I.  Intr-o zi de toamnă, pe când Alexandru Albu, un tânăr ca de treizeci de ani, se plimba pe o alee singuratică a șoselei, dealungul pomilor desfrunziți, căutând, parcă, armonii pierdute din timpul verei, zări pe o bancă, cufundat în gânduri, pe vechiul său prieten Aurel Chiru, pe care nu-l văzuse de luni de zile.  Aurel, altădată atât de chipeș, avea acum înfățișarea obosită a celor căzuți în grele suferințe sufleteșți.  Neclintit, cu privirea încremenită, tânărul de pe bancă părea străin de tot ce se petrecea în jurul lui, plutind cu gândul și cu simțurile cine știe prin ce lume de vedenii. . . .  Albu, după ce privi pe prietenul său câteva minute, se hotărî, în sfârșit, să-l scoată din toropeala în care îl vedea căzut.  — Bună ziua, prietene, îi zise, bătându-l ușor pe umăr.  Celalt, trezit, îl privi lung și, recunoscându-l, îi întinse mâna.  — Dar de ce pari așa de abătut?  urmă Albu.  Te regăsesc într-un hal. . . .  Aurel dete din umeri, cu aerul unui desnădăjduit care nu vrea să vorbească.  Prietenul său, însă, nu se lăsă și-și reînoi stăruințele spre a-i descleșta gura.  Trebuia să se fi întâmplat ceva cu adevărat grav, ceva straniu, în fine, o mare nenorocire, pentru-ca el, fire veselă, să ajungă într-o asemenea stare de durere mută.  — Ci spune odată, dragă Aurel, ce ți s-a întâmplat?  se rugă pentru a zecea oară Albu, mângâindu-l pe frunte cu blândețea unui frate mai vârstnic.  Glasul prietenului său, îngrijorarea frățească ce acesta îi arăta, față de soarta-i amară, sfârșiră prin a înduioșa pe Aurel care se înduplecă să-și rupă tăcerea.  — O mare nenorocire, suspină el.  — Ce nenorocire?  Spune, stărui Albu. .  Aurel își șterse ochii, cari începuseră să lăcrămeze.  — Getta. . . .  putu el să zică.  — Getta?  Ce-i cu ea. ?  —. . . . S - a  sinucis. . . .  Albu rămase uluit.  știa el, în mod vag, că Getta fusese ultima conchistă a lui Aurel.  Dar nu pricepea de ce o ființă atât de încântătoare ca Getta să-și pună capăt vieței.  Era, într-adevăr, din cale afară de dureros; și mai era, în fapta aceasta, ceva de necrezut, nebunesc.  — Cum se poate?  strigă el.  E cu neputință.  Glumești sau ai fost informat greșit.  — Eu?  privește-mă și spune-mi dacă am înfățișarea unui om căruia îi arde de glume. . . .  Imi arde sufletul, prietene, ăsta e adevărul. . . .  — Dar e îngrozitor ce-mi spui, Aurel.  — Oh, da!  — Când, cum s-a întâmplat nenorocirea?  — Acum trei zile.  Ieri s-a făcut înmormântarea.  Vin dela mormântul ei, unde am plâns de mi-au secat ochii.  Ambii tineri rămaseră tăcuți câteva minute.  In cele din urmă, Aurel întrerupse tăcerea și începu să vorbească cu avântul durerei trezite.  — Nici nu-mi închipuiam, zise el, să o fi iubit atât.  și nici nu știu dacă voi fi în stare să-i supraviețuesc.  Imi stă veșnic în față cu ochii ei frumoși, cu ochii ei dulci, și-mi zâmbește ca altădată, deși eu însumi sunt ucigașul.  Umbra ei, care mă urmărește fără preget, nu-mi păstrează ură.  Oh, nu! . . . .  Se vede că e mai bine în lumea unde a plecat ea, decât aci unde ne aflăm noi.  — Dar, în sfârșit, de ce?  — Fiindcă m-am despărțit de ea.  Ce puteam face odată ce s-a întors grecul?  — Care grec?  — Bărbatul ei.  Getta era măritată cu un macedonean, care lipsea de mai multe luni, fiind dus în orașul său natal, spre a intra, pare-mi-se, în stăpânirea unei moșteniri.  Mă folosii de întoarcerea lui spre a mă despărți de Getta.  Mai întâi, țineam să n-o compromit și apoi, credeam că m-am săturat de dânsa.  Mi-am dat, însă, repede seama că mă înșelasem.  Nu trecuseră decât câteva zile dela despărțirea noastră, când și începusem să o doresc.  Căutam să-mi înfrânez pornirea sufletească prin voință.  Voința mea, însă, slăbea din ce în ce.  Despărțirea noastră fusese precedată de o scenă destul de dureroasă din pricina hotărîrei mele neînduplecate de a nu ne mai revedea.  Căci ea, mititica, nu putea cu niciun chip să socotească despărțirea noastră ca definitivă.  Mă gândeam să o rog pe Paulina — o cunoști pe Paulina, verișoara lui Radu Răpescu și prietena cea mai intimă a Gettei — să o rog să-i spue că doresc neapărat să o văd. . . .  Din nefericire, până să mă decid, Getta și-a făcut seama. . . .  S-a prăpădit pentru mine, auzi?  pentru un nemernic ca mine. . . .  — Poate mai avea și alte motive, încercă Albu să consoleze pe prietenul său.  — O, nu; pentru mine, răspunse Aurel.  și asta numai ca să-mi facă rău, să mă nenorocească toată viața. . .  ah, criminala. . .  și-l podidiră din nou lacrimile pe bietul tânăr care repeta de zeci de ori numele aceleia pe care o adorase.  — Ascultă, urmă el, după o scurtă pauză.  După despărțirea noastră, Paulina, ducându-se să o vadă, a găsit-o în lacrimi.  Getta și-a deschis toată inima prietenei sale.  I-a spus că, după cele petrecute între noi, îi era peste putință să se obișnuiască cu viața încătușată a căsniciei, pe care o suportase cu oarecare resemnare înainte de a mă iubi.  In primul rând, nu mai putea să-și sufere bărbatul, om ursuz și șubred, pentru care nu avea decât un simțimânt de milă, știind că dacă l-ar lăsa ar muri.  Grecul era un caracter șters, rece și nu corespundea sufletului înflăcărat al soției sale.  și e ciudat că Getta, probabil dintr-un sentiment de mândrie, îmi vorbise totdeauna cu laudă despre soțul ei, spunându-mi că nu există om mai bine crescut ca Achil — așa îl chema pe grec, — că nu e brutal și lipsit de creștere ca mine.  Astea mi le spunea oridecâteori ne certam, adică foarte des, căci, în menajul nostru, certurile erau elementul de căpetenie.  „Vezi tu, Paulino, se tânguise ea prietenei sale, nu pot să mă deprind cu bărbatul meu și nu pot să uit pe Aurel.  Numai după ce ne-am despărțit, am simțit cât de mult îl iubeam.  Cât timp am fost cu el și aveam putința să-l văd zilnic, n-am știut să-l prețuesc în deajuns.  Veneau momente, Paulino, când, prin caracterul lui imposibil, mă scotea din fire.  și nu odată, după desele noastre scene, credeam că-l urăsc și așteptam cu nerăbdare ceasul despărțirei.  Acum, însă, fără el simt că mor.  Mi-e cu neputință să trăesc.  Amintirile mele, cele bune, ca și cele rele, au devenit dulci pentru mine.  și ele, în loc să mă ușureze, să fie pentru mine un refugiu în suferințele mele, îmi apasă sufletul și-l sdrobesc.  Nu, dragă Paulino, mi-e cu neputință.  Trebue să mor și să scap.  și să nu crezi că nu mă iubește.  Vei vedea cât va suferi când nu voi mai fi”.  Paulina, urmă Aurel, a căutat s-o liniștească, dar Getta a rămas neclintită în sinistra-i hotărîre.  — „Nu, draga mea, i-a răspuns, nu știi ce neînduplecat e Aurel.  Nu o să vrea să mă mai vază.  Preferă să mor decât, cum îmi spunea chiar el, să mă compromită și să-mi strice casa.  Dumnealui face pe moralistul, acum, când m-a vrăjit, când e prea târziu, când zi și noapte simt focul arzător al sărutărilor lui.  