ION AGÂRBICEANU  ARHANGHELII  ROMAN  EDIȚIA II  1929  EDITURA LIBRĂRIEI „UNIVERSALA ALCALAY Co.  „Unde este comoara ta acolo e și inima ta. ”  Matei VI, 28  PARTEA ÎNTÂI  ARHANGHELII  I.  In gangul lung și rece al seminarului de cle-rici se deschiseră aproape într-acelaș timp patru uși vopsite alb, cu câte un triunghiu negru în jurul mânerelor, și cei patru profesori cșiră cu pași repezi din sălile de curs.  Se așteptară, cu fețele vesele, zâmbitoare, și, pornind apoi toți patru, începură să vorbiască tare, mângăindu-și bărbile stufoase.  Trei erau aproape de acccaș vârstă.  Între patruzeci și patruzeci și cinci de ani, al patrulea era mai bătrân, barba lui era jumătate sură.  Deși vorbiau tare, nu se putea înțelege ce-și spun, căci în urma lor, din sălile de curs, creștea lot mai mult un vuet, o larmă îngrozitoare, care umplea c-un fel de clocot gan-gul boltit.  Larma aceea mare părea că aduce nori nevăzuți de prav fin și-i răspândește prin coridor, căci profesorul cel mai în vârstă începu să lușiască, oprindu-se, și tuși până i se în-lăcrimară ochii.  Clericii, în lungile lor rochii negre, eșiau deavalma din sălile de curs, um-pleau coridorul, se strigau pe nume, cântau, a-lergau.  Dar zărind grupul profesorilor, cei din apropiere se linișliau, îi salutau, înclinându-se adânc, căci erau fără pălării, și se strecurau repede pe lângă ci, apucând pe scări în jos, spre etajul întâi.  Câte unul se înțepenia deodată în ușa vreunei săli de curs, ridică dreapta și făceă un „pssst” prelung, făcându-i băgători de seamă pe ceice erau încă în săli, că domnii profesori sunt încă în coridor.  Dar orice chemare la or-dine era zadarnică.  Larma creștea mereu; acum se ridică și de pe scări, și din coridorul dede-subt, se auziau uși izbindu-se, ferestre, se auzia cum sunt târî te din pod coșuri, geamantane.  Din curte, din grădină, se ridicau frânturi de cântece vesele, strigăte.  In câteva minute, întreg seminarul părea în plină revoluție.  Profesorul, care tuși, își șterse ochii cu ba-tista.  Dintre ceilalți trei, cel mai tânăr, își ridică pălăria în fiecare clipă.  Clerici treceau mereu pe lângă ci.  „Uf, nerușinații, mi-au umplut plămânii”, oftă cel mai în vârstă, ascunzându-și pe-ndelete batista uriașă în haină.  „La canonicie nu trebuiesc cine știe ce plă-mâni puternici, issime”, zâmbi unul dintre profesori.  „In vacanța asta de Paști se va umplea cu siguranță locul vacant.  știm noi cu cine”, zise al doilea.  „Of!  of!  nu-s eu născut pentru canonicie, prie-tinii mei.  In zadar voiți să mă năcăjiți.  Iacă dumnealui, iată din duimnealui zic și eu că va eși un canonic”, și bătrânul arătă spre cel mai tânăr.  „Din Iliescu? ”  întrebară cei doi.  „Hm!  mai în grabă decât din voi.  Nu-l vedeți că-i cu mâna tot la pălărie? ”  Iliescu se roși puțin, voi să răspundă, dar cel cu barba sură începu să tușiască iar, și le făcu celorlalți semn cu mâna să-l urmrze pe scări.  Clericii furnicau în toate părțile.  Unii alergau pe scări, se izbiau în profesori  „Ați putea să fiși mai liniștișiˮ, zise Iliescu, aruncând o privire aspră celor trei clerici, cari trecură pe lângă el, Dar în aceeaș clupă un clerin înalt, brunet, ras proaspăt, se izbi în pro-fesorul cel bătrân.  „Uf!  tivălosule de Pascu, ticălosule de Pascuˮ zise bătrânul, oprindu-se pe scări și punându-i lui Pascu mâna pe umăr.  „Scuzați, vă rog, domnule profesor, nu v-am băgat de scamă”, zise tânărul plecându-și capul.  „Mai înțeleg să alerge ceilalți!  dar tu?  Tu-ți pirzi capul în zadar!  Eu știu, că tu n-ai nici bani de drum, pentru ce nu te astâmperi? ”  In vreme ce vorbia, privindu-l cu multă bunătate pe Pascu, deschise portofelul și îi puse-n palmă o hârtie de doozeci de coroane.  „Uf, ticăloșii aștia nu se mai satură de vacanță!  Le-a crescut mustața, le-a crescut mustața! ”  zâmbi profesorul cel bătrân.  „Of!  ce măi lume, domnule Iliescu!  ne prăpădim cu morala de azi a tinerimii”, adause apoi privind spre profesorul cel tânăr, care se roși din nou și iarăș era gata să răspundă ceva.  Dar bătrânul îl opri deodată pe clericul Pascu, care voia să se depărteze.  „N-ai văzut pe Murășanu, pe ticălosul ăla?  — O să-l trimit îndată, domnule profesor”, zise repede, săltând pe scări, Pascu.  și, în câ-teva clipe, amândoo coridoarele, sălile, grădina, curtea, răsunau de acelaș strigăt:  „Murășene!  Măi Murășene!  Murășanu! ”  Profesorii ajunseră în curtea largă a semina-rului.  Castani bătrâni umbriau cărările cu frunza lor proaspătă, fragedă de April.  O lumină dulce se coborâ de sus din văzduhul albastru.  Din gura arămie a leului dela fântâna din mijlocul curții picurau rar ochiuri de cristal.  Larma în-chisă între zidurile seminarului părea un ne-curmat bornăit de bondari uriași.  „Nu-s proști tinerii, că se doresc acasă pe așa vreme!  Of!  și noo o să ne priească vacanța asta de doo săptămâni”, zise unul din cei trei profesori.  „Cred și cu”, răspunse bătrânul zâmbind, dar nu-și lua privirile dela doo vrăbii, cari, cu pe-nișoarele îmborzoiale, săriau ciripind de pe-o creangă pe alta.  „Te chiamă domnul profesor Marin!  Iute, măi Murășene! ”  se auzi deodată în grădină.  și numai decât se văzu alergând un tânăr înalt, bine legal, cu umerii largi.  Era cu capul gol și lumina primăverii îi mângâia fruntea în-naltă și părul castaniu.  Ochii vioi, albaștri cu priviri hotărîte, cercetau fața bătrânului, decum se opri înaintea profesorilor.  „Uitați-vă la el, și-mi spuneți de nu-i ticălo-șie? ”  întrebă profesorul Marin pe cojegi.  „Nu-i ticăloșie, domnule Iliescu?  S-a și îmbrăcat civil! ”  N-a ieșit bine din sala de cursuri și a lepădat reveranda!  — Vă rog, sunt grăbit”, se scuză Murășanu, care abia acum se gândi c-ar fi trebuit să-și pună reveranda înainte de a se prezentă pro-fesorului.  „Sunt foarte grăbit, adaugă îndată; plec cu trenul de amiazi.  — Of!  ticală, și te-ai fi dus fără să-mi spui ceva; nu știai, că sunt datornic popii din Văleni treizeci de coroane? ”  începu bătrânul pe o voce tânguitoare.  „Nu știi nici acum, după atâtea lecții de morală, ce înseamnă dacă-ți apasă conștiința o datorie?  Domnule Iliescu, te rog să aduci ti-nerilor cazuri practice în lecțiile dumilalc de e-tică creștină”, zise, înlorcându-se spre profesorul cel tânăr și scoțând portofelul, de unde lo o bancnotă de doozeci și alta de zece coroane „Altlel, adause repede vârând cele doo bilete în vesta clericului, „crești păgâni și nu creștini” Apoi își ridică privirile pline de bunătate la Murășanu.  „Așa dar pleci cu trenul de amiazi?  — Da, răspunse mișcat tânărul.  — și când ajungi?  — Mâne la doosprezece  — Cum?  — Noaptea trebuie să rămân în X.  Dimineațp cu căruța departe.  — O noapte petrecută afară de zidurile se-miliarului! ”  zise bătrânul cu voce înaltă.  „Îl auzi, domnule Iliescu?  Se-ncep aventurile!  Of!  o să le punem pe pâne și apă vreme de o lună, după ce te-i întoarce.  Grele vremuri, fraților”, zise el privind la profesorii cari zâmbiau.  Apoi își scoase repede ceasul.  „Zece și jumătate”, zise pu-nând ceasul vechiu în buzunar; „cu v-aș chiema la o halbă de bere”, adăugă clipind din ochiul stâng.  Cei patru profesori eșiră pe sub boltitura veche a porții seminarului.  Clericul Murășanu, Vasile Murășanu porni cu capul plecat spre seminar.  Cum era în anul al patrulea se simția om marc, și-l umilia puțin faptul, că profesorul Marin îi dăduse cele trei-zeci de coroane în fața celorlalți profesori.  Avea bani de drum, avea destui, căci dela Crăciun lot cruțase, putea foarte bine domnul Marin să, nu-l facă de râs înaintea celorlalți profesori cu o glumă așa de. . .  așa de. . .  Nici nu știa tânărul cum să numiască gluma profesorului cu datoria popii din Văleni.  Adevărul era, că domnul Marin îi ținui, ca și în alte dăți, să nu-și uite de elevii lui cei mai deștepți și mai silitori.  Anul acesta la cursul de drept canonic, Pascu și Murășanu erau cei mai buni.  Ceilalți trei profesori însă nu s-au gândit la nimic rău, îl cunoșteau bine pe bătrânul și știau, că domnul Marin se crede „tatăl elevilor”, al „ticăloșilor”.  Dar buna dispoziție îi reveni clericului Vasile îndată ce intră în larma seminarului, în vuetul acela ce nu se mai termina.  Slugile începură să coboare geamantane, pachete, oprind la tot pasul pe tinerii clerici, cari umblau încă forfota să-și strângă lucrurile pe cari le duceau acasă.  Erau unii din anul al patrulea, cari, poate ca să-și măriască bucuria, pachetau și lucruri de-acelea ce puteau sta foarte bine în seminar până la sfârșitul anului, în Iunie.  Slugile, cari coborau pachetele, se grăbiau, vorbiau tare, câte unul scăpa vreo înjurătură.  Tot mai mulți dintre cle-rici apăreau în civil, își potriviau hainele, le priviau cu plăcere, c-un fel de dragoste.  Se sim-țiau ușori, veseli, fericiți.  