ÎN LUPTĂ  DE ACELAȘ:  Robia Peleșului, traducere după Carmen Sylva.  (Biblioteca pentru toți — editura Alcalay)  Despre Simbolism și Maeterlincch, câteva observațiuni; o broșură de 60 pag. —  editura Socec.  În curând:  În luptă.  Cartea II-a: Influența mediului.  Societatea bucureșteană.  Intelectuali și artiști.  Izbândă și regenerare.  Primul pas.  Nuvele.  Premier rayon.  Causeries et critiques litéraires — impressions et nouvelles 2 volume: articole săptămânale publicate în cursul anilor 1903—1904—1905 în ziarul La Roumanie.  ELENA BACALOGLU  ÎN LUPTĂ  București  1906  TIPOGRAFIA „GUTENBERG” JOSEPH GOBL  STR.  DOAMNEI, 20  BUCUREȘTI  1906  COPIILOR MEI  LIA și OVID  PREFAȚĂ  Tuturor  După lucrarea de față va urma, a treia și ultima parte a concepției mele.  Întârzierea, acestui al doilea volum — s-a datorit greutăților vieții.  Această întârziere, nu mi-a dăunat însă.  Dimpotrivă.  Au venit evenimente — și-n timpul din urmă, lucrări de seamă — care mi-au îndrituit prevederile și mi-au dat prilejul să mă încredințez că am cugetat prin mine însumi, atunci, când sinteza îndreptată de experiență, a fost așa de nimerit condusă de intuiția mea personală.  De aceea și psichologia — care e știința cea mai necunoscută și a cărei analisă e ideală — fiind și cea mai reală dintre științe, mă atrage așa de mult, cu naturalismul și idealismul ei îmbinat.  Astfel, de la început prin caracterul vag al ideii, am îmbrățișat punctele principale din omenire, împrejurul cărora s-au adunat forțele de care dispuneam.  și cu toate, că, am bănuit că forma în care am înfățișat primul meu roman nu va fi aceea care va place — totuși, am voit s-o dau astfel.  N-am fost, nici mirată, când părerea unora — chiar a acelora care m-au judecat în bine — a fost făcută sub impresiuni altele, decât cele pe care adevăratul critic, le va putea culege și adânci, când se va găsi in fața celor trei volume.  Nu vreau să zic, prin aceasta, că, idealul meu de artă a fost sau va fi atins cu aceste lucrări mai de seamă — din activitatea mea literară de pân- acum.  Ar fi o credință falșă și răuvoitoare încrederei in mine și care singura mă călăuzește.  știu, că drumul e încă lung. . . Desăvârșirea în artă, e tot așa de grea ca și transpunerea ritmului artistic în vieață, prin sufletul aceluia care prinde în el.  Dar, am convingerea că pe calea bună.  Am aceeaș convingere care m-a condus în vieată.  Aceeaș putere care, dacă, în parte am moștenit-o, de la tatăl meu - pornește și mai mult de la acele idei-forțe, care în forma vieții mele de pân-acum au fost înfrânte, dar, în fond sau întărit mai mult.  Prin ele, trăind o manifestare de vieață conștientă, puterea mea mi poate fi oarbă și dacă revoluționează, dar și întremează.  Tot prin ele, dacă m-am văzut uneori învinsă, de cele mai multe ori, nu m-am simțit astfel.  Iar azi — întrebându-mă, ce suferință mi-ar mai putea da, oamenii, pe care să n-o cunosc — mi se pare că numai mi-e frică de nimic și nimeni.  Această impresie am primit-o mai lămurită decât oricând în vara anului acesta, la Nămădești, unde am scris o mare parte din lucrarea de față.  și, cu sentimentul libertății, mi-am lăsat sufletul să vorbească.  Tot prin el, grăește azi, și recunoștința mea, către aceia cari m-au ajutat să mă regăsesc — și care prin contrast sau asemănare mi-au afirmat propria mea personalitate.  În primul rând, însă, mulțumesc Domnișoarei Elena Văcărescu, a cărei prietenie am prețuit-o după roadele care a dat, căci, cu darul sufletului ei nobil a știut — și mă servesc de cuvintele lui Ibsen: „să-mi inspire curajul de-ami realiza propria mea credință”.  Iar în dedicația „tuturor” e cuprinsă toată dragostea mea de omenire și toată dorința de a o servi.  E.  B.  Toate exemplarele vor fi semnale de autoare.  In Luptă  Era la a zecea țigară și Virgil Andrea se vedea tot nehotărît, nemișcat în aceeaș stare: capul sprijinit de marginea canapelei, picioarele suite la capătul celălalt pe brațul mobilei — stare pe care Virgil și-o îngăduia în unele ceasuri do neastâmpăr.  Alături de el, pe o măsuță, o scrisoare și o telegramă stăteau aruncate.  Iar fruntea lui, se încrețea de câteori privirea i se oprea pe ele—aruncând în dreptul sobei, rând pe rând, câte un vârf de țigară, cu mișcarea nervoasă a omului necăjit pe el însuș.  Deodată tresări.  Își lo o hotărîre și dintr-o săritură se ridică.  Își drese cravata, își schimbă, hainele după ce multă vreme își răsuci mustața înaintea oglinzii.  Se mai plimbă de doo-trei ori în lung și-n lat, apoi fără să surădă se opri un minut în dreptul tabloului ce înfățișă adunarea din Blaj de la 1848.  Obișnuit, dintre capetele de țărani de pe tabloul acela vechiu, istoric, o figură chipeșă, de voinic, îl fură, îl distra — în naivitatea picturii îl făcea totdeauna să zâmbească.  Acum se uită la dânsul fără să-l vadă — între vieața din afară și gândurile lui se întinsese o negură.  O telegramă și o scrisoare erau singurele puncte albe, ce-i țintuiau mintea și-l chinuiau.  Ce trebuia să facă?  Le mai lo odată în mână și le citi din nou — pe telegramă stă scris: sosesc diseară; — în scrisoare: te așteptăm cu masa.  Nu era chip să înlăture întâlnirea amantei de eri, cum nu era ușor, să nu primească invitația iubitei de azi.  și trebuia si ia o hotărîre, și o hotărîre neîntârziata, bărbătească, care să-i pue stavilă oricărei șovăeli și trăgădeli.  Dealtmintrelea și un sentiment de cinste îi șoptea aceasta — ca și liniștea iubitei lui.  Iubita lui!  Dar care era iubita lui?  Era oare femeia tomnatică care-l înlănțuise ani de zile cu farmecul meșteșugit a unei dragoste oprite, or chipul drăguț, tânăr, răsărit ca o floare albă din visul lui aevea?  și, întrebarea asta, era mai mult un punct de conștiință — și aceasta îndoios pentru nebunia unei nopți în zorii unei zile limpezi.  Lumina ce i se revărsase în suflet îl deșteptase la o vieață noo — și-n umbră se pierdea o închipuire.  De o parte, o realitate la îndemâna tuturor, căre-i fixase firea nedarnică de toate zilele; — de alta, putința de aș fi găsit adevărata tovarășe de vieață — poate chiar idealul. . . .  și cine nu-l poartă, nu-l duce cu sine, în curgerea turburată a vieței!  De sigur, dar, îndoiala era la suprafață; totuș, un nu știu ce, îl neliniștea într-adevăr, caracterul lui frământat veșnic parcă-i dă presimțiri rele.  Ii era teamă de dânsul.  și pe când, fericit, se ducea cu gândul la Dora, cealaltă, parcă-l pândea într-însul.  „Vei reveni”, îi șoptea sarcastic Anca.  și cu adevărat, era un contrast în el, aceste doo năzuinți dușmane.  Doo năzuinți, din care una, era o legătură de interes și obiceiu, iar alta șirag de iluzii, dor curat și sinceritate.  și pe când totul, îl atrăgea spre bine, o impulsie rea, nenorocită îl făcea iarăș sceptic, neîncrezător în alegerea care singur și-o făcuse.  Căci, nimenea nu-l silise — o simplă întâmplare îl legase de Dora, un timp mai luminat îl depărtase de cealaltă.  și acestor împrejurări care concordaseră, le datorise hotărîrea lui de a-și reface vieața.  Nu era pregătit la aceasta — o unitate lăuntrică îi lipsea și de aci un murmur nelămurit de idei, ca un roiu rătăcit de albine. . . .  În adâncimea necunoscutului, un vuet surd dădea alarmă. . . .  . . . .  Dora. . . .  Dora. . . .  Era o întreagă psicologie, un abis de observații în țesătură ca unei pânze de păiajen, ce învălue spiritul fermecat de unele femei, al tinerilor câteodată lesne încrezători, rămași copii.  și pânza subțire, nevăzută, e țesută cu meșteșugirea insectelor care suge vieața — adesea, o adevărată artă de tactică și îndemânare în a atrage la peire.  Astfel, câte vieți curmate din calea lor nu găsim la atâția tineri „încurcați” cu câte o femeie nevrednică — și câte drame nu răsar din complexitatea unor stări în care legăturile sunt greu de rupt — greu de nimicit.  și chiar dacă închipuirea ar fi o filozofie a vieței, e de netăgăduit că multe închipuiri țin și de sugestionări, do influențe nefaste.  și mai curând sau mai târziu, o idee neîntemeiată, o iluzie falșă, e o pierdere, forțat, o tristă deșteptare.  Sunt însă momente în vieață, când îți dai seama mai clar ca totdeauna de aceea ce ar fi trebuit să-ți fie traiul.  și, Virgil, întrebându-se acum dacă a fost robul unei fatalități sau victima propriei sale firi, își perinda în minte o altă vieață, în locul celei din trecut.  Nepotrivirea era izbitoare ca și contrastul dintre cele doo femei menite să joace un rol în existența lui.  Cu apropierea lor, vremea de odinioară ieșia însă altfel din umbra în care ar fi trebuit să stea. . . .  Apărea oareșicum străvestită, pe când adevărul era acesta:  Virgil cunoscuse pe Anca Petrov într-un oraș de provincie, unde se găsea din întâmplare.  Invitat într-o familie de cunoscuți, se dusese să-și mai treacă din monotonia traiului de provincie.  Pe lângă el, fusese chemați mai mulți, adunați la ceașca de ceaiu pe care gazda, c-o bunăvoință afectată, le-o întindea cu vârful degetelor.  Printre atâtea figuri necunoscute și banale, Anca, deși avea un chip aspru, bărbătesc, fără nici o gingășie, reeșea c-o nuanță mai deosebită.  Apoi, domina cercul, printr-o vioiciune și printr-un caracter îndrăsneț, cărora le datorise în totdeauna un fel de prestigiu, un fel de vază.  In mintea acestei femei se petrecea însă, ceva mai mult decât dorința de a străluci în cercul ei de lume.  Servită întâia, pe când sorbea ceaiul, neastâmpărați ochii Anchei fugeau pe fiecare chip - gândindu-se la care si se oprească.  Deodată Virgil apărând, se uită mai lung la dânsul.  Din nume îl știa prea bine — ceva o atrase.  și-n mintea ei se orândul pe dată, planul chibzuit de ani al unei ambiții pe care o ocazie nemerită — singura, i-ar fi putut-o împlini.  Pentru aceasta, îi trebuia însă omul — acela care să-i fie jucărie și unealtă.  Nu-l întâlnise până azi, decât în bărbatul ei — care singur între mulți, făcuse jertfe pentru dânsa.  Dar, acestuia, neavând ce-i mai cere, căci îl ruinase aproape — nu el ar fi oprit-o azi să-și vândă o tinerețe spre apus — o tinerețe, în care se adunase însă tot focul unei ambiții de care n-avusese parte.  