MOTTO  Femeea este un animal imperfect și nu trebue să i se pună pedici în care să se încurce și să cadă, ci să i se ridice și să i se curețe drumul de ori-ce neajuns, pentru ca fără greutate să meargă sprintenă spre perfecțiunea care-i lipsesce și care consistă în a fi virtuoasă.  Naturaliștii spun că Ermina este un animal, ce are o piele foarte albă și când vânătorii voesc să o prindă-i închide drumul pe unde umblă cu glod și apoi când ea ajunge în glod, se opresce și se lasă a fi prinsă.  Femeia onestă e o Ermină și este mai albă și mai curată de cât zăpada virtute onestităței și cel ce vrea să n-o peardă, trebue să se slujiască cu alt mijloc, de cât cel întrebuințat cu Ermina, căci nu trebue să i se pue din partea amanților stăruitori, glodul darurilor, pentru că poate, nu are virtute și putere naturală spre a înlătura acele piedici.  Este dar neapărat de a i le lua din cale și a-i pune dinainte curăția virtuței și frumusețea ce coprinde numele cel bun.  Femeea bună este tocmai ca oglinda de cristal strălucitoare, dar supusă a se întuneca când o atinge cea mai mică suflare. .  Cu femeile oneste trebue să facem ca și cu moaștele, să ne închinăm la ele; dar să nu le atingem.  CERVANTES  I  Pe la sfârșitul iernei, în 25 ale lunei Ianuare, într-un oraș de provincie, pe la orele șeapte și jumătate seara — la o casă modestă clădită, aproape de marginea orașului, prin geamurile unei ferești, ale cărei transperante nu fuseseră tocmai în destul lăsate, se vedeau doo fete tinere, stând de vorbă pe un pat, așezat în partea dreaptă a odăii, lângă perete.  In partea opusă și în perete era o oglindă mare, iar pe masa de desuptul oglinzii doo cărți, o călimară, hârtie și un condei; la capetele mesei, de ambele părți, doo ghirlande cu flori artificiale.  Intre ghirlande, drept la mijloc, pe un carton, îmbrăcat în fel de fel de hârtii subțiri, lampa-și arunca razele ei luminoase, peste cele doo prietene de pe pat, dintre cari una, era aproape desbrăcată.  Ceasornicul din camera de alături bătu: opt ore.  Ușa camerei se des-  PAGINĂ/PAGINI LIPSĂ  nostim de tot când vorbesce, și e foarte fericit când cineva-l ascultă cu atenție.  Mi-a dat și mie o carte cu poezii de-ale lui. . .  uite-o colo pe masă.  Citesc fel de fel de versuri, în care se amestecă iubirea ce o are pentru Elvira, Smaralda, Alma și numai șciu câte nume și iubite o fi având; el le iubeșce pe toate, mai cu aceiaș pasiune.  Una este cu părul blond și ochi albaștri, alta numai cu ochi albaștri, dar cu părul negru, alta cu obrazul sculptat, alta cu nasul subțire, alta cu nas aquilin, cu brațe de marmură, cu ochi de scântee și rumene buze.  Mi se pare aproape caraghios tânărul acesta!  Auz că diseară o să fie și dânsul la balul dat de M-mă Dorneanu.  — A da!  va fi și dânsul și va mai fi și un tânăr sosit, de astă toamnă numai, în orașul nostru.  Un student în drept la Universitatea din Bruxelles, fiul D-nei Ionescu: George, care a fost trimis acum trei ani în străinătate, ca să-și ia bacalaureatul.  Mai are să dea un examen și în urmă ia licența.  De alt-fel la înfățișare este plăcut, l-am văzut chiar după o săptămână, de când sosise din Bruxelles, căci dăduse D-na Ionescu o serată, la  care am fost învitată și e .  După ce și-a luat diploma de bacalaureat George porni spre țeară — orașul său natal-i deschidea porțile, familia lui bogată-l aștepta cu nerăbdare, întreaga societate-i lăuda meritele la învățătură, inteligența și spiritul.  De altfel nu zic că nu e băiat nostim și elegant; dar mie nu-mi place, e cam mândru.  In acest moment ușa se întredeschise din no , ivindu-se capul bătrânei: Dar ce tot faceți acolo bre!  sunt opt jumătate — Aide mamă, nu ne tot cicăli, că mă îmbrac acuma, răspunse Maria, încheindu-și corsetul și rugând pe prietena și verișora ei, să-i strîngă șireturile.  Aceasta, pe cînd înoda șnurul-i șoptea: ce corp frumos ai tu Mario!  Ce șolduri, ce gât alb și părul tău ce des o și blond!  Intocmai așa o descriere de corp, am, citit într-o poezie.  Cealaltă, involuntar-și ridică ochii melancolici, privindu-se în oglindă: era încredințată că verișoara nu mințea.  Cea dintâi văzând-o astfel în glumă, îi zise.  Ia spune Mario, ai iubit vre-o dată?  ori mai bine, ți-a declarat până acum cineva amor?  căci o fată frumoasă ca tine, nu cred să nu aibă adoratori; știu că bărbaților le place un fisic agreabil, un corp bine desenat; în aceasta li se resumă plăcerea.  — Ce nebună ești Smarando, că mă întrebi astfel de lucruri!  Nu mi s-a întâmplat nici o dată, dar fii sigură, că chiar de mi-ar declara cineva, ea n-aș primi.  — De!  nu se știe!  Ai auzit că Anna, cea mai bună prietenă a ta din copilărie, a fugit cu Lazăr.  Niculescu, vorba aceia: când ești închisă între patru ziduri fără nici o portiță; mai spargi și zidul. . .  și apoi stările sufletesci sunt schimbătoare ca și zilele, mai cu seamă în această vârstă, când nu poți să prevezi durerea, dar când vei ajunge la o vârstă mai coaptă, rolul ți se va schimba și nu-ți va mai veni să rîzi de toate lucrurile.  Veselia și naivitateat a-mi face bine când trăești lângă mine și este chiar bine când lași viața să se scurgă veselă, fără vre un gând ascuns și când tot ce ai în inimă să ai și în față; firește că sunt ființe, cari rămân în copilărie toata vieața și pe cari nu le-a atins aripa fatalităței; pentru cari nu există durere și cărora le este deschis un orizont plin de făgăduințe, de dragoste și de fericiri.  Ce bine ar fi ca să fii și tu din aceste naturi alese; să nu desfaci înțelesul lucrurilor și să te mulțumesci numai cu suprafața lor dulce și amăgitoare.  — Dar de când te-ai făcut așa de filosoafă Smarand-o?  Vorbești și dai sfaturi ca și o femeie încercată.  — De multe ori citirea e tot ca și experiența; e una sunt pasionată după cărți literare, citesc romane, Nuvele, studii filosofice, și mai cu seamă poezii.  Mie poetul uscățiv de care-mi ai vorbit și pe care cum văd,-l desprețuesci, mie-mi place.  Volumul său de poezii-l știu aproape pe din afară, iacă nisce versuri dintr-o poezie, al cărui titlu este „Unei copile!  Copilă cu ochi umezi și cu obrazul alb  Cu zâmbetul pe buze, ascultă: sunt ființe  La care viitorul cu orizont ros-alb —  Surâde foarte darnic, plin de făgăduințe!  întocmai după cum ți-am spus și e în proză și cu mai multe cuvinte.  — Dar despre Anna ce ziceai că a fugit cu. . .  cu cine?  N-am mai văzut-o de mult.  — Anna ta, într-o bună zi, a plecat și nu s-a mai auzit de dânsa.  Am socotit că o să fie ca o eclipsă trecătoare, că o va tenta nevoia unei mărturisiri, ne va scri și, mai cu seamă ție, care-i ereai cea mai bună prietenă.  Dar de geaba, văd că tu nu șcii nimic, mai rău de cât mine.  E tot șciu ceva „Duminică” azi o săptămână, am auzit că ea a fugit cu Lazăr Niculescu, profesor de matematici la gymnasiul local, care a fost transferat în București.  Anna era foarte dibace în a ascunde tainele sufletului.  Aproape nimeni nu șcia de legăturile de dragoste ce existau între dânsa și profesor, un om fără caracter și fără inimă, un filfison cu protecție și cu parale.  Ea — suflet naiv, a crezut că cu un tovarăș deștept și bogat poate să trăiască fericită.  Se zice că mama Annei ar fi aflat de dragostea ei, dar erea prea târziu, căci după cum spunea dânsa, dacă ar fi știut puțin mai din nainte „nu-i permitea în ruptul capului ca ea, fată de familie șă se încurce, cu un asemenea bărbat depravat, bețiv și cartofor.  Mumă-sa-i găsise chiar o partidă bună, mătușile uneltiseră mii de intrigi ca să înduplece pe fată să-l lase, de câte-ori o întâlnea-i făcea morală. . . .  ea însă a rezistat; Lazăr Niculescu crease în jurul ei o atmosferă îmbătătoare de dragoste și ce-i păsa ei de trecutul lui puțin faimos; De alt-minterea așa și era: ce-i păsa ei, dacă el nu-i aducea nici o daună în fericita dragoste?  Fire rezistentă și răbdătoare Anna îndură toate dojenele ce-i se făceau acasă. . .  până într-o zi, când era să se puie capăt unei întâlniri nocturne, dânsa care simțise lucrul acesta scrise un răvaș lui Niculescu și a doua zi au fugit.  Sărmana Anna, nu se gândea că prin aceasta,-și compromitea familia. . .  dar n-apucă să-și sfârșească vorba, căci pendula bătu de noo ori și mama Măriei intră în cameră, întrerupându-le convorbirea, spunând că a sosit trăsura. . . . .  După puțin timp, la poartă se suiră într-o birje de piață o femeie în vârstă si doo fete tinere.  Trăsura dispăru înspre strada din dreapta spre centrul orașului, unde crea casa D-nei Dorncanu și unde era să fie balul.  Casele rămăsese în întunerec și numai focul pe sfârșite, ce pâlpâia în sobă cu o lumină perdută, arăta d-asupra ușei o icoană mare înconjurată de alte doo icone mai mici.  In camera de alături pe masa rotundă din mijloc, era o Narghilea și lângă fereastră sofaua: aceasta era odaia de primire.  II  Cine erea Maria?  O fetiță răsfățată.  Până la etatea de 5 ani ea crescuse în belșug, în mijlocul iubirei și desmierdărilor a lor sei.  Dorințele sale erau pe loc împlinite fără ca nimeni să se împotrivească drăgălașei copile, care drept răsplată sărea, țipa, fugea din odaie în odaie, prin curte și prin grădină de dimineața până seara, când obosită de alergări și sbenguituri adormea.  La etatea de 5 ani însă, tatăl său muri — fată de oameni cum se cade, mumă-sa-i dete o educațiune oare-cum îrgrijită, după ce a învățat clasele primare, la vârsta de trei-spre-zece ani fu internată într-un pensionat din București, spre a-și complecta dosa instrucțiunei necesară unei domnișoare de societate.  Aci stătu trei ani, timpul necesar pentru învățarea limbei franceze și pianului.  Acum mumă-sa, după ce se împrumută ipotecându-și casele la credit — ca să plătească anul din urmă pe ce o țintise la pension, ne mai având cu ce să o întreție ca să mai urmeze cu învățătura, o lo pe lângă dânsa acasă, căznindu-se să o introducă, pe cât se putea, prin familii, căci după cum zicea dânsa, pentru o fată, e prea destulă învățătură aceia pe care o avea fata ei!  Mama Măriei spera să-i găsească o partidă cum trebue.  Dânsa gândea să-i găsească un bărbat bun și încă chiar cu avere; căci de multe ori frumusețea la o fată, face mai mult de cât zestrea și în adevăr fata ei era foarte frumoasă.  Inaltă și mlădioasă, cu fața rotundă și albă, cu ochii albaștrii și păr auriu.  Iată în doo rânduri fisionomia sa.  In Timpul șederei la pensionat, cum era fată frumoasă, colegele sale mai mari nu făceau de cât o sărutau cu foc pe pelița albă ca crinul, ori pe buzele rumene ca un boboc de trandafir, până și profesoarele-i mângâiau părul cel galben ca aurul: iar ea nu făcea alt-ceva de cât să-și arate dinții cei albi ca mărgăritarul, printr-un surâs voios.  știința vieței nu îngrețoșe cu nimic pe Maria de 15 ani.  Aripele năzuințelor sale încă nu se întinseseră de cât până la citirea poeziilor.  In anul din urmă de învățătură însă, se ocupă mai mult cu citirea poesilor și romanelor și chiar, pot zice, ajunsese să le înțeleagă până la oare-care punct și fiind-că nu avea tocmai o inteligență pătrunzătoare, nici o dată nu a atras-o vre o carte mai filosofică.  