi după mine s-o franțuziți și pe aceasta, dacă nu știți să-i pricepeți frumusețea!  Dacă însă, ieșind de sub boltă, apuci la stânga, dai de un adevărat sat de case țărănești, dar clădite mai cu îngrijire decât cele de devale și toate acope-rite cu șindrilă; casele celor trei preoți, a diaconului, a psalților de la biserica din deal, toate cu edecurile, livezile și gospodăria lor; a vătajilor, a chehailor și a surugiilor, iar, puțin mai departe, casa mașinistului, a mecanicului, cu atelierul său de fierărie, șoproanele locomobilelor și ale batozelor de porumb și de pâine albă, și moara de foc, nu departe de drumul lașilor; cam în drep-tul bisericii și înconjurată de un șanț, cât a fânăriei, era așa-numita odaie, cu casa paznicilor și a găinăreselor în afară de șanț.  Acolo se aflau trei hambare mari ridicate pe căpătâi de stejar pentru grâne, vreo 12 coșere pentru popu-șoi, vreo patru fântâni cu cumpănă și cotețele pentru păseri.  Grădina cu flori era foarte întinsă, începând de la livadă, trecând pe dinaintea casei și cuprinzând și biserica.  În chipul acesta, dacă din casă voiai să te duci la lăptărie sau la livadă, ori apucai spre biserică, te duceai tot pe muchea dealului între flori mirositoare și trandafiri; iar ajuns la poarta din fața bisericii, nu aveai nicio sută de pași de făcut și erai ajuns la odaie, în sfârșit, de voiai să te cobori în sat sau pe șesul Bahluiului, puteai trece și cu trăsura prin parcul umbros, de la poarta căruia, cotind la dreapta, dai îndată și de podul cu clapele de clavir.  Dincolo de biserică și de grădiniță, pe un colnic, care de la răsărit la asfințit era pururea în bătaia soarelui și ferit dinspre crivăț de o mică dum-bravă, tatăl lui conu Costache sădise vreo doozeci și noo de pogoane de vie, a câte patru sute de tufe de pogon, luate toate din via Roznovanului de la Cotnar, care se zice că ar fi fost sădită și ea de ștefan-Vodă cel Mare, cu viața luată de la ungurii din Tocay.  Socotind an bun cu an rău, mai că da vadra fiecare tufă, de un vin care aproape să-l întreacă pe al Roznovanului.  Mai avea boierul, în o luncă a Jijiei și sub îngrijirea unui bătrân călugăr fugit din Basarabia de nu se mai ținea minte, o prisacă din care scotea ceara de trebuința bisericilor amândoo, iar locul și mierea le lăsa călugărului spre folosință.  și cu acestea toate se încheia gospodăria conului Costache în Vultureni, afară bineînțeles de alte doo moșii în alte județe.  Capitolul IV  Nevinovăția unui copil  Cuconu Costache abia se așezase pe una din canapelele de lozie, care, împreună cu mai multe scaune la fel, împodobeau amândoo cerdacurile, că se ivi de sub bolta de intrare, tras de patru cai din tacâmul poștalionului de rând în ziua aceea, un elegant dog-char, care, în trapul cel mare al cailor, veni să se oprească în fața scării cerdacului.  Din el, un frumos și voinic bărbat de 45 de ani, cuconașu Grigore Vul-tureanu, cu fața cam rumenită de soare, niște ochi mari și negri, fruntea sprincenată ca a lui tatu-său, părul negru, cam încărunțit pe la tâmple, sări sprinten și voios, după ce dădu hățurile și biciul tânărului înaintaș din coada dog-charului care porni îndată spre grajd pocnind și strigând la cai:  „Hii la umbră, la răcoare  Că m-așteaptă o fată mare  Hii, hii! ”  La care tovarășul său ce rânea gunoiul în fața grajdului îi răspunse fără multă gândire:  „Fată mare n-o mai fi  Că-i chiar babă!  N-ar mai hi! ”  Rima din urmă era cam slăbuță, dar ascundea poate un adevăr.  Apoi zicătoarea că tot Românul e născut poet nu înseamnă, cred, ca surugiul fiind născut român, trebuie să fi supt regulile prozodiei odată cu laptele!  Destul că surugiii noștri nu vorbeau cailor decât în limba zeilor și ca versurile lor erau mai prețuite de către publicul la care se adresau, decât ale celora mult-tora născuți români, ajunși poeți, mai mult din meserie deca din fire iar glumele acestor barzi ai harapnicului micșorau mult plictiseala drumului, pe când erau mai rare căile noastre ferate cu multele lor distracții, ca de pildă: înnămolirea trenului în zăpadă, rătăcirea bagajelor, pierderea unui portofel cu bani, sau vreo drăguță de deraiere, care te lasă uneori și cu zile, dacă ești om norocos!  Dar să revenim: conu Grigore, într-un elegant costum de flanelă văr-gată care lăsa să se întrevadă cămașa de mătasă neghilită, cu gulerul în jos reținut de un găitan cu doo ciucuri colorate, încins cu un brâușor de piele, încălțat cu cizme ofițerești de infanterie, iar pe cap purtând o mare pălărie de paie, se avântă repede pe scările de piatră, zâmbind pe sub mustață de glumele surugiilor.  Ajuns pe cerdac, după ce sărută mâna bătrânului, se așeză călare pe un scaun, și după ce își aprinse o țigară, în-cepu să-i raporteze despre inspecția pe care o făcuse dimineață pe moșie și ce ordine crezuse nimerit să le dea vătajilor, cerând și aprobarea lui conu Costache.  Atrasă de zgomotul trăsurii, apăru în cerdac și cucoana Aglăița, o fru-moasă femeie cam de treizeci și doi de ani, îmbrăcată într-un bogat ma-tineu de batistă împodobit cu dantele și fionguri pembe, care făceau să-i reiasă albeața feței luminată de ochii ei albaștri și visători, și bogăția părului ei castaniu.  Îndată își făcu intrarea și dl Ioniță sufragiul, în frac și mănuși albe de bumbac, purtând pe brațele întinse o mare și grea tablă de argint pe care sclipeau în razele de soare o cafetieră, o lingură pentru lapte și o zahărniță de același metal toate; apoi un maldur de chifle plămădite și rumenite chiar în acea dimineață de însuși iscusita mână a dlui Niță Spânul, și o mare tiga-ie de lut smălțuită în alb pe dinăuntru și în negru pe dinafară, așezată pe trei picioare la fel, în care, sub o coajă groasă de un deget, fierbea încă în clocote laptele celor doo bivolițe, care nu aveau altă menire pe acest pământ decât îndestularea primului dejun boieresc.  În adevăr: untul și smântână ce se vedeau pe masă se datorau, ca materie primă, tamazlâcului de vaci, iar ca meșteșug, iscusinței celor doo lăptărese, sub înalta priveghere a coanei Anicăi.  După ce fură toate rânduite la locul lor, dl Ioniță, întorcându-se către cucoana Aglăița, îi spune vajnic: „Poftiți la cafea, Măria Voastră! ”  Boierii se duseră să se așeze la locurile lor obișnuite, pe când cuconița le servea cafe-lele cu lapte, în ceștile de porțelan de Saxa, cu mânușițele ei albe și încărcate cu inele de mult preț.  — Dar pe duduia și pe miss, întrebă conu Costache, ai uitat să le poftești, Ioniță?  — Pe duduia și pe miss, întrerupse coana Aglăița, le-am trimis demult cu trăsura, să-și ia dejunul la pădure.  Mata erai încă pe cerdacul dinspre Prut.  — De asta nu le-am auzit când au plecat, grăi bătrânul.  Dar ce ți-o venit, Aglaița, să le trimiți așa de dimineață?  — Apoi, în timpul căldurilor o să le trimit așa în toate diminețile.  Găsesc mai sănătos pentru Eugemța să respire aerul proaspăt de câmp și de pădure dimineața.  Tot are d-ei obiceiul să se scoale cu noaptea în cap, și atunci se apucă de toate poznele până ce ies eu din tualetă, împiedicând și pe slugi, ba chiar și pe mine, să ne vedem de treabă.  Dar așa, se va întoarce pentru dejun cu lecțiile învățate gata; iar pe vremea căldurii va dormi un ceas dacă o avea poftă și înainte de masă ne vom duce împreună să ne scăldăm la Jijia.  Nu ești și mata de această părere, dragă tată?  — Ba cu totul, aprobă conu Costache.  — Crezi tu, Aglăiță, c-o să învețe ceva fata noastră în pădure?  întrebă cu oarecare neîncredere conu Grigore.  — Cel puțin n-o învăța vorbe proaste de la slugi, răspunse coana.  Apoi te înșeli foarte mult, dragă Grigore, de crezi că fiicei tale nu-i place cartea.  Nu zic că în primele zile nu va fi poate cam distrată, dar mare pagubă nu este, pentru că la vârsta ei este destul de înaintată.  Despre asta nu duc nicio grijă.  Cu toată vioiciunea și nebuniile sale de copil zburdalnic și răsfățat, e chiar pornită din fire spre cugetare și ceea ce îmi place mai mult la dânsa - este că vrea cu tot dinadinsul să-și deie bună seamă de tot ce citește și de tot ce învață.  — De asta o să învețe bine și cu temei, făcu conu Costache.  — Toate bune, zise conu Grigore zâmbind, dar pare-mi-se că nu o prea trage inima și nici înțelepciunea spre muzica ce i-o arată miss Pearch, pe care, de altfel, nu o prea pricep nici eu.  — Dar bine, Grigore dragă, făcu conița cam supărată, socoți că am luat-o pe miss ca să destăinuiască Eugeniței frumusețele marilor maeștri ori să-i dezvolte gustul muzical?  A învățat-o notele, îi înmoaie degetele prin game și exerciții, îi îndreaptă greșelile, ce vrei mai mult?  La vârsta ei de 9 ani cetește bucăți mai ușoare, a prima vista; , urechea o are cât se poate de justă și de fină.  Când va mai crește și i se vor deștepta simțirile, fiind bine pregătită, îi vom găsi maeștri mai iscusiți decât biata miss.  — Nu știu ce va fi de dânsa mai târziu, făcu conu Costache, care după ce își băuse cafeaua cu lapte primea acum din mâinile lui Mihalache ciucu cel de lemn de cireș, dar dimineața îmi vine câteodată pe cerdacul celalaltt și îmi ciripește niște doine învățate de la țărani, care îmi înduioșeaza sufletul mai mult decât toate ghiuruiturile italienilor și ale franțujilor.  Parcă ascul-tă cu drag și păsările din parc.  — O, cât despre asta, făcu coana Aglăița râzând, m-am ținut de cuvânt, dragă socrule.  Vă amintiți desigur ce v-am făgăduit la reîntoarcerea mea din Turnu-Măgurele că nepoțica matale este o înflăcărată naționalistă.  E chiar șovinistă: tot ce nu este românesc, ba anume țărănesc, nu are darul să-i placă d-sale.  De nu m-aș teme să-mi calc cuvântul aș încerca s-o mai domolesc, dar vă mărturisesc că nu știu nici eu dacă aș reuși.  — Mai bine las-o așa, dragă copilă, zise bătrânul.  Decât străinismul ce se vede la alți copii de vrâsta ei, care abia de-și pot grăi limba și cugetă de mici în limbi străine, mai bine ceva șovinescu, care se domolește de la sine cu mintea și dreapta judecată.  E bine însă să înțeleagă de cu vreme: că toate popoarele sunt deopotrivă în fața lui D-zeu; că niciunul nu trebuie disprețuit, nici ridicat mai presus; că toate au menirea lor pe pământ; mari ori mici, sălbatice sau luminate, toate au aceleași drepturi și îndatoriri; adică dreptul de a trăi neatârnate și au îndatorirea de a nu jigni nici asupri pe alt popor; că toate pot ajunge la cea mai înaltă treaptă de cultură, de lumină, de înțelepciune și de fericire; în sfârșit că dreptatea dumnezeiască nu este numai în cer, dar și pe pământ și că e vai și amar de popoarele care înfruntă legile ei.  Dovadă este chiar poporul nostru românesc, care după atâtea veacuri de suferințe și umiliri s-a văzut, când i-a venit ceasul, neatârnat și mai mândru de cum a fost odinioară și nemaiavând decât singura năzuință: de a vedea pe toți românii liberi, fericiți și realipiți de dânsul.  Dovadă ne stau și italienii, și germanii, și câte alte popoare care zilnic reînviază din vremelnicul lor mormânt al asupririi și nedreptății.  și toate reînvierile acestea pe care ochii mei de tânăr le vedeau înfaptuindu-se fără a le pricepe, ne fuseseră mai mult decât prevestite, ci date noo chiar, de pildă, acum 1884 de ani, prin nedreptățirea, prigonirea, moartea și reînvierea lui Hristos Dumnezeu!  Acestea toate, dragă Aglaie, numai tu poți să le tălmăcești și să le insufli copilei tale; una pentru că-i ești mamă și, în al doilea rând, pentru că mi-ai dovedit prin purtările tale că și tu ești pătrunsă de aceleași adevăruri.  — Sunt înduioșată pân-în adâncul sufletului, neprețuitul meu părinte și socru, pentru bunăvoința cu care îmi judecați simțirile și gândul.  Este ade-vărat că cele ce ne-ați arătat acuma sunt însuși credința mea, pe care mi-ați întărit-o astăzi luminându-mi-o și mai lămurit, zise coana Aglaia, sărutând cu drag pe bătrân.  — Aceasta este și credința mea, făcu conu Grigore, și este cel mai neclin-tit adevăr; dar nu știu cum face tata, că celea ce zac în fundul inimilor noas-tre, fără ca poate să ne dăm seamă de ele, d-lui le scoate parcă din întuneric, ne le pune în fața ochilor și a cugetului cu o putere care te uimește!  — Uimirea ta, fătul meu, provine din faptul că cine este mai aproape de moarte, îi mai aproape și de D-zeu, pe care patimile lumești te fac uneori să-l uiți și fără de care nu poți vedea nici pricepe cu dreptate nimica.  Când veți fi trăit și voi cât mine și văzut cât îmi văzură ochii, veți vedea poate mai departe decât mine și veți pricepe mai lămurit și mai bine.  Căci cu toate relele și păcatele tale, lumea tot propășește, chiar atunci când ni se pare că dă înapoi.  Deodată coana Aglăița se sculă de la masă înaintând iute până la margi-nea cerdacului și privind în ogradă: „Ce vra să zică asta?  exclamă ea.  Euge-nița și cu miss se întorc de la pădure!  Așa devreme?  Ce au pățit?  Au ele un băiețel de țăran pe capră.  