Vasile Murășanu intră într-una din sălile de studii.  Vreo zece clerici ședeau înaintea oglin-zilor cât palma, răzimate pe măsuțe și se ră-deau.  Dacă în clipa aceea ar fi intrat rectorul ori vreun prefect de studii, s-ar fi crucit de des-ordinea ce era în sală.  Cărți, scaune, gazete, pe-tece de hârtii, vreo mânecă de palton, o jumă-tate de pantalon chiar, se puteau vedea pe po-dele.  Cei cari se rădeau povestiau cu vocea în-chisă, întinzându-și gâturile, făcând strâmbături ciudate înaintea oglinzilor.  Briciurile străluciau în lumina primăverii, ce se revărsa prin cele patru ferestre mari.  Vasile Murășanu trecu în șir pe la ceice se rădeau și băgă de seamă, că nici unul nu se atingea de mustață.  Erau tot cle-rici din anul al patrulea, ca și el, și acelaș glas tainic le spunea tuturor, că e necesar să aibă o umbră de mustață, pe când vor ajunge acasă.  De altfel la unii umbra aceea de sub nas era destul de groasă, destul de deasă.  Cu săptămâni înainte, cu toate dojenile rectorului, mulți nu-și mai răseseră mustața.  Intre aceștia era și Vasile Murășanu, dar, fiind blond, mustața nu i se prea observa spre marea lui părere de rău.  Se încre-dință despre asta chiar acum în fața oglinzii.  Un fel de umilire, ca și mai înainte în curte, îi umplu sufletul, și el începu din nou să pacheteze.  Nu mai avea însă decât doo cărți de așezat în geamantan.  Le puse ș-apoi șezu pe scaun.  Mai avea o jumătate de ceas până sp plece la gară.  „Uf!  să-i fi luat dracul de papistași! ”  strigă deodată cu vocea groasă, adâncă, un cleric trun-chios, cu fața pătratî, cu capul mare, aruncând briciul după cuptor.  O clipp toate briciurile rămaseră nemișcate.  „Iar te-ai tăiat, Veniamine? ”  întrebară deo-dată mai multe glasuri.  „De și-ar fi tăiat grumazii, cine-a iscodit mai întâiu tortura asta! ”  strigă cel numit Veniamin, și întoarse o față foarte neagră spre clerici.  Sub bărbie avea o dungă roșie de sânge.  „Te-ai rănit binișor”, zise Vasile Murășanu, care se apropiè zâmbind de Veniamin.  „Că m-am rănit!  Ia să-mi spui tu, că te ții om învățat, pentru ce mama dracului atâta hâr-ștco-hârșteo?  Nu-i seminar românesc?  N-om purta noi bărbi și mustață ca toți popii?  — Să nu le placă fetelor de noi, Veniamine! ”  răspunse râzând Vasile.  „și pentru ce să nu le placă, te rog?  Nu ne vom însura noi?  Dacă papistașii nu se însoară și n-au motive să placă fetițelor, radă-se de trei ori pe zi, până își vor despoia pielea.  Dar noi!  Dar eu!  Ei, s-o ia dracu de maimuțerie”, făcu el cu totul înfierbântat.  „Cine-mi dă un briciu, da știi unu flacără, nu alta? ”  adause îndată cău-tând la cei din sală.  „Indată ți-l dau pe-al meu, Veniamine”, răs-punse un cleric subțirel, care abia avea câțiva fulgi în loc de barbă.  „ți-am!  spus să-ți comanzi un briciu dela Solingen, ăla nu te dă de min-ciună.  — Nu, dacă aș avea și eu barba ta”, zise Veniamin.  Intr-adevăr, clericul acesta avea numai doo-zeci și patru de ani, dar îi creștea într-o jumă-tate de zi o perie deasă, neagră și aspră, încât dacă din glumă își frecă barba de obrazul unui cleric, acela țipa ca mușcat de șarpe.  De altfel era negru la față, și aceasta îl mai scutiaa de tortura rasului zilnic.  A doua zi însă trebuia să se săpuniască.  Clericii așteptau cu plăcere clipa aceea, și râdeau cu lacrimi până ce Veniamin reușia să-și luciască pielea.  In sala de studii intrau mereu clerici.  „Servus!  — Sărbători fericite!  — Nu-ți uita de promisiune!  — Haida, hai!  — Un ou încondeiat de pe la voi să-mi a-duci!  — Grăbește, când îți spun: o să scăpăm trenul”  Vasile Murășanu se grăbi să-și ieie geaman-tanul.  Dar când să iasă, vreo șase clerici a-duceau cu alai pe al șaptelea.  Făceau o gălăgie asurzitoare și-l siliră să intre pe cel de-al șap-telea în sala de studiu.  „Uitați-vă la el, nenorocitul, priviți-l!  Va fi silit să meargă acasă în reverandă.  Trăiasca Petrișor! ”  strigau ei tropotind pe lângă clericul din mijlocul lor, care părea foarte nenorocit.  Era scurt, gros, prea gros pentru vârsta lui, cu obrajii mari și plini.  Vesta dela costumul cel negru nu ș-o putu încheia decât cu mare silă în nasturele întâiu de deasupra, în jos trebuia să fie mai largă c-o palmă ca să-l cuprindă.  El, disperat, îmbrăcase jacheta și cercă s-o încheie, ca să acopere vesta, dar la subsuori jacheta-i plesni.  „Ia uitați-vă, măi, poate aveți ceva rezervă să mi se potriviască”, începu cu o voce de om desnădăjduit Petrișor.  Fusese până acum, cu a-laiul după el, prin toate sălile de studiu, prin, toate dormitoarele, repețind mereu aceeaș ru-gare.  Clericii râdeau, cercetau, aduceau veste, jachete mai uzate, dar nici una nu i se potrivia.  Căutarî și cei de aici, dar toate-i fură prea strâmte.  Petrișor oftă și-și lăsă brațele moi dealungul trupului scurt și rotund.  „O să-l lăsăm aici.  O să-l proclamăm de vice-rector! ”  strigă un cleric din coridor bătând din pălmi.  „Asta nu-i semn rău”, zise Veniamin, care chiar în clipa aceea își ștersese obrazul ras proaspăt.  Ăsta ne bate pe toți, calcă a protopop, de-acum! ”  In larma șî în vălmășala ce nu se mai, curmă, Vasile Murășanu își lo geamantanul, ieși în coridor, coborî scările și se apropie de bucătăria seminarului.  Chemă un ficioraș, îi apăsă în palmă trei bani de câte doozeci.  „Să mi-l duci până la gară, Pătruț”, îi zise vesel.  „Indată domnișorule”, răspunse zâmbind Pă-truț.  „Mai am doo, dar al dumitale e ușor.  Numai decât! ”  adause, și se repezi pe scări.  Clericul ieși în piață, trecu pe dinaintea celor patru prăvălii; în toate se vedeau clerici în civil, cari târguiau repede.  Deodată își a-duse aminte că el nu cumpărase nimic pentru cei de acasă.  Adevărat că banii abia-i ajungeau de drum, dar acum avea celea treizeci de co-roane dela profesorul Marin.  Nu se mai simția umilit de darul acela, ci dimpotrivă îi părea bine.  Intră repede într-o prăvălie și după câ-teva minute, ieși cu trei pachețele.  Era foarte agitat și porni repede spre librărie.  In prăvălia în care fusese, oricât era de grăbit, băgă de seamă că, unii clerici cumpără lucruri cari nu puteau fi cinstite nici surorilor, nici frățiorilor mai mici de acasă.  „Așa dar mai fac și alții așa”, își zise mângâiat și fericit că-și poate îm-plini un gând care-l urmăria de mult.  „Eu o să-i cumpăr o carte”, își zise holărit, apropiindu-se de librărie.  Cu săptămâni înainte se gândise să-i facă o mică surpriză domnișoarei Elenuța Rodean, când se va întoarce acasă de Paști.  Dar fie că între zidurile seminarului gândul acesta îi păru prea cutezător, fie că se îndoia dacă se cuvine să-i facă vreun cadou, fără ca s-o supere, el nu se putu hotărî să-i cumpere nimic.  Insă acum în civil și afară în libertate, văzând apoi că și alții fac lot așa, se hotărî repede, și ho-țărîlea aceasta îi umplu sufletul cu o bucurie adâncă.  Abia-i veni holărîrea aceasta și numai de știu și ce carte avea să cumpere, deși mai înainte nu se gândise la ea.  Intră în librărie și ceru un volum de nuvele, foarte cetit pe vre-mea aceea.  Cu ochii plini de lumină ieși în strada, vo-lumul acela, cum îl ținea subsuoară, îi împrăștia o căldură dulce în tot trupul.  Simți deodată că-i o carte deosebită, mai scumpă decât oricare alta pe care a atins-o până acum, îi părea chiar că trebuie să o poarte cu o îngrijire deosebită.  Mer-gând spre gară, mângâia din când în când co-perta cu sfială.  Adevărat că, ieșind din librărie, simți o ușoară mustrare, o neînsemnată învinuire ce și-o făcea.  Dar acest glas depărtat, mai iubit ai seminarului decât al conșliinții lui, se topi în grabă, nu se mai auzi.  Acești clerici, ieri încă păreau departe de toată grija cea lumească, ascultau nemișcați, cu capetele plecate, liturghia, urmau diferitele cursuri, se plimbau liniștiți în lungile lor haine negre, prin gangurile reci.  Azi furnicau pe tro-tuare, prin prăvălii, în drum spre gară, veseli, mândri de libertate și de tinerețe.  Erau chiar mulți cari își duceau la răstimpuri mână la mustață.  Nu era nici un păcat în lot cc făceau acum, ci dimpotrivă toate micile lor ștrengării păreau mai mult cele din urmă flori, ale nevi-novăției de copil.  Chiar bătrânul lor duhovnic, dacă i-ar fi văzut așa de veseli, nu le-ar fi luat-o m nume de rău.  știa și el că vieața nu se termină cu cei patru ani de seminar, ci că abia deaici încolo se începe.  Totuș multe lucruri li se puteau permite în seminar.  Aici trebuia să se stăruie mai mult asupra educației lor preoțești, ca din tinerii aceștia să, cari să poată întări și pe alții.  O, e foarte adevărat cp se muncia aici pentru luminarea laturii celei mai prețioase a sufletului omenesc, pentru formarea și în-tărirea acelei conștiințe superioare, care e baza oricărui caracter adevărat; pentru câștigarea a-celui razim moral, care nu prea obișnuește să se clatine, fiindcă purcede parcă din atingerea cu dumnezeirea.  