Din Einineșcu nu-i plăcea de cât Luceafărul, Călin și Făt frumos.  O!  Făt frumos!  In franțuzește citise numai câte-va poezii ușoare din Lamartine și începuse un roman a lui Emile Zola.  Acum după ce mumă-sa o lo de la școală și înplinise deja sease-spre-zece ani, ea își petrecea de cele mai multe ori cea mai mare parte a zilelor citind romane ce-i aprindeau simțirile și ce-i faceau să-i sboare mintea după lucruri fantastice.  De și până acum nu înțelegea în de ajuns ce va să zică dragostea, totuși ar fi dorit să aibă și dânsa un Fât frumos care să vie s-o mângâie noaptea pe păr și să-i vorbească lucruri așa de frumoase cum dânsa citea în povești.  Acum începuse să priceapă banalitatea ce o înconjura și în atmosfera aceasta de viață stingheră. . .  de singurătate, a început să simță un gol puternic în suflet, un gol ce din ce în ce se mărea mai mult.  Maria avea o fire foarte nehotărîtă și-i lipsea cu totul energia.  Ocupațiunea zilnică afară de citirea romanelor, care se întîmpla mai adesea-ori seara, nu se mărginea de cât la brodat și la mici lucruri de ale gospodăriei, la care mumă-sa nici nu o lăsa să pue mâna, pe de o parte din marea dragoste ce o avea pentru dînsa, pe de altă parte pentru nobleță familiei.  De și nu avea de cât o singură servitoare, totuși nu voia ca fata dînsei cea frumoasă, să-și înegrească mâinile cari trebueau să mânuească clapele clavirului și cari erau de o albeață extraordinară.  Ea presimțea că fata ei va ajunge să se mărite cu un bărbat bogat și că astfel prin căsătorie va găsi mijlocul de a-și continua viața în fericire.  Câți bărbați bogați nu au luat în căsătorie fete frumoase fără nici o zestre și câte fete nu a dus o viață fericită!  Așa gândea mama ei, pe când Maria în lungile nopți de iarnă, trăgînd masa, pe care punea lampa, lîngă pat și așezîndu-se într-o rînă, citea un roman în care spunea cum un prinț strein luase de nevastă o fată frumoasă și săracă și că au făcut o nuntă strălucită într-unul din palatele prințului și camera de joc era mobilată în stilul lui Henric al II-lea cu canapele și fotoluri cu spate drepte și tari, îmbrăcate în catifea galbenă, cu perdele de mătase albă, cu oglinzi, cât peretele, cu pervazuri aurite și mai în colț, un piano de abanos masiv. . .  alăturea bufetul în cea mai mare curățenie și plin cu nenumărate bomboane servite pe tăvi de argint, cu prăjituri delicioase, cu înghețate minunate și vinuri străine aduse din părțile cele mai îndepărtate ale lumei.  Din cameră de toaletă îmbrăcată în catefea roșie, mireasa superbă, în rochea de mătase albă cu trenă lungă apărând în mijlocul, șirurilor de invitați sosiți în cupeuri și în landauri luxoase.  Nimenea nu se putea abține de a admira trăsăturile corpului ei sculptural, pe care-l scotea în relief rochia de matase fină, ce o făcea așa de seducătoare, în cât făceau geloase până si pe prietenele ei.  Bărbații-i aduceau omagii nenumărate și pe când dânsa se vedea obiectul atâtor admirațiuni, orchestra intona cu o execuție minunată ariile cele mai frumoase. . . ;  Așa citea Maria, până când, genele se apropiau una de alta, mâinele i se moleșeau, iar cartea căzându-i din mâni, o fura somnul, purtând-o pe aripi de visuri fericite.  Une-ori în somn, i se îndeplinea aidoma cele ce citise și adese-ori se visa pe dânsa: mireasa încântătoare!  Când se scula dimineața capu-i crea amețit. . .  Dorea ca aceea ce i se părea aevea să fie în adevăr.  Dorea. . .  și-și făurise lângă dânsa un chip iubit de la care par-că auzea vorbe calde și simțea adierea unei respirări ușoare, care ar fi putut să-i dea fiorii unei fericiri și-l vedea, cum se lasă într-o supunere blândă; iar dânsa într-o amețeala leneșe. . .  visa.  O!  De câte-ori nu a visat dânsa astfel!  Dar visul acesta de ar fi fost real, s-ar fi schimbat mult; căci ar fi găsit în privirile iubitului, în șoaptele lui blânde, în mângâierele calde, ar fi găsit puterea de viață, care nu i s-ar fi părut banală cum o găsea acuma.  Dar, cum zic, toate acestea nu au fost la început de cât visuri eterice, neluând nici o dată întruparea reală.  Ea rămânea și acum tot nedumirită în fața aspirațiunilor acestora, in jurul cărora se învârtea.  Simțea o revoltă în suflet și apoi se afunda într-o dureroasă tristețe și privirile i se perdeau în zare. . .  lucioase de lacrimi ca pentru o cucernică rugăciune.  Il vedea răsărind în cale, ca o stea luminoasă și atunci-l dispăreau toate piedecele și nedumeririle de care se lovea până acum și revenea la gânduri mai limpezi.  Displăcându-i urâtul de prin prejur, inima chinuită i se înviora când se visa legănată într-o barcă pe un lac limpede, între munți înalți, departe de lumea aceasta, alături cu un ero din romane și când se deștepta din visul său voia să fugă, să sboare și lacrimile-i curgeau șiroaie pe obrazi și zilele treceau încet, încet și zilele crescând, cresceau și visurile ei. . .  ștergându-se adesea ca niște umbre, furându-le somnul și închizându-le ca pe o pasere în colivie. . .  și atunci când Smaranda, a întrebat-o, în glumă, dacă dânsa a iubit, ea simțea că va să zică iubirea; dar dacă a ascuns, ea nu mințea, căci nu a iubit pe nimeni, n-a avut nici o iubire.  Ce-și închipuea dânsa era numai un vis: dragostea după un ideal.  Platonism!  Dar acum cu ocaziunea balului de la M-mă Dorneanu, când Maria își făcea „intrarea în lume” când i se rupea firul ce o lega de copilărie și cînd i se ofera un loc în cercul general al societăței, are să se schimbe și situațiunea dragostei sale, Platonismul se va schimba mal tîrzî în realism.  Sclavul visiunilor sale se va arăta pe orizontul întunecos, sub înfățișarea unui tânăr cochet cu ochii negrii și părul creț, leneș dar deștept și insinuator!  cu diploma de bacalaureat la Bruxelles și în curând licenciea en droit.  Cu feciorul D-nei Ionescu cea mai bogată femee din oraș, cu George protejatul unor doamne nobile și amabile, cari se gândesc să ia lucrul mai repede, socotind că viața e trecătoare că omul e muritor și socotind că problema vieței care se desleagă așa de iute constă în prefacerea frumuseței și în slăbirea nervelor! . .  Când mama Măriei spunea acesteia că e timpul să „intre în lume, ei-i sunau la ureche foarte majestos aceste cuvinte.  Era ceva imposant și chiar înspăimîntăror când se întreba ce reguli trebue să observe în atare caz?  Ce fel de convorbiri trebue să șcie și ce fel de toaletă trebue să-și aleagă ca să fie în armonie cu o situațiune așa de delicată!  Ea fusese în contact cu lumea în mai multe împrejurări. . .  dar numai cu persoane pe care le cunoștea mai dinainte, ca rude, amici, prietine; astă-zi însă cu adevărat își făcea intrarea în lumea care o să-și constitue misiunea de a o examina neîncetat, notîndu-i mișcările și înregistrîndu-i vorbele.  și din această cauză, Maria nu ar fi vrut să meargă la balul dat de M-mă Dorneanu și pentru că nu putea să refuze invitația pe care i-o făcuse personal înalta Doamnă, ea devenise timidă și timiditatea ei era justificată: Ce va zice lumea când se va abate de la eticheta specială pentru această împrejurare!  Apartamentele Doamnei Dorneanu iluminate în toate părțile dădeau ocasie de curiositate, ori cărui trecător, făcându-l să treacă pe partea opusă a stradei, ca să poată vedea prin geamuri, balul ce ținea în casa uneia din casele mai bogate din oraș.  Curtea era îmbâcsită de trăsuri; toată elita societăței era invitată la balul acesta, pe care de alt-fel familia Dorneanu-l ținea regulat de doo ori pe fiecare iarnă, afară de cele l-alte soarele sau serate, pe cari le aveau mai în fiecare sâmbătă.  Aceasta era o petrecere mai luxoasă în care tratațiile erau să fie mai abundente și mult mai luxoase.  Bomboanele și prăjiturile erau comandate în București și nu lipseau nici vinurile străine și alese, cari erau aranjate artistic într-o cameră lăturașe pe niște mese așezate în adins — servindu-se pe tăvi de argint.  Acestea erau să se distribuească în timpul jocului.  Inainte de joc era destinată în sufragerie o gustare. . .  Printre trăsurile cari sosiră mai întâi era și acea, în care se urcase Maria cu verișoara și cu mama sa.  D-na Dorneanu eși la scară și sărutând pe Maria, îi mulțumi pentru plăcerea ce i-a făcut că a venit și dânsa să împodobeaască „cu grațiile și cu talentul aceasta serată organisată înnadins și unică în orașul acesta” După ce intrară în casă, Maria fu recomandată tuturor D-nelor și Domnilor de față.  După aceasta mică atracțiune D-na Dorneanu lăsă de o cam dată pe Maria, urmând să primească diferiții invitați ce sosiau, silindu-se să-i întâmpine cu o grație de mândrie, gândind cu orgoliu, că balul pe care-l dă dânsa, va fi mult lăudat și va da de vorbit în oraș: despre luxul cel mare, și despre bunul gust al stăpânei ce-l aranjase.  In sfârșit, printre cei din urmă invitați, apăru și George Ionescu, însoțit de tatăl și de mama sa.  George când da mâna cu cocoanele de față, toate-i zâmbeau grațios!  Venind în dreptul D-șoarei Maria, fură amândoi recomandați de către gazdă.  Toată lumea se strânse împrejurul lor!  Maria-i întinse mâna și la privirile sale ațintite asupra ei, răspunse plecând capul și roșindu-se.  In urmă ridicându--și fruntea,-l fixă la rândul său cu ochii ei mari și albaștri; iar dânsul pentru prima oară înaintea unei femei—-și retrase privirile, șovăind ca un laș în fața acastei frumuseți; de care se simțea stăpânit.  Dar cu repezeciune-și relo presența de spirit și curagiul obicinuit și fără ca să dea cui-va de bănuit, cu sângele cel mai rece,-i adresă cuvintele cele mai măgulitoare, exprimându-'și fericirea ce o simte făcându-i cunoștința și după ce-i făcu un compliment adânc, se retrase spre colțul salonului unde convorbeau bărbații.  După acestea, lumea fu invitată în sofragerie—la masă.  Salonul cu mobilă noo, luminat cu sease candelabre, i se părea Măriei grozav de luxos; dar mai cu seamă lumea, o amețea.  Nici când numai văzuse atâta lume elegantă adunată la un loc.  Damele erau împestrițate, care mai de care, cu costume mai de modă și mai scumpe.  Catefelele, brodăriile și mătăsurile alternau cu nasturii cei mai mari de os și de fildeși, cu brățările si inelele de aur, cu agrafele de argint ori cu pietrele de diamant sau de mărgean.  Dar masa!  O adevărată masă princiară — cu cele mai gustoase mâncăruri, cu cele măi delicioase vinuri — cu buchete de flori așezate în trei vase de cristal. . . . .  și pe când toți, se așezau înaintea meselor instalate în doo rânduri, Mariea se simțea transportată de atâta bogăție de culori și-și vedea visul său de aevea împlinit.  Ascultă ariile cântate de Orchestra militară și i se păreau ariile auzite în vis, vedea florile așezate în ghirlande și masa încărcată cu bucate alese și vinuri exotice-și i se părea că este la masa prințului despre care a citit ea într-un roman.  Dar superba princesă în roche albă de mătase fină cu trenă?  