Uitați-vă: se cobor cu toții din trăsură: Eugenița ia băiețelul de mână și urcă scările în fugă, făcându-ne semne cu mâna și urmată de miss Pearch foarte aprinsă și mai roșie decât un morcov! ”  și în adevăr: năvăliră pe cerdac o fetiță de vreo 9 ani, cu părul negru și buclat căzându-i pe spinare și reținut pe frunte de o panglicuță roșie; purta o rochiță scurtă de pichet care îi lăsa gâtul, brațele și pulpele goale.  Trăgea după ea un băiet de vreo 8 ani cu picioarele goale, purtând niște izmănuțe și o cămeșuță de pânză de in, menținute prin o bucată de brâu roșu, iar pe cap avea o căciulă mare mâncată de molii.  Cât era de vioaie și de limbută fetița, cu atât părea de rușinos și de sfios băiețelul, care se freca la ochi cu mâna rămasă slobodă, gata să plângă.  În urma lor se ivi maiestoasă și lungă miss Pearch.  — Maman, papà, grand-papà !  strigă fetița gâfâind și grăbindu-se la vor-bă, uitați-vă pe cine v-am adus!  O să vă spun îndată tot.  Ascultați!  și începu o povestire atât de încurcată, încât nimeni nu putu pricepe decât un țăran foarte crud și o oală cu fasole care se spărsese fără voia co-pilului, jucaseră un rol deosebit în această clară povestire.  Mai interveni și miss în franțuzeasca ei pocită, dar nu putu aduce vreo altă lumină în cauză, decât că crudul țăran era chiar tată băiatului și că se purtase cu fiul său ca un adevărat sauvedge.  Așa că conu Costache trebui să ia însuși în mână conducerea anchetei, procedând de-a dreptul la interogatoriul noului venit.  — Ia vino încoace, mă golane, îi spuse copilului, zâmbindu-i cu atâta bunătate, încât, cu toată sfiala lui, el se apropie de boier fără șovăire.  Conu Costache îl lo frumușel de mână, îl trase mai aproape și-l întrebă cu blân-dețe:  — Ia spune moșului, măi voinice, cum te cheamă?  — Ghiță, răspunse copilul liniștindu-se din ce în ce.  — Bravo, dle Ghiță.  Foarte bine ai răspuns.  Dar a cui ești tu?  — Apoi a cui să hiu?  A tatei. . .  bărbatul mâcăi.  — Bărbatul mâcăi?  făcu conu Costache prefacându-se mirat.  Da cine-i asta mâca?  — Cine să hie? . . .  la mama care m-a făcut.  Noi așa îi zicem acasă cu toții; că doar tata poate să-i zică „Ilinco” sau „Fă”!  — Bun.  Am înțeles, dle Ghiță.  Da pe tata cum îl cheamă oamenii?  — Apoi îi zic „bade Sandule”, când îl strigă.  — Bre! . . .  N-ai fi tu cumva a lui Sandu Dudău?  — Ba chiar a lui, Măria Voastră.  — Bravo!  Uite ce frumos vorbește Ghiță: Măria Voastră!  și cine te-a în-vățat să-mi zici mie așa?  — Na!  Apoi nu-ți zice așa și tătuca când îți grăiește?  Apoi și tot satul.  Par-că n-am auzit eu?  știu că ești om bun și de treabă. . .  grăiește lumea.  — Foarte mulțumesc, dle Ghiță.  Dar ia spune-mi acuma: ce-i cu tine și cum ai ajuns pe capra trăsurii duduii?  — Apoi să vezi cum a fost, Măria Vostrule, începu Ghiță după ce înghiți o dată în sec.  Mâca m-o trimis să duc mâncarea de chindie tatei, care prășea niște pă-pușoi tocmai pe marginea pădurii celei mari.  Cum mergeam pe drumul încă nu tocmai zbicit de ploaia de astă-noapte, cu traista de mămăligă pe umăr și oala cu borș de fasole pe cap, am început a cânta și eu ca omul și cum eram s-ajung la tata, numai ce am alunecat pe mâzgă și huștiuliuc, mă lungesc pe jos cât sunt eu de lung!  — Ce spui tu mă, făcu conu Costache abia stăpânindu-și râsul.  Cât ești tu de lung? !  — Da, Măria Voastră, chiar așa am pățit!  Oala cu fasole s-a făcut ferfe-niță; borșu a intrat în pământ, doar numai fasolele și lingura au rămas deasu-pra; traista cu mămăliga, bat-o s-o bată, s-o dus să se înece într-o băltoaie de glod și numai eu am rămas lungit pe cărare.  — Măi, măi, măi!  Ce întâmplare grozavă! . . .  Ei!  pe urmă?  — Deh!  Pe urmă o ieșit și tata din păpușoi, m-o luat la scărmănat, după ce m-a ridicat de jos, cum numai d-lui știe!  Că deh!  mâca e numai o muiere; și nu dă nici cu melesteul așa de tare, cum dă tata, numai cu mâna goală.  Pe când zbieram mai cu foc. . . ,  na și duduia că iesă din pădure cu cucoana asta lungă și cu țiganul de la caii Măriei Voastre.  D-ei l-a probozit pe tata, care rușinându-se de dânsa s-o lăsat de scărmănătură.  Duduia m-o luat atunci de mână ca să mă ducă cu d-ei.  Tata, ce să zic, nu prea vroia, dar țiganul i-a zis să nu strice hatârul duduii, că doar n-o să mă mănânce nimeni la curte; și că mai pe seară o veni de m-o lua.  Tata n-a mai zis nimica.  țiganul o pus cai la trăsură; duduia și cucoana s-au suit într-însa, eu lângă țiganul de la telegari și iată-ne ajunși la curte.  Când o veni tata să mă iei, o să mă ducă drept întâi la mâca.  Mâca o să se apuce de melesteu și tot ghine n-are să hie de spinarea me!  — Ei, și acuma, întrebă conu Costache, ce-i de făcut?  — Acum, grand-papà , sări Eugenița, să mi-l dai mie pe Ghiță, ca să mă joc cu dânsul când n-oi avea lecții.  Tot o să fie mai bine la noi decât acasă la dânsul unde-l bat și tată-său, și mă-sa.  — Ba și țițaca cea mare dă în mine, mai a dracului decât mâca, unde-i mai în putere, adăugă Ghiță.  Dacă e vorba să mă joc cu duduia, apoi rămân mai bine aicea.  Las- c-o să-ți fac căsuțe de nuielușe, lipite cu lut galben și acoperite cu stuf, fântâni cu cumpănă și de toate!  — Zău, făcu conu Costache zâmbind!  Da o vrea tată-tău să te lese?  — O vrea, Măria Voastră, dacă-i zici mata; că doar suntem puzderie aca-să.  Este cine să-i aducă mâncarea la câmp.  — Zău, grand-papà , dă-mi-l mie pe Ghiță.  Zi-i mata lui tată-său.  — Bine, fetiță, am să-i vorbesc când o veni și dacă o vrea. . .  — Ei și mata, grand-papà ?  întrerupse Eugenița.  Dac-o vrea!  Ce nu ești mata boier și el numai un țăran prost, care-și bate copilul?  — și ce-i cu asta că-i țăran?  întrebă cam aspru coana Aglăița.  Crezi tu oare dacă suntem boieri, că avem dreptul să-i lom copilu?  Nu-i și el om ca și noi, precum Ghiță-i un copil ca și tine?  Tu, o fetiță cuminte, căreia îi place a-și da seamă de toate, ai grăit de astă dată fără ca să judeci.  — Nu ți-a spus mama și nu ți-am spus și eu de atâtea ori, interveni și conu Grigore, că și noi tot din neam țărănesc ne tragem și că tot românul e țăran prin obârșia lui?  — Ba mi-ați spus-o, papà , zise fetița plecând ochii în jos.  — Ei bine, atunci înțelege-mă bine, drăguță: românul care o muncit și o strâns mai mult, o avut prilejul să învețe carte și a ajuns boier; iar tu, dacă nu ai învăța, o să rămâi mai proastă decât o țărancă și vei fi vinovată înain-tea lui D-zeu, pentru că o biată țărancă nu are prilejul să învețe ce poți tu învăța.  — Cât despre mine, zise conu Costache, de ar primi chiar Sandu Dudău să mi-l încredințeze pe Ghiță, nu l-aș lua, Doamne ferește, dacă e vorba ca Eugenița să facă din el numai o jucărie, un fel de păpușă.  — și foarte bine ai face, zise fetița.  Dar eu nu voi face așa!  