Pune-te în locul meu, Paulino, și judecă dacă mai e cu putință traiul cu bărbatul meu, după ce am simțit în brațele lui Aurel beția iubirei adevărate.  Sunt nenorocită, dragă Paulino.  și să-i spui lui Aurel, când voiu fi moartă, —nu râde— să-i spui că pentru el și numai pentru el am murit. . .  ”.  — și Paulina nu ți-a comunicat toate frământările astea ale Gettei?  întrebă Albu pe prietenul său îndurerat.  — Nu, căci nici ea n-a crezut ca Getta să fie capabilă de asemenea nebunie.  A socotit că prietena ei trecea printr-o criză și că cuvintele ei porneau din amărăciunea-i sufletească, naturală în asemenea împrejurări, dar trecătoare.  Acum e disperată și ea ca și mine. .  O plângem amândoui, fără, să-i putem reda viața.  Cu Getta s-a isprăvit!  și să vezi, urmă Aurel, în ce chip copilăresc și-a curmat viața.  Amănuntele le țin tot dela Paulina.  Se pare că, în ziua fatală, Getta avusese o scenă cu bărbatul ei care voia să o ducă în Macedonia, urmând să se stabilească acolo.  Getta refuzase categoric, iar soțul ei, înfuriat de această împotrivire, fusese cu ea de o neobișnuită brutalitate.  Scena aceasta fusese ca picătura de apă care face să se reverse paharul plin.  Părăsită de mine si bruscată de soțul ei, al cărui proiect de expatriere o înfiora, Getta socotise că singura-i scăpare era moartea.  Plecând de acasă cu hotărîrea de a sfârși cu viața, și-a procurat, nu mai știu de la care farmacie niște pastile otrăvitoare pe cari le-a disolvat și le-a înghițit într-o cofetărie de pe aci de prin împrejurimi.  Odată otrava luată, a alergat aci, s-a așezat pe o bancă, poate chiar pe banca unde ne aflăm, așteptându-și moartea.  Otrava, bine înțeles, n-a întârziat să-și facă efectul.  Apucată de dureri cumplite, a început să se vaite, atrăgând luarea-aminte a unor îndrăgostiți cari își dăduseră întâlnire tocmai lângă banca pe care își da sufletul o îndrăgostită.  Getta a fost îndata condusă la spitalul cel mai apropiat unde i s-au dat toate îngrijirile necesare.  Totul, însă, a fost zadarnic.  era pierdută. .  Transportată acasă, și-a dat ultima suflare peste noapte. . .  Am asistat, cu inima sfâșiată, la agonia ei, la ultimele ei momente. . .  Ah, nenorocita! . . .  Aurel era cu desăvârșire sdrobit.  Prietenul său își dete seamă căarfi ocruzime să-i scormonească și mai mult durerea cu întrebările sale, și căută să-i ușureze sufletul prin cuvinte de mângâiere.  Aurel părea că ascultă cu luare-aminte, dar, de sigur, că nu înțelegea mare lucru.  Ochii lui priveau în vag, iar gândul îi rătăcea printre cruci și lespezi, în căutarea mormântului proaspăt al scumpei dispărute.  Albu îl ridică binișor depe bancă, ca pe un bolnav, și-l conduse de braț spre oraș.  Incepuse să sufle un vânt rece, despuiând pomii de ultimele lor podoabe și târînd în vârtejul lui frunzele veștejite.  Amândoi se suiră în prima trăsură ce le ieși în cale.  Albu își conduse prietenul până acasă, lăsându-l în îngrijirea bătrânei lui mame, foarte speriată de starea fiului ei.  — Nu-i nimic, doamnă, o asigură Albu.  Puțină răceală, o vie emoție și atâta tot.  O să-i treacă.  Nu-i trebue decât puțină odihnă.  II.  Albu, părăsind pe prietenul său, se simți cuprins de o mare tristețe.  Jalea lui Aurel îl mișcase mult.  Deplângea în mod sincer pe Getta pe care o cunoscuse și el.  Îi fusese prezentată de însuși Aurel într-o zi când se întâlniseră la T. . .  și o mai întâlnise și altădată tot în tovărășia prietenului său și avusese prilej să stea de vorbă cu ea, rămânând adune impresionat de nespusul ei farmec.  In deosebi, îl impresionaseră ochii tinerei femei: niște ochi albaștri, mari, plini de expresie, în cari se reflecta întreaga-i fire simțitoare.  Totul în figura ei fină era proporționat și respira frăgezimea aceea specială care farmecă.  Sveltă, o prindea de minune orice îmbrăcăminte.  Eleganța la ea era ceva înăscut.  Rochiile ei nu erau nici scumpe, nici lucrate în ateliere de mâna întâi.  Totuși, avea atâta șic încât atrăgea privirile pline de admirație ale trecătorilor.  Avea o cultură superficială, dar vorbirea ei captiva.  O ascultai cu plăcere, pentru buzele ei trandafirii și pentru vocea ei care suna ca o muzică armonioasă.  Nu odată Albu invidiase pe prietenul său de norocul ce dăduse peste el.  Sărmana Getta!  Cui i-ar fi trecut prin gând că ar fi putut să aibă un sfârșit atât de tragic?  După întâlnirea dela șosea, Albu nu mai văzu pe prietenul său mai bine de o lună.  Aurel, ca să-și mai uite necazul, plecase în străinătate.  Albu primi dela el scrisori din Viena, Münich, Paris și din alte orașe pe cari prietenul său le cutreera în fuga trenului.  In toate scrisorile sale, Aurel nu vorbea decât de Getta pe care nu putea să o uite.  Toate încercările lui de a se distra, chiar în sgomotul Parisului, erau zadarnice.  Durerea-i ieșea mereu la suprafață ca un obiect plutitor pe suprafața unei ape frământate.  De bunăseamă, Aurel urma să se întoarcă tot atât de abătut ca și la plecare.  și, într-adevăr, îl văzu într-o bună zi intrând pe neașteptate, aproape cu aceeaș mină de om desnădăjduit ca și la plecare.  — Tot nu te-ai mai mângâiat, Aurel?  îi zise el strângându-i mâinile.  — Deocamdată îmi e cu neputință, răspunse Aurel oftând.  și e ciudat că, în străinătate, îți pot spune că am suferit mai mult.  La teatre o vedeam apărând pe scenă; în muzee îi vedeam chipul pe pânze și pe statui și busturi de zeițe.  Curios, aci mă simt mai bine, mai ușurat, căci mă știu mai aproape de ea.  — Cum se face, nenorocitule, că ai fost atât de îndrăgostit de Getta?  întrerupse Albu.  — Nu-mi dau nici eu seamă.  Ceea ce mă chinuește, însă, acum, e un nesfârșit simțimânt de milă.  Nu poate fi vorba, deci, de dragostea mea pentru Getta, care, cum știi, odată cu sosirea bărbatului, de care n-a voit să se despartă la vreme, era pierdută pentru mine.  Dar, îți voi istorisi viața noastră.  E o poveste întreagă care te va interesa, căci și tu ai cunoscut-o pe Getta, nu-i așa?  și, apoi, simt atâta nevoe de a vorbi de micuța!  — Vorbește, îl îmboldi Albu, te voi asculta cu evlavie și o voi plânge împreună cu tine. . .  Biata Getta!  Dar nu-mi amintesc în ce împrejurări ai făcut cunoștința ei.  — O simplă întâmplare.  Am întâlnit-o într-o zi la Paulina.  Prietenia noastră datează din ziua aceea.  Despre legăturile ce se stabiliră între noi mai târziu, n-a-veau cunoștință decât Paulina și Radu Răpescu, căruia verișoara lui nu-i ascundea nimic.  De morți nu trebue să vorbim decât de bine, nu-i așa?  Cu toate acestea, credeam că am oarecari indicii că Getta nu era tocmai ușă de biserică.  și, poate că și asta a fost una din pricinile cari m-au îndemnat să o rup cu ea, îndată ce s-a întors soțul, deși o iubeam.  