Ea nu era; însă era Domnișoara Eleonora Dorneanu, fica Doamnei Dorneanu, venită numai de un an de la pensionatul Bolintineanu, cel mai mare și mai bun institut de fete din București!  Ea purta o prea elegantă rochie de satin alb, destul de decoltată ca să se poată vedea gâtul încărcat cu mărgele de mărgean roșu ca sângele, având în dreptul pieptului o broșe de grenat cu boabă de diamant în miziloc, în păr purta doo ace frumoase de baga. . .  spre dânsa erau ațintite privirile Măriei, care-i admira îmbrăcămintea, ce se cam asemăna cu acea a princesei din roman, de și frumusețea nu era de loc ca aceia pe care o descria poetul; și în adevăr D-ra Eleonora era urâtă, dar era tânără, cu un an mni mare de cât Maria, de vre-o 18 ani,—și i se presintase deja vre-o 10 pețitori, dar D-na Dorneanu, nu se grăbea de loc „căci zestre să fie, că gineri destui”.  Dar dacă privirile Măriei erau îndreptate asupra podoabelor D-rei Eleonora, în schimb privirile comesenilor erau ațintite asupra ei, ca cea mai noo întrată în societatea lor și de care cei mai mulți, nici măcar nu auziseră nimic.  — Cine este domnișora? — întreba o doamnă îmbrăcată cu o rochie de catefea vișinie, pc vecina sa?  — Nn șciu, răspunse ea.  Cine o fi cine n-o fi, știu numai atât că e frumoasă ca un înger și de și este îmbrăcată așa de simplu, dar e îmbrăcată cu gust și o prinde minunat talia ecosez cu gulerul scrobit de care atârnă funta de mătase crâme și foile de tul negru.  — Cine este?  întrebă și D-na Ionescu, pe D-na Spirea, de alături.  Am auzit de dânsa la M-mă Periețeanu, dar a cui fată este?  — Mi s-a spus că este fata D-nei aceleia îmbrăcată în rochie de lână neagră, care e în capătul cel l-alt al mesei și că a recomandat-o D-nei Dorneanu, M-mă Periețeanu, la o serată, unde era învitată împreună cu mama dânsei și că căntă foarte bine la piano.  — A!  la piano!  o șciu. . .  a cucoanei acelea. . .  Da?  Da!  am auzit, e o femee săracă!  — Da e săracă, de când i-a murit bărbătu-său; dar n-a fost tot astfel și înainte, se zice că a avut o moșie și o pereche de case, în care locuește astă-zi, de și sunt cam hodorogite și în stil vechiu, dar sunt mărișoare.  D-na Dorneanu a invitat-o mai mult ca să împodobească frumusețea balului cu talentul și frumusețea sa!  — Nu zic, că nu e frumoasă, da frumusețea ei e prea mică, ca să poată adăoga ceva la frumusețea acestei soarele.  M-mă Dorneanu a fost mai șireată, mi-a luat înainte.  Deja de mult mă gîndeam ca să organizez un bal tot așa de frumos.  Mi-e cam ciudă că mi-a luat-o ea înainte; Dar ce să fac?  Am tot amânat proectul de azi pe mâine.  Insă tot nu mă las până nu dau și e unul.  Să vedem care pe care. . .  Cam într- astfel se petrecu vremea mesei, femeile spunînd fel de fel de vorbe; unele lăudînd pe D-na Doroeanu cu sinceritate, altele lăudînd-o cu răceală, de politețe, pe când în sufletul lor o invideau, căci laudele ce i se aduceau organizatoarei acestei petreceri, micșorau pe ale lor.  In capul unora, mintea căuta planul pentru ridicarea pe o treaptă cel puțin egală cu D-na Dorneanu; în multe inimi se infiltrase invidia; multora li se micșorase prestigiul. . .  bărbații vorbeau ba de politica locală, ba de cea din centru, ba de cutare și cutare; numai George și Maria tăceau.  Maria se uita pe rând la toți, dar mai dese ori se uita la Domnișoară Dorneanu și la George, care numai contenea să-și ia ochii de la dînsa.  Tocmai când era să se ridice de la masă, Căpitanul Grigorescu observă lui George, că dânsul care în totdea-una este așa de limbut, cum se face că în astă seară, tace ca un pește.  Pretextând o mică indispoziție zâmbi și după ce se sculară de la masă, a început, cu vorba-i obicnuită să bată câmpii până. . .  la sfîrșitul balului.  Adesea apropiindu-se de Maria, o întreabă cum își petrece ziua, cum-i se pare balul, dacă-i plac jocurile, cum i se par persoanele din societatea balului etc. ,  la care dînsa răspundea cu multă simplitate și modestie.  După ce intrase toată lumea în sala de dans D-l Dorneanu, fost prefect al județului, îmbrăcat în frac și cu cravată albă, ca patron al balului, arătându-se galant, oferi brațul Doamnei Ionescu și pe când muzica militară întona un Vals perechea porni, — Doamna Dorneanu urmînd pilda soțului său, oferi brațul D-lui Ionescu, primarul orașului, și formă a doua pereche.  O a treia pereche fu formată din Doamna Florescu, care lo la joc pe drăguțul său M-r George, fără măcar să-l întrebe și fără că el să aibă timp de a o refuza, — ca nici nu credea că s-ar putea întâmpla astfel, de oare-ce nici o dată Moncieur George nu făcuse aceasta, dar de data aceasta ar fi fost înșelată amarnic, căci de i-ar fi dat repaus, George ar fi invitat la joc pe D-ra Maria, mai cu seamă că fusese descărcat de D-ra Dorneanu, care fusese luată la braț de Căpitanul Grigorescu și care formă imediat o a patra pereche.  A cincea pereche era D-ra Maria și un Locotenent; mai înainte ca poetul Stoenescu să aibă timpul să invite pe Maria, după cum își pusese în gând.  O a șeașe pereche, urma pe a cincea, a șeaptea pe a șeasea și așa mai departe, mai mult de zece perechi rămânând numai poetul mâhnit că n-a fost mai îndemânatec să i-a pe Maria la joc — de și nu prea știa să joace bine.  Nu e vorbă că și Maria a fost foarte stângace în tot timpul cât a ținut Valsul.  Ea juca pentru întâia oară la un bal și afară de aceasta nu învățase danțul de cât cu fetele la școală.  In sfârșit condusă de ofițer și cu multă osteneală, Maria isprăvi de jucat valsul.  Al doilea joc fu o Polchă.  Maria avea de gând să refuze al doilea joc, dar pentru că era polcha — jocul pe care-l știa cel mai bine — primi brațul ce i se oferi de către d-l George Ionescu, în ciuda poetului, care și de data aceasta, fusese îndărătnic, dar mai avea în gând să încerce încă o dată!  Maria prinsă în brațele lui George duse foarte bine polcha — până la sfârșit.  George simțea la pieptul său talia fragedă și mlădioasă a Măriei.  Un fior de dragoste-l îmbăta,-i simțea corpul strâns în brațele lui — razele ochilor ei-l înfășurau și-i furau mintea.  Ii simțea focul respirațiunilor ei și dogorît de văpaia lor, o strângea și mai tare ocolind exaltați sala, simțind și dânsa aceiași fiori, pierdută în sunetul muzicei, în fâșâitul mătăsurilor prin sala vastă, în vălmășagul ispititor de mișcări provocatoare, în care nici numai era conștientă de starea ei. . .  In mijlocul amețitor, o furtună dulce prinzând-o, o făcu să observe realitatea lucrurilor și după ce George în repezeala jocului și fără ca să poată cineva să observe, făcându-se că nici nu scie, își atinse ușor buzele de obrazul Măriei. . .  Dânsa începu să dcslege în gând enigma neînțeleasă.  Platonismul începu să--l deosibească de dragostea reală despre care o întrebase, în glumă, verișoara ei, adică: dorul după un suflet prieten și întovărășirea născută dintr-un acelaș înțeles de viață.  Când isprăvi jocul, căzu amețită pe un scaun.  Pretextând căldura, ca singura cauză a amețelei sale, eși afară să se răcorească.  După puțin timp se întoarse întovărășită de d-na Dorneanu, care o conduse în persoană.  După ce-și răcori fruntea îngândurată, i se mai liniști puțin și bătăile inimei, ce par-că voiau să spargă coșul peptului.  Acum jocul se întrerupse pentru vre-o oră, în care în unanimitate toți deciseseră, într-un singur glas, să roage pe d-ra Maria să cânte o arie la Piano, după care va urma apoi declamarea celor doo poezii pe cari le anunțase poetul Stoenescu.  După foarte multe insistențe, Maria se așeză la piano și cu multă grație atinse cu degetele-i trandafirii și diafane clapele pianului.  Fiorii cântecului începură să se împrăștie în sală.  Toți se strânseră în jurul ei, pe când dânsa modestă cu o dulce lucire de blândețe în ochi, se silea să repete una din bucățile pe care o repetase mai de multe ori și care i se părea cea mai frumoasă din toate câte scia dânsa.  Dar în seara aceasta când în jurul ei palpitau, ca o presimțire ciudată, neînțelesurile dulci, în cari era să se piarză mai târziu—făcea să isvorască din clapele moarte ale pianului niște suspine ca niște plînsete de inimi cari au iubit, cu o tentație covârșitoare, căreia numai poți resista; neînțelesuri dintr-o lume plină de armonii limpezi.  Punându-și întreaga putere, ce-o mai putea desfășura, isbea nervoasă, când în clapele de fildeș, când în cele de abanos și înfățisându-și tablourile care o tentau, scotea triluri de o melodie uimitoare.  Cântă o bucată din Divinul Trovatore.  Toată lumea asculta cu atenție, înmărmurită de frumusețe, fără să zică o vorbă, neîndrăsnind aproapo nici să respire, până când dânsa nu isprăvi.  Accentele pianului, numai erau note, erau însăși vibrările sufletului.  In jurul ei se stârnise o ploaie de aplause, de elogii din toate părțile, de sgomote, și de rugăciuni ca să mai cânte încă o dată, iar dânsa furată de neînțelesul atâtor vrăji, prin care trecuse, numai auzea nimic, numai auzea entusiasmul cu care vorbea poetul, ce ridicase mâinele în sus, și cu niște gesturi nebune o declarase steaua cântecului, steaua pianului, întrupare a lui Beethoven și a lui Mozart și când după multele stăruinți ale mamei sale — atinse iarăș clapele pianului, o noo furtună de aplause isbucni; iar poetul transportat nu se sfii de a striga:  O cântă!  Cântă muză!  inspirarea poeților.  Cântă; căci numai vedea nimic, numai spunea nimic și numai pricepea de cât fluturarea amețitoare, pe care o luau formele dragi ale notelor și cari în imaginația ei, i se păreau că sunt nisce suspine de milă cu care răspundea pianul chinurilor ce-i turbura inima ei.  Când termină, era zăpăcită și rugă pe mama sa să meargă acasă spunându-i că o doare capul.  Cucoanele voiau să o oprească.  Poetul o ruga să stea cel puțin până când își va declama poeziile.  George chiar o ruga să stea să mai joace cu dânsul un vals — lăudând-o „că joacă admirabil de bine”, dar ea mulțămind, răspunse că-i este peste putință să mai rămâie, de oare ce nu se simțea bine.  Cucoanele văzând-o că-i este imposibil a mai rămâne, au rugat-o să le promită de acum, că va răspunde afirmativ la ori-ce invitație i se va ivi.  Dânsa promise mulțumind pentru bunele grații și atenția ce-i au dat și salutând s-a retras întovărășită de mama și verișoara sa.  O strânsoare de mână mai puternică din partea lui George la plecare, o făc să-și piardă și mai mult simțirea, așa că până la trăsură n-a putut să se ducă de cât rezemată de brațul Smarandei.  Trăsura porni.  Când ajunseră acasă, spre răsătit pe ceruri, se arăta o rază albă de lumină.  Ceasornicul din camera de alături de odaia Măriei — băteau șease ore, semn că până la zio nu era să fie mult.  Muma-să nu bănuia nici de cum adevărata cauză a boalei Măriei.  Ea o atribuia emoțiunei prea mare; sau poate deochiului.  Opri pe Smaranda să doarmă în noaptea aceia cu dânsa și după ce lo un pahar cu apă, în care puse cărbuni, unse fruntea fiicei sale cu această apă năclăită și după ce șopti câte-va cuvinte-i spuse să-și ude buzele.  