Voi învăța pe Ghiță tot ce am învățat cu mama și voi mai învăța pe urmă. . .  ba chiar și piano, dacă o vrea miss să mă ajute.  — Tt!  făcu băiatul dând din cap!  Dacă veți spune tatei c-o să mă dați la carte, n-o să mă lese, că nici el nu știe.  D-lui zice așa: că nu-i bine să învețe omul carte, unde se face surtucar și trăiește pe spinarea țăranului.  — și bine grăiește tatu-tău, măi băiete, răspunse bătrânul.  Așa cum se învață carte prin satele noastre pân-acuma, cam acestea au fost roadele șco-lilor sătești.  Cum apucă unul ceva învățătură, socoate că știe și toaca-n cer, vorba țăranului; râvnește mai sus decât îi este puterea minții, se leapădă de sat și de D-zeu; și pornește pe unde-l împinge vântul, căutând a înșela lumea.  Acela însă care învață cu drag și cu temei, în suflet curat și numai celea ce-i sunt lui de folos, se face mai bun, mai deștept și mai harnic.  Ajun-ge podoaba satului, folositor și lui, și celora cu dânsul deopotrivă.  Nu este surtucul care înalță sau înjosește pe om; căci ce-i surtucul decât o haină, cu care poți învăli și parul unui gard, fără ca să-l poți boieri, sau deștepta prin aceasta?  Doo lucruri înjosesc și chiar pierd pe românul nostru, fie el boier sau țăran: pârdalnica de lene și înfumurarea.  Dar lasă că vei pricepe cele ce-ți spun eu mai târziu, când vei fi mai mare.  Deocamdată, ia spune-mi, măi băiete, o să vrei să înveți carte?  Te trage inima?  Gândește-te bine, și să-mi răspunzi drept. . . ,  dar știi. . .  drept de tot și din toată inima!  — Deh!  Măria Voastră, răspunse copilul cam cu grijă, știu eu?  Apoi, oftând, de nu m-o lăsa tătuca voi căta să învăț și eu, ce să fac.  Numai poate ca să hie tare greu!  — Nu!  nu!  strigă Eugenița bătând din palme.  Nu-i greu!  Nu-i greu!  o să vezi ce bine este!  Te învăț eu!  — Mihalache!  strigă boierul bătând din palme.  Ia du-mi deocamdată pe voinicul ista la coana Anica, să-i deie ceva de mâncare.  — Lasă, grand-papà , întâmpină fetița, nu-i nevoie de Mihalache.  Îl du-cem noi amândoo cu miss.  Eugenița și cu Ghiță, urmați de englezoaică, o și porniră jos pe scări, îndreptându-se spre odăile cămărășiței.  Capitolul V  O zi la curtea din Vultureni  După ce dispărură copiii pe scări domni un răstimp de tăcere.  Conu Costache, căruia îi plăcea s-o cicălească pe noră-sa pentru apucăturile ei aristocratice poreclind-o adesea în glumă „Vicomtesa de l-Aigleˮ, traducând astfel pe franțuzește numele de Vultureanu, îi zise deodată:  — Pentru ce oare frumoasa mea noră Aglăița îmi stă așa de tăcută și în-gândurata?  Nu cumva o ceartă nobila vicomtesă de l-Aigle că-și lasă odrasla în atingere cu un fiu de mojic?  — și da, și ba, dragă socrule, răspunse zâmbind Aglăița.  Cu tot democra-tismul meu, pe care-l cunoști destul de bine, mărturisesc că mă cam îngri-jesc să nu deprindă Eugenița ceva cuvinte proaste de la băiatul lui Dudău, tocmai ea pe care, ca s-o feresc mai bine de vorbele ordinare ale slugilor, nu pregetasem s-o trimit de cu zori la pădure.  — Despre asta să nu duci nicio grijă, draga mea.  Băiatu îi mic, nevinovat, va căuta el mai degrabă să învețe cuvintele frumoase ce le va auzi de la noi, mai ales după ce voi fi vorbit cu dânsul; căci îmi cunosc cu bine neamul și știu cum să vorbesc cu țăranul ca să fiu priceput și ascultat de dânsul.  Apoi, dragă Aglaie, cuvintele nu au decât înțelesul pe care li le dăm.  Ai auzit cum adineauri copilul nu s-a sfiit să ne pomenească de mama care l-a făcut?  Crezi tu oare că de și-ar fi dat seama de ceea ce spune, ar fi îndrăznit să rostească asemenea vorbă înaintea noastră, tocmai el care nu mai știa pe ce lume se află și se sfia, de rușine, să calce pe lespezile cerdacului?  El a auzit că l-o făcut mă-sa și o spune în nevinovăția sa; acum de l-o făcut mă-sa cum o văzut poate că-l face Balaia pe vițelul cel tărcat, sau numai șezând pe oo, ca cloșca cea de sub pat, nu-și mai bate capul încă s-o afle.  Eu găsesc chipul acesta de creștere mult mai firesc, mai cuminte și mai moral, decât a spune unui copilaș că s-o născut sub un trandafir frumos.  Minciuna asta bineînțe-les că nu o poate crede multă vreme, oricât de prost l-ai socoti; atunci se în-treabă nedumerit, pentru ce l-au amăgit părinții?  Iar neputându-se dumeri și fiindu-i poate frică să nu-și supere părinții, deprinde a spune ceea ce nu crede, faptuind poate întâia lui fățărnicie.  Dar nu-i numai atâta, mai urmă bătrânul, voi trăiți în mijlocul țărănimii și habar n-aveți de dânsa!  Un străin care l-ar auzi pe badea Ion al nostru înjurând până și de cele sfinte, ar fi în drept să creadă că poporul nostru este cel mai nelegiuit și cel mai nevrednic și cel mai necredincios din toate neamurile pământului.  Noo însă nu ne este iertată această greșeală.  Căci vă întreb în conștiință, dacă poate fi bănuită credința unor oameni, care o duc până la eres, până la superstiție și nu s-ar lașa de post, chiar de i-ar afurisi popa în biserică?  Ziceți-le întunecați, da!  Aceasta nu e vina lor, dar necredincioși, niciodată! .  — Atunci cum tălmăcești d-ta, tată, interveni conu Grigore care citea un ziar, că acești bine-credincioși pângăresc cu gura lor crucea, Evanghelia și biserica?  — Foarte bine.  Vezi că tu numai l-ai auzit pe țăran, pe când eu mi-am dat osteneala să-l și pricep.  L-ai auzit vreodată înjurându-se chiar pe sine în așa chip?  — Nu, dar o înjură pe nevastă-sa, pe copii, pe rude, pe vecini și pe toți aceia ce-i ies înainte.  — Pe dânșii da; dar nici biserica, nici Evanghelia, nici legea lui nu o înjură.  — Cum?  întrebară uimiți Grigore și Aglaia.  Nu înțelegem!  — Așteptați puțin și veți înțelege.  Ia amintiți-vă mai întâi de istoria țării voastre.  De la cine au avut țăranii noștri să sufere mai mult?  Cine le ardea satele și îi trecea și pe dânșii sub tăișul săbiei?  — Tătarii, turcii, leșii și ungurii, răspunse coana Aglaia.  — Foarte bine.  Cei doi dintâiu erau mahomedani, ceilalți doi catolici, dar în mintea țăranului, păgâni erau cu toții și păgân a rămas și astăzi pentru dânsul oricine nu face parte din biserica lui.  Păgânul întruchipează pentru el: omul rău, necredincios, varvar, crud, tâlhar, mincinos și încărcat cu toa-te moravurile.  Văzând că între păgâni sunt unii care au și cruci, și Evanghe-lie, și biserici, îi urau și îi disprețuiau mai strașnic decât pe mahomedani și nu priveau bisericile, crucea și Evanghelia papistașilor ca lucruri sfinte și de cinste.  