Dar din sufletul omenesc cresc atâtea simțiminte!  Largi simpatii nehotărîte i-nundează dela o anumită vârstă sufletele cle-ricilor, ca ale oricăror tineri.  și pentru limpe-zirea, pentru îndreptarea într-o anume matcă a simpatiilor acestora, vieața de seminar nu poate face nimic, ori foarle puțin.  Simțimintele acelea cari, vai, nu privesc de fel vieața cerească, ci aceea pământească, cresc și fără voia superiorilor, și ci n-au nici vreme nici chip ca să le reguleze, și singur din motivul numai, că sunt foarte deosebite, aproape câți tineri.  Deci, pentru păstrarea uniformității, le interzic.  Poate că uniformitatea aceasta în unele cazuri să fie primejdioasă.  Sunt tineri cari se gândesc c-o anumită sfială la ceeace le este oprit, pentru cari interzicerea nu face decât să îmbrace într-o haină mai frumoasă lucrul la care se gândesc.  Aceștia reușesc să stabilească o punte de tre-cere între vicața obișnuită de seminar și aceea pe care, dela o anumită vârstă, încep s-o viseze, reușesc să armonizeze sentimentele lor și do-rințele cu poruncile vii ale credinței.  Aceștia sunt de obiceiu elevii cei mai buni, dar, în tot cazul, cei cari nu ajung decât foarte rar sub dojenile superiorilor.  Dar sunt și tineri pentru cari opreliștea e o ațâțare, cari se gândesc cu un fel de patimă la lucrul oprit și-l văd mai frumos și mai ales vrednic de dorit.  Aceștia apoi nu prea pot sta-bili o armonie între vieața de seminar și cea dorită de dânșii, ori cel puțin armonia mi o pot face statornică.  Pedepsele din seminar îi ajung de obiceiu pe acești din urmă.  Dar pentru su-periori e totuș foarte greu să-și Ifca o judecată definitivă asupra clericilor.  De multe ori s-a dovedit că speranțele puse în cutare cleric bun nu s-au împlinit, pe când altul, dedat la trans-gresiuni în seminar, a ajuns un preot model.  Vasile Murășanu era dintre clericii, cari reu-șiau să slabiliască armonia pomenită, fără însă ca să treacă la exagerări.  Așa de pildă el nu se simți cu nimic vinovat pentru faptul că, îna-inte de vacanța Paștilor vreo patru săptămâni, nu și-a mai ras mustața!  Că pentru ce nu și-o rădea avea conștiința curată, nu se putea înșelă: să vadă ce impresie va face asupra doim-nișoarei Elenuța Rodean.  Dar faptul acesta nu-l ținea de păcat, și nu se simția vinovat chiar înșelând pe superiori, silindu-se să-și ascundă înaintea lor tuleele blonde.  Cum se apropia de gară, își mângăia din când în când tuleele, și era foarte mulțumit că încep să se înmoaie, căci în săptămânile dintâi erau aspre și în-țepau.  Află pe Pălruț, îi mai dădu doozeci de bani, își lo geamantanul și se apropie de ghișeul unde se cumpărau biletele.  Era înghe-suială mare, clericii se pierdeau în mulțimea celuilalt public.  Vasile Murășanu se văzu în curând între doo domnișoare cu pălării mari, negre, cu fețele albe și zâmbitoare.  De-o jumă-late de an nu mai fusese în apropierea unei fete, decât dupăce cumpărase volumul de nu-vele.  Atunci, cu cartea subsuoară, simțise foarte, aproape pe Elenuța Rodean.  Dar totuș nu era vie lângă el, ca acestea doo.  El simți cum se ro-șește deodată, cum i se aprinde obrazul, și cercă să privească la capul chel al unui bătrân, care făcea mustrări aspre că s-a roșit așa din bun senin și îi părea chiar că a păcătuit împotriva Elenuței!  A fost un adevărat sbucium pentru el până reuși să scape din îmbulzeală cu bi-letul în mână, și să alerge pe peron.  Abia a ieșit în lume și lumea începea să-l înădușe!  Cu mișcări destul de ridicole se plimba pe peron, cercând să se liniștiască, și fu fericit când simți că-i scade căldura din obraji.  Întâlni colegi și începură să povestiască veseli, râzând.  Unii mur-murau încet frânturi de cântece, bătând pe as-faltul peronului tacturi ușoare cu piciorul.  Dar și Murășanu și alții nu puteau să nu arunce priviri fugare domnișoarelor cari se zăriau prin mulțime, ori treceau pe lângă ei.  Pentru ochii clericilor aveau o atracție deosebită.  Vasile Mu-rășanu observă numai decât felul lor de-a vorbi, clar, dulce, gâdilitor, cu lotul deosebit de-al ce-lorlalți călători, de-al cocoanelor chiar.  și, fără nici o sfială, își zise că-i place ciripitul acela.  Era doar așa de curat!  Bufnind pe nări, țișnind fuioare lungi de a-buri, trenul se opri în urmă înaintea peronului.  Câteva clipe nu se mai putu vedea decât o mare învălmășeală de oameni și de geaman-tane.  Spre nenorocul lui, Vasile Murășanu a-junse într-un vagon în care erau lot străini.  Un loc mai era liber, dar Vasile nu intră, ci rămase în coridorul vagonului.  O clipă se gândi să se coboare, să cerceteze unde este vreun coleg de-al lui, dar nu se putu hotărî de teamă să nu scape trenul.  El călătorise de foarte pu-țineori cu trenul,— când venia la școală și când se ducea acasă — și chiar drumurile acelea le făcea în răstimpuri destul de îndepărtate, așa că în el rămăsese mult din teama ce-o are ță-ranul față de monstrul negru.  Nici nu avu vreme să se gândiască mult, se auzi un fluerat prelung și trenul porni.  Va-sile Murășanu avu o tresărire de adâncă bu-curie, de plăcere: mergea acasă!  Era trecut de doozeci și trei de ani, adeseori în ceasurile de studiu își făcuse planuri serioase, bărbă-tești — credea el, — asupra viitorului, și totuș bucuria ce-o simți acum era copilărească u-șoară ca o alintare.  Gara, casele dm oraș, stâlpii de telegraf, sburau în urma lui și el sunția deacum deliciul apropiem de casa părintească!  Căci în clipele dintâi el nu se gândise decât la ai lui, la părinți, la cele doo surori mari, la frățiorul mai mic, la casa, la curtea, la gră-dina lor.  și la gândul ca le va revedea în curând toate acestea, o căldură, o moleșire plă-cută i se răspândi în tot trupul, ca și când ar fi fost iarăș băiat de șase ani și ar adormi în mângăerile mamei, care-și poartă domol dege-tele prin părul lui.  Se apropie de-un geam deschis.  Un nesfârșit covor verde, presărat pe alocuri cu floricele galbene, de podbeal, fugia în urma trenului în apropiere, se rotia în depărtări ceva mai mari.  Numai puține arături proaspete înnegriau pe alocuri.  Ca o împăcare se cobora lumina dulce din văzduhul albastru; în zare, departe, cerul se îmbrățișa cu pământul într-o ceață viorie. .  Vasile Murășanu sorba cu lăcomie aerul pri-măverii, mireasma pajiștii tinere, a pământului umezit de ploaie.  Nu-i mai părea rău că n-are nic un cunoscut în vagon.  Cum privia minunile primăverii, îi lumină deodată un gând care-i umplu sufletul cu pace, c-un fel de fală, de am-biție.  „Iată, îi zicea gândul acela, Dumnezeu pe care până acum te-ai silit să-l cunoști din cărți, s-a pus pe lucru, ca să-l poți cunoaște mai bineˮ.  Toată învierea din natură îi părea că-i anume făcută să-l întăriască și mai mult în convingerile ce se așează în sufletul său cu privire la rostul vieții și al lumii.  Din toate carierele, cea preoțească așteaptă mai în grabă să ai atitudini bine definite în fața vieții.  Intre doozeci și doozeci și patru de ani, pe când alți tineri poate sunt departe de tot ce se numește cugetare mai adâncă, clericul tre-buie să aibă o credință, un chip de-a vedea și de-a pricepe vieața.  Nu e ușor să-ți formezi o convingere adâncă chiar în anii când valurile înflorite ale tinereții bat mai cu putere, și nici, nu s-ar putea spune că, cei mai iscusiți clerici, ar ieși din seminar cu o asemenea convingere.  Totuș sunt și tineri cari părăsesc seminarul a-dânc încredințați de adevărurile ce li s-au pro-pus, cu hotărîri nestrămutate în suflet.  Oricât ar fi de strălucitoare lumina care se revarsă din idealurile veșnice la cari se închină, acele suflete tinere în unele clipe totuș simt povara cre-dinței lor holărîle.  Nu ca și când n-ar fi ade-vărată, ci ca și când ar fi prea grea, le-ar cere prea mult pentru vârsta lor destul de fragedă încă.  Ca și când ai voi să încununi cu diamante o viorică.  Când un astfel de tânăr se poate convinge de realitatea adevărurilor ce le crede nu numai din logica minții sale, din credințele altora, ci din nemijlocita priveliște a naturii, adevărurile acelea îi par cu mult mai calde, mai aproape de sufletul său, și dacă e sincer, trebuie să se bucure din toată inima.  Astfel se bucura Vasile Murășanu privind prin geam.  Călătorii ieșiau din vagon, treceau pe lângă el, vorbiau, râdeau, el nu auziă nimic.  O fetiță de vreo cincisprezece ani, sveltă, cu ochii negri, cu nasul ridicat puțin, avu chiar curajul să vină până lângă el și să priviască pe sub brațul ce și-i ținea răzimat de geam.  El nu o lo în seamă și drăculețul, întărîtată că nu reușește să-l scoată din visările lui pe tânărul, care aproape de-un ceas privia prin geam, se apropie în grabă iarăș de el și-i râse la ureche.  Clericul tresări, privi înapoi, dar nu văzu pe nime, și își scoase capul prin geamul deschis.  