Apa rece cu care fu udată pe frunte, o făcu să se demesticească așa că mama sa de bună credință — fu convinsă că a fost deocheată.  Când o văzu că s-a desmeticit pe deplin, o lăsă cu Smaranda, iar ea se retrase în camera sa.  După atâta oboseală și palpitații Maria adormi, fără să fi avut timp să schimbe cu verișoara mai nici o vorbă.  Smaranda, nici nu știa sigur cauza răului Măriei și adormi cu gândul să o întrebe a doua zi când aceasta se va deștepta. . .  Erau ceasurile zece și jumătate când ambele verișoare se deșteptară.  Cea dintâi care întrerupse tăcerea fu Maria, care zise cu glasul tărăgănat și foarte încet: Ce liniște este în casă!  In colț licărește candela pe sfârșite, par-că ne-ar spune cum se trec toate lucrurile. . .  Nu e destulă lumină în casă aide să ridicăm perdelele.  Ce curioasă, ce nebună eșci — relo Smaranda.  A! . . .  pricep, am priceput. . .  mai bine să schimb. . . . .  Vezi Mario?  candela e pe stinse; Uite-o se stinge ca o umbră, iasca se preface în scrum și mai departe sunt sbuciumări de geaba. . ,  iar tu, tu eșci ca o pasăre în colivie care se chinueșce în zadar, inima-i svâcncște, se sbate din aripi, dar nu va sbura nici o dată, ci va rămâne tot închisă.  — Ba nu ai priceput nimic, ripostă iute Maria; ce vorbe sunt astea, așa fără de nici un șir?  — Nu te supăra, Mario, glumesc, spune-mi mai bine cum ți s-a părut balul de astă-noapte.  — Cum să mi se pară?  Mi s-a părut frumos și foarte bine întocmit.  Nu șciu dacă toate balurile care se dau, or fi tot astfel; dar cel de aseară mi s-a părut foarte bogat și lucsos și din parte-mi, aș dori să vizitez cât de mai multe ori asemenea petreceri.  De aceea am și promis Doamnei Dorneanu și la toate cucoanele, că nu voiu lipsi de la nici un bal pe care l-or da Domniile-lor și la care bine înțeles, voiu fi invitată. -Mi pare rău numai că sezonul balurilor e pe sfârșite.  Mai avem o lună și jumătate și se termină Carnavalul, dar în acest timp sînt sigură, că vor fi patru sau cinci baluri cel puțin.  — Dar persoanele de la bal, cum ți sau părut.  — D-ra Dorneanu, mi s-a părut prea mândră de bogăția și scumpetea îmbrăcămintei și podoabelor sale.  D-na Florescu prea extravagant; îmbrăcată nu face pentru o damă care are cel puțin 30 de ani să poarte o rochie ca o fată de sease-spre-zece ani.  Apoi Doamna Spirea cu rochia sa vișinie!  și cu părul așa de cârlionțat!  Gazda: Doamna Dorneanu mi s-a părut bine, foarte amabilă și chiar modestă.  — Dar Doamna Ionescu?  — Doamna Ionescu mi s-ă părut din cale afară de mândră.  Cel puțin, față de mine a fost foarte rece, de și după ce m-a auzit cântând la pian, m-a invitat peste doo săptămâni la balul ce-l va da.  — Dar fiul său George, cum ți s-a părut?  — E un contrast între mamă și fiu — fiul e un băiat foarte amabil, se cunoaște că a învățat carte și că a trăit în lumea nobilă.  — Că este amabil, nu mă opun, verișoară, dar că a învățat carte ba!  te asigur că nu șcie nimic.  E care încă n-am citit tocmai așa de speriat și la o discuție pe care a avut-o cu poetul Stoenescu, am observat ce-i poate pielea.  Când vede că nu o scoate la capăt cu clănțănitul, se dă în altă vorbă.  E un filfison, c nu pot să-l sufăr, mai cu seamă după ce mi-a spus D-l Stoenescu, că după ce și a terminat trei clase gymnasiale s-adus la Bruxelles și în doui ani și-a luat bacalaureatul.  Un pierde vară care a învățat pe din afară codul manierilor elegante, ca să amăgească mințile naive, dar pe o femeie inteligentă,. . .  pe mine n-a putut să mă prinză în lătrăturile vorbelor lui.  Aici ai început să te crezi Smarando, iartă-mă că ți-o spui.  — Ba nu mă cred de loc, dacă-l vorbesc de rău, este că așa e părerea mea, precum ție îți displace poetul A.  Stoenescu, așa mie-mi displace George.  Cel dintâi, și deacă nu are o cultură tocmai așa de distinsă, are talent și simțire, prin urmare tot are un merit, pe când cel de al doilea n-are alt merit de cât acela de a amusa o societate întreagă, o societate de gâște însă — cu niște schimonosituri ridicole și cu nisce cuvinte cari subt masca spiritului ascund obrăsnicii.  Venind din Bruxelles și făcând parte dintr-o clasă socială înalta, fără nici un capital intelectual afară de notițele din codurile manierelor elegante și calambururile de prin calendare, trece victorios prin toate seratele, în fața cucoanelor acelora ca M-mă Spirea, M-mă Florescu, M-mă Z și Y, care-l privesc cu zâmbete de admirațiune și de dragoste succesele „mondaine”.  Pe Când poetul care n-are alt.  mijloc să amuzeze doamnele, de cât citirea unei poezii și care nu poate face să danseze Domnișoarele, din cauză că nu știe de cât doo jocuri și nici acelea bine, e socotit ca inutil și pentru unele, chiar ca prost și e lăsat în colțul lui.  Intâia, cunoștiință cu George Ionescu, am făcut-o după trei zile de la sosirea sa din Bruxelles, atunci când vorbea mai numai franțuzește, spunând că de când a plecat din România s-a desobicinuit să vorbească românește!  In tot timpul convorbirei ce a avut-o cu mine, mă întreba deacă-mi place jocurile și anume care.  Imi spunea că lui „par exellance” îi place Valsul, că nu-i displace nici lansieul, dar că este nebun după legănarea valsului.  Mă mai întreba care din romancierii francezi îmi place. . .  el, dintre romancierii renumiți nu consideră ca buni de cât pe Zola, pe Paul Bourget și pe Guy de Maupassant și din ale acestuia din urmă, mai cu teamă Bel Ami, pe Verlain, Verhaereu, — dar nu apucă să sfârșească, că se auzi un ciocănit la ușe.  Era servitoarea pe care o trimisese mama Smarandei, ca să aducă pe fata ei acasă, fiind neliniștită de atâta întârziere.  Ceasurile trecuseră de un-spre-zece când cele doo fete, se despărțiră.  Maria se uită lung după verișoara sa mai mare, către care avea un fel de respect sau de emulațiune până la oare-care punct, în privința inteligenței și culturei pe care o dobândise Smarauda, a cărei mamă dispunea mai mult de cât a ei și a cărei fată-și terminase cursul lyceal.  Smaranda venise pe iarnă și de vacanța Crăciunului a casă, unde se prepara singură, ca să dea examenul al doilea la facultatea de litere — dacă isbutea într-un an de zile, avea de gând să se prepare și de licență.  Mumă sa, pentru că fata ajunsese la al doo-zecelea an al vieței, îl găsise deja un bărbat, însă ea a refuzat să se mărite cu dânsul.  Smaranda făcuse cunoscință la București cu poetul Alexandru Stoenescu, care era și el student la facultatea de drept, în anul 1-iu — băiat de talent, însă nu frumos ca fisic, fiind scurt de statură, slab la față si neîngrijindu-se nici o dată în cea ce privesce îmbrăcămintea, Smaranda ținea mult la dânsul, pentru că se- potriveau de cele mai multe ori — în privința vederilor lor literare.  După plecarea verișoarei sale, se aruncă pe pat gândinduse la tot ce-i spusese dânsa.  Nu i se părea că George ar fi așa după cum-i-l descrisese ea; din contra i se părea deștept din natură și amabil, pe când poetul un prost și scofâlcit.  Atribuind cauza unei verișoarei sale contra lui George, numai teoriilor ei filosofice și literare, cu cari poate nu se unea dânsul, ea rămase în ideea că d.  George Ionescu, e un băiat bine educat, inteligent și afabil.  Când a jucat cu dânsul, nisce simțiri nebune i-au săgetat inima și mintea cauzându-i durere.  Ceva nedeslușit îi împingeau gândurile către dânsul.  Cine scie ce fibră secretă a vieței sale vibra în momentele acelea așa de puternică și pasionată pentru inima ei de femee tânără?  și ce mincinoasă e firea omenească și cum se înșeală pe ea însăși, ademenindu-se!  Ceva tainic șoptea inimei sale: că omului este firesc de a iubi și în adevăr Cine nu iubește?  fiecare are într-ânsul o cătățime de dragoste, de este mare sau mică depinde, atât că nu lipsesce!  Dragostea e o cantitate de energie, care cere a fi întrebuințată, cheltuită și care nu ne dă răspuns până nu o îndreptăm într-un sens oare-care, mai mult sau mai puțin!  III  După patru zile Smaranda veni la Maria, spunîndu-i că pleacă la București.  Cursurile la facultate deja începuseră de doo săptămîni; ea veni ca să-și ea adio de la vorișoara ei.  Mariei-i părea destul de rău că se despărțea de Smaranda pentru doo luni, căci tocmai la Florii avea să se întoarcă.  Superioritatea varei sale o făcea să dorescă să se ducă si dînsa la învățătură, să știe carte multă, căci vedea că lumea s-a schimbat. . .  dar zic, numai ar fi dorit, căci nu spunea nimănui aceasta, și apoi știa că mumă-sa nu avea cu ce să o mai întreție la pension și cum era și bătrînă, ar fi suferit de depărtarea ei și încă nu era de tot fără carte, șcia nițel franțuzește, șcia să croșeteze, lingeria ș-o făcea singură și cânta la piano minunat!  Mumă-sa o învăța să fie religioaăă și ar fi vrut să o mărite după un tânăr cu avere și cu oare-care considerație.  Smaranda apucând mina Mariei și strîngîno-o cu căldură,-și uniră pentru un moment buzele lor, apoi zise: Nu șciu, sunt gesturi, și unele mișcări, nisce mici lucruri cari pătrund în adîncul inimei ca un fluid tainic și e cred că aceste mici fapte, sunt destul de interesante, de oare-ce în cazul nostru — ele sunt sorgintea unei simpatii puternice care te leagă de mine.  E țiu mult la tine Mario și dacă mă despărțesc de tine, de și nu pentru un timp lung, fii sigură că te voiu înșciința cât de des despre starea mea, rugîndu-te ca să te porți și tu tot astfel și să-mi arăți toate momentele, atât plăcute cât și ne plăcute, pe cari le vei întîmpina în timpul absenței mele.  Să-mi scrii Mario și. . .  mai sărutînd-o încă o dată, porni îngîndurată, luându--și drumul prin mijlocul străzei, singură, lăsînd pe verișoara sa la poarta curței.  Merse ca la doo-zeci de pași, apoi se opri se uită înapoi și scoțînd batista fiutură de vre-o doo ori și apucînd pe o stradă laterală — dispăru.  Maria rămase îngîndurată în poarta, uitîndu-se mult, timp în drumul pe care apucase amica sa.  Intristată se întoarse în casă.  Deschise un roman,-l resfoi puțin și se opri la o pagină al cărui titlu erea: Căsătoria.  Pînă la capitolul acesta subiectul era: un tânăr bogat, un conte din Francia iubind pe o fată frumoasă, o lo în căsătorie.  Ea citi șoptind: maritagiul se făcu pe la începutul lunei Februarie, în casele Doamnei de Grosclande, apoi se întoarseră la Paris pe la începutul Toamnei, cu toți înpreună.  Mama ei nu-i dăduse de cît patru mii de livre prin contractul de căsătorie.  Contele de Grosclande însă declară că are trei-zeci și cinci do mii de livre venit pe an.  Ast-tel închinară la Paris o frumoasă vilă și casa lor fiind îndestulată din toate, era una dintre cele mai avute și mai elegante din fobourgul St.  Germain, iar ea luîndu-și numele de Contesa Augustina de Glosclande duse o viață de fericiri nesfârșite!  Maria lăsă să-i cază cartea în poală, căzând tot-de-o-dată și dânsa în visare. . .  Ferice de acela, pe care-l slujește norocul! . . .  Mă va ajuta oare și pe mine? ! . .  Din aceasta reverie fu deșceptată de nisce ciocănituri la ușa din sală.  Când eși să vadă cine este, se întâlni cu mama sa, care tocmai luase un plic din mâna împărțitorului de scrisori.  