Era un chip de a sfârși aventura cu bine, căci eu, din firea mea, sunt foarte bănuitor și gelozia care mă torturează mă face să dau proporții uriașe celor mai neînsemnate cochetării ale amantelor mele.  Toate femeile pe cari le-am cunoscut, mai ales cele la cari am ținut, au avut enorm de suferit depe urma pornirilor mele de om gelos.  In deosebi, pe Getta cât n-am martirizat-o!  Avea și ea defectele ei, nu-i vorbă, dar, odată cu despărțirea noastră, uitasem totul spre a nu-mi aminti decât de clipele noastre de fericire, iar acum, când a murit, Getta, pentru mine, e curată ca un înger.  Primele noastre întâlniri, urmă Aurel, le-am avut înainte de plecarea bărbatului ei.  Getta își înșela soțul cu mine.  Aceasta o făcea pentru cuvântul că n-avea pentru el nici-o iubire.  și iubirea, pentru firea ei pasionată, era ca o hrană fără de care nu putea trăi.  Dar, legături sufletești între noi nu prea existau pe atunci.  Ea, însă, îmi spunea adesea că mă place mult.  Firește, nici Getta nu-mi plăcea mai puțin, dar, la dreptul vorbind, nu simțeam ceea ce se cheamă dragoste adevărată.  Când mă despărțeam de dânsa, după întâlnirile noastre, rămâneam ceasuri întregi sub vraja sărutărilor ei fierbinți.  Dar atâta tot.  Treceau, uneori, săptămâni întregi fără ca să ne mai vedem, până când întâmplarea ne aducea iarăși laolaltă.  După socoteala mea, era un amor, cum s-ar zice, al cărnei, iar nu al sufletelor.  Nici nu o cunoșteam îndeajuns.  Cutele sufletului ei rămâneau ascunse pentru mine.  Intâlnirile noastre, de altfel, durau prea puțin.  Teama de a fi surprinși ne îndemna instinctiv să gustăm cât mai mult din fericirea de a fi împreună.  Cum poți cunoaște sufletul unei femei în asemenea împrejurări?  Getta, pentru mine, era o cucerire ușoară, ca atâtea altele și nimic mai mult.  — Dar, dacă nu mă înșel, întrerupse Albu, ați petrecut o vară întreagă împreună.  — Tocmai, afirmă Aurel, și de acolo se și trage întreaga nenorocire.  Într-o zi, era prin Iulie, o întâlnesc în calea Victoriei.  Nu o văzusem cam de mult și, de astădată, mi se păru și mai frumoasă.  Pică de frăgezime și de grație.  O întâmpin spunându-i:  — Ce-i cu tine, Getto, pe căldurile astea în București?  Getta era foarte dispusă.  Mă privi cu ochii ei albaștri turburându-mi sufletul.  Apoi îmi zise zâmbind:  — Nu mă plânge atât, căci abia sosesc dela Constanța.  Am stat acolo doo săptămâni, la o prietenă.  — Singură?  — Cu prietena mea. . . .  — Bine că ți-a dat voie.  — Cine?  — Cum cine?  Bărbatul tău.  — Să fii sănătos.  Lipsește din țara de mai bine de o lună și o să mai lipsească multă vreme.  Sunt deci liberă ca o păsărică și. . . .  -și?  —. . . . . Profit . . . .  — Ah, ferice de tine, Getto!  și zici că ai fost la Constanța? . . . .  — Cum îți spusei.  Imi pare, însă, rău că m-am întors.  Aci e de nesuferit.  Ce puteam, însă, să fac?  Am fost nevoită să plec odată cu prietena mea.  — E lume multă la Constanța?  — Oh, destulă.  — Dar dintre cunoscuți?  — Foarte puțini; a propos, își reaminti ea cam turburată, am văzut pe Radu, prietenul tău, dar așa pe departe.  Apoi mă întrebă la rându-i:  — Dar tu ce te faci în vara asta, Aurel?  — Plec și eu. . . .  — Ah, și unde?  — Vreau să plec la Tecchirghiol pentru o cură.  — Minunat. . . .  — Chiar mâine părăsesc Bucureștii, Getto.  — Ce rău îmi pare! . . . .  — De ce, drăguță?  — Rămân cu totul singură; voi muri de urât, Aurel.  Ce rău îmi pare că pleci, repetă ea cu mâhnire.  Merserăm alături o bună bucată de drum fără să mai schimbăm nici-o vorbă.  Mă gândeam la întâlnirea ei cu Radu.  Dece îmi spusese ea că-l văzuse „numai așa, pe departe ?  și de ce se turburase pronunțând numele „amicului meu”?  Poate avea ceva de ascuns. . . .  Mai știi?  Dar, simțiam că mă năpădește boala geloziei și căutam să-mi alung gândurile acestea cari mă indispuneau.  — La ce te gândești?  Mai zi-mi ceva, mă trezi ea, atingându-mă ușor cu cotul.  — Ei bine, îi răspunsei, n-ai fost niciodată atât de frumoasă ca azi.  — Spui drept, Aurel?  — ți-o jur!  — Cu toate astea, nu mă iubești, sunt încredințată. . .  — Intr-adevăr, n-aș putea să precizez dacă până acum a dat sau nu peste mine această nenorocire.  — A iubi e o nenorocire după tine, Aurel?  — Depinde.  Dar să lăsăm, deocamdată, teoriile astea.  Iți spun sincer că îmi pare foarte rău că te-am întâlnit. . .  — Nu te înțeleg. . .  — M-ai turburat într-un chip cu totul deosebit.  Sunt sigur că la Tecchirghiol nu voi avea niciun moment de liniște și că mă voi gândi tot timpul la tine.  — Devii patetic, Aurel. . .  Nu mi-ai vorbit niciodată așa.  — Imi placi mai mult acum. . .  De ce?  Nu știu.  — Poate fiindcă sunt liberă. . .  — Se prea poate.  — Atunci regret din tot sufletul că vei  suferi din pricina mea.  Dar, adaogă ea zâmbind și privindu-mă țintă, am găsit eu mijlocul ca să te scap de suferințele de cari te temi.  — Să fie cu putință!  — Nimic mai simplu.  Viu și eu. . . .  — Vorbești serios?  — De ce nu?  Dacă-s liberă!  Cu cei de acasă mă învoiesc eu. . .  Mă iei?  — Dar nici nu încape îndoială, dragă Getto.  Ce fericire pentru mine să te am lângă mine o lună întreagă!  — și vom locui în aceeaș casă?  — De sigur, și chiar în aceeaș odaie, dacă vrei. . .  Ea se roși și-mi aruncă din nou o privire plină de cele mai dulci făgăduinți. . .  Eu plecai chiar a doua zi, rămânând ca Getta să vină să mă găsească la Tecchirghiol peste alte doo zile, având nevoie de intervalul acesta spre a-și face pregătirile de călătorie.  Simțiam, mărturisesc, nespusă bucurie gândindu-mă că voi avea ca tovarășe nedespărțită, în tot timpul vacanțelor mele, o ființă atât de drăgălașă ca Getta.  Intâlnirea de pe calea Victoriei parcă îmi ridicase un văl de pe ochi.  Acum o vedeam pe Getta de o mie de ori mai frumoasă ca mai înainte.  Ce noroc pe mine!  La Tecchirghiol îmi alesei o locuință confortabilă la Vila Julietta, una din cele mai cochete din localitate.  Răsărită ca din pământ, izolată pe un câmp întins, la marginea unei pădurice de salcâmi, Vila Julietta, departe de priviri indiscrete, era un adevărat cuib de dragoste.  De la fereastra noastră, situată în catul de sus, se vedea un peisaj arid, dar totuși plăcut prin imensitatea lui, precum și o fâșie azurie sclipitoare sub razele soarelui și care era o părticică a mărei.  Ce bucurie simțiam la gândul că voi primi pe Getta aci, în casa mea!  Nerăbdarea ce mă cuprinsese mă mistuia și mă îngrijora în acelaș timp, căci o priveam cu drept cuvânt ca zorile unei adevărate dragoste.  Dar, ce-mi pasă?  îmi ziceam.  Voi trăi cu gândul despărțirei fatale și mă voi deprinde din vreme cu ideia aceasta.  Totul se va sfârși odată cu întoarcerea grecului.  Va fi un amor cu termen fix.  In intervalul celor trei zile am făcut, deci, toate pregătirile spre a primi pe Getta ca pe o Domniță- Voiam să o încânt.  E adevărat că și Vila Julietta se potrivea de minune pentru idila ce visam.  