Aveăa o singură dorință acum: să-l în-trebe profesorul Marin despre „urmele lui Dumnezeu în lumeˮ, cum numia bătrânul argumentele cosmogonice.  știu că i-ar da un răspuns de să rămână d-l Marin cu gura căscată!  Trenul se opri la o gară mică, aproape un canion.  Dar, de când plecase din oraș, aici văzu Vasile Murășanu satul cel dintâi.  Părea un sat sărac, cu uliți strâmte, cu case mici, acoperite cu paie ori șindrilă.  Dar, cât ce-i zări, gândurile lui luară deodată alt drum.  Ii veni în minte satul lor și cu el deodată îi veii în minte domnișoara Elenuța Rodean, pe care aproape o ui-tase.  „Da am s-o văd, își zise, poate îmi voiu și petrece cu ea la Paști; nesmintit însă îi voiu da cartea”.  și acum începură să-i furnice prin cap deosebite chipuri cum ar putea să-i pre-zinte volumul de nuvele.  Nu se putea hotărî nici pentru unul dintre multele planuri, pe cari i le recomanda mintea și închipuirea.  Unul sin-gur, îl respinsese dela început: anume să carto-neze întâi volumul.  S-ar putea foarte ușor ca legătorul să nu i-l dea gata până va sta acasă.  Pentru ceva se holărîse dela început: să scrie o dedicație pe pagina întâia a volumului.  Dar ce să scrie, cum să-i zică?  Să puie o maximă ori un vers, ori simplu „domnișoarei”, ori „dră-gălașei domnișoare”,— nu se putea hotărî!  In sfârșit va trebui să fie mai cutezător de-aici încolo!  Asta era sigur.  Mai are doo luni, își ia diploma, parohii vacante, bune — căci se gândia nesmintit la una de clasa întâi, — vor fi de bună seamă la toamnă, și ar putea deci în vara ce vine să se căsătoriască.  Trebuie să se convingă odată despre simpatia fetei, despre învoirea domnului Rodean.  Pân- acum n-a putut pricepe nimic cu siguranță, nici mirare nu e, căci a fost aproape băiat!  Dar deacum trebuie să se convingă, nu mai e vreme de așteptat.  e simția om matur, bărbat, care trebuie să-și făuriască viitorul.  Cum se gândia așa, avu chiar unele simțumnte de mânie pentru Elenuța, pen-tru notarul Rodean, că nu i-au dat să înțeleagă nimic cu siguranță până acum, și că, poate chiar în vacanța asta de Paști, nu-l vor lăsă să bănu-iască nimic.  Alți colegi de-ai lui din anul al pa-trulea puteau vorbi cu siguranță de logodnă în August, de căsătoria din Octomvrie anul cu-rent: el nu putea să le spună nimic!  Începu să se gândiască cu sfială, cu plăcere, la sat și la Elenuța, și sfârși printr-un fel de mânie, de revoltă împotriva ei și a părinților ei; adevărat că și revolta aceasta izvora chiar din faptul că Vasile Murășanu ținea mult la fe-tița aceea.  Gândurile și hotărîrilc ce-și lua erau jumătate de tânăr, jumătate de bărbat, și se încurcau mereu. . .  Vai, era adevărat că Elenuța Rodean era avută, era chiar prea avută pentru un cleric!  Dar, în sfârșit, el încă va ajunge cu siguranță într-o parohie bună, poate peste câțiva ani să fie protopop, și la urma urmei notarul poate să nu-i dea zestre așa de mare!  El, Vasile, se mulțumește și cu mai puțin, ba dacă ar fi chiar de lipsă, nu-i trebuie nici o zestre.  Vor putea ei trăi foarte bine și foarte fericiți și fără aurul notarului Rodean!  Deodată începu, așa din bun senin, să-l ju-dece foarte aspru pe notar, pentrucă era avut.  Începu să urască din tot sufletul baia de aur la care era părtaș principal tatăl Elenuței, a-proape singurul proprietar.  ș-o închipui repede ca o gură de iad, ca un dușman, care se pune curmeziș în calea fericirii lui.  și are vreun merit notarul că s-a îmbogățit?  N-are!  Peste orișicine poate da un astfel de noroc.  și peste el, clericul Vasile Murășanu.  Nu mai admira acum frumusețile primăverii, nu se mai gândia la argumentele cosmogonice, pentru existența lui Dumnezeu; descoperia pie-deci tot mai grele în apropierea lui de Ele-nuța Rodean.  Își aduse aminte că una din fe-tele notarului era măritată de doi ani după un doctor la oraș, că alte doo sunt logodite de prin Faur — după cât știa — cu doi avocați tineri.  Iși aminti că între oaspeții cari cercetau familia notarului n-a zârit niciodată vreun preot, ori vreun cleric între tinerii cari făceau curte domnișoarelor.  Gândurile lui deveniau tot mai tot mai grele, tot mai serioase.  Ce folos că frățietatea, egalitatea între oameni e proclamată de atâtea veacuri de legea lui Hristos, că e vestită cu căl-dură de atâția mari gânditori, dacă averea pune atâtea stăvili între oameni!  In Văleni chiar, baia de aur „Arhanghelii” n-a săpat prăpăstii îngrozi-toare între oameni, între intelectualii deacolo?  Tatăl său, popa Murășanu, fiindcă nu-i societar la baia aceea, nu-i socotit numai ca a cincia roată la car?  Chiar țăranii nu salută cu mai mult respect pe notarul Rodean, decât pe popa?  Poate să dee și peste el un noroc ca și peste tatăl Elenuței!  Dar popa Murășanu, de șapte-sprezece ani, cum nu s-a întâlnit cu un astfel de noroc?  Nu, averile mari nu sunt rânduite decât pentru puțini oameni.  Clericul ar fi voit să se convingă că sunt rânduite spre pierzarea acelor oameni, dar se gândia la belșugul în care trăia familia notarului, și vodea că baia aceea de aur „Arhanghelii” deocamdată numai pe el îl apasă, pe el îl face nenorocit.  Trenul aleagă în goană nebună, șesul se strâmta tot mai mult, dealuri se înălțau tot mai dese, mai înainte deoparte și de alta.  La o gară mai mare, Vasile Murășanu se coborî, schimbă trenul și la șapte seara ajunse în orașul X, unde trebuia să rămână peste noapte.  Se cobotrî pu-țin mai liniștit, își zicea că Elenuța nu se va gândi niciodată că avrea ei ar putea să sape o prăpastie între ea și el.  Ea e curată, nevino-vată, vînturile ambiției nu s-au apropiat încă de sufletul său.  Clericul încerca să se convingă că Elenuța nici nu seamînă cu celeaialte surori, că e modestă, prea modestă chiar, și că la urma urmelor s-ar putea căsători și fără învoirea pă-rinților.  El se apropia aproape fericit de birtul unde avea să rămână peste noapte, când deo-dată simți că-l înneacă un fum, un miros înnă-dușitor.  Cunoștea mirosul acesta.  Se opri o clipă, și văzu fumul întunecat și gros înălțându-se în columne lungi din multele urloaie ale fabricelor, cari topiau materii minerale.  Baia „Arhanghelii” îi apăru deodată și mai amenințătoare, ca și când l-ar pândi din întunerec, și Vasile Mură-șanu intră cu inima strânsă în birt.  Se opri o clipă lângă ușe, și deodată simți o dorință a-dâncă de-a se întoarce la seminar.  Nu mai șimți nici o plăcere să meargă acasă.  II  Când intră Vasile Murășanu în birt, în jurul; meselor rotunde ospătau cu mâncare, și bău-tură mulți oameni.  Era o sală pătrată, destul de afumată.  Vița de vie, ce decora păreții, abia se mai cunoștea.  Un om înalt, ridicându-și mâna, ar fi ajuns la tavan.  O singură lampă, suspen-dată, lumină deosebitele fețe aplecate asupra-farfuriilor.  Crâșmarul, un om mijlociu, chel, pântecos, se apropia când de o masă când de alta, și c-o voce aspră, răgușită, întreba pe oas-peți ce mai poftesc.  Cu aceeaș voce de țițină ne-unsă strigă, privind pe o ușe deschisă:  „Domnișoară!  O friptură de purcel!  Un litru de vin!  Doo halbe.  — Vineee! ”  se auzia din depărtare.  și domnișoara, o femeie voluminoasă, palidă, cu nas încovoiat de semită, apărea îndată cu farfurii, cu băuturi.  Crâșmarul se apropie de clericul Murășanu, care se așezase într-un colț, la o m-asă liberă, până acum.  Il cunoștea de mult, căci de când Vasile umbla la școală se opria aici în fiecare an de doo-trei ori.  Dar acum birtașul păru că nu-l cunoaștey  „Ce poftești dumneata? ”  îl întrebă indiferent.  — O cameră pentru noapte.  — Este este, dar pană atunci ceva de gus-tare vin bere?  Poftești și o friptură de vițel? ”  Vasile Murășanu băgă de seamă numai decât, că domnul Ilie nu-l cunoaște.  Îi fu foarte mul-țumitor pentru neatenția asta.  „Da, o halbă, te rog, și pe urmă cina, friptura de vițel  — Domnișoară!  O halbă pentru dumnealui și o friptură de vițel”, strigă domnul Ilie spre ușa deschisă.  Peste puțin Vasile Murășanu sorbia din halbă, își răsuci apoi o țigară și asculta la doi țărani cari se așezară la o masă aproape de el.  Birtul acesta avea o singură sală pentru oaspeți, și se puteau vedea adeseori la aceeaș masă preoți, ad-vocați, țărani, meseriași.  Cei doi țărani vorbiau încet, aproape șoptind, închinând mereu din pă-hăruțe  „De”, zise unul, „dacă nu-i noroc, nu-i și pace.  Eu dela șiretenie am cheltuit doo sute de zloți și am muncit în rând cu băeșii.  S-a. . isprăvit !  La „Corbul”, la „Balta neagră” nu mai este aur!  Am să încerc acum la „Trei sfinți! ”  — „Cheltuiești degeaba”, zise celalalt.  „Eu în băile dela noi, nu mai cred.  De cinci ani de când tot cercăm ne-am fi putut cuminți.  Aurul s-a tras în munții din Văleni.  Prost am fost că n-am crezut ce-mi spusese acum trei ani Vasile Roșca. De -l credeam, îmi rămâneau în pungă o mie de zloți.  — Ei, băeșii nu totodeuna pricep ce spune vâlva băilor”, zise cel dintâi.  „Dacă ne-am fi luat după Vasile Roșca, azi trebuia să fim mutați cu satul în Văleni.  Totuș nu putem zice că n-ar fi picat și pe la noi câte un chilogram doo.  — Atâta e puțin prietine, și, de-mi vei crede mie, va fi tot mai puțin.  Cât despre mine, eu sunt hotărît!  Indată ce trec sărbătorile Paștilor mă duc la Văleni.  — Ca băieș cu plată la zi?  — De ce nu?  Despre „Arhanghelii” deacolo se povestesc adevărate minuni.  Sunt încredințat cu totul, că lot ce mi-a spus Vasile Roșca e ade-vărat.  Să vezi numai, nu se poate înșela cineva așa de tare.  Venia Vasile Roșca ud și flămând în puterea nopții dela „Corbul”.  Venia ca omul, năcăjit, cu capul frânt în piept.  Deodată vede că opaițul din mână nu-i mai luminează.  Se o-prește, privește înfricoșat în sus: o flacără u-riașă trecea peste munți ș-un glas striga din fla-cără: „Norocul Vălenilor, norocul Vălenilorˮ.  și pe lângă glasul ăsta mare se auziau încă multe, cari păreau că fierb, și nu se putea pricepe ce spun.  Dar Vasile a rămas stâlp de piatră și a văzut cum flacăra s-a coborît pe muntele Co-răbiuța, unde e baia „Arhanghelii”.  Dacă ai fi cuminte, m-ai asculta”. . .  Cei doi țărani își apropiară scaunele, își a-propiară fețele, nerase de săptămâni, și înce-pură să șoptiască.  Un sloiu de ghiață se așeză pe inima cleri-cului Vasile Murășanu; din sloiul acela îi străbateau trupul lungi fiori de frig.  Lăsă mâncarea aproape neatinsă și se ridică, voind să treacă în cameră să se culce, să fie singur.  Dar în clipa aceea crâșmarul îl observă, bătu din pătmi, se apropie zâmbind de el.  „Dumneata erai?  Ptii, nici nu te-arn cunoscut!  Cum nu mi-a dat prin cap, că e Luni în săptă-mâna mare și se încep vacanțele de Paști?  Ii strânse cu putere mâna; îl făcu să șadă din nou la masă, aduse o jumiătate de vin.  „Căruța noastră a fost de curând pe-aici? ”  întrebă în silă Vasile, care nu fu deloc mulțumit, că l-a recunoscut crâșmarul.  „N-a fost.  Dar mâine dimineață va fi aici cu siguranță.  L-ai avizat pe părintele?  — L-am avizat, dar poate vor fi drumurile rele.  Alte dăți era totdeauna de cu seara aici.  — Poate sa sosiască încă!  E abia la noo”, zise repede domnul Ilie.  „Dar nu e nici o supă-rare, dacă nu vine!  E aici trăsura domnului notar Rodean.  — E aici? ”  întreba Vasile, pălind și mai tare.  „O, aproape în fiecare săptămână!  Multă, a-lergare, multă zoală pe cai!  Dar fie, că i se plă-tește! ”  Crâșmarul se apropie mai tare de cleric și-l întrebă încet.  „Aș vrea să știu chiar din gura dumilalc: sun-teți societari la „Arhanghelii? ”  — „Nu suntem”, zise aproape desnădăjduit Va-sile Murășanu, că numele acesta îl urmărește prctulindenea.  „Am deci eu dreptate”, spuse ceva mai tare birtașul, privind la masa din fund unde patru inși jucau cărți: „Dar e pagubă, adause îndată cu vocea scăzută, e mare pagubă!  Acolo e aur mult acum.  E o nebunie ce-i acolo!  — Mai mult ca în iarnă? ”  întrebă abia auzit Vasile.  Cei doi țărani încetară deodată din șoptit, își dădură capetele înapoi și ascultară.  „In iarnă n-a fost nimic!  Acum e adevărată minune; taie în aur ca-n mămăligă.  Păcat că nu-i părtaș parintele!  Acum odată știu că l-ar fi văzut Dumnezeu!  Notarul Rodean nu mai știe unde să-și adune bogățiile.  Pe dumneata nu te-a avizat nime? ”  Birtașul îl privi cercetător; lui Murășanu îi păru că face o aluzie, o aluzie la domnoșoara Elenuța: ce-l puțin ea-l va fi avizat!  și începu să urască deodată din tot sufletul pe omul a-cesta chel, a cărui voce îi cărțăia mereu în u-rechi ca o țintă neunsă.  „Nu știu nimiczi”, se el rece.  — Așa dar e adevărat, că familiile dumnea-voastră nu sunt în relații de prietenie, că pen-tru aceea n-a putut ajunge părintele părtaș la „Arhanghelii”?  Chelul îl sfredelia cu privirea, în care ardea nerăbdarea.  — Tata niciodată n-a umblat să ajungă so-cietar la baia aceea”,răspunse cudesgust clericul.  — Se poate, se poate”, zise repede, satisfăcut parcă birlașul.  „Dar n-ar fi rău să încerce.  Cu o vorbă bună, domnul Rodean. . .  ce mai știi. . .  poate i-ar da și dumnealui o parte — poate. . .  — Of!  făcu scârbit clericul și privi în lături  — Ei, dumneata ești tânăr, dumneata ai capul plin de iluzii!  Dumneata crezi, că așa ceva ar fi cu neputință!  Dar în vieață câte nu se în-tâmplă, câte nu trebuie să se întâmple.  Vorba e să știi prinde momentul.  Iată eu aș fi gata. . .  aș fi aplicat. . .  să-i fac orice servicii notarului, dacă m-ar lua societar.  E o avere uriașă acolo, tinere.  — Trăim noi și cu mai puțin, trăim din cc ne dă Dumnezeu, domnule ștefănescu”, zise Vasile Murășanu și se ridică foarte întunecat dela masă.  — Păcatele mele! ”  făcu desnădăjduit crâș-marul, „nu zic eu că pierim!  Dar n-ar fi permis ca astfel de bucături să ne scape din gură.  Trăim și noi, dar tutuș ce deosebire!  Iacă, amețim um-blând după trebi, facem umbră pământului.  Ce-i vieața noastră pe lângă a notarului Rodean, de pildă?  știi unde s-a dus azi dimineață?  La Viena, să-și aducă fata.  — Fata? ”  întrebă repede Vasile, simțind, că începe să-i vâjâie capul.  — Așa-i că te miri? ”  făcu satisfăcut ștrfă-nescu, deschizând o gură largă de pește.  — Care. . .  domnișoară?  bâlbăi Vasile.  — Ei, d-apoi domnișoara Elenuța, cea mai mică.  A petrecut iarna întreagă în Viena, în-tr-un institut foarte renumit.  „Arhanghelii” știu că i-or scutura acestei păsăruici o zestre fru-moasă.  Vasile Murășanu eși, fără să-i mai spună o vorbă fără să fi gustat din vin și trecu în camera unde avea să doarmă.  In urma iui cei doi țărani zâmbiră, se priviră cu înțehes, și cioc-nind sorbiră păhărelele.  Crâșmarul ștefănescu îi observă, se apropie de ei.  „Domnișorul e din Vălciîi?  întrebă unul.  — Da, e feciorul părintelui deacolo, ai popii.  Murășanu.  Am tot auzit că popa cu notarul nu se au bine în Văleni, dar acum cred.  și e păcat, părintele e un om foarte cumsecade și are familie grea.  Doo fete de măritat.  S-ar fi căzut să aibă și ele o zestre dela „Arhanghelii”.  — E adevărat, dar, că-i aur neault acolo de trei săptămâni? ”  întrebă cu privirile aprinse celă-lalt țăran.  — Notarul nu merge atâta pentru fată la Viena.  ci mai mult ca să schimbe acolo aurul.  Se zice că se plătește cu mult mai bine”, răspunse birtașul.  Apoi după o gândire:  — Ia să-mi spuneți, pentru ce nu mergeți dumneavoastră acolo să btăiți? ”  Cei doi țărani se priviră, zâmbiră cu înțeles, apoi unul răspunse:  „Nu-i lipsă de băeși străini.  Sunt destui în văleni  — Of, dar o zi poate că tot ați putea munci.  și o zi e mult! ”  zise ștefănescu, privind cu lă-comie în depărtări, ca și când ar vedea aurul de la „Arhanghelii”.  El se depărtă de masa ce-lor doi, legănându-se pe picioarele scurte și groase ca doi butuci.  Cei doi țărani nu mai vorbiră.  Crâșmarul le gâci gândul; ei se hotărîseră să se facă luntre și punte, și să poată munci cel puțin o jumătate de zi la „Arhanghelii”.  Tăceau acum surprinși, înfricoșați de taina lor descoperită.  Peste pu-țină vreme se ridicară și se slrccucană în noaptea rece.  Vasile Murășanu se lasă frânt pe pat.  Ne-desbrăcat stătea întins, ținându-și manile reci pe fruntea înfierbântată.  Capul îi vuia mereu și începu să-l doară cumplit.  Nici un gând lim-pede nu-i veni la început, îi revenia mereu în imaginația aprinsă flacăra aceea uriașă de care vorbise țăranul acela, și-i părea uneori că-i aude și glasul: „Norocul Vălenilor, norocul Văleni-lor”.  Apoi alte închipuiri i se amestecau, alun-gându-se mereu.  Văzu seminarul, pe profesorul Marin, auzi înjurând pe clericul cel negru, care se tăiase cu briciul.  Nu-și putea da seama ce se petrece cu dânsul.  Când începu să se mai liniș-tiască, băgă de scamă că lumânarea arsese pe jumătate.  Cercă să se ridice, s-o sufle, dar simți o durere adâncă în toate încheieturile.  Sc lăsă iar pe perină, și se simți deodată foarte desnă-dăjduit.  Acum știa că toată durerea lui izvora din vestea că Elenuța fusese o iarnă întreagă la Viena și că el nu știuse nimic.  Simți o revoltă a-dâncă împotriva părinților, a surorilor că nu l-au avizat, că nu i-au scris nici un șir, împotriva Elenuței că nu i-a scris o singură ilustrată. . .  Deodată îi veni întrebarea aceasta: Dar când ți-a mai scris ție Elenuța?  Ca și când s-ar trezi dintr-un somn adânc, privi la întrebarea aceasta, pe care părea că o vede scrisă pe o foaie albă de hârtie înaintea sa.  Când mi-a mai scris?  își zise el înfiorat; și tot el își răspunse: Niciodată! .  și acum, întâiaoară în vieață, începu să judece așezat, cumpănind totul, cumpănindu-și limpede simțimintele.  Ii păru acum că de pe dânsul cade o haină ușoară, și rămâne în el ceva ce nu se va clădi niciodată.  