Ea-l dădu Mariei, ca să-l desfacă și să-l citească.  Maria cum-l desfăcu și-și aruncă ochii pe hărtia din năuntru, exclamă:  Un bilet de invitație tipărit Mamă!  — De la cine?  zise mama sa curioasă, citește-l.  — D-na, D-l Ionescu și fiul lor George, au onoare a vă ruga, să le faceți plăcerea a asita la marea serată dansată pe care o vor da în ziua de duminică noo Februarie a.  c, în sala teatrului Parisian din str.  Radu-Vodă Negru No.  26 și într-un colț, scris de mână: Domnișoară Maria va fi rugată a prepara o bucată noo la piano — de frumoasă numai adaog, căci D-ra Maria nu poate face de cât lucururi frumoase. . .  și iscălit cu litere mici: George.  — Mergem negreșit mamă, nu e așa?  — Nici mai e vorbă, fata mea, mai cu seamă pentru că cred că balul acesta s-a dat ca un fel de cal de bătaie al oamenilor și mai cu seamă al femeilor din oraș, cari au lățit vorba că balul ce a dat M-mă Dorneanu, a fost cum nici nu ar mai putea face alt-cineva din orașul nostru.  Socotesc că M-mă Ionescu, care e de o mândrie nemai pomenită, va îngriji ca balul dat de dânsa să lase cu mult în urmă pe acel dat de rivala sa.  Prevăd că are să fie mare, după biletele de invitație pe care le-a tipărit și-o să fie lume multă, de oare ce a închiriat sala teatrului.  Afară de aceasta, trebue să mergem pentru că intrăm în contact cu nisce persoane bogate.  Ionescu are moșii întinse, este primar de vre-o doui ani de zile și se zice că ar fi vrut cei de la guvern să-l numească și prefect, dar că n-a primit, în alt județ.  Până acum nu am călcat în casa lor.  Se vede că au observat talentul tău și le a-i plăcut și de aceia ne-au invitat.  — Azi ce avem: Joi?  să n-o mai punem: Vineri una, Sâmbătă doo, Duminică trei și cu șease din săptămâna ail-altă fac noo zile.  Dar tot e cam mult.  Mi s-a urât grozav în casă!  Aș vrea să mergem diseară la teatru?  am auzit, că este o trupă bună.  — Să mergem, draga mea.  Dar gândeștete, doo locuri în stalul Isânt 10 franci și cu doui trăsura fac 12; cu doui-spre-zece lei-ți iei o pălărie de veară, că n-ai.  — Bine mamă, n-om merge diseară; dar tot o să trebuiască să mergem o dată, să văz și e teatrul de aici, să am și e idee despre teatrele din provincie; de când mai dat în Bucureșci la pension am fost de vre-o patru cinci ori la teatru cu fetele.  D-ta-mi dai bani pentru prăjituri și e -i dam la teatru.  — Bine, poate vom merge altădată, dar astă-seară nu, căci din cele cinci mii de lei ce le-am luat prin hipotecarea caselor la credit — o mie șoapte sute i-am cheltuit cu plata pensionatului tău pe anul din urmă și cu cumpărarea pianului.  Acum, în casă numai am de cât doo-zeci și cinci de lei care trebue să ne ajungă până la 15 ale lunei Februare, când ne trimite dobânda — un creditor din Bucuresci, căruia i-am dat trei mii de lei, cu împrumut.  Mai-bine să mergem diseară la M-mă Stoenescu care m-a rugat să viu zilele acestea la dânsa — n-am fost nici o dată la dânsa cu tine.  — Ttrebue să fie mama poetului A.  Stoenescu, nu?  — Da chiar așa,-i am promis și n-am în cotro.  Seara dupe masă au plecat la d-na Stoenescu unde nu mai ear de cât trei cucoane bătrâne și o domnișoară. . .  femeile vorbeau despre bucatele pe cari le-au gătit, despre scumpetea zarzavaturilor, despre balul pe care l-a dat d-na Dorneanu și despre care-l va da d-na Ionescu a primarului.  Domnișoarele și cu poetul retrăgându-se mai într-un colț, au început să vorbească între dânșii.  D-ra Zenobia întreba pe d-l Stoenescu care a fost cauza, de nu a plecat la București până acum?  el răspunse că nu e mai mult de trei săptămâni de când au început cursurile, că la facultatea de drept nu este nevoie să se ducă tocmai neregulat și că o se se ducă „zilele acestea”, când va ocupa și un post, în urma recomandațiunei d-lui primar Ionescu.  Apoi începură să facă teorii despre lupta în viață, despre lupta cu lumea exterioară — despre traiul propriu zis — despre compromisul în neputința de a împăca viața din trecut, cu cea din timpul prezent etc.  După puțină vreme, mama Domnișoarei Zenobia, plecă cu aceasta acasă.  Acum poetul rămase singur cu Maria — un lucru fericit pentru el — căci a început să discute mai ales, despre simțire, despre iubirea eternă, aducând probe profunde și susținând că această iubire nu poți să o culegi de cât când ești tânăr și că în practică este mincinoasă și numai poeții cu o simțire adevărată, știu să o poarte prin realitatea lumei.  — Iubirea există, însă se ascunde, iar farmecul său e une-ori rupt, acea oarbă încredere se întâmplă să te amăgească și atunci acea plăcere de a putea cugeta la ființa iubită dispare îndată, și cu ea fuge și una din cele mai nespuse plăceri ce este dat omului.  și cauza acestui soiu de purtare e societatea; dar o lume noo ni se deschide — ni se deschide în față, o lume cu gîndiri și simțiri noo — o lume care va trăi, sûm sigur!  O!  nu vă vorbesc, cu pretențiunea de a avea darul couvingerei, dar între mulți din noi, pot fi aproprieri de suflet pe cari nici nu le bănuiți.  De câte ori nu ani în suflet o nostalgic vagă, după un loc depărtat și frumos, frumos aidoma cu visurile mele?  Dar-mi veți zice: ai iubit?  iubești încă D-le Stoenescu?  Or ce v-ași răspunde n-ar fi de cât o poveste, o poveste născocită de imaginațiunea mea, o poveste care însă într-o zi va fi adevărată, dar pe care acum o născocesc, ca să te fac pe D-ta D-ră Mario, ca să discuți iubirea în ori ce sens vei voi.  Aci poetul zâmbind, se liniști.  In viața lui, nici o dată nu avusese atâta vervă, ca acum.  Maria cam înroșindu-se, nu răspundea de cît că nu este competinte în materie, dar cu un zâmbet-l întrebă:  — Spuneai adineaurca că cineva poate-ți va zice: ai iubit, iubesci, ce ai răspunde?  — Nu D-ră, nu iubesc și pînă acum nu mi-am iubit de cât visele mele, bietele vise, atât de triste uneori, că par-că mi-e frică de clipa când o iubire încolțită va isbucni. . .  Nu șciu dar parcă simț, că une-ori visul se întrupează și mă prigonește mere presimțirea că iubirea mea va fi nenorocită și că voiu plânge în tot-de-una pe urmele ei, ne fiind la nimeni milă de chinul me .  Pronunțînd ultimele cuvinte, înfățișă o figură care în adevăr-i inspira mila.  In acest moment mama sa îl întreabă ceva și după aceasta mică întrerupere el ceru voie Mariei, ca să-i citească nisce poesii dintre cele mai noui pe care le avea.  Cea dintâiu pe care o voi citi, era destinată a fi citită, între poesiile pe care le anunțasem că le voi declama la balul Doamnei Dorneanu; însă fiind că a-ți plecat Domnia voastră și pentru că era prea tîrziu, nu le-am mai recitat.  A doua este făcută a doua zi după balul D-nei Dorneanu; amândoo sunt dedicate D-voastră, ascultați:  In ochii tăi cei mari, albaștri,  In raza lor cea nesfârșită —  Ca scânteerile din aștri.  —  Privesc adese-ori, iubită! . . .  și când mă uit în ei profund  Simt existența ta puternic,  ș-ar vrea în ea să mă afund.  Dar mă gândesc că sunt nemernic.  Când subt un tremurat ușor  Vreau strălucirea lor duioasă  Ca să o-nchid în al me dor  Ca pe o piatră prețioasă.  Când ochiul tău așa albastru  Iși are-n minte-mi existența  Mă socotesc că sum sihastru  și port cu dreptul penitența!  Cea l-altă poartă titlul „La piano”:  Pe clapele de fildeș albe  Lovind cu un măreț avânt  Cu degetele moi și dalbe  ți-ai spus duiosul te cuvânt. . .  Suspinele de duioșie,  Erau așa de transformate;  Ca și superba armonie:  Eșind din coarde sfărămate;  Iar în accente dulci și blânde:  Un tril de note mișcătoare  Ca nisce inime vibrânde —  In fluturări amețitoare!  ș-în nota plină de iubire  Cu caracterul ei duios,  Era o dulce limpezire  A tot ce-i mare și frumos!  Smeriți ca la un sacrificiu  Noi ascultam cum-și lua viață  Al tău cântat, suprem deliciu.  Neobservând că-i dimineață!  Maria mulțumi foarte modest, felicitându-l prin multe complimente; dar în tot casul, nu ca atunci când cineva se simte isbit de ceva înalt și nou.  Poetul văzu, cu părere de rău poate, că versurile nu și-au produs efectul pe care-l meditase și-l ascepta și pentru că cucoanele nu le dădeau nici o atenție, fiind înfierbântate cu o convorbire interesantă, făcu Mariei următoare întrebare: Ce ai dori D-ta Domnișoară Maria, sau mai bine, ce vieață ce-ar plăcea mai mult, un trai bogat cu petreceri vecinice lipsit de iubire — sau un trai sărăcăcios dar plin de dragoste nemărginită?  și fără să ascepte răspuns la întrebare, dădu pe al său:  —E n-aș dori o fericire mai mare, de cât o căsătorie cu o fată frumoasă, înțeleasă și cinstită cu care să mă ajut frățeșce și cu munca și cu sufletul, la înfruntarea nevoilor vieței; aceasta ar fi fericirea mea.  In privința asta, am scris o nuvelă pe care am să ți-o citesc.  — Cu multă plăcere, o voiu asculta, respunse repede Maria — care îndată bănui, că tot cea ce spunea dânsul, o privea pe ea.  Stoenescu răscolind nisce caete, scoase unul,-l desfăcu drept la mijloc și citi câteva rânduri astfel: „Inspre asfințitul frumos, când soarele cu genele lui roșiatice va reflecta pe părul tău auriu, întinsul albăstriu al cerului, când clopotul de la biserica din sat se va îngâna atât de duios și blând în cât-mi va părea o rugă înălțată înnadins pentru tine, fericiți și ținându-ne de mijloc să înnaintăm prin grădinița de lângă casă, pe drumul umbros, al salcâmilor înfloriți.  Ce bine am fi amândoui!  Dragostea noastră ar fi nesfârșită!  Aci se opri, ridică ochii de pe hârtie și se uită spre Maria, în care observă o emoțiune.  El era sigur că a obținut efectul dorit, când a văzut-o că scoate un suspin din piept și a început să plângă încet.  Mama-sa care observă tăcerea se uită spre dânșii și văzându-și fata plângând, o întrebă de ce plânge, însă în loc ca să răspunză ea, răspunse poetul:  Ia, de ce?  i-am citit o nuvelă tristă, nu știam că este așa de miloasă, că nu i-o citeam.  Nici n-am citit-o toată și a și podidit-o plânsul, după cum vezi!  Citescene-o și noo, se rugară cucoanele în cor.  — Voiți și Domniile voastre să plângeți?  relo poetul.  — Lasă că noi nu plângem, ziseră ele.  Atunci Stoenescu se văz nevoit să ia un alt caet ce era pe masă și să citească:  „Ce speranță a putut să găsească - în moarte?  Nu știu. . .  Când l-am văzut cu ochii țintiți în sus, că își da ultima suflare, am început să plâng.  Ca o floare plăpândă, pe care o păleșce vântul, în primă-veară, așa și el s-a atins în primă-veara, vieței, coprinzându-l liniștea morței senină.  Nu știu de o fi mai bine în pământul rece, unde nu simte durere și nu cugetă nimic.  Pentru el va fi mai bine, căci nu va mai simți amarurile vieței.  Dar o rană mortală ne-a cuprins inimă noo, noo celor ce am rămas și ne gândim la dânsul. . .  S-a închis pentru tot-de-una groapa.  Peste ea s-a așternut lutul.  Vecinica Pomenire, Vecinica Pomenire!  femeile au început una câte una să suspine, și în ochii mumă-sei se iviră la început lacrămi și la urmă plânse cu hohote.  Maria însă acuma zâmbea, râzând în ascuns de dibăcia cu care poetul a înșelat pe femeile credule, ba mai mult încă le-a făcut să plângă!  