IRINA G.  LECCA  DREPTUL VIEȚEI  ROMAN  BUCUREȘTI  TIPOGRAFIA „UNLVESRALA”, IANCU IONESCU  14, STRADA COVACI, 14  1908  IRINA G.  LECCA  DREPTUL VIEȚEI  ROMAN  BUCUREȘTI  TIPOGRAFIA „UNLVESRALA”, IANCU IONESCU  1908  D-nei Eleonora Micu  Dedic această carte ca semn de cadă iubire.  Irina G.  Lecca  Tarcău 15 Decembrie 1908  I  Miercuri, 12 Aprilie 18. . .  Trăsura cotise pe drumul salcâmilor, ce duce la curte.  In capătul aleei, prin porțile deschise, zăream cărările prunduite, rondul de flori și în fund de tot, strălucitoare în bătaia soarelui, casa mare boerească, cu scări largi, ferestre-nalte, stâlpi groși de piatră.  Îmi părea rău că am ajuns.  Așa plăcută fusese plimbarea asta! . . .  și-mi umplusem pieptul de miresmele florilor de câmp, de mirosul bradului. . .  și mă simțisem așa bine în trăsura frumoasă, alături de d-na Nedelcu. . .  Puține plăceri mi-au fost date să gust, în șaisprezece ani ai vieței mele — așa că prețul lor e îndoit pentru mine.  Săptămâna trecută venise d-na Nedelcu să mă ceară de la mama pentru petrecerea asta. . .  Rămăsesem pe gânduri: cum să merg la Nuferii lui Iorgulescu?  Cu ce mă gătesc? . . .  Căci oricât de puțin fudulă aș fi, nu-mi place să mi-se ghicească nevoia după îmbrăcăminte.  Eleonora Nedelcu, pricepând încurcătura, mi-a zâmbit drăgălaș ca totdeauna, mi-a dezmierdat obrajii cu mâna alba și parfumată și mi-a șoptit încetișor:  — Pregătim Aglăiței o rochie frumușică de mul alb și dantele.  Pentru o fetiță urâtă ca dânsa, nimic mai potrivit.  Mă uitai rugătoare la mama:  — Mă duc — așa-i?  și mama pe gânduri, îndoelnic:  — știu eu. . .  La Iorgulescu? . . .  — Las-o, las-o —s tăruie Eleonora Nedelcu o poți lăsa cu mine. . .  Toți moșierii vecini mergem la invitare; vor fi un cârd de fete, nu numai Aglăița. . . —  și m-a lăsat mama!  Azi dimineață m-am sculat cu noaptea-n-cap, să am când strânge prin odăițele căsuței noastre.  Nu vroiam să las prea multe în grija Saftei — bătrâna noastră servitoare. . .  Pe urmă era și nerăbdarea să mă gătesc cu - rochia de mul — cu pălăria de dantele — cu pantofii de lac negru.  Când s-a oprit trăsura Nedelcilor să mă iea, Andrei, fratele lui Nedelcu, nebun, ca totdeauna, a strigat în gura mare, de s-au oprit trecătorii în mijlocul drumului:  — S-ar zice un trandafir plutind. . .  pe un nouraș! . . .  Râd de el:  — Perfectă asemănare! . . .  Numai să-mi spui cum de a ajuns trandafirul la nour? . . .  Își încruntă fruntea, își apleacă ochii, își apasă degetul pe tâmpla - absorbit - ca un cugetător, și deodată:  — Nourul s-a coborât la trandafir!  Mă supăr:  — Ia te rog! . . .  — Începeți iar să vă certați?  Mână Ioane!  — poruncește Nedelcu.  Caii o luară la trap.  D-na Nedelcu și eu, salutam cu mâna pe mama, pe moș Vasile, rămași în portiță și privind după noi.  Când îi pierdui din ochi, o ușoară strânsoare simții la inimă: au rămas bieții singurei pe o zi întreagă. . .  Dar Andrei nu-mi lasă vreme să mă dau jalei: cu mii de ghidușii mă înveselește. . .  Ajungem.  Un fecior așteaptă jos la scară, altul ne vestește stăpânului, care ne întâmpină vesel, desghețat, cum nu-l mai văzusem; gudurându-se în jurul Nedelcilor, șoptind nu știu ce în fugă d-nei Nedelcu, câre-i răspunde tare, de aud și eu:  — Mica mea prietenă, a venit cu mine. . .  Mă neliniștii: ce i-o fi zis Iorgulescu, de i-a răspuns așa?  Poate nu mă mai ține minte de când m-a întâlnit la Nedelcii?  Mirat o fi întrebat cine sunt?  Poate avusese dreptate mama vrând să nu vin. . .  ș-așa neliniștită am intrat în antretul mare, cu biliardul în mijloc.  Prin ușile salonului, a odăilor, se iviră capete curioase, iscoditoare.  La vederea Eleonorei Nedelcu se luminau fețele de zâmbiri, și cucoane veneau s-o îmbrățișeze.  