Ambiția de a găsi amantul priincios s-o ridice, pe care dominându-l să-l scoboare, să-l înlănțue pentru totdeauna în mreaja ei.  Femeie cu experiență, își făcuse bilanțul vieței — știa ce-a dat, simțea cei mai rămâne.  și-n râvna unui sfârșit, demn de o repetată sârguință care să-i cimenteze ambiția și anii de toamnă, goana după o bună pradă, o stăpânea acum mai mult ca totdeauna.  De aceea, când văzu pe Andrea, ceva studiat, vițios, scăpăra din ochiul aprins cu care cerca să atragă privirea tânărului tăcut și palid — a mândrului Virgil al II-lea — cum se numea el singur în glumă.  A doua zi, se întâlniră în acelaș loc.  De rândul acesta, Virgil și Anca, schimbară mai multe vorbe și privirile se împrieteniseră.  Sunt ochiri pe cari bărbatul le prinde-n zbor și știe ce să creadă despre ele.  Pentru Virgil, acea femeie nu mai era o necunoscută — nici o străină.  O strângere de mână, o invitație la masă și intimitatea se stabili.  Deveni amantul ei.  In timpul acesta, Anca, mai prevăzătoare ca altădată, căutase să-și studieze „subiectul„.  Cu instinctul deșteptat, al mai multor decepții, își încordase voința pentru o mai sigură izbândă.  Văzuse bine că n-avea a face c-un om obișnuit și tocmai pe deosebirea aceasta se bazase dânsa să-l înlănțue.  știa că oamenii simpli — sau mai normali — au de multe ori vederea mai sigură, în natura lor firească, mai măsurată, cumpănită, priceperea reală e mai ascuțită, mai ageră — știința de vieață mai potrivită acestei vieți.  și sunt mai greu de prins — fie că egoismul lor e mai luminat, fie că în mintea lor, au în iubire concepția unei virginități sau tinereți înmugurate, pe cari dânsa de mult le lăsase în urmă.  r  Astfel, Anca, cântărind pe Virgil în întreg felul lui de-a fi, își clădise în minte cum ar trebui să-l „ia” — ca să-l subjuge.  Virgil părea format din contraste.  Anca îl vedea foarte pasionat și rece, idealist și de un realism izbitor, moralist și supus convențiilor cu o adâncă nuanță de scepticism, ironie și independență.  Doo lucruri le avea însă distincte intransigente: năzuința de-a lucra și vanitatea unei mândrii fără seamăn.  Inainte de orce, Anca trebuia deci, să nu-l împiedece la lucru — să nu-i fie o povară; — al doilea, odată cu admirația ce trebuia să-i arate, să fie și dânsa foarte mândră, să i se impue prin ce vedea, că este mai slab la dânsul.  Trebuia să-i dea în totdeauna senzația că nu-i înjosit cu dânsa — dimpotrivă că orce sacrificiu îi era cuvenit, căci era așa de cinstită, suferise atâta, nu iubise niciodată. . .  In acelaș timp, femeie de lume care grație averii bărbatului trăise în lux, din largul de altădată, priponise rămasuri pe care avusese grija să și le fixeze pe seamă.  și tot pe seama ei, propriei sale naturi, făcea paradă de finețe și de creștere — când totul la ea era împrumutat unei vieți fericite, fără griji, unui mediu în care trăind, o subțiase.  Astfel din școala unor zeci de ani, în care primise multe lecții, învățate fără merite deosebite și mai ales, fără cinste — voia azi să tragă foloase.  și Virgil îi înlesnea aceasta.  Nu că o iubea, că o pornire sinceră, puternică, îl întorcea vecinic la dânsa.  Dar, îl domina prin ceva nedefinit, printr-o cerință ascunsă, printr-o chemare din el — prin aerul de porunceală, mlădiat c-o mângâiere, prin ademeneala unei stări materiale de care veșnic făcea caz.  Ba, că are în București afacerea cutare, ba e vorba de exproprierea unei case, de plasarea unor bani, de proiectul unei călătorii depărtate, de cine mai știe ce moștenire. . . .  In fond, era și el om ca toți oamenii; — nu că interesul îl lega de dânsa, dar pe lângă înlănțuirea unui obiceiu și a unui caracter dârj, stăruitor, și banul îl orbea puțin, — cu toate că sigur nu prea știa ce avea.  și, dacă nu se gândea la însurătoare, dar cel puțin avea mulțumirea, era împăcat la gândul, că e o femeie care nu-l costă nimic și e bogată.  Banul îți dă prestigiu, vază și luxul care-l vedea la dânsa, veleitățile, fumurile de doamnă cu stare și care își înșeală bărbatul numai pentru tine, îl măgulea.  Iar vanitatea lui îndoit satisfăcută se amesteca și aci, luând parte, ajutând, slujind farsei acesteia care-i întărea o legătură ce devenea periculoasă.  și, astfel, cu fiecare întâlnire nodul se strângea, perfidia unei comedii lua proporția unui drept câștigat.  — Cum nu erau din acelaș oraș, distanța care-i despărțea — de altfel mică — nu-i dăuna Anchei, dimpotrivă îi aducea prinos de reușită.  Căci pe lângă, că depărtarea îi țesea un văl de idealism, care o poetiza în spiritul întrucâtva romantic al lui Virgil — dar, îi da și prilejul de a-și revărsa în scrisori ticluite, focurile ce o ardeau mai mult.  Adică, să-și plângă soarta, să se vaite de „tiranul ei” — bărbatul — să-i strecoare dorința divorțului la care dorea să ajungă, să-i vorbească de câte-n lună și-n soare — de dragoste și de moșiile (trecute la credit) unde feciorii, îi furau bijuteriile, iar prefectul îi făcea o curte. . . .  Tot ce poate îmboldi, stimula un bărbat: milă, probe de dragoste, interes și gelozie. . .  Apoi, întâlnirile chibzuite și pregătite dinainte, serveau numai la plăcere, la veselie, la tot ce era în stare să-i răscumpere chipul comun de pe care unele zbârcituri îi trădau și vârsta.  Trecuse astfel, doi-trei ani.  și cu toate că tactica datorită anilor și aventurilor de tot felul reușise acestei femei, căci Virgil își făcuse un obiceiu s-o vadă, totuș, tăcerea lui, la unele înțelesuri iscusite, strecurări dibace de vieață comună începuse s-o îngrijească.  Sosise momentul să-l încerce.  și era lovitura cea mai primejdioasă pe care se bizuia —atuul cel mai greu pe care ponta — căci trebuia să joace îndoit joc.  Să nu-i dea de bănuit că măritișul i-a fost ținta și în acelaș timp să-l aducă acolo ca să creadă că ea, făcea o favoare luându-l de bărbat.  Căci, mândru cum îl știa, n-ar fi vrut să-i treacă prin minte, că o ridica — ci răsplătește cel mult, ceea ce merita, ceea ce se învrednicea să-i fie de-o seamă — și că dânsa îi da acest drept.  O întreagă subtilitate de femeie care lucrează rece cu capul — ca să și-l scape.  Iar ca să-i vie și mai ușor, în timpul din urmă divorțase.  Folosise de iubirea bărbatului atât cât putuse să rupă din avere, iar azi, încercând tot pentru tot, se găsea liberă — de capul ei.  Astfel, o ființă, născută, să facă rău, să prăbușească în juru-i tot ce-i stătea în cale, ruina altora o bucurase — câștigând-o.  și încurajată azi, de norocul unei stări hrăpite ca și de-o închipuită iubire din partea lui Virgil, — Anca nu presimțea încă, primejdia ascunsă ca un vierme în fiece noroc putred, în fiece închipuire deșartă.  De oarece după cum nenorocirea unora își are surâsul ei de speranțe, tot astfel și lângă acțiunile rele, cele bune nu numai că răsar mai sus, dar se și zămislesc, se nasc din contactul din apropierea lor.  Natura ar avea nevoie de extreme, ca din contraste să iasă armonia, din lupta lor acordul?  și, din lovitura desperată pe care Anca se hotărîse s-o dea, o luptă între bine și rău, între lumină și întunerec trebuia să se nască.  Anca nu-și dădu seama, trăznită, decât în momentul când din mână îi căzu ziarul.  Se anunță logodna lui Virgil Andrea cu domnișoara Dora ștefan.  Retrasă la moșia unei rude, crezuse că în despărțirea de-o lună se va face mai dorită, îl va hotărî — în fine!  — s-o lege de dânsul. . . ca  să n-o piardă.  și în timpul acesta Virgil se regăsise pe sine.  Până și în realistul cel mai aprig, cel mai înverșunat găsești idealistul neștiutor, inconștient. . .  Ce trebue să, fac?  și, Virgil, încurcat, își punea pentru, a nu știu câteaoară, întrebarea aceasta.  Telegrama Anchei, îl țintuia în loc, pe când invitația Dorei, îi da aripi să sboare.  In așteptarea unei hotărîri care nu sosea, dospind o decizie nelămurită, se așeză la birou să lucreze.  Mai avea doo ceasuri până la timpul mesei și se gândi că Anca nu sosise încă de la moșie.  Se înștiințase, se vestise seara și Virgil știa că n-ar fi putut da ochii cu dânsa, înainte de noo ceasuri — chiar de s-ar hotărî s-o aștepte. . .  Această hotărîre o simțea însă că nu va fi în stare să se impue dorinței de a scăpă de o întrevedere neplăcută.  Mai mult chiar — temută în el însuș, unde atâta schimbare îl înstrăinase de tot ce-l legase de trecut.  Era un alt om, în care o singură reacție — dar o reacție care face epocă în vieața unui om, îl depărtase deodată de cel care fusese, de Anca, de dragostea ei.  Iubea pe Dora.  și niciodată nu mai simțise această stăpânire pe el — acest farmec pătrunzător care-l cucerise, care-i îmbăta gândul ca de o fericire prea mare.  Căci din puținele realități ale vieței, dragostea e cea mai puternică și nici o mulțumire sufletească nu se poate măsura cu aceea izvodită din iubire.  Bucuriile acesteia sunt deosebite din toate.  și azi, când chipul Dorei, se împlânta ca o alungare de rele, nu-și aducea aminte ca Anca să-i fi dat veri - când o senzație de acel fel.  Își îndepărtă gândul de la dânsa și căută să nu se mai frământe, cu nimic.  Își urmă lucrarea.  . . .  201. . . 202 . . . 203 . . . și  bucățelele de hârtie, treceau prin mâinile înfrigurate ce tremurau ușor, în răceala lor nervoasă.  Din când în când, Virgil reîncepea însă, numerotarea în frica de a nu fi greșit, simțindu-se nestăpân pe memoria lui uluită. . . 201 . . . 202 . . . 203 . . .  Deodată, un sunet de clopot îi opri brusc mișcarea.  și, pe când, cu urechea trăgea să audă ce sgomot putea să vie, în nedumirirea lui temătoare, își încovoia și mai mult gâtul pe hârtiile risipite.  Ar fi vrut, par-că, să se afunde în ele — ca ele să-i dea soluția unei probleme sufletești.  Câțiva pași se auziră, apoi ușa se deschise în fața Anchei care intra ca o vijelie.  In căutătura ei, în pasul măsurat și greoi, în fâșîitul nervos al rochiei, Virgil înțelese imediat ce avea să înfrunte.  O clipă se măsurară din ochi.  și-n clipa asta, Anca, se simți învinsă, înainte de-ași fi rostit vreo vorbă.  Il cunoștea prea bine — în ochiul lui era ceva necunoscut, hotărît, puternic - străin de ea.  Se oglindea un alt suflet.  