Stoenescu însă în timpul când femeile vorbeau despre duioșia cu care era scrisă bucata, și-și ștergeau lacrimile, întrebă pe Maria, deacă este și dânsa de părerea lui în privința căsătoriei.  — Nu este așa — răspunse Maria, într-adevăr căsătoria așa pe cum o concepi domnia ta, este idilică, poetică, dar nu ține de foame la copii pe care-i veți avea.  E din contră, ași vrea să mă mărit cu un bărbat, tînăr da — dar bogat.  Cuvântul acesta-l lovi ca un trăznet.  Zadarnice i-au fost toate pildele și nu mai era de încercat nimic.  Rămase ca mut și pricepu taina ce o înconjura pe Domnișoara Maria în sala balului de la Dorneanu.  George Ionescu-i destăinui-se unele din secretele inimei sale!  Acum avea o ură neîmpăcată pe acel Don Juan dobitoc, cum-l numea el; până acum prietenia cu dânsul, nu venea de cât de acolo că era introdus de el în societate și avea avere, și tatăl lui fiind primar putea să-i dea o recomandație ca acea pe care i-o dăduse acum la ministerul justiței; dar acum basta, avea de gând să refuze categoric la invitația pe care avea să i-o facă pentru balul de Duminică 9 Februarie.  Neghiobul!  râdea de dânsul când-i destăinui-se că iubea pe Maria și-l ruga să-i facă o poezie frumoasă pe care s-o dedice ei și stăruind casă i-o publice și la vre-o revistă!  Pe Ionescu-l credea cînd-i spunea că se simte atras către Maria, dar râdea de el, neputând să gândească ca „fecioara aceasta divină” să se simtă cât de puțin atrasă către un „copil ușuratec”!  Dar acum vai!  când el se vedea desprețuit.  Când vedea că ființa aceia fragedă, pe care el o credea inocentă, îndurătoare și umilită, este orbită de lux și de bogăție, că-și face planul unei fericiri viitoare pe tiparul croit de avuție, se vedea pe el nefericit și se revolta contra acestei posibilități, contra acestei ființe care se alipise de mintea lui pentru a o întuneca și-i ocupase inima pentru un moment din viața lui, pentru ca să o facă mai dureroasă. - și simțea corpul înfrigurat și căuta a-și reține nervii ca să nu facă explozie.  Nu găsea ca origină a răului, de cât lipsa îngrijirilor și sfaturilor materne.  Când Maria voi să plece, petrecând-o până la poartă — din treacăt,-i șopti câte-va propozițiuni scurte dar concise:  — Văd că numai este nici o speranță, numai trebue să insist asupra imposibilului. .  De azi trebue să-mi recaut în visuri alinare pentru senzațiunile durerei. . . .  trebue să depue lacrămi la mormântul amorului me .  De acum consolare și uitare și apoi adresându-se către mama Mariei:  — Sciți că mâine plec la Bucuresci? . . .  m-am decis; prea am perdut vreme multă aici.  școala s-a început demult, am perdut o mulțime de lecții; deci mâine voi pleca sigur.  Adio!  Adio!  IV  Maria se sculase de dimineață.  Mai erau doo zile până la bal și ea se căznea toată ziua la pian ca să învețe o bucată noo și frumoasă.  Repeta o reverie, când i-se aduse o scrisoare.  Cum văzu adresa de pe plic, cunoscu scrisul, de și de când se despărțise de prietena ei, Anna nu-i mai scrisese nici un cuvînt!  Anna fusese cea mai bună și cea mai intimă prietenă a Mariei.  Rupînd plicul, scoase scrisoarea pe care era scris:  ST.  Volfgang  6 Februarie 98  Iubita mea prietină,  Iartă-mă că până în momentul acesta, nu ți-am dat nici o scire despre mine.  Cauza este că nu mai voiam să scie nimenea nimic despre viața mea.  Dar astă-zi, când mă simt foarte veselă, mă gândesc și la amica mea din copilărie ca să-i dau veste, să se bucure și dânsa de veselia mea.  Nu este posibil să nu fi auzit și tu în ce mod mi-am părăsit locul natal, dar mai nainte de a-ți istorisi tot, tot ce mi s-a întâmplat, te rog să mă ierți, dacă ceva din istorisirea mea te va jigni oare-cum.  Tu ești singura, căreia îmi deschid inima spre a-i mărturisi starea sufletului me rătăcit.  Cred că nu-ți vei bătea joc de memoria, dacă vrei să zic, a nenorocitei tale prietene.  Intâlnind în cale pe profesorul de matematici de la orașul nostru, mă simții plină de iubire către dânsul.  Mai cu seamă când cu lingușirile lui-mi dădu probe de iubirea sa, aruncându-se la picioarele mele strigându-mi: te iubesc: te iubesc, și strângându-mi genunchii, adăogă: vino cu mine. . .  Mă lăsai învinsă de amorul ce mi-l arăta el și văzându-mă strânsă de brațele pe care mi le deschidea am fost nevoită, să fug cu dânsul, pentru că nu mai puteam rămane în orașul nostru, în care toată lumea este bârfitoare.  și când nici n-aveam dreptul de a iubi, tăria dragostei mele m-a făcut să fug cu dânsul.  O!  tu nu șcii ce va să zică acestă tărie.  Am trăit la București cu dânsul, în cel mai mare lux.  Era foarte cheltuitor și juca cărți.  Ba într-o zi veni acasă foarte beat, ultima oară când l-am văzut, în seara aceia am suferit insulte și ocări.  Am încercat în van să-l atrag prin blândețe și răbdare, căci nici rugăciunile, nici sfaturile și lacrimile mele nu l-au clintit de la cumplitele lui vițiuri.  Cum spusei, după ce veni într-o seară foarte grav beat, nu a mai venit doo zile acasă.  Nu sciam unde o fi, nu sciam unde să-l caut.  A treia zi auzind pe stradă pe un băiat strigând: „Adevărul” de mâine cu dispariția misterioasă a lui Lazăr Niculescu!  Cumpărai un număr în care văzui rândurile pe care le păstrez și pe cari ți le trimit și ție, eată-le alături, tăiate din jurnal:  „Un fost profesor la un gymnas din provincie, transferat la liceul Matei Basarab, Lazăr Niculescu, fiul Maiorului cu același nume, a moștenit o avere de doo sute de mii de franci și având o mare aplicare la jocul de cărți, se aruncă cu o pasiune oarbă în brațele acestui vițiu.  Juca în toate zilele regulat la clubul Unirea și în doo săptămâni din urmă pierdu fabuloasa sumă de cinci-zeci de mii de lei, împrumutați pentru dobânzi enorme de la diferiți bancheri din Capitală.  In situațiunea aceasta nu-i mai rămânea de cât să fugă, ceea ce a și făcut imediat; căci plecă fără veste cu trenul într-o seară și fără să i se mai dea de urmă”. . .  Ce să mai fac eu în această situație?  Nu mai aveam la mine de cât doo hârtii, de câte o sută de lei și stam la un hotel mare și mâncam la birt.  Să mă întorc acasă?  Ași fi făcut-o și aceasta, dacă neprevăzuta întâmplare m-ar fi hotărât alt-fel de cât mintea.  Dar mă gândeam că o să fiu hula și batjocura lumei.  Mă gândeam la obiceiurile, cuviințele și convențiile sociale, care mă împiedicau să fac asta.  Apoi mai mă gândeam cu părere de rău la seara blestemată, când am fugit cu dânsul; la teribila soartă și la rușinea nefastă!  Dar tot soarta nu m-a lăsat poate!  Mai mult ași fi avut curajul să mă omor, de cât să- mă întorc acasă.  și gândindu-mă iarăși la partea, pe care, de bună voie mi-am ales-o, mi-am rezervat itinerariul acelora, care-și fac socoteala să meagă pe drumul ce li s-a fost indicat.  Cred că-ți închipuești rolul ce a trebuit să-l joc?  A doua zi, avâm de gând să mă mut de la otelul unde ședeam și să iau o cameră cu chirie.  Când însă eșii pe ușe, întâlnii pe un străin bogat ce venise ca să voiageze la noi în țeară, că se uita galeș la mine, îi zîmbii și de atunci manifestând pentru bani sentimente ce nu ar fi trebuit să încerc. . . . - ți  închipueșci acuma cum și cu cine sunt la Volfgang.  Am o mulțime de bijuterii și de rochii frumoase, petrec foarte bine.  Am venit la St.  Volfgang de trei zile și mai stau încă vre-o doo săptămâni.  Iartă-mă, te rog, că am făcut astfel de învoeli nesocotite considerate stupide, căci am fost aruncată aici fără de voie, sorbită de societatea falsă și fățarnică, care este lipsită de milă.  Iartă-mă, că îndrăsnesc să-ți scriu astfel și dacă nu vei fi supărată pe mine, te rog, să-mi scrii aici, ce mai este pe acolo și cum petreci de când ai eșit de la școală!  Ce face Smaranda?  Urmează înainte cu învățătura.  Te felicit de ziua nașterei tale, urându--ți mulți ani fericiți.  Nu e așa că Duminică ai împlinit șeapte-spre-zece ani?  Vezi că țiu minte!  Ce face mama!  Trăesce?  e sănătoasă?  Primesce dulci îmbrățișeri și sărutări de la fosta ta amică:  Anna.  Scrisoarea aceasta, scrisă așa de mărunt și pe câte și patru fețele sale, produse o impresiune viue asupra fiiinței Mariei și o punea în nedomirire, neștiind ce să facă.  Nu putea să se hotărescă, daca trebue să-i răspunză sau nu.  oare este de aprobat purtarea Annei?  După multă răsgândire, lo condeiul și o bucată de hârtie și scrise:  Dragă Anno,  Am primit scrisoarea ta pusă în St.  Volfgang și mi-a părut bine că cel puțin ești fericită.  Iți mulțumesc pentru felicitări și pentru viua atențiune pe care o porți față cu mine.  Pe aci lucrurile merg foarte bine.  Smaranda a plecat la Bucuresci, mai zilele trecute.  Este studentă în litere.  La Bucuresci mai avem un student în drept, poetul Alex.  Stoenescu.  Eu petrec foarte bine, mă duc regulat la baluri, cari se țin de obiceiu  la M-mă Dorneanu și la D-na Ionescu al cărui fiu George e aproapo să-și ia licența.  Cred că ai auzit de dânsul, căci venise mai înainte de a părăsi tu orașul nostru.  Mama ta e sănătoasă, a foast înainte bolnavă și nu eșea de loc din casă; acum însă am auzit că a început să iasă.  Se duce une-ori pe la D-na Periețeariu și D-na Stoenescu.  Primesce îmbrățișările:  Mariet.  După ce a scris scrisoarea, deja se înoptase — după masă s-a și culcat pentru ca să se scoale a doua zi mai de dimineață.  Toată noaptea și-a făcut în minte o mulțime de combinațiuni asupra rochiei pe care trebuea să o pună în seara a doua la bal.  La șease ore dimineața era deja înaintea oglinzii, pieptănându-și părul.  Iși pregăti o rochie de mătăsică „bleu-pal” ușoară dar frumoasă!  După ce se îmbrăcă Maria se simți așa de frumoasă, în cât privea cu voluptate la imaginea sa din oglindă și se vedea de pe acum obiectul admirațiunilor persoanelor din balul d-lui Ionescu.  La opt și jum.  porni împreună cu mama sa spre bal.  E de prisos să mai descriu, cred, tratațiile din timpul balului, căci mândria și gelosia d-nei Ionescu, a alarmat pe bărbatul său, căruia nu-i era tocmai la îndemână să se arunce în așa de extra-ordinare cheltueli.  De geaba se căznea dânsul să zică: „In timpul nostru nici chiar la București, un ministru sau mai șciu e ce!  Un Cantacuzino și nici prințul Sturza nu-și permite să facă asemenea nebunii, mulțumindu-se fie care a petrece o seară de iarnă danțând. . .  uite avem muzica militară, prăjituri de la cofetăria noastră, prăjituri destul de bune.  Toate acestea simt destule, ca invitații noștrii să păstreze o suvenire frumoasă despre — serata minunată — făcută de Ghiță Ionescu!  au și nebuniile acestea un capăt!  — Nu înțeleg ce vrei să spui?  zise M-mă Ionescu indignată.  Crezi că un bal așa, ori cum ar fi, va fi de ajuns, să ne achite față cu lumea?  — Bine soro, nu e de ajuns să cheltuim una, doo, trei sute de lei, bre!  Cât vrei să cheltuim?  După cum spui d-ta, trebue să cheltuim, într-o seară, doo mii de franci.  Unde ajungem, dacă om cheltui în fiecare zi câte atât?  — Nu e nimic, frate; ne-om mai strâmtora din altele.  — Să ne strâmtorăm!  