Așa că atunci când badea Ion ne îngrozește cu înjurăturile sale către badea Gavril care l-a amăgit, muierea care nu i-a gătit mâncarea sau copilul care i-a făcut vreo poznă, el îi aseamănă cu păgânii, fără a-și pângări nici în minte, nici în suflet sfânta lui biserică, pe care o iubește și o cinstește poate mai mult ca noi, ascultând poruncile ei așa precum le poate pricepe și jertfindu-i până și pe patul durerii, el, muncitorul trudit și flămând, până și hrana gurii? !  Oare odată vi s-a întâmplat să vedeți pe cărăușul nostru răbdând de foame din sara de joi și până sâmbătă, pentru că nu o vrut să se înfrupte vinerea și nu găsea mâncare de post?  — Ceea ce spui mata, zise coana Aglaia, așa este.  Acum îmi dau și eu seama de credința lor; dar altfel judecam lucrurile până acum.  și sculându-se cu toții, părăsiră cerdacul, ca să-și vază fiecare de treaba lui.  Conu Grigore apucă spre cancelaria moșiei.  Coana Aglaia se duse mai întâi să inspecteze lăptăria, apoi, prin grădine, ajunse tocmai la găinăria cea de la odaie, după ce-l certă pe Frantz-grădinarul pentru niște oale cu flori pe care uitase să le schimbe din jardinierile din salon.  La întoarcere mai avea să asculte lecțiile Eugeniței și să-i deie alte pe a doua zi.  Cât despre conu Costache, el se retrase în camerdinăria lui pentru ca Mihalache să-l îmbrace nemțește, după care va aștepta în salonul cel mare ora dejunului făcând pasianțuri sau citind vreo gazetă.  și astfel se scurgeau la Vultureni orele, zilele și lunile de vară, de la Sf.  Gheorghe și până la noiembre; în tihnă, liniște, belșug și binecuvântarea lui D-zeu.  De obicei, vara, dejunul care avea loc totdeauna la aer se lua pe unul din cele doo cerdacun, după cum bătea soarele, și tot acolo se lua și cina cea de seară.  Când însă era vreme urâtă și toamna târziu când era frig, boierii mâncau în sufrageria cea mare.  Se mai făceau petreceri la zile mari, ca de pildă: onomastica vreunui membru al familiei, când se mânca în parc, la vie, la vreuna din lunci, păduri sau livada cea frumoasă de unde se zărește așa de lămurit pământul Basarabiei, însă masa era întinsă și slujită tot cu același caifet ca în sufrageria cea mare.  Pe lângă dl Ioniță sufragiul, în frac și mănuși albe mai slujeau și cei doi perdegii în livrele aurite sau numai de doc, după anotimp, și care, în timp ce nu schimbau tacâmurile sau nu turnau vinul în pahare, se îndeletniceau cu alungarea muștilor, înarmați cu niște pămătufuri mari făcute din pene de păuni.  Bucatele erau cam cosmo-polite, reprezentate mai mult din produsele bucătăriei franceze sau engleze.  Rar de tot de te întâlneai cu vrun șnițel sau strudel nemțesc.  La fiecare de-jun sau masă trebuia însă să nu lipsască cel puțin unul sau chiar doo feluri de bucate românești.  Mămăliguța cu unt, ochiuri și smântână apăreau numai la dejun, pe când borșurile și sărmăluțele, puii cu smântână sau fripți la frigare se serveau la masă.  După dejun, care se alcătuia din mezeluri, lăptării, doo feluri de mân-cări, dulcele și fructele anotimpului, fiecare se retrăgea ca să se îndeletni-cească după plac, pe când conu Costache dormea puțin, apoi își făcea cheful de după-amiază, cu ciubucul cel lung, până la ceasul patru, când se îmbrăca iar nemțește și ieșea în salonul cel mare sau pe vreun cerdac, unde-l aștepta întreaga familie.  Era ora dulceților și a cafelelor turcești!  Această ceremonie, face să fie descrisă mai amănunțit pentru cuvântul că nu cred să mai fie casă boierească unde să se mai servească dulceți; iar de se mai servesc pe alocurea, nu cu alaiul obișnuit de părinții noștri.  Mai întâi, unul din perdegii deschidea amândoo canaturile de la ușă, iar dl Ioniță, ținând cu brațele întinse o tablă bogată de argint, cu mai multe chisele de diferite soiuri de dulceți și doo farfurioare lungărețe, una goală și alta plină cu linguriți de argint - își făcea intrarea solemnă, urmat de celalt perdegiu, purtând și el pe brațele întinse o tablă de argint și mai mare ticsită cu pahare de apă, și care se oprea țeapăn ca un stâlp în mijlocul sa-lonului sau al cerdacului.  Domnul Ioniță ducea tablaua cu dulceți fiecăruia după simandichia persoanei, care alegându-și dulceața favorita depunea în urmă lingurița în farfurioara cea goală.  Atunci intervenea perdegiul care deschisese ușa și-ți prezenta pe o tăblăluță mică paharul cu apă ce-l luase de pe tablaua colegului său, venind apoi să-l reia după ce te săturase-și de băut pentru ca să-l readucă pe locul de unde-l luase.  Acestea le făcea cu atâta dibăcie și meșteșug, încât, oricâți musafiri se întâmpla, nimeni nu aștepta paharul cu apă, nici nu rămânea cu el deșert în mână.  Apoi plecă alaiul în ordin invers pentru a reapărea puțin mai târziu cu feliganele de porțelan de Saxa rotunde, fără toartă, susținute de niște zarfuri de filigran de aur încrustate cu mărgean și servite, de astă dată, de către perdegii amândoi, pe când Ioniță le purta pe tablaua cea mare.  Dulcețile erau uneori înlocuite în timpul căldurilor prin vreun cantalup, pepene verde sau ananas, ori prin piramide întregi cu zmeură, caise sau alte fructe, câteodată chiar cu înghețate.  Cafeaua însă fierbinte era nelipsită.  Această ceremonie, care era de datorie la ora 4 și înainte de culcare - se re-înnoia de câte ori sosea vrun musafir, așa ca la oraș, nu era rar să vezi alaiul intrând și ieșind câte de zece ori; încât slujba de ciocoi și de sufragiu nu era tocmai de chiverniseală.  Cer iertare cititorilor mei, dacă îi plictisesc cu asemenea amănunte.  Dar deh!  Sunt și eu un biet scriitor român și ca tot românul îmi place a mă lua după romancierii cei străini.  Numărat-ați dvs.  vrodată, iubiți citi-tori, de câte ori se bea ceaiul într-un roman englezesc sau rusesc mai cu vază?  Ba acum s-a luat după ele și romanele franțuzești, de când cu Fiv-o Ciocurile!  De ce, dar, m-ați ține de rău pentru că eu, smeritul, cutez a vă oferi gustoasele dulceți făcute de coana Anica cămărășița din Vultureni, cu alaiul pe care dacă unii din dvs.  Îl mai țin minte, cei mai mulți nici nu l-au apucat? !  De aceea, și tot fără supărare, vă rog să-mi îngăduiți a vă mai spune că conu Costache mai avea casă mare și frumoasă la Iași, în Sărărie, unde sălășluia în acele luni de iarnă; în care cântecul păsărilor din parcul de la Vultureni este înlocuit prin urletele haitelor de lupi, care, bată-i pustia, își fac loc de trecere și sub garduri, înșfacând în ciuda dulăilor și a haidăilor câte un vițel sau un mânz din ocol.  Dar aceasta v-am spus-o numai în scop ca să cunoașteți în ce chip se chibzuia strămutarea din reședința de vară în cea de iarnă fără ca tihna și huzurul boieresc să se tulbure întru nimic.  