Virgil, își simți singur forța — avu pe dată, pătrunderea că era mai tare decât dânsa și decât cel care fusese.  Iar înfățișarea lui rece, neclintită, impuse și mai mult răscoalei ce bântuia firea năpraznică revoltată a Anchei venită cu speranțe de recucerire.  In fața lui protivnică, mânia ei căzuse însă.  Efectele gradate care și le propusese ca joc al izbândei ei, pierdea un număr din program.  și trecu la al doilea.  Plânse.  Un plânset de necaz, de jale măsurată, cu ochiul deschis pe impresia ce putea să-i facă.  și nici o comediană, nu și-ar fi ținut rolul mai bine — în stăpânirea ei lăuntrică par-că dicta unor forțe de veacuri ascunse în suflete de porunceală — în sufletele de paiațe cu care-și hrănesc vieața și-și cuceresc niște drepturi stoarse.  Acei ce trăesc, însă, mai mult prin combinații, cărora inima nu le adaugă nimic din sinceritatea pornirilor sufletești, se rătăcesc, nu reușesc tocmai din prea multă socoteală.  și în fața Andrei, cu toată măestria jocului ei, Virgil nu se înduioșase — dimpotrivă îl uimea într-un fel respingător această pornire neașteptată de lacrimi.  Cu atât mai mult, cu cât o crezuse mai mândră, mai tare.  Anca, simțind însă, că-i pe cale piezișă, își drese din nou purtarea față de el — nedescurajată.  Vorbi înainte — dar cu glasul domolit al omului recules, învins.  Ii aminti dragostea și sacrificiile ei, bărbatul lăsat pentru dânsul, multe căsătorii pierdute. . .  și prin înșiruirea atâtor închipuite jertfe, îi aducea aminte delicatețea obligată a unei legături care nu trebuia să se rupă.  Iar Virgil, pentru prima oară, vedea în ea, un trecut, ani de zile care se țineau strâns ca niște inele împrejurul viitorului încătenat.  In actele Anchei, era însă mai puțină prefacere ca în însuș natura ei.  Avea firea măsurată, cu tact, a celor cari reușesc mai ales prin viclenie.  Simțindu-și influența micșorată, aproape ștearsă, în momentul acesta hotărîtor în care-l vedea schimbat, depărtat de ea, recurse la o prefacere măiastră.  Își lo înfățișarea cea mai resignată — aerul omului jertfitor de el.  Dacă cinstit ar fi renunțat la Virgil, de sigur, această abnegație de orce sentiment egoist, ar fi ridicat-o în stima ei proprie.  Dar era din acele femei rele, pentru care reușita altora e o pavăză mai mult, orcărui sentiment mai blând — pentru care orice jertfă e o umilință.  Da!  Își zicea în gând, să mă lase — de îi va fi cu putință. . . —  dar atunci când ași voi eu, atunci când eu îi voiu zice: pleacă!  și amorul ei propriu, în care nici un avânt nobil, altruist, nu ar fi pătruns, îi inspiră un fel de-a fi ultim, care să-i lase lui Virgil, o bună și neștearsă impresie.  Cunoscându-l bine, presimțea că e singurul mijloc de a-l mai putea întoarce vreodată.  și în aparența ei, de victimă, se ascundea gândul pervers de-a nu se lăsă bătută.  Orce mijloc îi era bun.  Se făcu mângâioasă, cât mai dulce la vorbă, își deslănțui toate farmecile de care o femeie ca ea era capabilă și ca un șearpe care țintuește pasărea din cale, fascină, fermecă ochii lui Virgil, prins în cursă.  De oarece Virgil, cu toate că rămăsese tare, pătruns de-o hotărîre care-i dicta această împietrire de tot ce i aducea aminte această femeie perversă — inteligența lui, tot se simțea umilită oareșicum, ca de-o purtare pe care o credea că nu-i cea cuvenită.  Sugestionat de înfățișarea Anchei, de tactica ei voluptoasă și perfidă — acea renunțare pe care dânsa o accentua în cuvinte mărinimoase, îi atingea o coardă de cavalerism, de obligație morală nedefinită.  Nu datora nimic acestei femei, căci nimic nu-i făgăduise și totuș anii, blestemății ani — atâta repetare de fapte, de vorbe, în lungul, în șirul lor de zile, îi îndoia fără voie, un colț de conștiință ca alunecat într-o greșală.  Greșală?  Ce greșală?  De a fi dat, unei femei tomnatice, zile din primăvara sufletului lui?  O!  nu, căci acum mai mult ca totdeauna simțea fără șovăire că n-o iubise niciodată.  și, dacă Anca se înșelase, dacă dânsa își făcuse iluzii pe cari nici vârsta, nici situația lor n-ar fi trebuit să le îndrituiască, de ce dar, ar avea dânsul răspunderea unor decepții pe care o despărțire fatală, trebuia odată și odată, tot s-o nască?  Trebuia s-o rupă—trebuia să isprăvească mai iute. . .  și își repeta în gând, cu o violență caracterizată de chiar frica de el însuș, de nesiguranța din el — de el — aceste cuvinte energice.  Se sculă de pe scaunul în care se afundase o clipă și le rosti cu glas tare:  Destul, Anco — trebue să ne despărțim.  și, Anca, revenită cu totul în fire, în deplina ei stăpânire răspunse resignată, cu prietenesc glas, fără tremurare:  Să fie, cum zici.  Doresc să fii fericit.  Mă îndoiesc însă — și e și gândul tuturor care te cunoaște. . .  și picătura de venin se strecură în sufletul acestui om, care nu se cunoștea încă pe sine.  Fără voie, încruntă din sprâncene și întrebă:  Ce socoteală socială, din lume, mai vii să-mi faci, să mi-o dai mie, care știu ce fac — care știu ce-mi trebue?  La ce bun, ar mai fi avut să întrebe, dacă era sigur pe alegerea făcută și de ce slăbiciunea aceasta morală de a-și apropia viitorul, de trecutul acesta putred?  Căci, Anca, c-o indiferență studiată, răspunse în gol — după o tăcere mai lungă: de sigur, știi și tu că logodnica D-tale a mai fost logodită. . . ce  avere are. . .  cât despre frumusețe. . . despre  bunătate. . . Să  dea Dumnezeu, să nu fie cum aud.  Tu știi, și trebue să știi, că nu eu m-aș bucura de durerile tale.  Chiar te rog, să-ți aduci aminte în orce împrejurare, cât de sincer te-am iubit și că în mine vei găsi orcând prietena care va ști să te înțeleagă. . . Iți  las toată libertatea de a-ți croi vieața cum vrei și fii sigur că plec cu inima sdrobită, dar cu gândul ușurat că ești fericit — așa cum te văd că ești. . .  Dibăcia acestui sacrificiu silit și fals — căci ascundea o intenție rea — se asemuia, cum zice românul, cu omul care pare cel mai cinstit și nu-i decât hoțul care știe să se ferească mai bine.  Virgil, la ultimele ei cuvinte, tresări.  Fericit?  Fericit mai era oare, în acest minut, unde par-că cuvântul acesta îi deschidea orizonturi și mai mari, îl făcea să înțeleagă că nu trăise încă, în colțul acela magic, înfiorător de dulce și că prima rază de lumină care-l fermecase, era de-abia un pas în sufletul lui îngrădit de relele de-afară și de îndoiala propriei sale firi?  și par-că și acest pas, inspirat de Dora, de forța ei nepătrunsă, necunoscută, care aproape făcuse o minune, o creație din el — cu el— până și acest pas șovăia, ca mersul unui om sculat de pe o boală.  și mintea i se turbura, și gândurile se deslănțuiau, se resfirau iarăș, din unitatea aceea neașteptată și nepregătită, în care Dora îi apăruse ca o zee, ca întruparea idealului lui ascuns.  Ah!  cum o ura pe Anca, în acest minut par-că ar fi sdrobit-o — după cum și putreziciunea cuvintelor ei, îi atingea seninătatea unui vis, ce-i părea ca un copil nou-născut, aducător de speranțe.  O!  îl va ocroti pe acest copil care creștea într-însul, schimbându-i firea — în el își va pune dânsul ziua de mâine, puterile lui de vieață.  și c-un surîs iluminat, misterios, c-a dus de pe lume, întinse indiferent și rece, mâna Anchei, care-i zicea: „adio”.  Apoi femeia, se îndreptă spre ușă, c-un zâmbet fluturat pe buzele roșii făcute cu carmin.  Virgil, la sgomotul ușii, care se închidea încet în urma ei, privi într-acolo.  și un ciudat regret, spontaneu se înălță iarăș în suflet — ca doo dorinți care se bat în capete.  Tremură în ol, în risipirea acelei gene de lumină, care i se arătase mai-nainte.  și se simți aiurit, ca între doo lumi, din care eșia de-o parte deformat, prăbușit, fără culoare — ca să pătrundă într-alta noo, ca într-o religie necunoscută în care sufletul, ființa lui întreagă trebuia să lupte cu el, cu alții — ca să ajungă să creadă în el — să creadă în Dora. . .  -Ai întârziat. . .  am numărat minutele. . . rosti  Dora, către Virgil care intra pe ușe.  Era galben, stânjenit.  De abia îngână o scuză — apoi se așezară la masă.  Unul în fata altuia își furișau câte o privire.  Ea blondă, mică, cu ochii negri, când vioi, când melancolici — dânsul întreg portretul ei.  Par-că erau frați.  Unul părea întruparea celuilalt.  Fu prima lor seară tristă.  Virgil par-că era dus.  Dora neliniștită se uita lung la dânsul și-i respecta tăcerea.  Nu vorbiră mai nimic și toată seara o petrecură într-o luptă mută: el să-și ascundă sufletul — ea, să i-l prindă.  Era întâia înștiințare și prima durere.  Dora vedea că Virgil suferă, dar știa că durerea nu-i venea de la dânsa și că nu-i sta în putință să și-o explice.  Avu intuiția directă, că vieața ei, va fi un zbucium și-n fața ochilor pierduți o curajoasă impulsie îi dădu brânci înainte.  Își lipi obrazul de al lui și-n gestul acesta își puse tot sufletul — înlănțuirea unei răbdări gata la toate.  Ca acel ce are să treacă o primejdie și-și face cruce.  In Dora, dragostea și bunătatea se încrucișară — sfânt simbol de credință și speranță.  Liniștită apoi surâse. . . .  Virgil rosti: e bună moartea. . .  Apoi dumirit, par-că avu o remușcare, iar ușurat, ca deșteptat din somn, lo capul Dorei și lung îi sărută ochii.  Sărutul lui, era cald, pasionat — ceva care aducea fericirea și durerea împreună.  Nimic din banalitatea ocaziilor de felul acesta, nu învălui dragostea lor consacrată.  Logodna ca și nunta, se petrecu în tăcere — în tăcerea misterioasă din care acțiunile se nasc.  și când trenul se puse în mișcare, ducându-i departe, fericită Dora plânse.  De ce, tresărirea cea mai dulce, farmecul visului împlinit, se traduce ca și-o suferință — în lacrămi?  și lacrima în care trăi este o fericire — poate fiindcă-i atât de rară — e mai duioasă, decât sora ei de suferință — roo durerii mute.  In nenorocire speri—în fericire tremuri.  și veșnic un simbol de nestatornicie. . . .  și pe când trenul sbura, o noo vieață se desfăcea pentru dânșii, din umbra tăinuită a soartei.  Virgil era și nu era fericit.  Dragostea lui pentru Dora era adâncă.  