pentru ce?  Ca să adunăm o ceată de pretinși prieteni, care vor petrece în socoteala noastră și care în față te lingușeșce și în dos te critică?  — Iar începi cu teoriile D-tale?  spuse răstit cucoana d-lui Primar.  Ce, vrei să-mi închid viața între patru pereți?  Vorba asta, rostită în atari împrejurări, făcea pe d-nu Ghiță Ionescu să tacă ca un pește și să scormonească posunarul!  și cum D-na, consoarta D-sale, dirigea totul, el fu nevoit să asculte poruncile D-nei.  S-a comandat la Riegler, 15 sticle de șampanie cxtrafină, prăjituri și înghețate — cari au fost expediate în sacuri cu ghiață — la marca viteză.  Sala teatrului Parisian era iluminată a giorno.  La intrare atârnau lampioane venețiene.  Ar fi de prisos să mai spunem, cum au fost primiți diferiții invitați.  Chiar D-na Dorneanu fu surprinsă de atâta strălucire!  M-mă Ionescu se vedea triumfătoare.  Din nisce buchete de flori naturale, improvisate, se esala un parfum îmbătător, în toată sala.  Maria acceptă brațul lui George, care o conduse liniștit, până la bufet.  E de prisos, asemenea, să spui cum s-au urmat tratațiile — cum s-au schimbat laudele și politețile, fiind destul a zice, că în genere, conversațiunea se mărginea asupra banalităților de rigoare în atari circonstanțe.  Până acum George nu putuse să schimbe cu Maria nici o vorbă, mai intimă.  La un moment oportun, se sculă,-i făcu un compliment și-i întinse mâna, zicându-i cu zîmbet:  — V-a plăcut primirea ce vi s-a făcut D-ră Mario?  — Mi-a plăcut așa de mult cum nu mai cred să-mi placă alta!  — Mă tem că nu sunteți sinceră Domnișoară.  — Ah Domnule!  nici o dată nu am fost alt-fel.  — Ei bine, dacă a-ți ști că toate s-au făcut pentru domnia voastră. . .  aci Maria se înroși puțin și ca să nu i se mai dea pas de vorbă, se apropie de mulțimea femeilor.  Incepură dansurile: Mai întâiu un Boston, o Polchă și un Quadril.  Maria n-a voit să joace Polcha, de oare-ce jucase bostonul; dar promise lui George, care venise,-să o invite — că va juca de ori câte ori o va mai invita — cu foarte mare plăcere — de data aceea însă nu, cu părere de rău.  După acestea, toată lumea care-i cunoscea talentul, o rugă să cânte la pian ceva no și frumos — M-mă Ionescu luând-o de mână o conduse la pianul situat în colțul din partea dreaptă a salonului și o așeză pe scaun.  In picioare, la spatele ei, ședea George; dânsa nu cuteză, să se uite împrejur, de frică să nu dea cu ochii de el, ale cărui căutături o urmăreau necontenit.  Un alt june veni și se puse de cea-l-altă parte; amândoui luându-și sarcina ca să-i întoarcă notele.  Ea simțind fiori în tot corpul, cântă reveria ce o învățase, deja cu doo săptămâni mai înainte.  Ochii tuturora erau ațintiți asupra ei, căci mlădia nisce note cari schimbaseră expresiunea cântecului, întonând un duet așa de ales pentru starea inimei sale, în cât se părea că șovăia; dar accentele se schimbară numai de cât; emoțiunea era trecută, iar locul notelor plângătoare-l luară țipătul celei mai adânci întristări.  In momentul acela George se aplecă peste umărul ei, șoptindu-i ceva la ureche; iar pe când toată lumea isbucni în aplause; dânsul bătea din palme și din picioare ca un smintit și luând mâna care personificase clapele, o strânse cu căldură.  Pe ochii Mariei se lăsau vârtejuri de flacări și amețită înfipse mâna în scaunul de alături și se ținu cât putu ca să nu cadă.  Mama sa observând-o alergă spre dânsa și ar fi ajuns prea târziu, dacă George nu ar fi prins-o în brațe.  Leșinul fu atribuit emoțiunilor și entusiasmului.  Maria fiind transportată într-o cameră lăturașe, i se deschise o fereastră și punându-i-se pe batistă Eaux de Cologne, după un timp, scurt, venindu-și în simțire, intră din no în sală.  Damele i-au promis, că nu o să o mai pue să cânte, de oare-ce i face rău.  Dândui-se o înghețată se răcori așa de bine, în cât jucă și dânsa un Quadril.  Unele cucoane bănuiseră cauza răului.  In timpul Quadrilului George dispăruse; tocmai peste o jumătate de oră reapăru în salon.  El trecuse în o cameră de alături, căci văzu efectele pe cari le avea asupra Mariei și socotind că e bine, să ia lucrurile mai din grabă, scrise o scrisorică, pe care o băgă in buzunar. . .  După ce s-a servit câte o bucată de pandeșpan și champagne, se începu un vals.  A treia pereche era George cu Maria; amândoiu jucau perfect de bine. . .  dar în legănarea valsului, Maria simți mâna lui George în sânul ei; de o cam dată hotărî, să întrerupă jocul; însă mâna retrăgându-se iute, nu avu timpul să facă nici o mișcare, ci urmară înainte.  După terminarea valsului, Maria așezându-se pe un scaun și pipăindu-și sânul, simți un ghem de hârtie.  Iși închipui numai de cât ce trebuia să fie, de sigur o scrisoare de la George pentru dânsa!  La gândul acesta și curioasă ca s-o citească, se duse la mumă-sa, spunându-i că e obosită și rugând-o să meargă acasă.  Mama-sa ostenită și ea și fiindu-i frică să nu ascunză vre-o durere, sau să nu fie deochiată ca și la balul D-nei Dorneanu, fu și dânsa de părerea fiicei sale și punându-se într-o trăsură porniră.  Când au ajuns acasă vroi să descânte de deochi Mariei, dar spunândn-i că-i este bine, o sfătui să se retragă în camèra ei, să se culce.  Dânsa, cea dintâiu grije ce o avu când se văzu singură, fu să tragă zăvorul la ușe și punând un scaun lângă masă scoase de la piept scrisoarea, pe care erau scrise următoarele rânduri:  Domnișoara Mario,  De atâtea ori prin aluziuni, m-am căznit, să-ți arăt ce simt pentru D-ta; însă, sau nu m-ai înțeles, sau te-ai făcut că nu mă înțelegi.  Cred că știi că iubirea care face fericirea oamenilor, iubirea care este farmecul vieței, care măreșce și îmbunătățeșce pe om, iubirea este une-ori cauza celor mai groaznice chinuri și suferinți amare.  Iubită Domnișoară,  Permite-mi să-ți zic astfel, căci deacă iubirea este precum spusei mai sus, trebue să-ți mărturisesc pe șleau că te iubesc.  Te iubesc și iubindu-te am dreptul ca să-ți imputez neliniștea și grija ce-mi pricinuesce această iubire, de câte ori simt lacrimile curgându-mi pe față și de câte ori isvorăse oftări din inimă.  Durerea iubirei ce o am către Domnia voastră, mă orbesce; dar plângând o bine-cuvintez, căci ea vine de la ființa cea mai frumoasă și mai plină de talent, ce am văzut-o în țara noastră și ori unde am călătorit.  Te iubesc D-ră și iubindu-te sufer, dar sufer cu credința că cel ce nu suferă nu iubesce; suferința o îndur cu plăcere știind sigur că anunțând d-voastră, care aveți o inimă atât de bună, atât, de nobilă, nu-mi veți respinge dreapta mea cerere, și veți răspunde cu milă la toate rugămințile mele.  Vă iubesc!  lubiți-mă.  Al D-voastre devotat supus  George Ionescu  P. S .  Poimâne de dimineață plec la Bruxelles, ca să-mi dau examenul, în urma căruia voiu putea lua licența.  Trebue să zăbovesc o lună de zile; însă dacă mâine voiu primi din partea d-voastre un răspuns favorabil, voiu face să mă întorc în doo săptămâni; la din contra nu voiu mai veni nici odată.  Dacă vă este, frică, ca răspunsul d-voastre, să nu cază în mâinele cui-va, e trimit, un om de credință, care va sta la fereastra d-voastre și căruia îi veți arunca biletul fără nici o teamă.  George  Când isprăvi de citit biletul căzu pe gânduri.  Mumă-sa văzând lumină bătu îa ușe întrebând-o de ce nu s-a culcat încă; ea suflă lampa și se trânti în pat.  Mai toată noaptea nu dormi de loc, svârcolindu-se și silindu-se să pregătească într-un sens, răspunsul pe care trebuia să-l dea a doua zi.  Să nu-i dea nici un răspuns?  Să-i dea un răspuns nesatisfăcător?  Dar dacă s-ar ținea de promisiune și nu se va mai întoarce în țară nici odată?  Se hotărî să nu-i scrie de loc și cu această hotărâre, adormi.  Dar nu trecu mult și se desceptă,-și simțea inima strângându-se.  Par- că sta pe ghimpi și nu aștepta de cât momentul de a se lumina de zio pentru ca să se scoale; însă până la zio erau cinci ore.  Se sculă, aprinse lumânarea, mai citi odată scrisoarea, apoi stinse lumânarea și se culcă din no .  A doua zi sculându-se de dimineață, începu a se răsgândi ce să facă.  Neavând o voință statornică, ar fi dat mult ca să aibă lângă dânsa o prietenă, căreia să-i destăinuiească secretul și să-i ceară povața ei.  Ce bine ar fi prins să vorbească în aceasta privință cu amica ei Anna!  Dar Anna a fugit cu un profesor, mânată de patima amorului!  Anna deci ar fi fost pentru un răspuns satisfăcător.  Se învârtea prin casă, se trântea pe pat, se scula d-o-dată, se uita în tavan, pe fereastră, punea mâna pe condeiu, schimba călimara din loc, se apropia de sobă, împingea focul, îl trăgea spre ușa sobei, se mai învârtea prin odae, apoi se așeza la masă și lua condeiul, îl învârtea printre degete, se scula din no , se ducea în odaia mamei sale, se preumbla cât-va timp prin sală, se uita furiș la masa să vadă ce face, ce pare a gândi, o privea cu dragoste și îi venea să o întrebe pe dânsa ce este de făcut.  Se hotărâ să-i răspundă, dar ce?  Să-i spue că-l iubește și dânsa.  Ce să facă?  Luând o hârtie și un plic scrise.  D-le Ionescu,  Am citit scrisoarea D-v. ,  cea atât de romantică.  Numai în romane, am citit că nobilii cavaleri își scriu asemenea scrisori. . .  aci întrerupse. . . - și aduse aminte de convorbirile ei cu Smaranda și cu poetul, cari vorbeau pe George de rău și atunci își zicea: adică de ce nu i-aș spune că-l iubesc și e ?  Așa sunt oamenii să vorbească de rău pe alții ce le stau în potrivă!  Scrisoarea lui George, văd că este compusă foarte bine, prin urmare George nu poate să fie prost.  și când se gândi ce să mai scrie, rupse zicându-și: dacă scrisoarea lui se aseamănă sau nu, cu cele de prin romane, ce nevoe să i-o spun lui aceasta?  Poate că o scie dânsul!  Nefiindu-i plăcut începutul, lo altă hârtie și zise:  D-le George,  — adică nu!  nu e bine. . . :  D-le Ionescu,  ”Citind scrisoarea d-voastre, am rămas ca și trăsnită, neștiind dacă trebue să răspund sau nu”. . .  dar și aci se opri, nepărându-i-se potrivit termenul trăsnit și nevoind să se arate neștiutoare.  De data aceasta, punându-și silințele și concentrându-și spiritul, preparând nisce hârtie roze scrise caligrafic:  D-le Ionescu,  Citind scrisoarea Domniei tale plină de un curaj pe care de alt-fel l-ați avut și în momentul când mi-ați pus-o în sân și văzând devotamentul ce-l aveți pentru mine și dacă gândurile sunt curate, mă văd vrednice de a răscumpăra suferințele de care vă plângeți — cu ceea ce voiu crede că va fi posibil.  Maria.  O potrivi bine, o puse în plic — scrise adresa și mai stând la fereastră, observă un băiat de prăvălie care se preumbla pe lângă fereastră și care îndată ce o văzu își scoase pălăria.  Maria se retrase pentru un moment.  Par-că n-ar fi voit să-i dea scrisoarea — temându-se că va afla mama sa, va afla lumea — va afla părinții lui și atunci tot de dânsa va fi rău, căci ei vor arunca vina pe dânsa mai mult de cât pe dânsul, căci ș-ar fi zis, că el are să fie băiat bun, de nu-i eșea dânsa înainte.  Dar cine era să afle?  