Pe când se hotăra în principiu această vajnică schimbare coana Elencu, cămărășița de la Iași, care restul anului era plătită numai ca să-și beie cafelu-ța în tihnă și a-și da în cărți ori câteodată a mai da și prin odăile de sus, spre mai mare supărare a păianjenilor care-și întinseseră urzelele pe cine știe ce cadru aurit a cine știe ce față simandicoasă sau chiar domnească, zugrăvită de către vrun vestit zugrav de la Viena sau Paris - coanei Elencu, zicem, rncepea sa i se bată sprâncenele de catifea, visa necurățenii sau ii cădea mereu în carț!  șapte ochi de ghindă pe inimă, ceea ce era pentru d-ei semn netăgăduit de grija și de supărare.  și așa chiar se întâmplă, căci la doo-trei zile, după vis mai ales, primea următoarea scrisoare scrisă de grămătic și iscălita de însuși boierul cel bătrân.  „Elenco!  Află că, din pronia cerească, suntem sănătoși și că hotărât-am ca să so-sim cu toții în casele mele din Sărărie, în ajunul Soborului mai Marilor Vo-ievozi și Arhangheli Mihail și Gavril.  Vei pregăti, dar, cele de trebuință și vei orândui cele cu cale, cum vei ști mai bine, că lipsă de nimic să nu fie și că toate să se afle în bună stare, așa precum le-am lăsat.  Al tău stăpân și de bine voitor.  Bav: Vel Postelnic  Eu, Costache Vultureanu ot Vultureni. ”  De cum primea scrisoarea, biata coana Elencu nu mai avea odihnă.  Fuga în țigănime după femei la grijit; caută homari pentru curățitul sobe-lor, salahori și cotiugari pentru ridicarea gunoaielor din ogradă, de la grajd și de la fânărie, rămas tocmai de astă-primăvară; apoi se perindau întruna: stânjeni de lemne și stoguri de fân, care de paie, care toate trebuiau rândui-te; puțini cu unt proaspăt, brânzeturi, verdețuri și murături de coborât prin anumite beciuri, dulcețele proaspete și vișinatele de așezat în cămară, apoi scrisori de la nemțoaica coniței - aceea care o piaptănă - că a poruncit co-nița să se prefacă saltelele de la toate ietacele, să se aerisească blănile și toate hainele de iarnă, să se facă dulcețile de iarnă precum: chitru pe râzătoare, chitru bucată, șerbet de chitru, de lămâie, de portocală, de cafea și de cioco-lată; sau o scrisoare de la duduia că vrea numaidecât să i se dreagă pătișoru păpușii celei mari, că n-are pe ce s-o culce când o va aduce cu dânsa la Iași, și câte altele!  în sfârșit, ajungeau și telegarii de la Vultureni, ceea ce înseam-nă că nici stăpânii nu mai sunt departe.  La țară, în ajunul plecării, dl Niță Spânu, după ce da masa de seară și pregătea dejunul de a doua zi, lăsându-l în grija primului său ajutor, pornea la Iași împreună cu ajutorul celalt într-un furgon tras de patru cai de dârvală, incărcându-l numai cu calabalâcurile d-sale personale și de ale slugilor, căci știa că găsește acolo o bucătărie și mai bine înzestrata decât aceea din Vultureni.  Tot așa și dl Ioniță sufragiul care pleca odata cu boierii, nu-și da osteneala nici să strângă masa, lăsând tacâmurile și argintăria în grija coanei Anicăi, ca să le îngrijească până la primăvara viitoare.  D-ei avea fățărnicia a mai arăta boierilor o mutra intnstata de plecarea lor, pe când se bucura că de acum rămâne singură stăpână asu-pra a 20 de inși, să-și facă în tihnă pasianțul lui Napoleon, ori să chie-me la sindrofie pe vechil, pe contabil, pe preotesele și cu diaconeasa cu familiile lor.  Tot așa și coana Elencu, se pregătea să arăte stăpânilor cea mai mare bucurie că-i revedea în sfârșit pe toți cu bine și sănătoși.  Nu o dată i se întâmpla să ude cu o lacrimă de bucurie vro mână boierească, sărutând-o cu dragoste.  În ajunul, dar, al Sfinților Arhangheli, cam pe la ceasurile patru, după dulcețurile și cafeaua obicinuită pe la acea oră, se suiau boierii în trei trăsuri urmate de unul sau de doo furgoane încărcate cu bagaje, slujnice și slugi; iar după un ceas, un ceas și jumătate, ajungea alaiul la casele din Sărărie, unde erau toate în bună orânduială, după cum fusese porunca, și cina cea de seară pregătită.  La oraș această cină avea loc regulat la ora șapte; la Vultureni însă, mai ales în timpul căldurilor, se da, uneori, mult mai târziu, deoarece, după dulcețile de la patru, boierii obișnuiau să iasă la plimbare pe moșie, în lan-doul cel mare în care încăpeau cu toții, la care erau înșirați câte doi, opt cai, mânați de călare de către surugiul și înaintașul de rând în ziua aceea.  Plimblările acestea nu erau tocmai pe placul coanei Aglaii; nu din altă pricină, dar pentru că boierii aveau năravul, sub cuvânt de plimbare, să mai și inspecteze lucrările de pe moșie, oprindu-se cu ceasurile lângă vrun lan în prașilă sau în secere, sau la o mașină de treier, stând de vorbă cu vechilul, vatajii și muncitorii, pe când cucoana, duduia și biata miss Pearch se apă-rau cât puteau cu umbrelele și cu batistele împotriva muștelor, a țânțarilor, a bondarilor, precum și a dogorâtoarelor raze de soare.  Pare-mi-se chiar că aceste neajunsuri o îndemnară mult pe cucoana Aglăița să preschimbe această angara displăcută și în chip foarte diplomatic prin o înaltă măsură de educație și igienă.  Fapt este că în ziua povestirii noastre, pe când conu Costache și fiul său, gata amândoi de plimbare, priveau de pe ceardac cum Gavril, surugiul, și Nicolae, înaintașul - cu pălăriile împanglicate cu cordele verzi și roșii (co-loarile Vulturenilor); cu chebăluțele lor de aba albă și înflorite fâlfâind peste ilicele roșii și poturi verzi, cu lungii colțuni țuguiați, la fel cu chebăluțele, răsfrânte peste tureatca ciubotei - înaintau spre seară la pasul celor opt cai, cucoanele își faceau prima baie în apa Jijiei, pe malul căreia li se clădise o mare și frumoasă cabină.  Tocmai în clipa în care frumosul landou se oprea dinaintea scării, apă-ru de sub gang în curte și Sandu Dudău, călărind pe deșalatele, o mârțoa-gă de iapă murgă, a cărei mânz venea din urmă zburdând și nechezând.  Tatăl lui Ghiță era un om frumos și voinic, cu ochii mari și veseli, negri și deștepți, cu plete negre lasate pe spate; îmbrăcat cu o cămașă de pânză lăs tata, descheiată la gât, lăsând să i se vadă largul lui piept păros, încins cu un brâu roșu menținut de o curălușă, ițarii lui se opreau la glezne și era încălțat pe picioarele goale cu niște iminii.  Totul însă, de la pălăria de pâslă tare, până la sumanul înflorit ce îi atârna pe un umăr, era atât de curat și îngrijit, că arăta de departe cum că nu numai el, dar și nevasta lui trebuiau să fie gospodari de frunte.  