Se născuse din atâta profunzime, din atâta necunoscut de el însuș, dintr-o lume ascunsă din el, în care nimeni numai intrase, că vraja acestui dor împlinit îl buimăcea.  și când se regăsea astfel,- așa precum fusese, i se părea că numai era el, că altul îi luase locul într-însul.  și gelozia unuia pentru altul — a lui, pentru el — năprasnic îi turbura firea.  Totuș, „te iubesc ca și pe mine”, îi rostise Dorei, în primul fior al cuceririi și sentimentul de egoist care egaliza o altă simțire mai nobilă, respiră o naivă sinceritate.  și era așa de copil uneori, că Dorei, i se făcea par-că milă.  și nu știa, dacă mila asta era pentru dânsa sau pentru el. . . .  Iar trenul sbura, sbura. . .  Sunt locuri în care lași o vieață întreagă.  In moartea de toate zilele e par-că un popas în care adevărat trăiești.  O iei înainte cu forțele împrospătate. . .  La Lucerna, pe malul celor patru cantoane, se opriră.  Pe drum, în tren, Virgil fusese foarte atent cu Dora.  Bunătatea lui era însă nesigură, sfiicioasă, par-că pentru întâia oară avea prilejul să și-o arate, să și-o vădească.  O îngrijea ca pe un copil, se interesa dacă stetea bine, îi potrivea să doarmă, o învălea cu pardesiul lui, îi mulțumea cele mai mici capriții pe care i le năștea chiar el în dorința de a-i fi folositor.  și, cu probele astea de iubire, pe lângă mulțumirea care o ai, când știi că te are cineva în grije, în pază, Dora mai avea și intuitatea unei sforțări plăcute, ce și-o dădea lui însuș — să se vadă cum nu se mai văzuse.  Singur, trăit printre străini, egoismul lui nu era obișnuit cu nici un fel de sacrificiu și cel mai mic imbold, cea mai mică generositate, îi dădea tot atâta satisfacere de el însuș, ca și cea mai mare mărinimie.  Era o senzație noo în afară de obișnuitul curs al vieții lui, în afară de bogata dar zgârcita lui natură.  și tot ce era nou pentru dânsul, ce putea să-i dea o senzație puternică, predomina pentr-un moment, în firea asta complexă, în flexibilitatea acestui caracter acrobatic, veșnic satisfăcut și nemulțumit în acelaș timp.  Brusc trecea de la o stare la alta și nimicurile aveau darul să-i nască salturile astea morale, de-asupra căroră un pericol sau o izbândă plană.  Astfel, în apropierea Lucernei, trenul spinteca noaptea deasă, răsuflând par-că mai domolit sub farmecul de afară.  Pe o banchetă, Virgil întins, închisese ochii, cercând s-adoarmă.  Dora sta lungită alături, cu ochii însă, mari, deschiși, în noaptea trecutului, privind lumina dragostei care se urcă înceată spre dânsa.  Cu un minut mai-nainte Virgil o sărutase blând.  și un sentiment puternic, amestecat mai mult de recunoștință, o atrase iar spre el.  Se aplecă binișor și nebănuind că doarme, îi atinse ochii, c-o duioasă pornire sufletească.  Virgil, cu un glas neobișnuit, brusc îi spuse: adormisem. . .  lasă-mă — și-i întoarse capul.  Bucuria ei înnaripată sbură totuș, privind înc-odată chipul copilăresc, Dora trase încetișor perdeaua lămpei și cuminte nu se mai mișcă din loc.  Peste un ceas erau la Lucerna.  In scoborârea pachetelor, Virgil îi dădea ordine seci.  Posomorâtă figura lui, luase un aspect deosebit.  Lipsea acea armonie care se traduce între îndatorire și dorință.  Dora îl urma ascultătoare, dar obosită.  Nu drumul îi îngreuna mersul, dar felul lui Virgil îi da de gândit.  și ținta unei înțelegeri o vedea mai depărtată cu cât Virgil nu se explica niciodată.  De altfel, nici dânsul n-ar fi știut lămurit ce-l turbura atâta.  Îi eră destul însă, s-o vadă un minut sub o impresie mai neplăcută lui, ca să cadă din extremul dragostei în al indiferenței.  și nu doar că Dora avea vina acestor transformări, dar era pretextul prin care lupta din sufletul lui lua o formă.  și la cea mai mică atingere, o vibrare — la cea mai mică decepție, o îndoială.  Iar dragostea Dorei, asistând supusă la toate schimbările lui, nu lua în seamă că extremele în care cădea Virgil, îi da și ei senzații aproape bolnave.  Căci, în unitatea ei lăuntrică — din care se naște măreția spiritului — durerea ca și fericirea se înlocuiau ca o strajă, de-a căror schimbări neașteptate suferea, ca în preajma unei amenințări.  Suferința îi dădea însă, puteri necunoscute și pe ruina morală a lui Virgil, vedea înălțându-se o vieață noo — în luptă.  Iar când, adormiți în odaia marelui hotel de pe marginea lacului din Lucerna, uitară tot în somnul bălsămit de vise — natura par-că își întinse și ea, afară, în noapte, un văl mai liniștit, mai molcom, mult mai pașnic. . .  Lacul celor patru cantoane se găsește în Elveția germană și are particularitatea lui locală.  S-ar zice că toate lacurile se aseamănă și totuș toate au ceva deosebit.  Din fiecare iese o lume noo, alte impresii, alte gânduri. . .  Lucerna e portul cel mai însemnat pe acest întins albastru, verdele mării.  Schimbătoare ca și cerul, culoarea lui se preface, se amestecă.  Când moarat, când neted, la bătaia soarelui scânteiază.  Par-că îs sclipiri de glorie — strălucirea înșelătoare a vieței.  Pe malul lui, se întind ici-colo, mici porturi ca labele întinse a unor lei în pază,.  La spatele lor și împrejurul lacului întreg, șirul de munți face horă.  Vaporașele se preling ca niște lebede, apropiindu-se, alăturându-se de mal.  și cu fiecare vas un nou contingent de călători se scoboară la fiecare oprire.  Printre mulțime se află și Virgil cu Dora.  In prima dimineață a sosirii lor, deșteptați în bătaia razelor de soare, se îmbrăcaseră grăbiți, nerăbdători să guste frumusețea locului.  De la fereastra hotelului priveliștea era încântătoare.  Lacul văzut pe o întindere mare era vrednic de admirație în decorul strălucit al munților albiți pe coaste și al orașului în stilul lui deosebit cu obloanele caselor verzi și ferestrele înflorite.  Scoborîți în oraș, se hotărîră ca după o raită printr-însul, să ia vaporul care în doo ceasuri făcea înconjurul lacului.  Voiau să facă cunoștință cu întregul chip al apei ce-și bătea marginea pe doo laturi.  Într-un cap și altul Lucerna și Brunneu își scăldau fața.  Pe dreapta se întindea Vegis, Vitznau la poalele munților Righi de unde funicularul te urca pe culme — apoi Gersau, Brunneu Sisichon, Rütli, Bauen, Flülen, Becchenried.  Aci se dădură jos, să facă o haltă.  In timpul plimbării, urcați pe puntea vaporului în bătaia vântului, valuri de admirație îi ținuseră tăcuți, strânși legați unul de altul.  Dora era ca fermecată.  Lângă dragul ei Virgil, totul i se părea și mai frumos, vieața ei în armonie cu natura întreagă.  Virgil, din când în când se uita și el la Dora și par-că niciodată nu i se păruse atât de tânără — un copil aproape — și atât de dragă.  In bunătatea lui spontanee o milă protectoare îl făcu să-și îndoaie brațul împrejurul mijlocului iubitei.  și inima Dorei bătu mai repede, îi coloră obrajii.  Se lipi de el ca de o haină în tremuratul iernei.  și din atingerea lor înfrigurată dar caldă la văpaia dragostei, încă un punct ascuns, le împreună încet și misterios cutele bătute de vânt ale vieței.  Dora simțea aceasta — Virgil inconștient, retras iarăș în sine, urmărea un val, ce se pierdea, pierdea în larg.  și verdele lui, îi aminti ochii Anchei.  Fără voie, se gândi la ultima întrevedere. . .  . . . Pe  Virgil, nu-l atinsese nimic decât vorbele aspre la adresa Dorei.  În fond desprețuia judecata Anchei, dar unele înțelesuri perfide avusese în totdeauna darul să-l influențeze.  și de astădată era idealul lui în joc, mândria alegerii făcute.  și cea mai mică atingere i se părea o profanare — teama unui adevăr ascuns, îi rănea vanitatea, de a nu părea înșelat — chiar de era convins că nu-i.  și la acordul acesta ținea așa de mult, că ar fi fost în stare să-și sacrifice o fericire, dacă prestigiul vădit, aparent, nu i-ar fi dat dreptate.  Dragostea naturilor tari, în fond se reduce la cultul perfecțiunii.  și cum se credea tare, Virgil ținea și el la concepția aceasta intelectuală, iar nu sentimentală.  și dacă un sacrificiu îi era posibil — sacrificiul de a nu se însura, ca cei mai mulți de interes — trebuia ca idolul lui să fie fără pată, o ființă superioară, care să se impue lumii, prin calitățile ei deosebite.  Uita însă, că tabloului celui mai splendid, îi trebue o lumină bună.  și astfel cum îl agățase în vieața lui, nu-i era dat să-i vadă toată frumusețea.  și de aci în orele lui de îndoială, întrebarea ascunsă: e Dora aceasta?  Par-că era alta înainte. . . par-că  nu-i așa do extraordinară pe cât o credeam. . .  și biata Dora — care era aceeaș - își vedea farmecul pe cale de a se distruge — distrus printr-o iluzie optică, nepriincipasă, neprielnică ei, printr-un gest greșit care-i schimbase locul.  Ce strica dânsa, dacă vederea lui nu era totdeauna dreaptă, dacă acțiunile lui nu se susțineau la treapta unei convingeri neclintite?  și dacă adevărul era că în fond Virgil o iubea frenetic și Dora merita dragostea asta, inteligența lor percepea lupta pe care nici-o învoire, nici-o transacțiune de caracter nu o putea doborî deodată.  Era apriga înverșunare a unui sentiment în recunoaștere față de tulburarea unei schimbări în vieață.  și pe când la Dora, dragostea știa ce vrea — la Virgil totul era în prefacere, în sădirea unei încrederi desăvârșite.  Dorei, îi cădea o mare răspundere și n-ai fi crezut că chipului acela atât de delicat, i-se hărăzise de soartă, o sarcină atât de grea: transformarea unui om sau regăsirea pe el însuș.  Era, cu toate acestea și aspirația cea mai nobilă a Dorei, ca Virgil să se vadă prin-tr-însa: bun, drept și fericit.  și era și singura condiție de a-l cuceri deplin. . .  Plecați des de dimineață, nu era nici zece ceasuri, când se opriră la Becchenried.  Făcuse înconjurul lacului și scoborâți acum în satul acesta pașnic unde vieața par-că doarme, legănată de cântecul apei, clopotele bisericii umpleau atmosfera cu sunetele lor argintii.  Era Duminică.  Fără voie, pașii lor, urmară chemarea sfântă a rugăciunii.  Să intrăm Virgil. . . — și Dora făcu primul pas înainte.  Supus, Virgil o urmă — el ateul!  Biserica era mare, curată, plină de credincioșii cari asistau smeriți și cuvioși la slujbă.  Erau mai toți locuitorii din sat, îmbrăcați ca de sărbătoare.  