Doream ca fericirea noastră, în această lună, să nu fie turburată de nimic.  Aveam impresia că mi-aștept mireasa.  In primul rând, mi-am făgăduit să mă port cu gingașa femeie cât se poate de delicat, sâ fiu atent la toate dorințele ei, să o ador ca pe o aleasă doritâ cu patimă de multă vreme, astfel în cât să nu aibă, cândva, niciun cuvânt de căință că a primit invitația mea.  Așteptând sosirea Gettei, cum eram și ocupat cu micile pregătiri, nu căutam nici-o distracție.  Mă supuneam de bună voie unei complete rezerve, păstrându-mă astfel pentru ea, numai pentru ea.  Totuși, fără să vreau, întâmplarea făcu ca să întâlnesc, pe înserate, chiar în prima zi a sosirei mele, o franțuzoaică, d-na Dupont, pe care o cunoșteam din București.  Era o femeie cam trecută, însă destul de bine încă spre a întoarce capetele bărbaților, mai ales că în vorbirea și privirile ei avea puterea aceea ademenitoare, particulară femeilor din neamul ei.  Fără îndoială că nici prin gând nu-mi trecea să încerc a cuceri pe d-na Dupont, inima mea fiind atrasă cu totul spre aceea pe care o așteptam.  D-na Dupont era pasionată după vânătoare.  Îndatoritor cum sunt din fire n-am putut-o refuza și am însoțit-o a doua zi dimineața la o mică vânătoare, spre a împușcă vreo câteva biete păsărele.  Relațiunile mele cu d-na Dupont se mărginiră aci.  După amiazi, întâlnii pe Radu care tocmai sosise din Constanța să facă o plimbare.  Niciodată nu putusem suferi pe omul acesta cu care legasem cunoștință nu mai știu în urma căror împrejurări nelipsite în viața omului.  Din primul moment al cunoștinței noastre, îmi dădui repede seama că aveam de a face cu unul din acele tipuri atât de comune, cari cred că-și maschează nulitatea printr-o ușoară poleială a suprafeței.  Odată existența-i asigurată prin slujbulița ce o obținuse grație unor protecții puternice, Radu nu se ocupa decât de femei.  Era scopul vieței sale, îndeletnicirea sa de căpetenie.  Nu vorbea decât de femei, nu alerga decât după femei, nu visa decât de ele, fără să aleagă și, mai ales, fără să știe să iubească.  Deși om de peste treizeci de ani, inima nu-i palpitase încă pentru o femeie și nici nu trecuse vreodată prin dulcile suferinți ale dragostei.  Nu cunoștea nimic din simțirea aceea dumnezeiască ce îți pune în suflet atâta fericire și atâta amar și pe care acum o cunosc atât de bine.  Inima îi era deșartă cum îi era și capul.  Ambiția lui era, cum spunea singur: „să aibă cât mai multe în catastiv”.  Se socotea fericit și un zâmbet de mulțumire flutura pe fața-i veșnic bărbierită cu îngrijire și pudrată din belșug.  Era un tip parfumat ca o cocotă și afemeiat ca un mormon și, ca atare, respingător.  In ce consta misterul isbânzilor cu cari se lăuda?  Nu puteam înțelege.  Poate în privirea de milog ce și-o compunea în fața femeilor, concentrând în ea, cu dibăcia unui actor, ruga mută a cerșetorului de dragoste.  Dacă isbânzile sale erau temeinice, apoi, ele, desigur, cu nu se datorau decât carităței femenine.  Ființă eminamente milostivă, de câte ori femeia, în lipsă de amor, nu face concesie și milei ce-i inspiră adoratorul!  și-l ocoleam pe cât îmi era cu putință, știind că nu-mi va vorbi decât de femei și de nouile adăogiri la „catastivul” său.  In ziua aceea, însă, parcă simții plăcere întâlnindu-l.  Era singura ființă despre care știam că, cu câteva zile înainte, întâlnise pe Getta și-i vorbise.  Schimbând câteva vorbe cu Radu, mi s-ar părea că aș vorbi cu Getta, că aș scurta timpul care mă mai despărțea de ea.  E inutil să adaog că nu i-am suflat niciun cuvânt despre apropiata sosire a Gettei la Tecchirghiol, spre a mă scuti, în primul rând, de vizitele cu cari neapărat ne-ar fi cinstit.  Fui, contrar obiceiului meu, foarte prietenos cu el.  Surprins, el mă invită, la rându-i, la Constanța, spre a petrece câteva ceasuri.  Imi dete chiar adresa locuinței sale, o casă particulară, unde puteam găsi oricând o bună odaie, lucru rar în sezonul în care ne aflam.  — Vino, îmi zise el, clipind din ochi semnificativ.  Nu-ți va părea rău.  Era vădit că voia să atace subiectu-i de predilecție: femeile.  In alte împrejurări nu l-aș fi ascultat și aș fi schimbat vorba îndată, silindu-l astfel să se îndepărteze.  Căci el nu putea suferi alt gen de convorbire, fiind străin și de literatură, și de artă, și de politică, în fine, de orice fel de chestiuni cât de interesante, cari nu au legătură cu femeile.  In împrejurarea de față, însă, eram dispus să mă informez despre ultimele-i cuceriri.  — Oh, îmi zise el cu îngâmfare, sunt mulțumit, foarte mulțumit.  Dar nu-mi spuse mai mult, păstrând o discreție cu totul nepotrivită cu caracterul lui de om ușuratic.  și nu-mi pomeni nimic nici de întâlnirea lui cu Getta.  In fine, ne despărțirăm.  A doua zi plecai la Constanța, unde ajunsei în timpul mesei.  Primul meu gând fu să mă asigur de odaie spre a petrece noaptea, urmând ca dis-de-dimineață să pornesc la gară întru întâmpinarea Gettei care în sfârșit trebuia să sosească!  Găsii fără greutate casa unde locuia Radu.  Gazda, femeie care nu voia să renunțe cu totul la apucăturile tinereței, cu toți cei cincizeci de ani pe cari îi avea, mă primi cu multă bucurie și, înainte de a-mi arăta odăița ce trebuia să ocup, mă introduse în camera lui Radu.  Era cochetă camera aceasta.  Radu nu se mulțumise cu mobilierul aflat acolo, ci adusese cu dânsul o sumedenie de tablouri, de bibelouri și alte nimicuri cu cari își împodobise locuința.  De ce atâta grije spre a avea o odaie cochetă?  De sigur, Radu și-a împodobit locuința, îmi ziceam, în vederea întâlnirilor sale amoroase.  și atunci, printr-o firească legătură de idei, îmi fulgeră din nou prin creer cruda bănuială a infidelităței Gettei.  Îmi amintii de turburarea ce surprinsesem pe figura Gettei în momentul când îmi spunea de întâlnirea ei cu Radu.  și apoi, mă tortura discreția completă păstrată de Radu în privința acestei întrevederi datorită întmplărei.  In tot cazul, pentru liniștea mea sufletească, trebuia să mă încredințez de lucrul acesta, oricât de neprobabil mi s-ar fi părut.  D-na Trandafira, așa o chema pe gazdă, putea, de sigur, să mă lămurească, căci prin firea lucrurilor, trebuia să fie în tainele amoroase ale chiriașului ei.  Cu puțină dibăcie puteam afla multe dela d-na Trandafira, care părea foarte guralivă, deoarece nu tăcuse nici-o clipă în timp ce eu cercetam odaia și-mi frământam mintea cu socotelile și bănuelile mele de om gelos.  De altă parte, mărturisesc că mi-era și teamă ca nu cumva, descosând pe d-na Trandafira, să constat adevărul și să-mi turbur viața.  Ce nevoe aveam, la urma urmelor, să cunosc adevărul adevărat?  Nu era mai bine să trăiesc cu iluzia castităței femeii pe care începusem s-o iubesc?  Câți oameni ar putea fi fericiți dacă ar căuta adevărul în multe din elementele cari formează viața!  