Venea omul de la prășit, de aceea încălțase iminii, mai lesne de scos decât ciubota; căci cred că știți și dvs.  că păpușoiul nu se poate prăși acătării decât cu piciorul gol.  Altfel cum ai putea să apuci firul între degete, să-l tragi binișor, numai cât trebuie fără să-l smintești, și să-l învălești în moșunoi de țărână, așa că abia să i se mai vadă vârful frunzușoarelor?  Cu toate că avea șa frumoasă cu doo oblânce, pernă de piele și un frâu cu țărțamuri, le lăsase acasă, că doar nu se dusese la nuntă, ci la muncă; murga însă fiind cam ascuțită la șira spinării, bat-o vina și norocul, îi așternuse un țuhal pe greabăn ca să nu o vatăme; iar în loc de frâu luase piedica de lână cu care îi împiedica picioarele în timpul muncii, lăsând-o să pască în voie, fără ca să se poată depărta prea mult.  Cum zări pe boieri, Sandu descălecă iute, legă iapa cu piedica ce-i slujisă pân-acum de dârlog de o gratie a grădinii și cu pălăria în mână porni spre dânșii, oprindu-se la scară, far-a cuteza s-o urce:  — Sui sus, Sandule, îi strigă conu Costache, că avem vorbă de judecată împreună!  — Om hi având, Măria Ta, zise țăranul zâmbind șiret.  Fiecare cu drep-tatea lui și de dreptatea Măriei Tale nu mă tem, că e bună și dreaptă întot-deauna!  — Bine, omule, îi spune boierul, cum ajunse românul pe cerdac.  Eu te știam om în toată firea și chiar unul din cei mai cuminți din sat.  Se poate să-ți bați așa de crunt copilul? !  — Da nu l-am bătut așa de tare, cât i-i gura dum.sale de mare, Mana Ta!  Ia!  șuti. . .  ca părintele la supărare.  I-am mai scărmănat cea lamșoara de pe cap, unde-și făcuse de urât, lăsându-mă flămând pe toată ziua.  Noroc de niște vecini care m-au îngăduit la merindele lor, căci altfel on căci altfel, ori trebuia să-mi pierd astăzi jumătate de zi de ori să mă apuce pustia de vătămătură.  A-cum am venit să-l duc la Măsa ca sâ-i facă și D-nei de petrecere, unde a spart și bunătate de oală!  — Ia spune-mi, Sandule, întrebă conu Costache, prefăcându-se că nu prea bagă de seamă la povestirea lui Dudău și luând cu bunătate pe genun-chii săi pe tânărul Ghiță care nu mai putea de frică.  Ia spune-mi, Sandule, ai tu mulți copii?  — Deh, Măria Ta!  După pofta inimii, parcă să hie destui, slavă Domnu-lui; dar după numărul gurilor și al lingurilor, parcă cam mulțișori, Dumne-zeu să mi-i păzească pe toți.  — Amin, Sandule, amin!  D-zeu să ți-i ocrotească!  Dar dacă simți și tu că-s cam mulțișori la masă. . .  știi ce?  Dă-mi mie pe unul.  Iaca, dă-mi-l pe hoțomanul ista, care a flămânzit așa de rău azi-dimineață.  — Hă, hă, hă!  Da ce să faci, Măria Ta, cu dânsul, întâmpină Sandu buf-nind de râs? !  Nu-i plătește munca nici cât mănâncă la mine; darmite la Măria Voastră, unde or hi bucatele mai scumpe!  — Ia!  O să-l îmbrac frumos. . . ,  dar după portul lui. . .  O să trăiască bine. . . ,  o să se joace cu duduia noastră, care mi-a făgăduit să-l învețe și carte. . . ,  și o să-l fac om.  Mai târziu o să-l însurăm cu vro fată de seama lui și-i voi face o zestre frumoasă! . . .  Ce zici?  Nu-i bine așa?  — Ba-i ghine, sărut mâna, răspunse Sandu îngândurat.  Că o trăi în bel-șug, asta o știu eu ghine fără să-mi mai spui, Măria Ta. . .  Că s-o juca cu conița cea mică, asta iar nu-i rău și chiar de mare cinste pentru un băiat de țăran ca dânsul. . . ,  dar ca să mai învețe și carte, asta nu vreau odată cu capul, Măria Ta!  — De ce, măi Sandule?  întrebă boierul.  — Pentru că nu-mi trebuie mie cărturar în casa mea!  Să-mi învețe toate coțcăriile și șmecheriile surtucarilor?  Baiu, Măria Ta!  Sapa, coasa și coar-nele plugului, asta-i cartea lui și a noastră!  Omul care își iasă din teapă, se leapădă de Dumnezeu și să ține de coada necuratului.  Un adevărat rapăn pentru noi, țăranii!  Ia privește, Măria Ta, pe Gheorghe a Marandei, fiul ji-tăriței satului!  O ajuns și el notar în Vultureni, dragă Doamne, n-ar fi mai ajuns!  Acum umblă numai în surtuc și ciuboțele de glanț nemțesc, prin toate baligele, ciulinii și scâlții; îi mai hrăpăreț decât Hascal jidanul și o bate pe biata bătrână de o smintește!  — Apoi dacă ți-aș cere copilul pentru ca să-l învăț carte, după calapodul lui Gheorghe a Marandei - domnu Jitărescu, precum se iscălește d-lui as-tăzi - firește că ai avea toată dreptatea să nu mi-l dai.  Dacă însă l-aș învăța să scrie frumos, să socotească bine, ai vedea tu vreun rău la asta, mai ales că n-am să-l îmbrac în surtuc, ci tot în portul lui țărănesc?  — Of!  aș vedea, Măria Ta!  Zău c-aș vedea.  Că de cum o prinde a descur-ca 2 buchii și a mâzgăli la hârtii, o năzui și el să se facă notar și mi-o cere surtuc și ciuhu? ?  de plant pentu ca să le poată prin ciulini și câte le va întâlni pe drum  — Stai că n-am isprăvit, Sandule da la anu, când îl vei auzi citind, aposto-lu zicând Crezul și Tatăl nostru în sffânta biserică, n-o să te bucuri?  — Eu.  Să fac dntr-insul colivar?  Să mă ferească D-zeu!  Mai bine notar!  Încaltea de-al de ei înșeală numai pe oameni, Măria Ta.  — Ba-l înșeală ei și pe D-zeu, n-ai grijă, adause conu Costache zâmbind, sau cel puțin așa cred ei că pe D-zeu nu-l înșeală nimene, bre omule!  asta s-o știi tu de la mine.  Dar așteaptă să urmez: când o fi pătruns adânc în sufletul lui credința și frica de D-zeu, când o fi învățat să-și iubească țara, limba și neamul, când s-o fi încredințat că și boierii cei mai mari și cinstiți, tot din țărani au purces și că, nu este cinste mai mare în lumea asta decât să fii gospodar de treabă și cu inimă curată; apoi de l-aș mai duce și în școală unde ar învăța cum se hultuiește un pom, cum se feresc viile și dobitoace-le de boală, cum se lucrează pământul, într-un cuvânt, măi Sandule, dacă toate câte le facem noi pe dibuite ca orbii și într-un noroc, el le-ar face după știință și fără greș, ai mai vedea tu un rău și la asta?  — Ce rău să mai văd, Măria Ta, la atâta bunătate? !  Dar o hi hiind undeva pe lume o asemenea școală?  Apoi s-or hi potrivind cele din carte cu locu-rile noastre?  Cărțile cele or hi poate scrise în Nemția sau în locuri și mai depărtate. . .  Cine știe unde!  La noi o hi pământul altfel, altă sloată și alte văzduhuri.  Iaca, fără să mă laud, dar aud lumea grăind că aș fi bun plugar și adevărat că nimeresc unde altul se poticnește.  Eu chiteam pân-acuma că-i din pricina unde-mi trag brazda, tot pe locurile unde au tras-o tata, bunicu și răzbunicu.  Mi-a spus tata ce-a pățit bunicu în cutare an de secetă sau de sloată prea multă, am apucat de la dânsul câteva din pățaniile lui, apoi am mai pățit și eu câte unele, așa că acum nu sunt mai ageamiu decât altul.  