Bărbații cu pantalonii strâmpți, cu o vestă sub care reeșea cămașa albă ca neaua.  Portul lor exclude haina obișnuită numai la lucru.  La femei pieptănătura era caracteristică.  Bătrâne și tinere își răsucesc parul în zeci de codițe, strânse pe ceafă.  și dintr-o parte și alta, iese câte-o enormă tinichea în formă de peptene, brăzdată cu pietre sau de calitate mai bună la cele mai cu dare de mână.  Cu toată originalitatea, nu se poate ceva, mai distrugător pentru păr.  și, de cum roti ochii, o observație dreaptă se impuse Dorei.  Nicăeri, ca în frumoasa Elveție nu se găsesc oameni mai fără expresie.  E un contrast pe care Dumnezeu l-a robit splendoarei acestei naturi, în care a concentrat tot ce putea să-i dea ca frumusețe.  Slujba bisericii era pe sfârșite și unul câte unul cuvioșii ieșeau cucernic stăpâniți de evlavie.  In simplicitatea feței lor, citeai ceva solemn, patriarhal.  și fiecare se îndreptă către un mormânt scump, înșirat pe lanțul de morminte ce împrejmuia biserica.  O floare și un strop de apă sfințită, cădea la capul fiecărei cruci — în semn de bunăvenire.  Era vizita celor rămași — celor duși.  și era atingătoare liniștea cu care fiecare, respectuos, săruta mormântul.  Dora și Virgil plecară capul.  Când ieșiră pe drumul larg, bătut de soare, se uitară unul la altul.  și ruga Dorei par-că se împlinise.  Virgil se înseninase iar luând-o repede la drum, ștrengărește, o porniră înainte.  La întâmplare urcară suișul din față și cu cât înaintau, panorama lacului se desfășura întreagă.  Ca un văl străveziu, vag încrețit, moarat de o parte, unit și limpede de alta, lacul le zâmbea în splendoarea dimineții.  Righi își arunca umbra drept în față, dând apei, alocurea, o nuanță închisă — indigo-albastru-verde.  Cerul pătat de fâșii albe, cu dungi de nori subțiri, prin cari lumina soarelui străbătea dulce, se resfrângea ca într-o oglindă pe fața limpede a apei, ce tremura puțin înfrigurată, de o adiere blândă de vânt.  Drumul conducea spre Schonecch, un platou admirabil pe care este stabilit un sanatoriu — unul din cele mai renumite pentru bolnavii de piept.  Virgil și Dora trecură, repede, cu toată frumusețea locului.  Câțiva convalescenți stăteau lungiți pe câte un pat de grădină, în admirarea naturii, sorbind aerul cu nesațiu.  și spectacolul acesta era trist pentru cei cari sufăr și pentru durerea altora.  Suferința e pentru toți — ne face solidari cu fiecare durere.  Înaintând printre cărare umbrită de doo rânduri de brazi, la o întorsătură a șoselei, o bancă era furișată între verdeață.  Se așezară să respire, și un strigăt de admirație ieși din amândoi deodată.  Era o surpriză pe care cei ce așezase banca acolo, o făceau excursioniștilor.  Din locul acela ascuns, ți se părea că ești la teatru, în stal, privind cel mai artistic decor și cea mai înaltă poezie a naturii.  In cadrul unui ochiu deschis, între înlănțuirea a doo brațe de brazi, se zărea împeticată, frumusețea celui mai atrăgător colț din lume.  Ca într-un ochian de panoramă, Gersau cu casele și turla bisericii, se zărea ca estompat de brumă și depărtare.  In partea dreaptă, la poalele munților Mythen cari se ridicau ca doui brazi gigantici cu vârfurile ascuțite și trufașe, Brunnen par-că plutea în ceață.  Iar lacul niciodată mai legănător — în nici-o parte mai albastru.  Cerul, ca o bucată de vată.  Pus ca pe o rană, respirația se facea mai ușoară, sufletul liberat de multe.  și-n existența unui minut de tăcută admirație, numai dragostea putea să-i egaleze adâncul.  Sărutul lor fu ca o poveste, ca o roo pe floare, ca o iluzie de veșnicie pe o trecătoare speranță. . .  și încet, scoborîră clina par-că acum ieșiți din sfântul locaș al Domnului.  In cucernicul, smeritul lor sentiment, se ascundea măreția tainicei puteri care creiază și distruge.  și nimicnicia lor, îi strânse înc-odată în brațe.  Imprejur tăcere și singurătate.  In sufletul lor lumină.  Dora radia — niciodată nu fusese mai frumoasă și buzele aprinse îi stăteau de minune.  Virgil, departe de lume, o vedea sub adevărata față — și era fericit — fericit cum nu mai fusese. . .  A doua zi — zi tristă.  Dora nu se simțea bine.  Dragostea concentrată a lui Virgil isbucnea în răstimpuri, cu o atât de mare putere că beția aceasta de vieață, de cuvinte calde, o lăsă apoi ca moartă.  Capul îi era de plumb, iar din vine par-că îi se scursese tot sângele.  Se uită în oglindă și se văzu albă — de un alb bolnav.  Virgil intră vesel pe ușe.  știi, Doro — plecăm. . . .  — Unde?  — Lugano, lacul Majore, Como. . . dar  ce ai?  și văzând că se clatină, se repezi s-o sprijine.  Dora, ca să nu-l sperie, îi surâse.  Virgil, neliniștit, o lo ca pe un copil în brațe și-i puse un sărut fierbinte pe buzele uscate — albe tocmai de o înfiorare prea adâncă, mistuitoare.  Când Dora deschise ochii, era în pat, învelită bine, îngropată în perne.  Frământată de sbuciumări sufletești avea nevoie numai de odihnă.  și ziua trecu liniștită.  Noaptea nu le îngădui însă somnul nici unuia, nici altuia.  Fiecare îngrijat de celalt.  Virgil, când și când, se sculă, jumătate îmbrăcat cum se culcase, să vadă dacă-i bine Dorei, dacă doarme.  Iar Dora, de câteori da ochii cu dânsul, în întunerecul care-i lumina orbitele și-i făcea să scânteieze privirea, se cutremura ca de o frică neînțeleasă.  Atâta apropiere de dansa, de sufletul ei, de ce o doare, nu era făcută s-o liniștească.  Cu flecare semn de dragoste, o teamă că-l va pierde — el care numai iubise, care nu știa să iubească — iubind prea mult sau prea puțin.  Spre zio ațipiră.  Intr-un târziu, Dora deșteptăndu-se cea d-întâiu, întoarse capul spre Virgil.  Il privi lung.  Par-că el ar fi fost bolnavul.  In truda unei nopți nedormite, brazde se lungeau în prelungul obrazului pe lângă gură.  și un zăbranic de umbre nedeslușite par-că se lăsase pe fața lui.  Inima Dorei se strânse, presimțind că toată îngrijirea blândă de care Virgil se încumetase să se facă vrednic, îi va răscoli o stare apăsătoare, în contrazicere cu tot ceeace făcuse.  și așa era.  Nemulțumit acum, în el, de rolul plicticos al unui infirmier de ocazie — turburat în seninătatea unui vis de fericire care-l trăise o clipă — de ce nu l-ar fi posomorât, această piedecă, această slăbiciune neașteptată a Dorei?  Ii stricase din înjghebarea planului de călătorie— din șirul de plăceri pe care Dora i le datora.  De ce venea cu o neplăcere— cu un adaos trist pe-o îndoială din el.  . . . Pe  o îndoială din el? . . . .  Care?  și deschizând ochii, se uita la Dora care se dase jos din pat.  O văzu cum văd ochii câteodată—totul în rău.  și prin prisma îndoielii, sale Virgil se îndoi de- abinelea de frumusețea ei— de puterea ei de vieață.  Cum ar fi priceput-o?  și-și zise:  Ce urâtă e Dora azi — și i se păru că un alt glas în el, repetă acelaș lucru.  In acelaș timp îș aduse aminte că visase în crâmpeiul lui de somn pe Anca și-o revedea cum i se arătase — ca în vise, prin prisma depărtării— atrăgătoare.  și par-că se odihni mai mult pe amintirea acestui vis, decât îl odihnise somnul.  Căci liniștea prin care trecuse nu i-ar fi lâncezit îndeajuns avântul încordat al nervilor, dacă o excitație noo, o emoție reprodusă sub o formă contrarie, un contrast emotiv— acel vis, Anca — nu l-ar fi făcut să uite o stare trecută— dragostea Dorei.  și în inerția lui ascunsă, fugea de orce ipoteză, de orce presupunere morală, ca de un lucru obositor, străin de tine.  Mulțumit de-o contrazicere care-i dase o împrospătare de senzații, sensibilitatea delicată a Dorei, numai era contrastul care-l atrăgea.  și Dora, reeșind în vieața comună cu părțile slabe al orcărui om care nu-i o perfecțiune— și care om este?  — își înmormânta calitățile în defectele alteia care le lua masca în sufletul lui Virgil, neștiutor de el însuș.  Astfel, din depărtări ascunse, o imagine veche, reînoită, apărea din nou! . . . .  Virgil o revedeă elegantă, femeie plină, cu șoldurile rotunde, cu surâsul pe buze.  Sufletul și el, îi se păru o împodobire de daruri străine, căci imaginea trecutului, înfrumusețată, aurită vremelnic, îi deslușeă într-un gând fugarnic ceeace ar fi putut fi și nu era Anca: un suflet cu adevărat puternic— o bunătate activă, conștientă.  și un fulger de idealism se contopi cu o imagine reală.  Fu ca în extaz în fața Anchei—ca în fața unei descoperiri.  O revăzu ca pentru prima oară.  Realizându-și apoi o remușcare printr-un regret de falsă bunătate, Virgil îngâimă în el: „am fost rău cu dânsa”.  De aci la o obsesie, nu mai era decât un pas.  și o voluptate noo se strecură în suflet, ca o suferință perversă, înșelătoare.  Nu se gândi că nu trăise de fel cu Anca și în afară de ce arătă ver-când în bine, această femeie putea să fie, ceeace ar fi fost cu adevărat, în strânsa legătură de fiecare zi, de fiecare minut care nu-ți dă ghes, să-ți ascunzi nici un defect și nici o slăbiciune.  Căci, dacă în sfera subiectivă a sentimentelor, iluzia și realitatea se egalează, nu era însă, omul orbit de prisma acelei iubiri binevoitoare și exclusive, care te face să vezi numai calități, unde sunt multe defecte.  Dar, un amestec, un strat de senzații inconștiente— orcât de puternic s-ar fi crezut în propria, lui sferă intelectuală - îl făcea subordonat acestui raționament inconștient, care-l apropia din nou de Anca.  Era tot trecutul lui, cu copilăria lui tristă, cu adolescența lui singuratică, pustie, cu ambițiile lui deslănțuite într-o cumplită înfocare de a domină.  Era trecutul lui cu stângăcia și nebunia tinereții— cu decepțiile întâmpinate, cu femeile care le dorise, cu femeile care-l înșelase, care-l scârbise.  Era Anca, care-l atrăsese fără să-l reție— o plăcuse fără s-o iubească — Anca de care idealul și sufletul lui oropsit rămas copil, nu se apropiase, dar care trăise mai mult în vieața lui de necazuri și de lupte.  Era. . .  Cum însă, răsărise Dora, din ce colț ascuns de suflet, mijise în lumina ei de fecioară— de iubită?  De sigur, o cauză, o inducție trebue să-l fi împins spre dânsa;—și pe baza încă nesigură, cu mersul aventuros al acestei inducții se cobora și acum în el.  Se cobora c-un amestec de ciudă și durere. . .  