Ii plărea că copilăria se de-părtase dela el pentru totdeauna.  Pentru ce să-l fi avizat părinții ori surorile?  știa cineva că el se gândește la Elenuța?  S-a spo-vedit el vreodată cel puțin surorilor?  Ori din purtările lui ar fi putut pricepe cineva că i sim-palică domnișoara aceea?  Iată cât a fost el de copil!  Nime nu știa ce gânduri îl bat, și aștepta să fie avizat că pe Elenuța adus-o notarul la Vien. a  Dar ea știa ceva?  Oricât se gândi, Vasile Murășanu nu-și putu aduce aminte de nici o vorbă,privire sau purtare, din care Elenuța să știe ce-i în sufletul lui.  și ce era în sufletul lui?  Dintr-o ochire fulgerătoare, clericul înțelesese că era o lume întreagă, dar până acum nu fă-cuse nimic, ca alții să poată descoperi lumea aceea!  Ințelese și simți cum i se aprinde obrazul de rușine!  Altfel trebuia s-o iubiască!  Cu o claritate uimitoare, i se arătau icoane din trecut.  Întâlnirile din sat în vacanțele de vară, pân,ă fusese elev, nu însemnară mult.  Iși ridica pălăria, domnișoarele celea mari înclinau din cap, fetița cea de doisprezece ani râdea, săltând ușor pe lângă ele, în haina de zăpadă.  N-a știut niciodată din ce motive, dar ai popii nu mergeau la notar, ai notarului nu veniau la ai popii.  Nici nu s-a gândit, în anii de elev, că nu ar trebui să se întâmple așa ci altfel.  El, pe-alunci, avea o singură grije: școala și certificatele, iar acasă să ajute la fân, la otavă, la secere.  Ii părea chiar că domnișoa-rele notarului sunt niște străine în sat.  In anul al doilea de seminar, mergând odată la plimbare cu ceilalți clerici, în rânduri de câte doi, văzu că se apropie de ei un șir lung de costume cenușii înainte erau fetițe mici, apoi tot mai înalte.  Cam pe la mijlocul șirului zări p fata cunoscută, își ridică pălăria.  „O cunoști? ”  îl întrebă clericul de lângă el.  „Mi se pare că-i fata notarului de la noi”, răs-punse Vasile, și inima începu să-i bată cu putere.  „Numai ți se pare?  Se poate asta? ”  Dar a mai văzut-o încă de tero ori.  A salutat-o și fetița i-a zâmbit.  De atunci s-a început visul lui de fericire.  In vacanța următoare, a întâlnit-o odată singură pe stradă.  Venia dela prăvălie pe umeri cu o năframă cafenie.  Trăgea un vânt rece dela miazănoapte.  O salută și voi să treacă, îl amețiau bătăile inimii, dar fetița, acum de cincisprezece ani, îl opri.  „Nu-ți pare curios, domnule Murășanu, că suntem dintr-un sat și abia ne cunoaștem? ”  El nu răspunse.  „Pe anul viitor ai putea să-mi faci câte-o vizită în internat.  E permis”.  Ii zâmbi și se de-părtă.  Dar în anul viitor, și în acesta, Elenuța nu mai veni în orașul unde își făcea Vasile se-minarul.  Notarul Rodean o purta, aproape în fiecare an, tot la alte școli.  Abia ar face câteva ceasuri, dacă ar aduna toate minutele cât a vorbit cu domnișoara Ele-nuța.  și chiar atunci vorbiau despre lucruri așa de indiferente!  Nebun a fost că-și ținea ochii mereu plecați în pământ!  Poate fetița aceea ar fi voit să-i vadă, poate el ar fi descoperit ceva în privirile ei.  El o cunoștea mai mult după voce, după vocea aceea dulce, clară, pe care ar fi cunoscut-o între mii de glasuri.  Ii părea că fetița aceea vorbește deosebit de mlădios când era în apropierea lui, și, vai, lui îi era destul atâta.  Ce copil a fost!  Mereu revenia la convingerea aceasta și nu-și putea ierta că fusese așa de nesocotit, că nu-i dăduse Elenuței un semn despre simpatia lui!  Adevărat că în vacanțele de vară cerca de multeori să se apropie de ea; adecă mai mult avea dorința aceasta, căci în-drăzneala îi lipsia.  Dar Elenuța va fi putut în-țelege dorința aceasta?  Cum s-o înțeleagă, vă-zându-l mereu în depărtări mari de dânsa?  El a fost așa de neprevăzător, așa de mărginit, încât se mulțumi cu simțimintele sale și nu s-a mai interesat și de-ale fetei.  Cu cât o iubia mai mult, o credea tot mai cu siguranță a lui.  In gând se și logodise, se căsătorise chiar cu Ele-nuța, și trăiau amândoi undeva departe într-o parohie buna.  Ce prostie!  Inundându-l mereu lumina ce i-o coborisc în suflet fetița aceea, trăise Într-o lume de închi-puiri, care, vai, poate n-o să se realizeze nici-odată.  Acum, venind în vacanta de Paști făcuse o ultimă prostie: îi cumpărase volumul de nu-vele!  și se gândise să-i scrie și o dedicație.  Dar cine-l putea asigura că d-șoara Elenuța va fi bucuroasă de darul acela, că-l va primi?  și chiar să-l primiască, are el vreun drept să-i scrie un șir pe pagina întâi?  Un gând chinuitor izvorî acum din întune-rec: poate alt tânăr e stăpân pe inima Ele-nuței! .  Prin câte orașe a trăit, nu va li putut în-tâlni pe cineva, care să-i placă și care să nu fie așa de nedibaciu ca Vasile?  Nu s-ar putea ca chiar notarul Rodean să-i fi ales pe cineva, cu poziție, frumos, avut?  Avut!  Aceasta era ca-litatea cea mai înfricoșată a unui tânăr pentru Vasile Murășanu.  Nedeslușit simți că chiar avu-ția notarului Rodean e ceeace l-a umplut de sfialp și nehotărîre la apropierea lui de Ele-nuța!  Baia „Arhanghelii” îi veni în minte mai amenințătoare ca totdeauna.  și simți deodată că urește din tot sufletul acel izvor de aur, pe cei doi țărani cari o pomeni-seră, pe birtașul ștefănescu care o lăudase, chiar drumul acesta spre casă, și pe toți oamenii de pe aici, cari păreau infectați de setea de aur.  Abia în zori putu să ațipească, și în somnul scurt i se arătă flacăra aceea uriașă, pe care o văzuse băieșul Vasile Roșca; acum avea pro-porții înfiorătoare îmbrăca cerul întreg, um-plea văzduhul, se cobora pe pământ aprinzând pădurile.  Se trezi asudat, înfiorat, la șapte când auzi o ciocănitură în ușă.  III.  Sluga popii Murășanu sosi în curiea birtului cu noaptea-n cap.  Deshămă călușeii de munte, îi duse în grajd, le puse otava în iesle, și arun-cundu-le pe spinare doo țoale vărgate cu roșu, ieși în curte.  În liniștea adâncă se auziau numai sforăiturile cailor din grajd, și în răstimpuri horcăitul vizitiilor cari dormiau în trăsuri, învă-luiți în bunzi blănuite.  Sluga Ierotei își săltă pe umerii largi cojocul mițos și, șezând în căruț, începu să-și răsuciască o țigară.  Nopțile de April erau foarte răcoroase la munte.  Lui Ierotei nu-i era frig, și dupăce stânse capătul de țigară ar fi voit să ațipiască puțin, dar nu putu, Se mișca mereu în cojoc, și abia aștepta să se reverse de zio.  Adăpa în zori, caii, le măi puse în iesle restul de otavă, și îndată ce zări o slujnică, deschizând o fereastră dela bucătăria birtului, îi strigă:  „Auzi, tu hăi, tu scumpele, s-au sculat domnii? ”  Slujnica nu-i răspunse, ci-și retrase numai decât capul buhos, fața umflată de somn.  Dar în curând aceeaș fată se coborî în curte să des-chidă cotrețele păsărilor.  „S-au sculat domnii, tu vecină? ”  o întrebă din nou Ierotei.  „Prostule!  zise slujnica mânioasă, nu s-or scula cu noaptea-n cap!  — Dar un păhărel de rachiu aș putea să capăt?  — Nici domnișoara nu s-a sculat” răspunse fata dând drumul păsărilor, cari umplură numai de-cât curtea, cârăind, alungându-se, începând să râcăe prin resturile de nutrețe de sub trăsuri.  „Mi-ai putea aduce tu un păhărel de rachiu?  Nu-l poftesc deageaba”, zise Ierotei.  Slujnica îl privi mânioasă și nu-i răspunse.  Ii părea foarte cutezător ca omul acesta, trecut de patruzeci de ani, cu fața brăzdată de pârâiașe adânci, cu mustața surie, să-i vorbiască așa.  Nu le mânia, zise Ierotei, dacă nu poți, bine, o să aștept până se va scula domnișoara.  Dar mi-ai putea spune: domnișorul nost a sosit?  — Care domnișor? ”  întrebă slujnica încrun-tându-și sprâncenele. . .  — Domnul tiolog ficiorul popii din Văleni”, răspunse Ierotei.  „După el am venit”.  Fata îl privi deodată cu multă curiozitate.  „Din Văleni ești dumneata”?  îl întrebă repede.  — Ba bine că nu!  Dar io-te”.  zise Ierotei, ză-rind o trăsură cunoscută, „asta parcă ar fi a no-tarului dela noi”.  — Da, e a domnului Rodean.  E adevărat că a tăiat săptămâna asta doozeci de chilograme de aur?  — Cine?  — Domnul notar.  — El nu, dar băieșii dumnisale”, zise cu con-vingere Ierotei.  — Sluga domnului Rodean de ieri dimineață nu s-a mai mișcat din crâșma dela „Trei stejari”.  — Hm!  făcu Ierotei cu desnădejde.  Ala poate!  — Așa dar e adevărat?  întrebă slujnica a-propiindu-se mai tare de el.  — Ce să fie adevărat?  — Cî din aurul acela i-a venit și slugii o parte burtică?  — Cine umblă cu mierea și să nu-și lingă degetele?  întrebă Ierotei abătut  Fata oftă și porni spre scări.  Se gândi cu ciudă că nu dăduse nici un crezământ slugii no-tarului.  Ieri la ojină o trimisese domnul ștefă-nescu, birtașul, să-l caute pe „ticălosul ală”, care își uitase toatî ziua de cai.  Ea îl aflase, după multă alergare, în crâșma dela „Trei stejari”.  Sluga îți petrecea cu doi lăutari.  Cât ce-o văzu o prinse în brațe, o strânse cu putere și-i zise: „Lasă caii dracului.  Vino lângă mine.  