Cu toate reflecțiile acestea, mai mult sau mai puțin sănătoase, nu mă putui stăpâni de a încercă să aflu ce doream.  O întrerupsei pe d-na Trandafira, care, tot vorbind, ajunsese tocmai la capitolul unor amintiri duioase din căsnicia ei.  — Cum văd, îi zic deodată, lumea se cam plictisește în Constanța?  D-na Trandafira, contrariată, își întrerupse șirul vorbirei și începu să apere cu căldură frumusețile neîntrecute ale orașului.  — Să se plictisească lumea?  isbucni ea.  Cum poți spune așa ceva, domnule? . . .  Îmi pare rău!  Uite muzică, uite cheiu, uite mare, uite casin și cucoane frumoase berechet!  Se poate ca cineva să se plictisească la Constanța?  Ferească sfântul!  Ascultă ce-ți spun eu.  Sau, mai bine, întreabă d-ta pe d-l Radu, care îți va spune multe, multe de tot.  și să te văd atunci dacă nu-ți vei schimba părerea despre Constanța noastră. . . .  și ce mare crai și d-l Radu, adăogă ea, coborîndu-și glasul, să nu auză nimeni ce-mi spunea.  — Adevărat?  o întreb eu, cu un zâmbet de îmbărbătare și cu o privire semnificativă prin care îi dam să înțeleagă că aș fi doritor să aflu lucruri atât de plăcute.  — Ba bine că nu, urmă ea.  Păi, pe cine vizitează cucoanele cele mai frumoase?  Pe d-l Radu.  Tot una și una, alese pe sprânceană; frumuseți, d-le, nu altceva!  Uite, până acum câteva zile, venea pe aci o bucureșteancă! . . . .  Nici n-am mai' văzut așa frumusețe. . .  Avea niște ochi! . . .  — Mari, albaștri, nu-i așa?  — Tocmai, și un glas! . . .  Simții că se-nvârtește odaia cu mine. . .  — era o frumusețe, d-le, urmă d-na Trandafira, fără să observe turburarea mea.  Păcat că nu mai vine!  Trebue să fi plecat.  Când venea pe aci, purta o șapcă de călăreț, adăogă bătrâna, însuflețindu-se din ce în ce.  Ii sta de minune. .  Băiat să fi fost că m-aș fi îndrăgostit și eu de dânsa.  Ce mândrețe de fată!  sfârși ea plină de admirație.  — Cum o chema?  o întrebai.  — Avea un nume cam ciudat.  Dar asta nu importă.  Cum venea, și intrau aci, în odae, de unde nu ieșeau decât pe înserate.  — Aci?  mai întrebai odată cu glasul răgușit.  — Chiar aci. . . .  — și a venit de multe ori femeia?  — De vreo trei ori am văzut-o.  Dar ce ai, domnule, de te-ai îngălbenit așa?  Nu cumva o cunoști și d-ta?  Nu cumva. . . ?  Ah, ce prostie am făcut! . .  Nu cumva e. . . ?  D-na Trandafira nu îndrăzni să-și termine gândul, așa era de înspăimântată. .  Eu părăsii odaia trântind ușa.  III.  — Ah, mizerabila, mă gândeam, încă nici n-a sosit și a și început să-mi amărască sufletul?  Va să zică, mă și înșelase. . . .  și cu cine, Dumnezeule?  Cu un netrebnic ca Radu.  Hotărît lucru, mi-era cu neputință să mai dau ochii cu această ființă decăzută.  Ar fi fost pentru mine din cale afară de înjositor să o mai am lângă mine.  Blestemam ceasul în care o întâlnisem în drumul meu în calea Victoriei.  Dar acum ce era de făcut?  Mă gândii să-i trimet o telegramă urgentă și să o rog, sub un pretext oarecare, să renunțe la proiectul de a veni la Tecchirghiol.  Nu-i cunoșteam, însă, adresa în mod precis.  De numărul casei în deosebi, uitasem cu totul: 18 sau 38, nu-mi puteam aminti.  De altfel, la ora asta poate era pe drum.  Poate, în loc să ia trenul de seară, preferase să ia pe cel de după amiază.  In cazul acesta trebuia să ajungă la Constanța la 9. 30 .  După o îndelungată chibzuință cu mine însumi, mă hotărîi să mă înființez pe peronul gărei la 9. 30 ,  și cum va coborî din vagon, să o întâmpin cu un dispreț suveran, să-i arunc în față fapta-i mârșavă și s-o oblig să se întoarcă în București fără întârziere.  La sosirea trenului, pândeam în gara, ascuns după un stâlp, ca un asasin care își așteaptă victima spre a o răpune dintr-o lovitură.  Ea nu veni.  De sigur că urma să plece cu trenul de noapte spre a sosi dimineața, așa cum ne fusese înțelegerea.  Mai aveam, deci, timp să mă gândesc.  O plimbare pe țărmul mărei îmi făcu mult bine.  Mă mai liniștii.  Atunci îmi dădui seamă cât de crudă ar fi fost scena de pe peron, așa cum mi-o închipuisem eu.  De sigur că Getta, care venea cu gândul de a petrece câteva zile plăcute cu mine, era să pice din cer în fața neașteptatei agresiuni ce-i pregătisem.  Ar fi putut să moară de emoție.  De leșinat ar fi leșinat cu siguranță, deoarece știam că avea obiceiul acesta pe care îl practica oridecâteori trecea prin vreo supărare mai mare.  Imi amintii că-mi spusese odată de un leșin pe care îl avusese în urma unei scene ce-și permisese să i-o facă Achil, și că cei de acasă isbutiseră să o aducă în fire știind cum să procedeze.  era, deci, limpede, că trebuiam să mă port mai blajin.  Principalul era să mă feresc de a da ochii cu ea și să înlătur, cu chipul acesta, o situație atât de penibilă pentru amândoi.  In cazul acesta, singurul mijloc de care mă puteam folosi era scrisul.  Intrai în cea dintâi cafenea ce-mi ieși în cale și scrisei o scrisoare scurtă, însă plină de cuvinte tăioase și de subînțelesuri răutăcioase, conchizând la ruperea definitivă a relațiilor noastre.  Nu mă putusem stăpâni, cu toată hotărîrea-mi de a fi blajin.  Nu prea știam cum și prin cine să-i trimet scrisoarea, când întâmplarea 'mi aduse înainte pe Radu.  Fără să am instinctul criminal, mărturisesc că, în momentul acela, simții o neînfrânată dorință de a-l ucide.  Isbutii, însă, să-mi astâmpăr furia și chiar, spre marea-mi surprindere, fui cu el de o nespusă drăgălășie.  Petrecurăm împreună vreo doo ore, vorbind de toate.  Radu, amăgit de verva mea, nu bănuia nimic din frământările mele.  Cum nu trecuse încă pe acasă, nu știa nimic de destăinuirea ce-mi făcuse fără să vrea d-na Trandafira.  La despărțire, îi întinsei scrisoarea și-l rugai să-mi facă serviciul prietenesc de a o înmâna Gettei, în gară, a doua zi dimineață la sosirea trenului de București, eu trebuind să mă întorc îndată la Tecchirghiol.  Radu păru foarte uimit de întoarcerea Gettei în Constanța, dar se feri de a-mi pune întrebări.  și ne despărțirăm ca niște buni prieteni.  Trecuse de miezul nopței când plecai spre Tecchirghiol, într-o trăsură trasă de doi cai slăbănogi și obosiți.  Vehiculul înainta pe șoseaua luminată de o lună superbă.  Peisagiile se întindeau molcom în jurul meu.  era o liniște desăvârșită, adâncă, majestoasă.  Treceam parcă prin imperiul plin de umbre al nopței.  și, cu gândul la cele petrecute în cursul acestei zile frământate, cu un apus atât de dureros, mi se părea că mă întorceam dela o înmormântare.  și, într-adevăr, îngropasem amorul meu nou născut, mort de veninul prihanei.  De altă parte, mă bucuram la gândul că scăpasem de o legătură care nu putea decât să-mi aducă nenorocire.  Mă bucuram, în deosebi, de modul inteligent și ingenios cum procedasem.  Scrisoarea mea plină de otravă, înmânată ei, pe peronul gărei, într-un moment neașteptat, de însuși Radu, era, într-adevăr, delicios. . .  