Din nou, i se părea că-și pângărise, își profanase singur ce avusese mai scump într-însul, în adâncul lui: un loc păstrat, alcătuit acelei singure femei care i-ar fi împlinit un ideal— o concepție superioară de vieață.  și acestei singure femei, acelui ideal, acelei vieți superioare par-că-i furase tot ce ar fi putut să-i dea, toată comoara unei simțiri, sufletului lui— suflet schinguit însă de-o rațiune falsă, de un intelectualism dominător, despot.  Căci pervertit în firea lui înrăită, i se pecetluise pe acel rămas de suflet bun, pe acel ideal — deasupra dragostea ce-l lega de Dora— o stare sufletească care reieșea acum ca o erupție bolnavă, ca un virus al unei boli trecute.  Iar între cultul femeiei și neafirmarea, nerecunoașterea acestui cult, era aceeași prăpastie ca între el și omenire.  Ca între un vis muiat în aurul, în strălucitoarea beție a dragostei și depărtarea stearpă, deșertul întins în el, de vieața, de dușmanii, de străinii de dânsul.  Poate, cine știe!  ca și Dante, care văzând numai rele, în tot infernul lui, îi rămăsese numai zămislirea ideală a Beatricei — o icoană.  O iluzie, o desiluzie — un surâs, o lacrimă. . . .  și dacă, dându-i-se Dorei, i se păruse lui Virgil că-și dase sufletul cum pentru prima oară o fecioară își dă corpul.  Dacă virginitatea sufletului lui, care nu mai iubise, se înfiorase la ideia unei stăpâniri străine, în așteptare nu-și îmbrăcase forma acelui vis, acelui ideal neconrupt în așa fel, că putea să facă din Dora cea mai fericită și cea mai nefericită dintre femei?  Doo izvoare — realist și idealist — pozitiv și mistic — și bun și rău — nici una nici alta.  Cum ar fi fost doi oameni în el care ar fi locuit la doo extremități și nu se întâlniseră încă.  și astfel, Dora trecea pe rând, când în sfera ideală a acelui punct mai luminos din el, când în întunerecul caracterului altoit de încercări pizmașe — caracter devenit pizmaș el însuș.  „Ce urâtă, e Dora azi. . . . ”  și i se păru că un alt glas repeta în el acelaș lucru. . . . ”  Iar Dora, în timp ce se îmbrăcă, urmărea în privirea lui aruncată pe furiș, când și când, decepția întărâtată a artistului suprapus pe fondul nemulțumit al egoismului brut, netncercat, neînnobilit.  și, astfel, cum îl vedea în acest minut, se gândi și ea, la acei oameni cari pun dragostea in categoria unei activități estetice interesate ca și desinteresate, și care și la Virgil se arătase poate, ca un izvor de senzații noui, frumoase, ce-i ascunsese lui însuș, prilejul de a face rău, sub un joc de iluzii.  In jocul acesta nu se prinsese însă singur?  Cine știe!  și Dora suspină în ea, gândindu-se deocamdată cât e de greu de susținut o iluzie estetică, din moment ce o pornire frumoasă, odată satisfăcută, găsește în voința caracteristică, șubredă, a omului sceptic, teama de a da mai mult decât primește.  Dorința de a fi bun, de a face bine, de a deveni cât mai perfect, se împiedecă, la Virgil, mai mult prin această teamă.  E îndoiala care te oprește de a „te da”, care-ți seacă tăria, stăruința trebuincioasă de a duce la capăt ceeace vrei să creezi, cu încrederea jertfei de tine.  E o lipsă sufletească care-ți întunecă judecata asupra ta — oprind voința să lucreze, în mod conștient, hotărît.  și astfel, Virgil, în mulțumirea pe care o simțea Dora, ne mai găsind el mulțumire, în ajutorul pe care-l poți da altuia, nici un scop vrednic de osteneală, ce l-ar fi reținut— odată idealul știrbit — să-și revie la instinctul mărginit sălbatec, exclusiv al oarbei dragoste de sine?  Revenea, deci, cu furia unei apăsări nedrepte, învinse, par-că furat în acest instinct, care bine, rău, îl călăuzise, fără să-i dea luptele de azi!  și jicnit în nepăsarea și în credința lui de el Virgil se zbătea, se apără, alterând seninătatea unui vis de fericire, întunecând pe Dora — risipind din încântarea, din farmecul iubirii. . .  Farmecul iubirii! . . .  Vrajă, nestinsă sete, nălucă încântătoare!  . . . Ce  dor plăsmuit în lumi necunoscute, ridici în sufletul curat, nețărmurit, bogat?  Nu-i dorul de azi — dorința de a-i spune „mi-ești drag” — cât dorul de a-i șopti într-o tăcere uitată, cuvinte cari nu s-au spus — cari spun totul. . .  Odinioară de mă-nțelegea — mâine mă va iubi iarăș. . .  și sufletul Dorei, încrezător în el, își surâse, c-o lacrimă pe gene.  Singură.  Era cald, era bine.  Soarele scăpătase în margine de cer și par-că se lăsase-n mii și mii de fărâme într-însa.  In toată ființa ei, Dora simțea căldura aceasta care învie, care întinerește și reîntinerește vieața. . .  Virgil! . . .  și-n așteptarea lui, în amurgul care-și resfira melancolia cu voluptatea unei femei ce-și despletește părul - o podoabă — Dora se gândea la trecut, la iubirea care n-are trecut, nici zio de azi, nici zio de mâine. . .  Veșnicie.  și unde de vieață se rostogoleau par-că, în afară de ființa ei, peste dânsa, după ce-i străbateau vadul sufletului, luându-l cu ele.  Astfel, în tot, vedea o bogăție, o făgăduință, o speranță — curajul omului care-i dat să lupte și să învingă.  Erau la Lugano.  Orașul, în înfățișarea lui italiană, cu arcade în preajma caselor și acoperișurile în olane, cu vârfurile bisericilor înnălțate ici și colo, ca niște suliți sau ca niște minarete, se întindea, la poalele colinei, în jos de gară.  La aproape aceeaș înălțime cu aceasta din urmă, hotelul St.  Gothard, unde Dora și Virgil se găseau, înfățișa o vedere generală: lacul, un zbor, un cuprins întreg al locului.  Iar, în desprinderea aceea a colinei de oraș — de la fereastra hotelului unde sta Dora privind — se ridică o impresie orientală, molcomă, amestecată c-un vânt dulceag, fluturat de pe colinele cu vii, cu grădini, cu flori, ce împrejmuia orașul.  Asvârlit de-o parte, muntele St.  Salvador, cu forma lui de uriaș îmbătrânit, micșorat, avea aerul dominator al unui rege decăzut.  Peste tot, un aer îmbătător de miresme, de castani, de foaie de nuc — și adierea mai răcoroasă a serii.  Dora, gândind la Virgil, murmură:  Îndepărtat noian de vise — suflet închis în care cu greu sălășluiește, odihnește iubirea. . .  și în dangătul unui clopot bisericesc ce se înălța, un dor de nestrădănuite alintări, par-că-i aducea rupturi de fraze — prima scrisoare de iubire — primul sărut.  Par-că-i sună în suflet cu aceeaș liniște sărbătorească, cu liniștea de azi, înțelesul sfânt al unor vorbe ce se înșirase în ea ca mărgăritarul.  și în albastrul deslușit al gândului ei, în liniștea firei, în molcoma liniște a serii, vorbele de odinioară, reveneau iarăș — curgeau pe buzele Dorei ca o lamură de miere. . .  . . . Nu  mai mă recunosc.  Întors acasă, mă simt străin, par-că m-am coborît din altă lume.  Nu mai e senzația tristă a omului cu pustiu în suflet, nelegat de nimic și nimeni — decorul deprimător, apăsător al singurătății.  Ești tu care-mi apari mereu și-mi șoptești din taina care-mi ascunsese pân-acum, cuvântul magic al unei fericiri, în care nu credeam. . .  Pe cer se aprindeau primele stele.  Un hămăit de câini se auzi din depărtări.  și, cu întuneceala care sosea, mintea Dorei, își schimbă decorul — avu într-o bruscă întoarcere a ei, spectacolul ciudat: Andermatt, puntea diavolului — excursia lor de eri.  Cine a trecut linia St.  Gothard, cunoaște această parte.  De la o stație a trenului, mergi, până la un sătuleț, de unde cu omnibusul, te scobori apoi spre puntea diavolului — excursia cea mai lăudată a locului.  și de această excursie își amintea de odată, Dora.  Trăind din nou, toate emoțiile întâmpinate — din nou i se perindă în minte, groaza unei desfășurări sinistre.  De-o parte și alta, creștete sure de munți amenințători, fără nici o vegetație, forma o galerie în zigzaguri.  Omnibusul înaintase cu ei, încet, într-o întuneceală alburie, înfundându-se par-că în pământ și mărginind un rău ce lătra fugind, într-o goană turbată.  Printre munții aproape împreunați ce lăsau, ici-colo numai, câte un șuvoi de lumină slabă, puntea se trecea din greu, cu o anevoiasă apăsare a atmosferei.  Era ca o senzație puternică de înăbușire ce-ți lăsa, umbra neagră a zidurilor de piatră, a munților sdrențuiți.  Iar stâncile colțurate aveau o privire înfricoșătoare, pe când un glas ca de pomenire, par-că se înălța din năsalia, năprasnica uruitură a apei care sub punte curgea cu un echou și mai puternic restrâns la infinit, ca o zarvă, o larmă de infern.  Ceva asemuitor întrucâtva căderii Taminei din Ragaz.  și-n împrospătarea acestor tablouri negre — în contrastul care-l făcuse cu zarea fermecată, limpede, senină, a primei imagini, cu venirea totală a nopții, Dora simți șiruindu-i pe spatele înfrigurat, sloiuri de ghiață — presimțiri — o tremurare. . .  De-odată, însă, sgomotos ușa se deschise, și o lumină orbitoare, veselă, se răspândi în toată odaia.  Virgil intrând, întorsese resortul de lângă ușă și-n lumina electricității, apărea Dorei ca un trimis, ca un Dumnezeu așteptat.  Il sărută lung — Virgil o coprinse în brațe:  Dora mea dragă și bună. . . Dora  mea scumpă. . .  Virgil zăbovise — și îngrijat de întârzierea, de singurătatea în care lăsase pe Dora, se reîntorcea acum c-un adaus de sensibilitate ce-l refăcea copil.  și când se găsea astfel, cu atât mai mult simțea nevoia de a crede în Dora, cu cât era de obiceiu mai sceptic — cu cât nu iubise pe nimeni, de a o iubi pe ea.  Nevoie, născută dintr-aceeaș sămânță ideală, frumoasă, pe care Virgil, cu natura lui disciplinată-n formă, cu spiritul lui controlat, doctrinar, inconștient, urmărise — urmărit azi și mai mult de necesitatea unei contrabalansări mecanice care când și când să-i dea senzația unei echilibrări.  Dar, sufletul lui neorânduit, neîntocmit, care-și înnăbușise, își acumulase în trecut, printr-un regim sentimental, sensibilitatea — prin abținerea prelungită a sentimentelor, da loc, la o isbucnire mai mult decât puternică — excesivă — a elementelor întregii sale firi.  De aci, însă, și întâia lui senzație de fericire deplină — ca liberarea unei forțe, unui simț copleșitor, hiperfizic.  Un sentiment aproape supraomenesc de o impetuositate, de o năprăsnicie care se revărsa asupra Dorei ca o lavă.  