Facem o petrecanie de. . . ”  și-i arătă o pungă plină.  Ce proastă a fost că n-a rămas!  Putea să aibă azi câțiva galbini din punga aceea.  Deodată se opri înaintea scărilor și se întoarse spre Ierotei.  „N-ai lucrat și dumneata pe la „Arhanghelii? ”  îl întrebă repede.  — Nu, cu nu! ”  răspunse c-o voce desnădăj-duită sluga.  „Eu nu mă pricep la băit, altfel n-aș sluji eu pe la popa”.  Fata se învârti repede într-un călcâi și dis-păru în birt.  Mai târziu se sculă și domnișoara.  Ierotei își bău rachiul, pe care-l poftia de atâta vreme.  „Domnișorul din Văleni s-a sculat? ”  întrebă el pe chelnerița, care părea foarte indispusă.  — Incă nu, răspunse ca scurt.  — Te rog să-l trezești; avem drum' lung și greu până acasă”.  Dar domnișoara nu-l lua în seamă.  Abia pe la șapte îi împlini rugarea domnul ștcfănescu.  Vasilc Murășanu desluși eu mare silă unde se afla.  Sări din pat și văzu abia acum!  că dur-mise îmbrăcat.  Se spălă repede, își lo geaman-tanul, și ieșind zări pe Ierotei în curte.  De patru ani era Ierotei slugă la popa.  Nu fusese căsătorit niciodată, nici nu era din Văleni.  Lui Vasile nu i-a fost niciodată simpatic omul a-cesta moale, încet în mișcări, puțin cam tăntă-nit de cap și teleleu.  De multeori se mira înaintea părintelui, cum de-l mai ține.  Vedea cum Ierotei, când era mai arzătoare munca, se îm-bolnăvea, ori tândălia, încurcând măi mult de-cât ajutând.  „Ce vreai, îi răspundea popa, dacă nu-l țin pe el rămân fără slugă.  Ficiorii deaici din sat nu vin.  Băile-i ademenesc pe toți”.  și astfel părintele Murășanu era silit să-și a-mărească zilele cu Ierotei.  De altfel nu era om rău.  Avea o singură patimă: rachiul, dar măi mult îl gusta, nu bea să se îmbete.  și avea o în-sușire foarte rară: n-ar fi furat ceva dela stă-pâni pentru toate bunurile din lume.  Cât ce-l zări pe Vasile Murășanu, își ridică pă-lăria, îi dădu „Bună dimineața, domnișor” și păru foarte vesel.  „Acasă sunt bine, Ierotei? ”  îl întrebă cleri-cul, uitându-se la surâsul larg de pe fața slugii.  Avea o față pe care nu se potrivia surâsul; nou-rașul de lumină, între brazdele adânci ale obra-jilor, părea o batjocură.  — Bine, domnișor, sunt toți bine.  Părintele mi-a poruncit să-ți spun să te învălui bine pe drum.  Pe la noi e încă frig.  — Caii sunt hodiniți, Ierotei?  — Mâncați și adăpați, cu hamurile în spi-nare, numai să pornim.  — Bine.  Îndată sunt gata și cu.  Vezi și-ți cerce un păhărel”.  Sluga rânji de bucurie, arătându-și dinții lăți, gălbinii.  Peste o jumătate de ceas, căruța popii din Văleni durăi peste podețul dinaintea curții bir-tului, și apucă pe drumul neted și umed.  Ierotei își aprinsese o țigară groasă, de foi, și colbăia necurmat, Fumul vânăt, pișcător; sbura luat în pale mici de vânt.  „De-aia-mi place mie șigara goasă la drum.  O aprinzi aici și ține până-n Deleni”, zise Ie-rotei, întorcându-și peste umărt fața brăzdată și arîtându-ți dinții puternici.  Era foarte mulțu-mitor lui Vasile și pentru rachiu și pentru ți-gări.  Căruța alerga cotind mereu pe ulițele strâmtese.  Pe alocuri drumul era pardosit de piatră de râu, cu mici bolovani.  Pe-aici căruța se sguduia cumplit și făcea o larmă asurzitoare din roți, din lesele de nuele  Prăvăliile erau deschise de curând și ucenici sprinteni se isbeau pe-o clipă în uși.  Nu prea erau cumpărători în ceasurile de dimineață.  Ca-sele c-un cat, cu doo, dispărură în curând, rămaseră în urmă, și ulița pe care alergau a-cum caii era aproape o uliță de sat.  Chiar în cap, o crâșmă era plină de muncitori, de ță-rani cari veniau în oraș.  Adevărat că era răcoroasă dimineața asta de April!  Clericul se ascunse mai bine în largul palton de iarnă lucrat de croitorul seminarului.  Oricât îi era de nesimpatic sluga Ierotei, el simți că se liniștește îndată ce-l zări.  După ce se sui în căruța lor, după ce se acoperi cu țoale aduse de-acasă, el se liniști deplin, se sim-ția în siguranță.  Începu să simtă iarăși bucuria apropierii de casă, îi părea chiar că-ntr-un anumit fel îi și simte pe cei de-acasă.  Părinții, surorile, păreau că-l mângăe de departe.  La fru-moasele slujbe din săptămâna patimilor va cânta în strană, iar a doua zi de Paști va spune în biserică cea dintâi pre-dică a lui.  Da, o avea pre-gătită de trei săptămâni, o știa pe dinafară, o repetase cu glas mare, cu gesturi, de multeori prin coridorul întunecos al seminarului.  Are să fie o predică strașnică asta!  Simția chiar o bu-curie ciudată, gândindu-se că va spune o pre-dică mai frumoasă decum obicinuiește tatăl său să spună.  Vor asculta oamenii ca sfinții, vor rămânea mirați la sfârșit și ieșind din biserică își vor zice:  „Ce popă scump o să iese din domnișorul Vasile”.  Căluții alergau în trap, săltându-și coama lungă și aspră.  Livezi largi fugiau în urma că-ruței, se rotiau domol în depărtări; jurul întreg era pace și liniște, numai căruța făcea un sgo-mot necurmat, sunând a lemn uscat, a verigi de fier.  Nu mai era nici noo, nici de curând reparată, căruța popii din Văleni.  Durăilul ei răsuna în pădurile ce începeau să se iviască înainte, ca o cădere necurmată de ape.  Lui Vasile îi plăcea vuetul acesta sec, căci începuse să-și repeteze în gând predica.  Se emo-ționa însă în grabă și spunea cuvintele destul de tare, în vreme ce simția și gesturile ce trebuia sp le facă.  De atâteaori a auzit în semininar a-ceastă poruncă de căpetenie: „Preotul să nu se gândească niciodată la el, când propovăduește cuvântul Domnului.  Nu predică să-și arete ta-lentul, ci să învețe și să îndrepteze pe alții”.  Vai, dar era o poruncă prea grea pentru un cleric tânăr.  Vasile Murășanu gusta înainte plăcerile succesului.  Era întâia lui vorbire către popor îi cine ar putea să spună că-n cel dintâi debut oratoric nu s-a admirat pe sine însuși?  Simțindu-și părinții, casa lor aproape, con-vingându-se că-n el sălășlueșle o forță nu de toate zilele, după cum putea vedea din avântul cu care își repetase predica, Vasile Murășanu simția cum îi crește o noo putere în suflet.  Cu-teza acum să se gândiască liniștit și la visul lui, și la baia „Arhanghelii”, și la notarul Rodean și chiar la Elenuța.  Începu numai decât să-și țină o lecție însuflețită de filozofie foarte opti-mistă.  Se convingea cu mare ușurință că ade-vărata valoare a unui om nu stă în avere, nici în poziția socială ce-o ocupă, ci în el însuși.  Cât prețuesc cunoștințele, cultura, lupta noastră, pentru ideal, atâta suntem.  Poate, mai ales, cât prețuesc simțimintele noastre.  și, după cât se simția acum, tot fondul lui suflelesc nu era disprețuit.  Dimpotrivă!  Se simția gata să se mă-soare cu ori și cine, cu atât mai mult cu notarul Rodean, față de care, de altfel, simția o repul-siune instinctivă, chir când era în dispoziția cea mai bună.  Vedea deci mai puâin îngrozitoare prăpastia ce-o săpase între el și Elenuța baia „Arhan-ghelii”.  și se putea foarte uțor se putea, ca ți popa Murășanu să afle aur la vr-una din băile mai mici unde era părtaș.  și tot așa de ușor se putea ca în „Arhanghelii” să se gate aurul, cum s-a întâmplat în atâtea alte băi.  Da, roata noro-cului se schimbă așa de des!  Trecu un lung răstimp până ce Vasile Mu-rășanu se trezi din contemplările lui luminoase.  Soarele se ridicase binișoir și nu mai era frig.  Clericul își lepădă paltonul de iarnă.  Dar sluga băgă de scamă, își întoarse capul peste umăr și-i zise:  „Nu-l desbrăca!  Intrăm numai decât în pă-dure.  Părintele mi-a spus să te îmbraci bine, să nu răcești.  — N-ai teamă.  Ierotei.  sfântul soare-i pe ră-zoare”, răspunse Vasile c-o bucurie copilărească.  Văzduhul era senin, limpede ca lacrima.  și ochiul de argint al soarelui râdeâ din înnăl-țimi amestccându-și în toată clipa perdelele ju-căușe, subțiri și fine.  Dar, în față, pădurea se tot apropia, valea se strimta mereu și deodată se simți un miros tare, aspru, de umezeală, de ver-deață și de umbră, mirosul de primăvară al pădurilor.  Drumul de țară intră în pădurea de fagi, și începu deodată să urce.  Ierotei sări de pe capră, și, la o cărui tură, opri călușeii.  „Să mai răsufle, domnișorule, să-și iee duh, săracii”.  Pășind larg, legănat, trecu înaintea ca-ilor, îi trase de urechiile păroase, lungi, și nu-mai decât călușeii își scuturară trupurile în-tr-un resunător picurat de clopoței.  „Eu deacum merg pe lângă cai, zise iar Ie-rotei, dar dumneata să-ți iei haina cca groasă.  Răsuflul pădurilor e umed”, adause, fluerând cailor.  Căruța porni, în pasul cailor acum, și clericul se convinse repede că Ierotei spusese adevărul, îmbrăcă din nou paltonul.  Adieri răcoroase se prelingeau și deoparte și de alta din pădure ca niște ape subțiri nevăzute.  Ca niște columne albe, rotunde, puternice, se înălțau fagii bătrâni pe coastele țepise de amândoo părțile drumului.  