era răzbunarea mea, cea mai teribilă dintre răzbunări. . .  Totuși, întâmplarea mă costa adânc, mă apăsa greu renunțarea la atâtea iluzii.  și niciodată nu mă simții atât de obijduit de soartă ca în momentul când, ajungând la Vila Julietta, mă găsii singur în odaia în care credeam să primesc pe Getta ca pe mireasa mea.  O, ce lume, ce caractere! . . .  Obiectele de prin odaie începuseră să se deslușească sub razele aurorei ce răsărea, când ațipii legănat de primele ciripiri răzlețe ale pasărilor cari cântau la fereastra mea.  Ce-mi mai trebuiau cântecele lor?  Eram atât de zdrobit, încât aveam o vagă voluptate simțindu-mă atras în adâncimile somnului ca într-un neant, cu nespusa dorință de a nu mă mai deștepta niciodată.  Somnul îmi era turburat de fel de fel de visuri făurite de creerul meu obosit.  Deodată fui trezit de niște bătăi puternice în ușă, pe când o voce cunoscută îmi striga de afară:  — Deschide, Aurel.  Sării din pat ca un nebun, deschizând ușa.  era Getta.  — Dar scrisoarea?  întrerupse Albu pe prietenul său.  — Se vede că Radu nu se ținuse de cuvânt și nu i-o înmânase. . .  Getta venise cu bagajul și sta în prag, încremenită de mutra mea.  Situația îmi părea din cale afară de delicată și de critică în acelaș timp.  Ce primire trebuia să fac Gettei?  Să o alung ca pe o prostituată, sau să-mi deschid brațele?  Ea păstra aceeaș atitudine nedumerită.  In cele din urmă, rupse tăcerea și mă întrebă:  — Dar, ce ți-e, Aurel?  Glasul ei suna atât de dulce, iar lacrima ce sclipia în ochii-i albaștri mă înduioșa atât de mult, încât, ca prin farmec, uitai totul spre a nu vedea în față-mi decât pe femeia adorată pe care o așteptam.  O luai în brațe și o acoperii de calde sărutări.  — Eram cam bolnav, dragă Getto, îi zisei.  Acum mi-a trecut.  Ce bine ai făcut că ai venit!  Eram, cu adevărat, mâhnit fără tine!  și, la urma urmei, mă gândeam, spre a justifica schimbarea mea bruscă, ce drepturi am eu asupra acestei femei?  Voi avea o tovarășe încântătoare și atâta tot.  Să nu ne stricăm deci plăcerea pentru nimicuri.  Ce a făcut Getta, e îngăduit în zilele noastre.  Femeile de felul ei, iubitoare, dar nestatornice, trebuie să le privim așa cum sunt, sau să ne lepădăm cu totul de ele, și ar fi păcat.  Petrecurăm o zi cu adevărat delicioasă.  Getta era încântată de locuința noastră și de priveliștea ce o înconjura.  Totuși, rândui lucrurile după gustul ei.  Cum făcu, cum drese, prin câteva mici schimbări, mâna ei de zână prefăcu odaia într-un mic raiu.  Eu o priveam fericit.  Singurul gând, care mă muncea acum, era scrisoarea.  Imi aduceam aminte de cuvintele jignitoare ce le cuprindea cutremurându-mă de groază.  Imi venea să iert pe Radu și să-mi șterg din suflet ura ce o nutream împotrivă-i, numai pentru că nu înmânase Gettei scrisoarea cu pricina, fie pierzând trenul, fie ghicindu-i cuprinsul sau din orice altă pricină.  Getta era din cale afară de mulțumită și, pe înserate, pe când ne plimbam pe țărmul mărei, îmi spuse, pentru întâia oară de când ne cunoaștem, că simte că mă iubește cu adevărat.  A doua zi, pe la amiazi, pe când mergeam la masă, întâlnim pe Radu, veșnicul Radu, care alerga într-un suflet spre noi.  El ținea în mână scrisoarea adresată Gettei, scuzându-se că nu i-o putuse da la timp, pierzând ora sosirei trenului.  E de prisos să spun cu câtă grabă îi smulsei plicul, sfâșiindu-l în bucăți.  Simții mare ușurare nimicind documentul acesta, dovada unei mojicii fără nume, spunând Gettei că scrisoarea mea cuprindea unele lămuriri asupra drumului ce urma să facă și, ca atare, nu mai avea nici un rost.  Ura mea împotriva lui Radu, domolită o clipă, încolțea din nou în mine.  Totuși, mă stăpânii și fui chiar prietenos, dându-mi un nou prilej de a admira puterea-mi de prefăcătorie.  Getta îmi părea cam stângace.  Era vădit că întâlnirea noastră cu Radu nu-i făcuse prea mare plăcere.  Dimpotrivă.  O, dacă ar fi bănuit că știu tot!  In fine, ne așezarăm la masă câteșitrei.  Eu arătam deosebită voie bună și păream atât de vesel în cât Radu îmi zise:  — Azi, într-adevăr, ești adorabil.  Simțiam o bucurie bolnăvicioasă de a surprinde privirile lor pline de înțelesuri și a sorbi, astfel, din paharul amar al amanților înșelați.  Nu putui însă să prind decât privirile pofticioase ale lui Radu, cari, căutau în zadar un răspuns în ochii Gettei.  Ea părea cu totul rece față de oaspetele nostru.  Totuși, indignarea clocotea în sufletul meu.  Ce fericit aș fi fost dacă întâmplarea nu m-ar fi împins spre locuința lui Radu!  Aș fi fost cruțat de atâtea amărăciuni!  Acum, totul era amestecat cu o rămășiță de venin.  Legăturile pe cari știam că le avusese Radu cu Getta îmi apăsau inima cu greutatea unei pietre de moară.  Toată afecțiunea mea pentru Getta dispărea.  O vedeam acum sub lumina momentului în care îi adresasem scrisoarea mea jignitoare.  Păcat că nerodul de Radu nu i-o dăduse!  Un gând ascuns de răzbunare clocea cu încetul în mine.  Cum eram să mă răzbun, nu prea știam.  Deocamdată aveam la îndemână aluziile răutăcioase, tachinăriile plicticoase și, mai presus de toate, putința de a-i plăti cu aceeaș monedă.  In sfârșit, aveam atâtea mijloace de a o amărî și a-mi scoate necazul.  In aceste dispoziții sufletești mă sculai dela masă, îndreptându-mă, împreună cu Getta și cu Radu, spre casin, unde ocuparăm o masă.  Pe dinaintea noastră defila o mulțime împestrițată, mulți suferinzi de picioare, femei în capot și papuci, unele cu copii în brațe și doamne elegant îmbrăcate, pierzându-se cu toții în praful șoselei abia luminată de lămpi răzlețe cu petrol.  In învălmășala aceasta zării deodată pe d-na Dupont, care se plimba singură și pe care mi-o trimetea, desigur, zeul crud al răzbunărei.  Părăsii pe însoțitorii mei alergând după ea.  Făcui cu d-nă Dupont un ocol-doo, trecând semeț pe dinaintea Gettei și a lui Radu, într-o însuflețită convorbire cu însoțitoarea mea care, de altfel, era foarte măgulită de atenția mea și de graba ce pusesem de a o întovărăși.  Când, după un sfert de oră de plimbare, mă întorsei la casin, Getta era lividă și tremura de mânie.  Eu eram mulțumit de isprava-mi sălbatecă și gustam cu deliciu rodul răzbunărei mele.  — Bine că ți-ai adus aminte, îmi zise ea, cu o voce sub care se simțea furtuna.  — De cine?  o întreb.  — De mine.  — Dar nu te-am uitat nici-o clipă, dragă, îi răspund cu un ton liniștit, dar nu lipsit de trufie.  și doar, urmai, nu te-am lăsat singură, ci cu d-l Radu, prietenul nostru intim, un tovarăș cât se poate de plăcut. . . .  Getta nu prelungi discuția.  Când ajunserăm, însă, acasă, se desbrăcă repede și, pretextând o durere de cap, se sui în pat.  Eu luai un ziar prefăcându-mă că citesc, observând, însă, în realitate, cum biata femeie se svârcolea în pat fără să poată dormi.  — Nu ți-e bine, Getto?  