Din toată expansiunea asta năvalnică — trecătoare — nu rămânea însă numai cenușe.  Căci Dora, o spontanee și o intuitivă a binelui, apărându-i întâiaș dată, în clipa hotărîtoare — în clipa unei conștiinți care-l muncise în intimitatea lui sufletească, născându-i acea expansiune, începuse prin chiar exagerarea ei, să-i simplifice lui Virgil, spiritul în forma lui teoretică — îmbogățindu-l cu o noo treaptă sufletească.  și evoluția aceasta de progres, deprinsă din incoherența primului pas făcut, îi lumină ca azi, vieața lui lăuntrică, cu răsfrângeri deslușite de raze.  Fiecare punct din el, în minutul acesta de deșteptare, de conștiință sufletească, se clarifica, îl făcea într-o fulgerare complectă, distinct și conștient.  Iar, Dora, cu puterea, cu tăria ei de suflet, îl simțea mai bun în el, îl simțea, ca azi, al ei, cu o extraordinară forță— cu o încredere oarbă, cu încrederea unui profet.  și e profet mai mare, decât dragostea adevărată — iubirea care s-a născut în tine a crescut cu tine, se realizează mai departe. . .  E ca și drumețul care-ți arată calea cu satisfacerea care-ți dă, de a nu te fi înșelat de a fi apucat cărarea bună.  și avănd și acum această credință, simțea că și Virgil, alunecă pe aceeaș rază, pe acelaș drum, pe când mulțumiți unui de altul și de ei insăș, un fior de adevărat sentiment ideal, îi cuprindea în aceeaș înfiorare de ei insăș.  Gândurile lor, luau o culoare, unică fără seamăn, strălucitoare — pe când voința creată, nelămurită a lui Virgil—furată, subjugată de aceeaș lumină, fără umbre, fără schimbări, una și aceeaș, — îș pierdea, îș neutraliza conștiința, într-o cucernicie, într-o fericire duioasă.  Era pornită din dragostea sufletului lui bun, sărman, oropsit, adăpat la un izvor magic care-l întinerea, da ființei lui întregi, forma unei existenți, unei realități superioare.  și nimic din supraînălțarea asta sufletească, nu se pierdea în el,—ca o conștiință spontanee, îi înălța gândul generos, iubitor de alții, la o înălțime divină, eterată.  Un curent de forță noo, care-l izola, îl ținea de-oparte de lumea lui obișnuită, ca să-l reție, să-l concentreze în adâncul lui.  și aci, dădea ochi, cu el însuș cu sufletul lui, cu sufletul strămutat al Dorei, prin comunicația directă a unei dragoste aproape nebune.  Dar, unde, dacă nu, în exaltația unui sentiment de felul acesta ar fi găsit Dora, puterea, energia gânditoare, susținută, de a se infiltra, de a cuceri—unde, dacă nu, în infinitul dragostei și al sufletului ei, voința de a-l supune. . . —  lui însuș. . .  și vadul larg, ce-i croise în suflet, se umplea încet dar sigur cu răbdarea celor cari iubesc cu adevărat — conducător plămădit dintr-una, din lumea care a ieșit— în lumea care intră. . .  și Dora, înlesnind lui Virgil, străbaterea atâtor negure din el, atâtor pustiuri necunoscute, unde inteligența ei aprinsă descoperea sub coaja lor, bogății surprinzătoare, câmp prielnic de cultivat — suflet feciorelnic, nearat — tot avântul ei de bine, de frumos și de sublim, se înduioșa și se întărea, într-o pornire nebună, de nestăpânit, extraordinară, capabilă de fapte mari.  Astfel ni se întâmplă, când pentru ce suntem ursiți, ne vedem în fine țelul— vedem mijind pe înstrăinatul câmp al unei vieți vitrege, sterpe, înălțându-se acel far spre care tindem. . . .  Farul pentru care luptăm, prin care străduințele și toată adevărata noastră energie, au un scop, o țintă, vede o scăpare, o răsplată.  Făcută pentru iubire, pentru a voi binele pretutindeni, firea complexă, bogată, dar turbure a lui Virgil, trebuia s-o atragă.  Dora era făcută să-l iubească.  O atrăsese acel necunoscut de el însuș — o împinsese acea cunoștință de ea însăș.  știuse, șimțise într-însa aceea ce voia și ceeace îi dădea brânci înainte în lupta asta, era sentimentul cu care vitejii se duc ca să moară — sau să învingă.  Era născută cu suflet de erou — sau de martiră.  și-și asculta menirea. . . .  Adesea, nu iubești însă, într-un om, o idee, o credință- propriul tău ideal, propria ta credință?  Sufletul lui Virgil nu era patria sufletului ei?  In lupta asta, de realizare a lui Virgil, nu se realiză și mai mult pe dânsa?  Dându-se toată, nu primea tot?  A ne cunoaște, e a ști să vrem — împlinindu-ne, îndeplinim — a ne cunoaște e a putea cunoaște mai bine pe alții.  Cum am putea pătrunde taina altor suflete, când nu ne-am pătruns-o întâiu pe a noastră?  și, cum am voi să facem fericiți, când n-am simțit ce-i fericirea?  și Dora înțelegea că fericirea omului nu-i cea venită din senin, primită fără drepturi, fără datorii — trecătoare — dar aceea pe care o creiezi, în tine, prin tine.  Să-ți dai fericirea, ca s-o poți da altora— ca s-o știi primi de la cei cari o merită— meritând-o.  și, stimulată de această ambiție inteligentă, de acest ideal: că desăvârșirea fiecăruia e strâns legată de desăvârșirea tuturor și că luptând, pentru tine, pentru unul, lupți pentru toți, — condusă și de o logică sentimentală, care nu-i ca logica rațională, intelectuală, supusă spiritului de contradicție, Dora mai cântărea și practic, că un ideal desinteresat în lumea noastră e un ideal sterp, sau o băiguire abstractă și că idealul ei cuminte, trebuia să fie și un ideal util.  Un ideal,care prin răbdarea, prin voința, prin desprinderea de ea, de egoismul ei, apropiidu-se și mai mult de esența reală a lumei, să fie ca o glorificare a unui ideal mai mare revărsat în Virgil, ca un simbol al dragostei de omenire.  Căci, întăiu din el, apoi alăturea de el — cu el — printr-o realizare idividuală, realizându-se și mai mult pe dânsa — dând și exemplu de imitat — să lucreze împreună, să realizeze cevă din îmbunătățirea de mâine, în totul — a tuturor.  Astfel se și explică că în urmărirea dorinței de cucerire a naturii lui Virgil, răspicată în el- de la a cărei unitate lăuntrică, depindea unirea lor, fericirea și-a lui și-a ei— Dora își avea poate, pe lângă sentimentul altruist ce-o lega mai mult de dânsul și sentimentul ei personal, egoist: sentimentul satisfăcător al desăvârșirii tale, desăvârșind pe un altul.  Doo sentimente diametral opuse poate, în esența lor, dar necontrazicătoare.  și de ce dar, idealul ei ar fi fost o ficțiune, o imposibilitate, din moment ce sufletul ei alăturat de-al lui Virgil, nu ar fi mers, contra, dar în sensul naturii — cu dor de perfecționare.  O valoare de idealitate, reală, de care Dora își avea conștiința, urmărind cu senzația infinitului cele mai mărunte manifestări în vieața lui Virgil.  și nimic nu-i părea prea agitat — orce nuanță sufletească cât de pronunțată, era ca o undă mai puternică, care-i frământa, îi mișca, îi mărea și ei întinsul propriului ei suflet — oceanul nesfârșit al viselor ei mari.  Era ca o armonie divină a unor forțe în luptă — dar pe aceeaș temă.  Iar ca un leit-motiv, dominator, sentimentul dragostei avea ritmul obsedant al unei singure gândiri— ideia reprezentativă fără sfârșit a vieței— cu veșnicele transformări în formă.  O gheretă, cu fel de fel de lucrușoare, de fleculețe, ca: pahare colorate, cu vederi pe dânsele, bucăți de lemn sculptat, donicioare și sticlării, țitere și mingi — o amestecătură de obiecte, strânse la un loc la doi pași de grădina hotelului.  Dora, venea încet, pe cărarea din grădină, de-a lungul lacului.  In dreptul gheretei, Virgil, în așteptarea ei, se juca cu o țiteră, care, atârnată de un cui pe un stâlp al magherniței, îl ispitise.  țitora dădea sunete plăcute cari vibrau armonios, iar pe fondul ei, era pictat orașul Lugano, lacul și niște trandafiri culcați.  „Ar sta bine, în sufrageria noastră”, zise Virgil, când Dora se apropiase.  — „De sigur”, răspunse Dora—și veselă că vorbise de sufrageria „lor”, se uită cu drag la el cum asvârlea voios și repede, glonțișoarele aurite, pe coardele întinse ce țirliau nervos.  Mai cumpărară și alte lucruri, toate bune pentru cuibul lor neîntocmit „în așteptare”.  Gândul de căsuța lor viitoare nu-i venea așa de des lui Virgil, dar când i se întâmplă, i se părea Dorei, că adaogă o piatră mai mult la temelia de abiă începută. . . .  și prindea curaj — se simțea mai liniștită.  Azi, mai ales, era de o veselie mare.  Se sculase dis de dimineață, ascultase pe Virgil, care voise să se coboare de la un cat la altul, mutase toate lucrurile lor de sus, jos, gătise odaia, cu o cochetărie artistică, care nu o părăsea niciodată și se gătise și pe dânsa, cu o băgare de seamă amănunțită— cu un dor de a place iubitului— celui mai iubit pe lume.  Da, da, își zicea dânsa, în ea, nu mai mă recunosc, nici eu— eu, serioasa, indiferenta de altădată, schimbată într-o fetiță sglobie, dornică, de a zăpăci, de a da, fiori de iubire!  și-și surâdea mulțumită — surâdea chipului ei fin, luminat de fericire, pe care oglinda il aducea într-o însuflețire de ea însăș.  In rochia ei albă, de pânză, cu pălăria ei mai toată de trandafiri, plecase apoi, ca o căprioară sburdalnică— mulțumită că vine înaintea lui Virgil cu tot farmecul ei de femeie.  Simțea că se desprinde din ea o vioiciune neobișnuită care pe lângă seriositatea gândurilor ei, era ca un buchet de flori într-o odae închisă.  O îmbăta parfumul tinereței ei, ca esența unei copilării — ca o esență de răsaduri.  și având și ea, în focul ei de vieață, de trai, de mulțumire, ceva sălbatec, ceva deslănțuit din stările primitive ale tuturor începuturilor — râdea, se bucura copilărește mai mult poate decât îi îngăduia noua ei stare de femeie.  Totul însă în dimineața asta frumoasă, o predispunea la o exaltație a frumuseții ei — la o slăvire a tot ce avea frumos în ea, părându-i-se că trăiește mii de vieți — o multiplicare, o înmulțire infinită, în ea, cu o sensualitate mai pronunțată de vieață.  Era ca un echou al unei poezii ascunse în suflet, cu răsunetul unei înduioșări, a oricărei slăbiciuni omenești.  Sunt om și nimic din ce-i omenesc nu-mi este străin.  și Dora, amintindu-și de cuvintele lui Terentius, vedea pe Virgil în închipuirea ei, cum îl simțea că o dorește să fie — cum trebuia să fie, cum era înainte de toate: femeie.  