Se făcuse—într-o clipă — învălmășeală mare în sală; și care de care vorbindu-i, care de care salutând-o. . .  Rămăsei stingheră, alături de dânsa, între toți străinii ăștia, cari vorbeau într-o amestecătură de râs, de franțuzească, pe ici-colo câte o cochetă aruncătură de vorbă românească. . .  Mi se păru o clipă că d-na Nedelcu uită de mine și mă cuprinse ciuda: ce căutam aci, între străinele astea? . . .  Nu mai bine ședeam acasă?  Cum m-a lăsat inima să viu la petrecere, pe când ai mei au rămas preocupați de zilnicele griji? . . .  și ca o amețeală îmi venea de vâjâitul vorbei, de foșnăitul mătăsurilor, de mirosul amestecat al parfumurilor. . .  Pe încetul glasurile începură să scadă, înghesuiala să se rărească; feciorii serveau țuică, rachiu moldovenesc — ora prânzului se apropiase.  D-na Nedelcu mă lo de mână, mă prezenta la doamne, mă duse între fete.  Ce fete! . . .  țapene par-că înghițise o linie.  și mă măsurau, mă întrebau, înțepate la vorbă: de unde sunt, cum mă chiamă, dacă sunt rudă cu cutare ori cutare „om mare” purtând nume la fel cu al meu?  Priveam cu milă aceste copile îmbătrânite de aerele lor, de pieptănătura grea, îmbrăcămintea pretențioasă. . .  Veneau tineri în jurul nostru, dară ședeau puțin, din pricina acestor închipuite, care mi-ar fi întors spatele de n-aș fi fost rudă cu X.  Y. ,  oameni mari.  Mă plictiseam.  Mi se urî, mai ales că de pe balcon îmi venea râsul fetelor Ionin — prelung și vesel, pe când tovarășele mele mă suiau pe toți cu așa răceală, de îngheță orice avânt cald, orice răsunet de veselie în vecinătatea lor. . .  Andrei să-ndură, mă scoate dintre ele, mă duce pe balcon.  Cunoștința fetelor Ionin.  Mă înconjurară amabile, prietenoase.  Mi-s dragi, că-s zburdâlnice, cu inima pe buze, cu râs vesel - înrâuritor.  Era un haz sbucnirile lor de mânie, cu Andrei, care se prea întrecea, uneori, și era mai mare haz de împăcăciuncle lor iute, drăgălașe. . .  După masă grupuri se formară prin sală, prin salon, prin curte, grădină.  Mișunau oaspeții în toate părțile.  Unii în picioare, vorbeau; alții ședeau pe canapele, pe băncile aleelor și sorbeau cafea turcească; tinere perechi se furișau pe sub plantele salonului; fetele Ionin spuneau cimilituri la câțiva băeți, furioși că nu pot ghici — spre marea bucurie a fetelor.  In mijlocul unui mănunchiu' ales de doamne, domnișoare, Iorgulescu înșira nimicuri, și dânsele se prefăceau că mor de râs — se prefăceau — căci de multe ori râsul pornea din gât. . .  Eu stăm pe balconul salonului și prin ușile deschise priveam înăuntru.  și nimic nu-mi părea mai prostesc decât râsul ăsta pe comandă.  Din când în când ochii lui Iorgulescu se opriau asupra-mi, ciudoși de nepăsarea mea la așa haz.  Andrei s-apropie de mine, se uită în salon, oftează încrucișând brațele pe piept și făcând, din ochi cu înțeles:  — E bogat Iorgulescu. . .  e de neam mare și. . . e  burlac! . . .  — Gură rea!  Cu palma dreaptă pe inimă, cu ochii holbați și căznindu-se să-și ție seriosul:  — Să mor dacă nu-i așa! . . .  Da- și eu când sunt mare sunt bogat — de neam mare și. . .  burlac.  Să nu uiți!  Asta-i o vorbă a lui de când eram mici și ne alungam prin iarbă după fluturi. . .  Pe atunci amândoi făceam gluma asta.  Acuma că sunt de 16 ani nu știu de ce nu-mi mai place.  Mă doare când prin ea mi se arată imposibilitatea a se lua în serios căsătoria; cu o fată săracă. . .  Nu mă costă perspectiva, de fată bătrână, ci lipsa delicateței unor ființe dragi. . .  Andrei urmează:  — Gândește-te!  Peste un an adio algebră, trăiască libertatea!  Ridic din umeri, întorcându-mă spre parc. . .  — Ce?  — Mai schimbă duhurile — astea-s răsuflate. . .  Andrei!  Da- el mi-arată în salon:  — Uite moș Drâghici! . . .  — Cine?  — Moș Drăghici — târâe brâu — ți-am povestit doar o mulțime de dânsul. . .  Mă duc acolo! . . .  Fără să mă-ntorc — cobor scările, mă în fund în parc.  Mă ispiteă păduricea cu desișurile umbroase; pe ici-colo câte o rază se furișă prin frunziș, aurind adâncimile.  Am mers o bucată, mă înfundam tot mai mult printre brazi și stejari.  Cărările bine îngrijite, prunduite, cu bănci și mese de fier pe alocurea, par nelalocul lor în parcul ăsta, pădure așezată după voia naturei: Copacii au crescut cât au vrut de deși, cât au vrut de stufoși.  Pe trunchiuri seculare se sgrapțănă tot felul de curpăni sălbateci.  Printre ferigă și mușchiu pletos, isvorașe limpezi se strecoară, clevetind, prin umbre și lumini.  In crâng păsărele ciripeau, în mii de tonuri; mierla flueră tare și voios — trilurile altor păsărele răspundeau prelung; iar din înfundături, venea glasul răgușit al cucului. . .  Rămăsei locului — uitând de restul lumei.  Toată această mișcare, tot freamătul acesta vibrând de sforțare pentru viață! . . .  Un foșnet mă-nfioară: o femeie stă ghemuită la pământ și culege burueni.  Mă zărește, se uită pe furiș la mine, se preface că nu mă vede, culegând înainte.  M-apropii:  — Ce culegi?  — Toporaș. . .  — De ce?  — De leac. . .  — Dar ai cules mult — vreau să o măgulesc.  — Trebue să culeg pân- mai cântă cucu — pe urmă nu mai găsăsc. . .  — și cât ține cântecul cucului?  — De obiceiu pân- la Sân- Chetru. . .  Da- să nimerește care cântă și pe urmă — și tainic, cu mâna la gură: — da- acela să preface-n uliu. . .  Foarte serioasă, mă minunez:  — Așa? ! . . .  și o mai întreb:  — E mare pădurea asta?  — Ba!  De-aici dai în poiană, din poiană să vede în vale șușaua târgului și apa. . .  Făcui câțiva pași — mă pomenii pe un tapșan de iarbă netedă, catifelată — o poiană înconjurată de trei părți cu brad, ce se ridică sus pe munte; iar în o parte vederea se deschide largă asupra văiei, cu drumul târgului mărginit de râu, în dreapta.  La mal — în apa ce se tolănea în bătaia soarelui ca un șarpe albastru-argintiu, femei cu poalele în brâu bateau de zor cu maiul.  Pe câmpiile din stânga șoselei, țăranii duceau plugul în sosul și-n josul țarinei și totul strălucea luminat de soare.  Dealurile apropiate erau acoperite ca de o ceață, iar departe-departe munții se zăreau fumurii, ca o dungă mai întunecată pe albastrul-albiu al cerului.  și liniște-liniște, de mi se-ngreniau pleoapele.  Mă așezai pe iarbă, sub umbră de brad, și cu ochii la cer îmi amintii de vremurile când doream să fiu mare, să urc muntele, să vâr capul în cer să văd minunățiile de acolo. . .  O, să văd o clipă, doar, raiul în veci-sclipind de soare și îngerașii în haină lungă albă, și turmele de cocostârci cu copilași în fașă, atârnați de pliscul lung, așteptând un semn, ca să coboare pe pământ. . .  Când mi s-a spus că-i orizontul, toate frumoasele mele vise s-au năruit. . .  și cum stam adâncită în gânduri, aud un pas — mă ridic speriată — Iorgulescu e lângă mine.  Sar în sus, îmi netezesc rochia; rușinată că a trebuit să fiu căutată, că m-am dat uitărei.  — Aici te-ai ascuns?  Încerc un cuvânt de scuză: e așa frumos aci, că m-a furat priveliștea și. . .  — E frumos zici?  Iți place?  și vesel, cu ceva din bucuria copilului lăudat:  — Eu am gusturi curioase, ce nu plac oricui. . .  Nu ți s-a părut prea sălbatic parcul?  — Sălbatic?  Da! . . .  Dar asta-i farmecul lui!  Așa un parc aș vrea să am!  Făcui ochi mari de mirare când îmi zise, par-că cerându-mi socoteală:  — Cum de-ai venit?  D-na Nedelcu m-a cerut de la mama-și am venit. . .  — Mi-se paie că ești displăcut surprins de vizita mea, c-ai întrebat-o dimineață pe Eleonora, acuma pe mine. . . —  Prinzând a merge: să ne întoarcem, domnule Iorgulescu!  