o întrebai, în cele din urmă, cu un glas dulceag.  — Mă doare capul, îmi tăiă ea vorba scurt.  Apoi, deodată, sculându-se pe jumătate:  — Dar cine era cucoana cu care făcuși spațiru?  — D-na Dupont.  — D-na Dupont?  — Da, o franțuzoaică.  — E nostimă d-na Dupont, ce-i drept, n-am nimic de zis.  — Așa și așa. . . .  — Nu înțeleg, se răsti Getta, de ce m-ai mai adus în bărăganul ăsta, dacă o aveai pe d-na Dumont?  — Dupont.  — Dumont, Dupont, tot una mi-e; să o ia dracu, m-ai înțeles?  — Nu fii copilă; e o simplă cunoștință.  — Frumos din parte-ți să mă lași și să te plimbi un ceas cu franțuzoaica de contrabandă. . . .  — Pardon, e pariziană.  — Puțin îmi pasă; mâine plec. . .  — De ce?  — Mă mai întrebi?  Ei bine, nu-ți pot suferi insultele și, apoi, nu te pot suferi nici pe tine. . .  — De când?  — De când te-am văzut cu d-na Du. . .  — Dupont.  — Da, Dupont, rămâi cu ea; eu mai bine plec.  — Atunci, mai bine plec eu, îi zic cu răceală.  — Ești nebun; și pe mine cui mă lași?  — Cui?  lui Radu.  Getta mă privi bănuitoare drept în ochi; apoi, ca biruită, îmi zise cu dojană și răspicat:  — Nu ți-e rușine. . . .  — Mie?  De ce?  Radu e un băiat excelent.  — Pe care nu-l pot suferi.  — Ceea ce nu te-a împiedicat să-l vizitezi, acasă la el, la Constanța. . . .  Cuvintele acestea ieșiră din gura mea ca niște săgeți veninoase.  — Eu?  zise ea speriată și ducându-și mâna la piept, ca rănită.  Eu? . . .  visezi!  — Nicidecum.  Sunt cu totul convins de ceea ce spun.  Iți pot da chiar detalii.  De pildă, purtai chiar cascheta cu care ai venit aci.  — Ah, dar ești nesuferit. . .  Getta se sculă deabinelea și începu să protesteze cu o îndârjire de care nu o credeam capabilă, numindu-mă, în cele din urmă, „bârfitor ordinar”.  Atunci simții că mă cuprinde o nespusă mânie față de îndrăzneala cu care minția.  — Pardon, îi zisei, ridicându-mi vocea amenințător.  Dacă e cineva ordinar în  toată chestia aceasta, apoi ești tu, care te-ai dat unui astfel de imbecil. . . .  Simții, însă, că mersesem prea departe.  Getta se uită la mine amețită.  Se vede că întreaga-mi înfățișare avea ceva care o îngrozea.  Își duse mânușițele la ochi și începu să plângă.  In toiul nopței, singură cu un om aproape străin, într-o casă străină, ce putea să facă micuța?  Se refugiă sub plapămă, se înveli bine și se culcă cu fața la perete.  Vedeam cum se ridica și se lăsa plapăma de mișcările umerilor ei sguduiți de plâns.  Mă cuprinse o milă nespusă.  Eram cu totul dezarmat în fața lacrimilor ei.  Prea fusesem crud.  Sângele îmi clocotea în vine.  O iubeam și o uram în acelaș timp.  Mă dusei binișor și ridicai colțul plapămei, desvelindu-i pe jumătate umerii goi și adorabili.  — Dormi, Getto?  o întrebai cu blândețe ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat între noi.  Ea îmi aruncă o privire de dojană și mă respinse.  — Nu mă atinge, îmi strigă ea.  Ceea ce îmi cerea era, însă, o imposibilitate.  Îi apucai capul cu amândoo mâinile, sărutând-o ca un nebun pe buze.  Ea, deși surprinsă de brusca-mi schimbare, rămânea neînduplecată și, prinzând curaj din ce în ce, căuta să scape de îmbrățișările mele, repetându-mi într-una:  — Lasă-mă, lasă-mă.  Nebun de patimă, pierdut, mă coborîî până la umilire, cerându-i iertare.  — Uită, dragă Getto, o implorai; recunosc că am fost aspru, nedrept, brută. . . am  făcut-o din gelozie, din iubire, nu pricepi?  și o țineam în brațe, cu toate opunerile ei, dezmierdând-o cu vorbele cele mai dulci.  In cele din urmă se înduioșă și ea și începu să zâmbească printre lacrimi, ca copiii, și să răspunză timid sărutărilor mele nebune.  Fu una din nopțile cele mai delicioase din viața mea.  Cu prilejul acestei scene mi-am format convingerea că Getta avea un mare dar de a minți.  De și cucoana Trandafira îmi făcuse o descriere atât de exactă a femeii care vizitase pe Radu și care nu putea fi decât Getta, totuși, în urma protestărilor acesteia, convingerea mea despre vinovăția amantei mele fu cam sdruncinată.  Inclinarea asta a mea de a o crede neprihănită izvora, poate, și din dorința ce aveam de a o ști curată și demnă de iubirea mea.  In zilele următoare nu mai fu între noi vorba despre Radu.  O vedeam atât de fericită lângă mine și gusta atâta plăcere de plimbările ce le făceam ba pe lac cu vaporașul, ba pe țărmul mării, ba pe câmp în răcoarea amurgului, în cât mă feream a mai face cea mai mică aluzie la aventura ei cu Radu.  Ceea ce îmi plăcea mai presus de toate era să o simt veșnic în jurul meu.  Burlac, nici n-avusesem până atunci idee de nespusul farmec pe care-l aduce femeia într-un cămin.  Ce deosebire între odaia unui becher și locuința unei perechi îndrăgostite!  Cea dintâi sombră, tăcută, rece ca o chilie de mănăstire și cu o atmosferă de dezolare pe care o dă singurătatea, cealaltă plină de viață, de căldură și de gingășie și cu un aer deosebit în care plutește un parfum îmbătător împrăștiat de aripile albe ale unor îngeri nevăzuți.  Dormeam legănat de ciripirile ei și mă trezeam la auzul acelorași ciripiri.  Primele raze ale zilei le vedeam în ochii ei albaștri cari îmi zâmbeau.  Prezența Gettei îmi procura plăceri neînchipuite.  Simțiam veșnic fluturarea dragostei în jurul meu.  In intimitatea unei femei tinere, frumoase și iubitoare e un farmec nemărginit pe care nici nu-l poți bănui în singurătatea de celibatar și chiar în clipele legăturilor efemere de dragoste.  E o lume întreagă, plină de mistere gingașe, care ți se înfățișează și te îmbată.  Femeia aceasta mă fermeca prin toate gesturile și mișcările ei.  Nu voi uita niciodată cum Getta, în fiecare seară, își desnoda părul abundent, lăsându-l să cadă pe umerii ei albi cu o mișcare grațioasă a căpșorului ei adorabil.  Toate mișcările ei erau pentru mine o feerie ce nu se sfârșia, reînoindu-se în fiecare clipă sub înfățișări din ce în ce mai ademenitoare.  Ar fi cu adevărat o fericire, mă gândeam, să ai o femeie ca Getta, care să fie a ta, numai a ta și să străbați cu ea drumul vieței.  Intr-un asemenea caz, viața n-ar fi decât un vis frumos și s-ar scurge lin ca un pârâiaș ce susură șerpuind numai printre flori.  Intr-o seară, se dă la Clement un bal în scop de binefacere, sub patronagiul prefectului.  Toată elita constănțeană își dăduse întâlnire la acest bal.  Propusei  Gettei să asistăm și noi.  Ea primi cu bucurie.  Erau pline sala de dans, terasa și parcul.  Automobilele aduceau neîncetat pe invitații constănțeni.  Era însuflețire și bună voe.  Eram foarte mulțumiți și eu și Getta de a fi venit.  Getta, în deosebi, se distra mult, ceeace îmi făcea plăcere.  Din nefericire, buna mea dispoziție nu pútu să dăinuiască mult.  Printre cei sosiți din Constanța era și Radu, mai spilcuit și mai pudrat ca niciodată.  Cum ne văzu se și apropiă de noi.  Simțimântul urei se ridică din nou în mine.  