In sfârșit, zvârli biletul cu iuțeală și se aruncă repede în pat, înăbușîndu-și capul în perini.  In ziua aceea fu foarte indispusă.  Pe seară se pomeni din no cu un alt bilet de la George, prin care-i mulțumea pentru bunătatea cea mare și pentru viul interes pe care i l-a purtat, spunându-i că nu putea cu nimic să-i răscumpere suferința, de cât cu dragostea ei.  O ruga să-l iubească și o anunța că a doua zi de dimineață, pleca spre Bruxelles, de unde se va reîntoarce negreșit, în cel mult doo săptămâni.  Rugând-o încă o dată să-l iubească și să nu-l uite, îi spunea că o va înștiința despre dânsul din Bruxelles, de unde-i va mai mulțumi încă o o dată. . .  Toată noaptea se gândi la dânsul și-l visă.  De dimineață se sculă așa de moleșită.  Nu-i venea să se apuce de nimic.  După ce se îmbrăcă, lo o carte să citească.  Citi într-un loc unde se zicea că Amorul e un lucru primejdios mai cu seamă pentru cei tineri — căci el te face să comiți prostii de care te poți căi toată vieața.  Dar că Amorul e personificat când au amândoui toate darurile; frumusețe, deșteptăciune, caracter, și când s-au iubit pentru prima oară.  Insă când unul și-a pcrdut deja ilusiile în lupta cu vieața, a petrecut pe brațele prostituatelor, nu se mai poate gusta plăcerea iubirei nevinovate, mai cu seamă de către cel care, a sorbit din paharul vițiului.  Sfatul acesta dintr-o carte pe care i-o dăruise Smaranda, o umplea de neliniște. . .  Auzise pe verișoara ei spunînd despre George „vorbe negre”, de care însă ea era convinsă că sînt numai „vorbe! ”  Inchise cartea, se sculă și eșind afară se duse la mama-sa, ce pregătea masa pentru dejun.  Aceasta văzând-o tăcută, stând pe gânduri, par-că clocea ceva, o întrebă: Ce ai fata mea?  de eșci așa de indispusă de câtă-va vreme?  Ea își ascunse capul în mâini ca să nu i se vadă o lacrimă ce-i luneca din ochi, nedând nici un răspuns la întrebare.  — Tu nu răspunzi, fata mea, nu vrei să răspunzi; dar e văd în tine o schimbare!  Văd că se petrece ce-va în creerul tău și schimbarea aceasta nu e de multă vreme, ci numai din seara balului de la Ioneasca.  Am observat că George prea ședea mult de vorbă cu tine.  Te va fi încântat cu vorbele lui. . .  De, mai șciu și e ce să zic?  De unde șcii, am bănuială! . . .  Dar ori cum ar fi, ascultă fata mea: să nu te ei după vorbele bărbaților, așa ușor.  Căci, ei nu sunt de bună credință și de îndată ce văd că a produs intenția dorită, amorul propriu se flatează.  — Ce adică D-ta crezi că iubesc pe George, mamă?  — Precum spusei, aceasta n-o știu, dar văd o schimbare în tine și-mi am închipuit că aceasta o fi cauza și ca o mamă care ține la fiica ei, am crezut de a mea datorie să-ți spun lucrul aceasta.  De alt-fel chiar dacă o fi așa, tu caută de-l încearcă, căci dacă el te va iubi — nu trebue să ți-o spue ție, ci mie și e voiu ști să descurc lucrurile și să fac să iasă toate în bine.  Dar acum să lăsăm vorbele acestea; dute de vezi dacă a pus masa servitoarea.  Aranjează toate — mâncarea este gata.  După masă se retrase în odaia ei, unde rezemându-și cotul de masă, începu să se gândească la întâmplările din timpul zilei și la scrisoarea pe care o primise de la George și întocmea în minte, ceva dintr-un roman pe care-l citise dânsa.  Iși făcea și închipuirea că dacă l-ar iubi, George, ar putea-o lua, în căsătorie și ar fi fericită, trăind în abundență și lux.  In roman spunea. . .  că familia flăcăului bogat s-a împotrivit la aprobarea căsătoriei lui cu fata cea săracă, însă într-o seară mohorâtă, el căzând bolnav la pat de dragostea pe care o avea către Domnișoara Merodac, ceru îndată ca să i se aducă la patul său și îndulcindu-i-se suferința, pe care s-au căznit doctorii, fără isbândă, numai prin mângâierile; rugăciunile și presența ei nelăsând ca să-i închiză moartea ochii. . .  Când Maria citise această pagină tristă, fiind revoltată foarte rău, nu a putut să se oprească să nu strige: O părinți miserabili!  Cum a-ți putut, fi atât de cruzi ca atunci când frigurile frământau pe copilul vostru și-l împedicau de a mai odihni obositul său cap, când îi ardea pieptul, când paliditatea gonise sângele dupe bujorii feței bunului tânăr,. .  numai atunci a-ți dat voie „îngerului” ca să vie să-l scape!  O egoism omenesc, egoism nemernic! . . .  când însă era aproape să țipe pe acest ton filosofic se mângăia și aproba căsătoria tânărului salvat, cu D-ra Merodac!  Dupe prânz, primi de la Smaranda din Bucureșci o scrisoare, în care o întreba de noutăți, de starea sănătăței mamei sale și a ei, dacă s-a mai dus la baluri; că vorbind cu poetul Stoenescu, i-a spus de ultima întrevedere, ce a avut-o cu dânsa.  Cum i-a mărturisit iubirea lui, la care ea a răspuns cu indiferență.  „Acum când a văzut că obiectul seducțiunei tale ar putea fi mai mult George, nu va mai cerca „nici o dată”, dar totuși îți va păstra admirațiune.  El te compară cu o floare exotică”.  Era curios să vadă ce stă ascuns sub frumusețea ta ideală și-ți spun cu vorbele lui: „nu a găsit în strângerea buzelor tale și în crețurile frunței, în părțile cele mai intime ale ființei tale, de cât o minte copilărească subt părul blond”.  Să nu te superi, draga mea că ți-am spus pe șleau, tot ce mi-a spus dânsul.  Câtă desfășurare de argumente, câte vorbe, a risipit de geaba, vrând să te convingă; dar că în ochii tăi albaștri n-a citit de cât impasibilitatea sau cel puțin indolența și vina aceasta n-o atribue de cât vanităței tale înăscute și lipsei de sentimente!  Citindu-mi câte-va rînduri, dintr-o carte ce trata despre șciința ocultă, ți-a prezis, o frumusețe trecătoare, care va luci în vieața ta scurtă, ca un meteor ce cade cu o iuțeală vertiginoasă din cea-l-altă sferă și că există o „fatalitatee”, care te va împinge de multe ori spre prăpastie fără ca să te poți opri cu toate că conștiința-ți va spune, că mergi la peire — căci nu ai puteri și voință”.  Asta ți-am spus-o mai mult ca un fel de distracție, pe care cred că ți-o va pro duce ție citirea acestor teorii neîntemeiate ale lui. . .  Tocmai se muncea să afle adevăratul înțeles al scrisoarei amicei sale, când sosi o telegramă din Bruxelles.  Mama Mariei, când văzu telegrama, chemă numai de cât pe fiica sa, căci nu înțelegea rostul ei.  Erau doo cuvinte franțuzești: Je t-aime, n-oubliez pas!  Mama întrebă pe Maria de la cine este și ce scrie; ea nu putea tăgădui, că este de la George, dar spuse, că a sosit în Belgia spre a da un examen: „Je viens Dimanche prochain, j-annonçais maman, que je reaussi a l-examen”.  Pe de o parte nu mai putea de bucurie, pe de alta era ca și amețită.  Pe seară primi și o carte poștală ilustrată cu lacul Aterzee și muntele Schatberg, iat-o:  Dragă Mario,  Am primit scrisoarea ta și mi-a făcut o bucurie nespusă, că ții așa de mult la mine.  Imi pare bine că și tu și mama sunteți sănătoase.  Spunei mamii că fata ei este mulțumită.  Ce de lume și ce de sgomot este aci!  Iți trimit ilustrația ca să vezi cum lacul Aterzee se întinde ca o oglindă la picioarele munților.  Pe lacurile acestea vezi niște puncte negre? ,  sînt vapoarele care circulă de la un oraș, la altul.  și pentru că numai avea loc pe acea carte poștală; urma pe a doua:  Une-ori vântul suflă foarte rece, mai cu seamă seara, dar e nespus de frumos.  Noi avem o cameră într-un hotel, pe un pisc de munte.  Deasupra muntelui e o priveliște minunată, mai cu seamă acum, după primirea scrisoarei tale; căci pînă acum din când în când, desgustul mă strângea în cleștele său, dar astă-zi tinerețea-mi este împrăștiată, când văd că tot se mai găsesc prietene bune ca tine.  Pînă acum mă coprindea une-ori disperarea, când în ori-ce acțiune — la ori-ce pasiune găseam murdărie ignobilă, care dezonora ori-ce urmă de curățenie.  Acum însă mă simt ca o martiră, care-și primesce sacrificiul și mă redeschiz la soare întocmai ca și floarea socotindu-mă că nu am fost lașă, iar mustrarea de conștiință că v-am părăsit, mi s-a ameliorat când în insomnia nopților lungi, cineva mă asigură că nu mă minte, vorbindu-mi de „dragoste”.  Pot zice, că aice în vârful muntelui, sînt încrezătoare din no în zeul Amor și petrec fericită.  El este tînăr și bogat, e sînt iarăș tânără, am numai un scrupul că experiența m-a făcut, să îmi pierd „mama”.  Cât trebue să sufere, cât trebue să fie de slabă!  de îngrijată!  Numai poate eși în hune, ca să nu fie arătată cu degetul.  Spunei că țin mult la dâusa, aratăi sărutări de mâini și spunei că sînt fericită.  Poimâne plec la Ischl am auzit că este o „Esplanadă”, de pomină, voiu sta acolo câte-va zile, apoi plec spre Constantinopole cu Ana.  Maria găsi cu cale să arate mamei sale scrisoarea Annei, spunâudu-i să meargă la mama dânsei ca să-i spue.  Insă pentru că, era cam obosită, lăsară pentru a doua zi grija acestei vizite.  Duminică noaptea sosi George, de la Bruxelles.  A doua zi prima lui grije fu să scrie Mariei, o scrisoare prin care-i făcea cunoscut, sosirea sa și o ruga să facă tot posibilul să vie cu mama ei pe la dânșii.  Iarna se scursese cu vizitele și relațiunile cari-și luau cursul obicinuit.  George cu Maria aveau întrevederi în care își comunicau cu atât mai multă grabă, cu cât fiecare avea mai multe impresiuni.  D-na Florescu văzuse pe George, foarte rece față de dânsa; numai venea să-i facă vizitele, de la cari mai înainte nu lipsea; asemenea și M-me Spirea vedea marea lui răceală.  El nu se mai ducea la dânsa, de loc.  Acestea strângându-se într-o seară — vorbeau despre secretele lui și în sfârșit declarară, că bănuesc adăvărata cauză. . .  Era pe la sfârșitul lunei februarie; primăveara se anunțase de timpuriu.  George avea cea diutâiu întîlnire cu Maria la bosquetul din grădina publică.  Maria ședea gânditoare pe o bancă.  George cum se apropie, o salută și uitându-se țintă în ochii ei, o întrebă mângâind-o pe gâtul ei decoltat:  — Ce ai?  De ce ești așa tristă?  O fată frumoasă ca d-ta cu părul auriu, cu ochii ca micșiuielele, cu buzele roșii nu trebue să fie tristă.  Vorbele acestea zise cu atâta sinceritate răsturnă înțelepciunea Mariei.  Ea roșindu-se, nu răspunse nimic, căci ochii-i lăcrimau și-și plecă capul.  — Fără d-ta, d-șoară, viața mi-ar fi o povară gre de suferit și nici d-voastră, nu veți înțelege rostul acestei vieți, până nu veți citi în cartea amorului.  In sfârșit, se despărțiră, promițându-și că se vor mai întâlni.  Ea se duse acasă, uluită, nu șcia ce să mai facă, încotro să mai pornească, simțea nevoia unei destăinuiri, îi venea să-i scrie Anei, scrie Smarandei, să le spue lor tot, cerându-le consiliu.  Dar par-că vedea răspunsul mai din nainte.  Ana iar fi spus: să-l iubească, dacă așa-i cere inima.  Smaranda ar fi început, cu teoria fatalismului, ori vorbele poietului.  De vre-o trei, patru zile nu s-au mai întâlnit la grădină, de oare-ce vremea a fost foarte urâtă, ploaie amestecată cu ninsoare.  A venit Martie.  La 1 Martie George trimise acasă Mariei, un mărțișor foarte frumos de aur și cu șnur de mătase „grie”.  In mijloc era de cristal și avea un semn de întrebare roșu.