și dacă firei ei serioase, frumuseței ei mai mult delicate, nu i se potrivea atâta pornire, atâta foc, atâta patimă brutală, de ce s-ar fi înstrăinat de o aprindere căre-i ședea totuș, atât de bine, și care lui Virgil îi plăcea atât de mult?  De ce nu și-ar fi îngăduit ea singură, un contrast firesc, care, nealterându-i fondul, da formei, aparența ei, încă un mijloc de cucerire?  Nu-i spusese dânsul: ce m-a atras intâiu, la tine, a fost aerul tău de ștrengăroaică?  Având dominația asigurată a sentimentelor frumoase, care era expresia directă a eului ei, a temperamentului ei iubitor de bine și frumos, putea să aibă libertatea de a lucra în plină lumină de ea însăș, de ce vrea.  și vrea să se facă iubită, să reușească, avea bunăvoința, dragostea acestei reușite, în care iubirea în cel mai larg sens al cuvântului, era luată ca limită determinată a dorinței ei celei mai mari.  și, dacă, emoțiile sentimentale sunt mai puternice decât ideile— dacă acele emoții, însă, cu raționamentul ei imaginativ, Dora le ghicea la Virgil neîndestulătoare, nu trebuia să recurgă la ce simțea câteodată că îi dă o proptire, o mână de ajutor?  Proptirea senzației care atrage și reține — înfățișarea ta vădită în carne și oase — fizicul, care slăbește uneori chiar cea mai mare influență intelectuală.  Căci, de unde, altfel, ar proveni nepăsarea unora, la purtarea rea sau gândurile înjositoare pentru ei ale unor ființe, dacă, — și în lipsă de un ideal generos și indulgent — n-ar iubi într-însele o senzație puternică, care le-o înlesnește, apropierea sau atingerea lor?  și acestui fluid magnetic, sensual— dacă e o forță— aristocrația inimii și gândurilor ei, de ce i-ar fi aruncat disprețul?  Poetă intelectuală, trebuia să fie și femeie pasionată— după cum și aerul ei ușuratec,nevinovat, de pe figura ei copilăroasă, era armonizat de natură cu privirea adâncă a ochilor gravi, serioși, aproape triști.  Trebuia să fie de toate— ca o fire egoistă și rafinată ca a lui Virgil, care-și adora personalitatea, îmbrăcând-o cu toate subtilitățile, să găsescă în ea și dama mare, ca și cocheta, nu numai artistul care era întrucâtva și el, dar și filozoful care nu era el— nu numai femeia de casă, gospodină, dar și femeia cu inițiativă și activitate bărbătească.  Trebuia să fie — și putea să fie căci în firea ei de sensitivă, în afară de vieața lăuntrică, în care mai mult trăia, tindea și la orce satisfacție: estetică, practică ca și sensuală satisfacții urmărite exclusiv de cei cari ca și Virgil, primesc impresiile și influențele din afară, în afară de ei— din senzațiile externe sau din instinctele primitive ale firii.  Ceea ce-i lipsea însă Dorei, în tinerețea ei neexperimentată, era ceeace aștepta de la vieață, de la Virgil, o totală, o învederată recunoaștere a personalității ei, care i-ar fi dat încrederea, îndrăsneala necesară de a se afirmă pe față.  Virgil, care nu se realizase în el, cum era însă s-o realizeze pe Dora, în afară de ea?  Dragostea lui, care fusese mai mult un fenomen psichologic inconștient, simțit dar necunoscut de dânsul, în lipsa lui de unitate și de cunoaștere personală, pierdea din vedere unitatea Dorei.  O ascundea sub lanțul amănuntelor pe cari de altfel, spiritul lui le observa matematicește.  și se împiedeca singur, din cauza atâtor concluzii particulare —tipicării— săajungă la concluzia, încheierea generală a unei adevărate, întrege judecăți.  Dar, cari erau acele amănunte?  Amănuntele, detaliurile micelor evenimente ale vieței exterioare, a formelor, a trebuințelor, acelei vieți pe care Dora nu o trăise.  și dacă în inima ei, tot ce era sublim și mare se explica, în vieață începea să-și dea seamă, că i se cerea mlădierea acțiunilor mici și gândurilor modeste.  și dacă ar fi vrut, dacă ar fi fost mai fericită, să i se pretindă avânturi mari, gânduri mari, poate în neobosita nemulțumire a lui Virgil, veșnic preocupat să o neliniștească, făcând-o să se îndoaie în ea, o făcea să fie mai băgătoare de seamă la drumul vieței, la cunoștința bătătorită a traiului comun.  Ii atrăgea atenția asupra acestui adevăr că neexperiența, ținându-te departe de realitatea unor lucruri cât de mici, e și ea dăunătoare.  și cum pentru Virgil, forma socială era prima condiție de stăpânire a lumei, suferea că o vedea pe Dora cam nepricepută în una din legile ei.  S-ar fi putut să nu râzi așa tare. . . . ”  și Dora, îl vedea și acum făcându-i mustrări și mai severe când, ieșiți amândoi din restaurantul unde luase masa, se enervase de o repetare gălăgioasă, a acelui râs îmbătat de el însuș — de mulțumirea din ea.  Dar, de ce nu ar fi râs?  Erau aproape singuri, în birtul acela pierdut, dintr-o stradă mărginașe — o singură masă de necunoscuți, cari nici nu se uitau la ei — se simțea frumoasă, se vedea veselă, îl vedea pe Virgil amorezat, sorbind-o cu ochii, dorind-o, admirând-o.  Era fericită.  și, nu-și culcase apoi pe suflet cuvintele dulci ale lui Virgil, pe cari râsul ei le legănau?  Cuvintele scumpe ale unei nedumeriri ca o bătae fricoasă de aripă a pasării prinse: „cu ce ai putut, ce forță ai putut să ai, să mă robești, să mă legi de tine, Doro?  și răspunsul ei îndrăsneț, al femeiei care are sentimentul unei cuceriri— unei cuceriri scumpe:  „Cu calitățile mele .  Răsese împreună, răspunsul ei plăcuse și ecoul veseliei ei, se prelungise puțin mai mult decât trebuise, cu cascadele argintii ale unui glas de femeie— de femeie sigură- pe ea, care sub impresia momentului fericit, se simțea biruitoare.  In Virgil însă, siguranța asta de dânsa, îi sgândărise, se vede — după desmeticirea undei de dragoste adevărate— o semeție jignită, ceva din răutatea omului mândru— dominător.  Se agățase natural, fără sforțare de râsul ei, care într-adevăr păcătuia în ochii— nu a omului amorezat, nici măcar ai omului— dar a individului social care domina pe Virgil câteodată.  Inclinațiile lui naturale, suferea jugul unei educații de formă, de traiu, după cum era și robul intelectualității lui.  In răstimpuri, când nu erau sofismele, erau convențiile, respectul fațadei, a aparenței, care-i apăsau emoțiile adevărate.  și sentimentele lui întrerupte din curs, de piedici străine, opintind sufletul lor fericit, aducea pe Dora la realitate — o încredința că nu avea voie să se bucure „înainte de vreme” de-o fericire care trebuia să fie alta, și în alt timp. . . .  cândva. . . .  o-dată. . . .  Cuvintele lui Virgil, ca o dușe— apoi tăcerea lui de ghiață — aducându-i cu ele, senzația unui minut de fericire pe care-l furase, din destinul ei croit altfel, din fatalitatea, din zilele negre care-o aștepta, îi mai dădu seamă, că sunt trepte mai multe dela dragostea nelămurită, inconștientă la pasiunea care devine cult.  și se întreba:  Oare căsătoria lor grăbită și neașteptată, nu fusese răul primordial de unde poate puteau purcede, alte și alte rele?  Nu-i destul să iubești, trebue să știi să iubești.  Iar o căsătorie a cărei fericire e bazată mai ales pe nuanțe, nu-i o fericire prea delicată, ca să nu fi cerut timp, ani de recunoaștere, de pătrundere asigurată, nu prin vorbe, dar prin probe de dragoste?  și totuș, manifestarea dragostei lui Virgil, luând-o de soție, nu fusese proba cea mai vădită — că o prețuise, că o cunoscuse, că o iubise?  Când, tânăr, inteligent, muncitor, om nu bogat, dar cu un nume cinstit, venise să o ceară— ea orfana, ea încercata, ea singura, ea singura care-l înțelesese, care-l iubise, singura vrednică de dânsul— de ce, i-ar fi zis: nu, dute, e prea târziu sau prea de vreme?  I se lipise de suflet dintr-o dată și par-că din împerecherea inimii lor nici unul, n-ar fi avut curagiul să se rupă.  O singură dată, da, își aducea aminte, că-i făcuse o prevestire— o prevestire rea de soartă. . . .  Dar, i se păruse c-avea datoria de a nu fi lașă, de a adânci o taină care poate era o ciudățenie, o originalitate voită a unui intelectual rafinat, sau a unei inimi rănite.  și când primi rândurile în care originalitatea lui căutată voise să pue romanescul, cuvintele cu care începea „adio”— după o seară senină, petrecută în liniște, admirând stelele — îi se păru o jucărie de copil — o glumă.  Glumă sau adevărul a unor cine știe ce mijlociri sau influențe— ce-i păsa!  — căci Virgil se întorsese singur, cum prevăzuse, așa cum trebuia, cum s-aștepta să se întoarcă.  Liniștită, băgase apoi de seamă că fantesia, arta lui de-a o face să sufere câteodată, ieșea din cap, iar nu din inimă—și că inima lui n-o înșelase niciodată.  Pe atunci nesupusă creierului, rămânând victorioasă, biruitoare, îi cucerise și Dorei laurii triumfători a unei împărătese din vise.  și par-că-l vedea întors, sărutându-i mâna respectuos — c-o nuanță admirativă pentru o isbânda la care Dora nu-și putea măsura meritul.  Iar cum vieața adevărată nu-i făcută din încercări, din variații — cum iubirea serioasă te leagă fără deslegare— Dora îl iubise de atunci, pe lângă dragostea de femeie, cu dragoste de mamă— mai mult ca pe un copil, ca pe un copil rătăcit și poate bolnav, copilul unor părinți pentru care plătea cine știe ce păcate — care-l născuse în timp de groază. . . .  Căci, într-adevăr, nu-i spusese dânsul vieața lui trecută, copilăria lui, vieața părinților lui?  O singură dată avusese chiar îndemnul, să-i destăinuiască să-i repete ceeace nu-și destăinuise poate fățiș, nici lui singur.  . . . Noaptea de foc și pulbere. . . .  tatăl lui patriot, luptător de idei, închis, ferecat, — pe când alături, din patul în care-l ridicase sbirii— femeia îngrozită gemea în durerea unei faceri premature.  și ieșise el, văzuse el lumina zilei pe care tatăl său nu mai avea s-o vadă.  și alături de acest chip sfânt, ce crescuse cu dânsul — în dânsul cu vremea — sentimentul unei izolări pe vecie, unei inime dărăpănate pe care-o ocolea.  Se afundase în cărți și muncă, din care numai câte un chip de femeie—în deosebi Anca — îl mai distrase, îl mai instruise de vieață.  Dar, de această din urmă parte din vieața lui, Dora nu știa nimica— Virgil nu îi vorbise niciodată.  Atâta mai știa, doar, din trecutul lui — de o singură prietenie, nea Petre, cum îi zicea el— Roiu, cu numele pe care-l cunoscuse și dânsa în ultimul timp al logodnei.