și, din blând și bun cum eram, ca tot omul fericit, devenii deodată fioros, gata să mă arunc asupra omului care venea iarăși să mă turbure.  Radu, prin prezența lui, pregătea un nou șir de neplăceri bietei femei pe care credeam că o martirizasem în deajuns pentru pasul ei nesocotit.  Lăsai brusc brațul Gettei și începui să privesc în sală.  Căutam ceva, un mijloc să pot străpunge inima Gettei, să-i dau o lovitură groaznică de s-ar putea.  La câțiva pași, zării pe d-na Dupont.  Era tocmai ce-mi trebuia.  Fără nici-o codire și folosindu-mă de momentul când Getta schimbă câteva cuvinte cu Radu, mă dusei lângă d-na Dupont, care, foarte fericită de întâlnire, își întinse amândoo mâinele.  Muzica militară executa un vals.  In vârtejul dănțuitorilor văzui pe Getta în brațele unui chipeș locotenent de cavalerie.  Era palidă ca ceara, dar, cu un zâmbet silit, se sforța să-și dovedească plăcerea de a dansa cu distinsul ei cavaler.  In sborul valsului trecu de mai multe ori pe lângă mine.  Eu mă întrețineam înainte cu d-na Dupont fără, însă, a pierde din ochi pe Getta și regretând adânc că-i pricinuiam iarăși atâta amărăciune, aproape fără să vreau, împins numai de gelozia ce-mi insuflă trecutul ei și de ura mea în potriva lui Radu.  Totuși, persistam în cruda-mi atitudine pe care o numeam răzbunarea mea.  Mai mult, îmi oferii brațul d-nei Dupont, conducând-o la bufet.  Aci veni să mă găsească în cele din urmă Getta spre a-mi spune că nu se simte tocmai bine și că va plecă acasă condusă de locotenentul de cavalerie.  — Voia d-tale, dragă, îi răspunsei cu răceală; eu rămân.  Getta tremura de indignare și aruncă o privire fulgerătoare spre d-na Dupont.  Lo apoi brațul cavalerului ei și se depărtă cu aerul glorios al unei cochete care făcuse o noo și prețioasă cucerire.  Abia se depărtase, când și începui să-mi pierd șirul vorbirei.  In zadar d-na Dupont mă sugruma cu întrebările ei.  Mi-era cu neputință să o pricep și, mai ales, să-i răspund.  De bună seamă, d-na Dupont n-avea noroc cu mine!  La un moment dat, o părăsii, îngăimând câteva scuze banale, repezindu-mă nebun după fugară.  O văzusem atât de schimbată pe Getta, în cât mi-era teamă ca nu cumva să-mi facă vre-o poznă.  O credeam în stare să ceară adăpost locotenentului, să dispară cu el, numai în ciuda mea, ca să mă pedepsească.  Incepusem să regret deabinelea neghiobia mea, care putea să aibă drept urmare distrugerea completă a fericirei mele.  Spre norocul meu, toate presupunerile mele fuseseră fără temei.  O găsii culcată pe spate cu ochii pe tavan.  Getta medita adânc.  — Te-ai întors, Getto?  îi zic, ca să deschid vorba.  — Cum vezi.  — Credeam că vrei să faci o primblare mai lungă cu ofițerul; e o noapte atât de frumoasă!  — O să o fac și pe asta. . . .  — Când?  — La prima ocazie.  — S-o vedem.  și discuția începu deabinelea cu o pronunțată, înclinare spre degenerare.  — Am să ți-o fac, amenință ea; să mor de nu ți-oi face.  — La urma urmei, îi spui ironic, nu văd nici-o pricină serioasă de supărare; am petrecut amândoi destul de bine.  — Te-am văzut. . .  Petreceai destul de bine cu franțuzoaica d-tale. . .  o deșuchiată de sigur.  — Ah, am ajuns la cuvinte mari. . . .  — Femeia asta e nenorocirea mea, isbucni ea cu putere.  Nu vreau s-o mai vezi.  Mă!  înțelegi?  — Mi se pare că-s liber să vorbesc cu cine-mi place. . . .  — și eu sunt liberă. . . .  — Firește. . . .  — Atunci vom vedea; pun rămășag pe ce poftești, că-ți va părea rău.  Era straniu că, de astădată, Getta nu plângea de loc și tocmai asta îmi da de gândit.  Nu cumva luase vreo hotărîre supremă și voia să mă părăsească?  Speriat de asemenea perspectivă, căutai ca de obicei s-o îmbunez cu vorbe dulci.  — Hai, Getto, nu fii copilă.  și, apropiindu-mă de ea, căutai s-o sărut pe buze.  Ea mă respinse cu dispreț și, sbârcindu-și trăsăturile feței ca prinsă de spasmul scârbei, îmi strigă:  — Te rog să nu mă atingi.  Mi-e și silă să-ți mai vorbesc.  Vrei să știi?  Ei bine, nu mai am pentru tine nici-o urmă de iubire. . .  S-a sfârșit. . .  Lasă-mă în pace.  Eu insistam cu îndărătnicie.  Nu voiam ca supărarea să prinză rădăcină în sufletul ei.  In cele din urmă, obosită de atâta luptă, se lăsă să fie sărutată.  Buzele îi erau, însă, reci ca ale unui cadavru.  Mă depărtai îngrozit, simțind întâia oară desgustul iubirei neîmpărtășite.  Petrecui o noapte tristă ca odinioară în viața-mi de celibatar, făurind planuri de răzbunare, de astădată în potriva lui Radu, pricina nenorocirei mele și a Gettei.  Plecai de acasă disdedimineață să respir puțin aer și să-mi risipesc gândurile triste.  După noaptea aceea de nesomn, eram într-o stare de nervi deplorabilă pe care nu o putea liniști decât o primblare lungă, la aer liber, în cea mai completă singurătate.  Getta dormea profund.  Plecând de acasă, vârîi și revolverul  în buzunar, mașinalicește, fără șă știu ce întrebuințare voiam să fac cu arma.  Poate voiam să mă omor sau să ucid pe cineva; sau, poate, gândul meu era să încerc arma trăgând într-o țintă oarecare.  Nu știu.  Chestiunea e că abia făcusem o sută de pași, când văd pe Radu venind, probabil, dela petrecerea ce urmase balului.  Nedormit, neîngrijit, cuceritorul de inimi era într-un hal de plâns.  — Demonul mi-l scoate în cale, mă gândii, pipăind revolverul ce-l purtam în buzunar.  Căutai să-l evit, dar îmi fu cu neputință.  Pe locul deschis unde ne aflam nu eram decât noi doi.  Nu ne puteam, deci, ascunde unul de altul.  De altfel, cum mă zări, se și îndreptă spre mine.  — N-ai ideie ce bine am petrecut, îmi strigă încă de departe; și erau cuconițe tot una și una!  Voi ce v-ați făcut?  — Ne-am întors de vreme, îi zic.  — și te-ai sculat așa de dimineață?  — Cum vezi; mă doare capul și fac o plimblare.  — Dacă îmi dai voie te însoțesc și eu; mai sunt doo ore până să pornească diligența.  Necuratul își urmă opera; cu siguranță că ținea să mă facă criminal.  Fără să mai aștepte răspunsul meu, Radu și începu să pășească alături de mine, enervându-mă și mai cumplit cu descrierea plăcerilor balului și cu succesul ce avusese pe lângă dame.  Nici nu bănuia, nenorocitul, gândurile negre ce mă munceau.  El vorbea, iar eu îmi cercetam sufletul.  Oricât eram de turburat și oricât de mare era ura mea pentru Radu, simțiam clar că aș fi incapabil de a săvârși un omor.  Totuși, era tot așa de deslușit că, mașinal, ca un fel de glumă, întocmeam în mine un întreg plan criminal, pe care, de altfel, știam prea bine că nu-l voi aplica, dar care îmi și da fiorii momentului săvârșirei unei crime.  Mergeam alături de mai bine de un ceas, Radu vorbindu-mi necontenit de amorurile lui, iar eu țesând proiectu-mi sinistru.  Nimeni nu ne ieșise în drum.  Cercetai toate colturile orizontului.  Nimeni.  Eram singur cu. . .  victima mea.  Ajunsesem într-un punct cu adevărat sălbatic, pe țărmul mărei.