Da cartea de unde să le spuie toate aestea, când poate că acel care a scris-o nici n-a călcat pe la noi?  — și cu toate acestea, Sandule, ea le spune și le înșiră pe toate și ai să înțelegi pentru care cuvânt, chiar acum îndată.  Închipuie-ți că tatăl tău, bu-nicu și răzbunicul tău ar trăi și astăzi, iar de câte ori un gospodar de la noi ar umbla s-o scrintească, i-ar ieși în cale ca să-l povățmască, povestindu-i pățaniile lor.  Așa-i că ați nimeri cu toții și nu ai fi tu mai breaz decât ceilalți.  — Ba chiar așa s-ar întâmpla, Măria Ta; numai să hie oameni de înțeles și să nu se lenevească la treabă.  — Ei bine cartea aceea, cum îi zici tu, sau știința cum o chemam nm, este mai veche decât răstrăbunicul tău- În ea stau astăzi păța-niile celor mai dinainte de noi: plugari, vieri, grădinari, pastori, crescători de vite și de cai și alții care au locuit sau locuiesc în toate țările lumii.  Din toate pățăniile acestea s-a ajuns a se descoperi unele adevăruri neclintite, și în fiecare zi cartea aceea se tot îmbogățește cu alte adevăruri, purcese din descoperiri aduse de alte pățanii.  Așa că cine se ia după dânsa, știe câte soiuri de pământuri sunt pe lumea întreagă, află cum se recunosc fiecare, prin ce amestecuri se pot îmbunătăți ori slăbi, după sămânța pe care vrei s-o sameni și potrivit cu ploile, seceta și vânturile care bântuie mai mult în partea locului, după tăria soarelui sau a gerului; cum se lucrează cutare sau cutare pâine, ce pom roditor și ce copac se prinde mai bine și rodește mai bine la noi.  — Atunci, făcu Sandu, scărpinându-se în cap, nu dai greș niciodată!  — Mai niciodată, dacă știi s-o descurci cum trebuie; căci cartea poate să te povățuiască oricât de bine, dacă ai înțelege-o pe dos, pe dos îți vor merge și treburile, fără ca să fie cartea vinovată întru ceva.  Da noi cum fa-cem?  Semănăm bunătate de pâine unde nu se potrivește locul ori aruncăm semințe proaste în bunătate de pământ, arat și acela ca vai de lume, și apoi ne uităm în sus, așteptând să se îndure D-zeu și să ne ude ogorul pentru ca să scoatem cele 12 chile la falce pe care le tot visam, ba și le cheltuim de mai înainte, până să vie ploaia.  Apoi D-zeu, măi Sandule, nu stă cu cofa-n mână să ude țărâna prostului și a leneșului, nici nu oprește ploile, pentru că ai ținut tu foile Rusaliilor, Foca sau alte rătăciri oprite de sfânta biserică, și ai rămas cu păpușoii neprășiți sau altă treabă neisprăvită.  Cartea-ți arată anume în ce fel, unde și cum trebuie să faci cutare muncă, cât poți munci, ce cheltuială o să porți și ce folos poți trage.  Omul care le știe acestea e mai bogat decât mine, care nu am apucat să le învăț; căci nici astăzi n-au ajuns să poată fi învățate la noi, dar în curând cred că vom ajunge și la asta.  Ei, fătul meu!  Socoți că de-aș lucra după știință cele patru mii de fălci care mi-au rămas din atâtea moșii, aș scoate din Vultureni numai ce brumă scot acum?  — Apoi de ce nu aduci, Măria Ta, un om cu știința asta ca să le lucreze?  Că, după pilda lui, ne-am folosi și noi.  — De ce, Sandule?  Pentru că nu am atâția bani, câți mi-ar trebui pentru ca să fac toate câte mi le-ar cere el.  Ori ca să grăiesc mai adevărat și în frica lui D-zeu, pentru că sufăr și eu de boala de care suferim cu toții, de la ișlic și până la opincă!  Iaca, să presupunem de pildă că mi-ar pune D-zeu mâna în cap, cum se zice, și m-aș trezi mâine dimineață cu banii care ziceam adineauri că-mi lipsesc.  Cred că-ți închipui și tu ce aș face.  În loc să-mi caut frumușel de moșie, aș amaneta Vulturenii la credit și aș mai cumpăra alte doo moșii cât dânșii de mari, amanetându-le și pe cele doo; căci deh!  Cele patru mu de fălci pe care nu le pot lucra cum se cade astăzi, nu mi-ar ajunge ci mi-ar trebui numaidecât doosprezece!  Așa suntem cu toții mai băiete!  Prost lucram ce avem și râvnim la pământ mult, pentru ca să-l lucram și mai prost!  — Îi drept cuvântul Măriei Tale, și asta-i chiar povestea întregului sat.  Unii cart erau singuri la părinți, mai au și astăzi tot pământul ce l-au căpă-tat bătrânii în vremea lui Cuza; dar tot nu le ajunge, cu toate că paragină și pălămidă găsești cât vrei pe dânsul.  Pe semne că așa-i de mare românul, că nu mai încape în țarina lui oricât de întinsă ar fi!  Dar dacă spui, Măria Ta, că pentru ca să lucrez după carte trebuiește atâta bănet, de unde să-l scoată unul ca mine, care mă socoate satul de fruntaș?  Darmite codașii?  Că de jidan să te ferească D-zeu, iar cămătarii cei de o lege cu noi sunt încă mai primejdioși.  Surtucarii și aiștia, Măria Ta, ca Jitărescu.  — Vezi, măi Sandule, răspunse boierul: la pământ mult, trebuie cheltu-ială mare, așa de mare chiar că dacă aș vrea să le înjghebez toate câte sunt de făcut pe moșie, într-un singur an, mi-ar trebui să bag într-însa poate de doo ori cât face ea toată.  Să aduc apă pe unde nu este, să fac scursori pe unde este prea multă și câte alte!  Omul însă care are numai atâta pământ cât poate dovedi cu munca lui și a lor săi, dacă este chibzuit și-și cunoaște meșteșugul lui de plugar, va scoate folos mare, fără aproape nicio cheltuială alta decât munca lui.  Mai întâi va căuta să se hrănească bine și pe dânsul, și pe ai lui.  Această cheltuială, de care vă feriți astăzi și pe care vă place mai bine s-o întrebuințați pe rachiu, vă va folosi îndoit dându-vă mai multă putere de muncă; mă rog, povestea calului hrănit cu paie și a celui hrănit cu fân și ovăz.  Nu-i pământul care rodește, măi Sandule, ci munca și în-țelepciunea omului care-l lucrează.  Cu cât îl va munci acesta mai mult și mai cuminte, cu atât va rodi mai mult și pământul. . .  Ei bine, vezi?  Ia astfel de român voiesc să fac din flăcăul aista, mai adăogă boierul mângâind cu bunătate obrăjelul lui Ghiță, și-ți făgăduiesc că de va fi cuminte și va învăța bine, când va înfige plugul în pământul ce i-l voi. . . ,  da, te vei mira și tu de ce va ști să scoată din el.  — Apoi dacă-i așa vorba, ia-l, cucoane, chiar acuma.  D-ta să-i fii și tata, și mamă.  Eu, pentru binele lui, nici nu mai vreau să știu de dânsul, dacă ar trebui să nu-l mai văd decât la un an o dată!  Numai Cel de Sus sa-ți răsplă-tească binele ce vrei să mi-l faci!  și sărutând mâna boierulut, era gata acum să plec  — Ia mai stai, Sandule, îl opri boierul, stai că tot n-am isprăvit.  Am auzit că mai ai și o fată de noosprezece ani.  E adevărat?  — De, Măria Ta!  și eu ca omul cel cu piatra din casă.  Da ce?  Vrei poate să mă scapi și de asta, sări Sandu, făcându-l pe speriatul?