Creștetul lor se zăria departe în înălțimi; erau fagi apropae depepți ca brazii, fară crengi, numai deasupra o coroană puternică.  Soarele ie lu-mina creștetele, pe alocuri lumina punea pete mari, albe și mai în jos pe trunchiu, dar dru-mul era umbrit și umed.  Călușeii vânjoși pășeau mărunt și repede, în răstimpuri sforâiau pe nări, aburii deși începură să se desprindă dm trupu-rile lor.  Clericul sări din căruță  Ei dumneata puteai să rămâi, zise Ierotei.  — E bine pe jos, Ierotei, se mai demorțesc oa-sele.  — Asta încă e adevărat, domnișorule.  E și frumos pe drumul ăsta.  Pagubă că sunt urcușuri așa de grele.  — Vor duce ei cumva căruța goală până în Deleni”, zise Vasile.  — Caii noștri?  Oho, de ei nu mă doare pe mine capul.  Dar zic când trec pe-aici care în-cărcate cu povară.  Ce chin pe bieții boi, numai ei și Dumnezeu știu.  — Ce să facem, Ierotei.  dacă n-avem drum de fer?  — Cu drăcii de elea nici nu m-aș încurca eu!  Dar creștinul să-și aducă aminte că și dobito-cul are-un suflet.  Să nu pună prea multă po-vară.  Insă neguțătorii n-au nici o durere pentru bieteșe vite".  Ierotei spuse cuvintele aceste cu multă durere, ca și când ar vorbi de-o mare ticăloșie omenească.  Vasile era vesel, se simția ușor, aerul par-fumat cu răsuflul pădurii îi umplea pieptul ca o băutură întăritoare.  "Să aibă și vitele suflet, Ioroteo? "  îl întrebă zâmbind.  Sluga se opri o clip, îl privi stăruitor și poruncind din nou cu pașii legați, începu:  "Cum să n-aibă, Doamne Sfinte, cum să n-aibă!  D-apoi n-ai auzit dumneata nicodată cum mu-gește vaca, cum rage vițelul, n-ai văzut cum se gudură cânele când își vede stăpânul?  Fac așa pentrucă au și ele un suflet, domnișorule Va-sile.  Numai doo dobitoace cred eu că n-au su-flet”.  El tăcu, își scoase din șerpar o cărțulie toată flendere, și dupăce o privi puțin, o puse înapoi.  „Cari dobitoace? ”  întrebă clericul.  — Porcul și bivolul”, răspunse fără șovăire Ie-rotei.  — Porcul și bivolul?  — Așa.  Porcul mâncă, mâncă, mâncă!  Bivo-lul se uită prost cu ochii lui.  Gândești că-s niște găluște de glod, ochii bivolului”.  Vasile Murășanu râse din toată inima.  Că-ruța hodorogia puțin, cum mergeau caii la pas, și râsul clericului răsună până departe în pă-duri.  Ierotei nu mai zise nimic.  Mergea cu capul plecat, numai câteodată își ridică ochii și privia pădurea de fag.  Tăcea și Vasile și înainta cu plăcere pe drumul pielos.  Paserile ciripiau pe creștetele fagilor, vr-o mierlă fluera în vr-un luminiș.  Merseră mult așa, sluga înainte, stăpânul cel tânăr în urma lui, când deodată Ierotei se în-toarse și arătă clericului o față desnădăjduită.  „O vezi? ”  întrebă el și porni din nou.  Vasile Murășanu se apropie de slugă, mergea alăturea de ei.  „Ce să văd?  — Pădurea asta!  oftă Ierotei.  — și ce-i cu ea? ” întrebă clericul.  Dar oricât s-a chinuit să scoată o vorbă noul din gura slugii, a fost în zadar, și Vasile Mură-șanu încerca să ghiciască ce-a vrut să spună Ierptei.  Il văzu că se apropie măi tare de cai și din când în când îi mângăia, îi hetezia cu palmă lui aspră pie șolduri.  Pădurea creștea în jurul lor tot mai puternică, tot măi uriașă.  Nu se mai zăriau decât câteodată luminișuri, pete vinete de cer deasasupra.  Creștetele, coroanele se atingeau, dar jos păduiea era rară, până departe se vedeau columnele acelea albe, tucii prăpăstioase, cari pe alocuri păreau înșiruite ca niște enorme făclii.  Coastele muntelui, cu cât urcau erau tot mai prăpăstioase, dar pădurea albă de fagi părea că împrumută o siguranță neclintită acelor povârnișuri primejdioase.  Pace și încredere adâncă se strecură din sânul co-drului puternic, neclintit, bătrân.  Cum mergea pe cărărușa pletoasă, care șerpuia alăturea cu drumul de țară, clericul își aduse aminte că, de câteori venia cu sufletul sbuciumat de-acasă, după vacanța de vară, la începutul anului școlar, se liniștia, se împăca cu soarta, trecând prin pă-durea aceasta.  Totdeauna i-a fost grea despăr-țirea, totdeauna cu apropierea lui întâi Septem-vrie simția o răceală, o repulsiune instinctivă față de școală, și elev mare, într-a șaptea și-n a opta clasă de gimnaziu, nu-și putea stăpâni lacrimile, spre rușinea lui, când săruta mâna părinților.  Tot drumul până în pădurea asta se simția nenorocit, ca și când ar fi dus la locul de pierzare.  Tăcea, și-și îngreuna sufletul cu suspine.  Numai când intra în pădurea asta, de care se mira mereu, neînțelegând pentru ce simția cum se liniștește încet-încet, cum i se răresc suspinele, cum i se limpezesc gândurile, cum i cresc hotărîrile în suflet.  Deși nu era aici, sub umbra vreștetelor înalte, decât liniște, pace, mai ales, tăcere, totuș Vasile Murășanu avea impre-sia de câteori trecea pe drumul ăsta, că bea din-tr-un plin de viață și de putere.  Impresia Iaceasta îl urmăria tot drumul până la școală, chiar zile întregi.  El știa acum de mult că, din Văleni până în orașul în care îi făcea educația, avea să se adape nesmintit din izvorul acela mininat.  Ii părea de multeori că la mijlocul drumului îl așteaptă un pritin nevăzut, care-i dă voință și putere.  Nu-și putea da seama cum se face svhimbarea aceea în el, atât știa că intrând în umbra și mireasma pădurii, privia cu ochii mari neclintiți, aproape hipnotizați, al-bele, înaltele columne, cari vâjăiau încet din cooroanele depărtate.  Dar când drumul se lu-mina, el se simția alt om și-i veniau surâsuri pe buze și în inimă cântece.  Când venia acasă, drumul cobora în serpen-tine largi, ca niște cingători uriașe, și nu ținea mai mult de-o jumătate de ceas.  Nici nu-și putea da seama cum trecea timpul: n-ar fi știut nici-odată să spună de-a ținut drumul prin pădure un ceas, ori zece.  Nu încerca aceleași simțeminte însă când se reîntorcea dela școală acasă.  Atunci sufletul îi era plin de lumină, sălta pe lângă cai, culegea flori cu miros tare, aspru, de pe marginea dru-mului.  Ori că nu avea lipsă de nici o mângăere acum, ori că nu lo în scamă pe acel prietin ne-văzut, care-l aștepta în fiecare an în acelaș loc.  Vasile Murășanu, gândindu-se la toate acestea, simți o dragoste adâncă, o recunoștință față de pădurea asta, decât care mai frumoasă nu vă-zuse niciodată.  Fagi cu coaja albă și lucie, a-proape ca mesleacănii, el nu mai întâlnise în-tr-alte păduri și nici așa de drepți și așa de înalți.  O privia cu duioșie, nesimțind oboseala urcușurilor, deși venia de mult pe jos acum.  „Cum trec anii!  se gândia clericul.  Iată mai am doo luni și termin cu școala, am isprăvit ocu drumurile.  Unde voiu fi peste un an, peste doi? ”  Deși nu-i plăcuse școala, cu toate că fusese în toate clasele student de frunte, simția o vagă părere de rău că acum e pe sfârșite cu vieața de student.  Poate nici nu-i părea rău după vieața asta, ci după anii cari nu se vor mai întoarce niciodată.  Căruța coti, intră într-o noo serpentină, când înapoia lor se auzi deodată: „Cu-cu, cu-cu, cu-cu”.  Ierotei se opri, stăt și Vasile.  „Il aud întâiaoară în anul acesta, domnișorule, zise sluga.  — și eu, răspunse Vasile.  — Ne cântă-n dos, ăsta nu e semn bun”, zise iar foarte convins, Ierotei.  Opri îndată caii, cer-cetă cu deamănuntul căruța.  Clericul privia în direcția de unde cânta cucul.  Erau sus acum, aproape de creștetul muntelui, și în jos se în-tindea ca o nesfârșită pânză vineție, lucie, care se boltia pe alocuri și iarăș se încovoia.  Pânza asta o formau creștetele fagilor înmuguriți, în cari se reflecta lumina limpede a soarelui de primăvară.  „Din partea căruței cred că nu putem păți nimic, spuse Ierotei dupăce o cercetă la toate încheieturile, la roate, cuiele din osii.  — Ce să pățim?  întrebă surprins doricul, care nici nu băgă de seamă ce făcuse sluga.  — Ne-a cântat cucul în dos, explică Ierotei, ăsta nu-i semn bun.  Am gândit să nu pățim ceva pe drum.  Dar la căruță nu e stricat nimic.  El îndeamnă cu glas domol caii, și porniră.  — De-acum eșim lă lumină, zise iar sluga.  Paserea putea să tacă!  — Dar nu e nimic, Ierotei, zise Văsile, iac- o vorbă rămasă între oameni.  — O vorbă cu temei, domnișorule.  Eu spun ce știu Dumneata-l știi pe Gheorghe Tunsu?  — Il știu.  — N-acum pe ăla nu-l vei mai vedea.  — A murit?  — L-a omorît baia dela „Arhanghelii”, răs-punse Ierotei c-o ușoară tremurare în glas.  — Când l-a omorît?  întrebă Vasile înfiorat puțin de numele apesta.  — Vor fi trei săptăinâni.  — Dar bine, pe-atunci nu cântase cucul zise Vasile cercând să zâmbiască  — Nu, dar anul trecut, când l-a auzit mai întâi, i-a cântat în dos.  Va fi fost pe vremea asta.  N-a trecut anul și l-a înghițit pământul.  — Omul poate muri în toată clipa, zise cleri-cul.  Vieața noastră e în mâna Celui de sus.  — Adevărat, șopti Ierotei, făcându-și cruce și lăsând să se audă un „Doamne” preluag.  El crezu că Vasile întărește cele spuse de el.