Îmi dă brațul — mă razăm ușor, cu sfială. . . .  Nu mă simțeam deloc în largul meu cu domnul ăsta străin!  Ce ideie avusese Eleonora Nedelcu să-l trimiată pe dânsul după mine, în loc de Andrei!  Deodată mă pironește locului și mă întreabă pripit:  — D-na Nedelcu nu ți-a vorbit nimic?  — Nimic, domnule Iorgulescu!  — și caut să scap din strânsoarea brațului.  Par-că n-ar băga de seamă, neclintit, zice înainte:  — O rugasem să-ți vorbească!  — și glasul - domolit se face dulce de tot.  — Duduie Aglăiță, mata ții minte când te-am văzut întâi? . . .  Pe scări la Nedelcu. . .  iarna asta. . .  Mata suiai scările, eu le coboram. . .  N-am priceput ce caută chip ca a matale, făptură ca dumneata, în târgușorul de provincie.  — Nedelcii mi-au spus cine ești.  Prin ei am aflat câte ați îndurat și cum vă aflați acuma! . . .  De atunci, de câteori am suit scările casei lor, deatâtea ori îmi răsăriai în închipuire albă, nantă, subțirică și cu privirea blândă și serioasă a ochilor mari albaștri. . .  O vreme nu te-am mai văzut și dorul în mine creștea din ce în ce. . .  M-am spovedit Eleonorei Nedelcu.  A găsit că-s prea bătrân pentru d-ta — dară mi-a dat și nădejde. . . Azi  nu mai aștept ziua de mâine și te-ntreb: vrei să fii nevasta mea?  Neîncrezătoare îl privii:  — Dacă vreau? !  Îmi veni în minte povestea Cenușăresei.  Iar dânsul. . .  . . . A  deschis brațele, m-a încleștat în ele, a prins a mă săruta. . .  Aspră-i sărutarea de bărbat și desgustătoare!  Uf, par-că-i văd ochii cam jilăviți, brațele tremurătoare și gura lui căutând cu lăcomie gura mea! . . .  Speriată m-am abătut, îi scăpai din mână, fugii spre casă. . .  Am ajuns roșie, gâfâind, abia putând răsufla.  M-am oprit la banca de sub balconul salonului.  M-ajunge din urmă.  S-așează lângă mine tăcut—nemulțămit.  N-am îndrăznit să-ncep vorba și-mi era teamă să fi stins toate făgăduințele ispititorului viitor cu spaima ceea proastă.  Intr-un târziu mă-ntreabă: de ce am fugit așa?  Nu răspund nimic. . .  — Ce tare te-a îngrozit sărutarea mea! . . .  Tac mereu, cu ochii în pământ.  — Is tare respingător?  — Nu ești respingător, o, deloc.  Clatin capul priviridu-l drept.  De deasupra noastră, de pe balcon, Andrei ne chiamă:  — La cafe, boeri mari, și pe urmă la drum! . . .  Mă aținti și încrețind sprâncenile:  — Ce are de-i așa aprinsă?  — Nimic!  mă grăbesc să răspund.  — Dar el s-a furișat în timpul cafelei la spatele meu și mi-a suflat în ureche:  — Să nu te potrivești la curtea „cavalerilor tomnatici! ”  Nu știu de ce m-am turburat. . .  La plecare, luându-ne rămas bun de la Iorgulescu, mi-a sărutat și mie mâna.  Andrei s-a făcut foc!  O parte din drum a bombănit că astea-s mode de la 48, când Iorgulescu ar fi fost bun candidat de însurătoare.  și la încercările mele de apărare s-a bufnit, și-a smuls câteva fire din „închipuita” mustață, pe urmă s-a urcat pe capră și a mânat nebunește până-n oraș.  Eu, în trăsură, mă spovedii prietenei mele.  Acuma, în liniștea odăiței mele — în tăcerea nopții, amintindu-mi de toate — îs neliniștită— îngrijată.  Nu-mi vine să mă-ncred în norocul meu. . . :  Oare nu-i un vis și mâine mă voi trezi tot; Aglăița din trecut, amărâtă de ce vede în jurul ei?  Dară nu dorm, nu!  M-am învârtit în perne, am încercat să alung gândurile, însă văzând că îndărătnice îmi revin, am dat la o parte storu, am deschis fereastra, am zâmbit lunei ce se ițiia la mine de pedeasupra nucului, rotundă și râzătoare.  și am stat privind-o până ce o boare răcoroasă mă ajunse la piele alungându-mi tot somnul, dându-mi ideie să scriu.  De ce n-aș scrie?  Fiecare viață își are romanul ei.  Toate viețele încep la fel, pe aceeași cale spinoasă, bolovănoasă, prăpăstioasă și cu popasuri veșnice — la depărtări deosebite.  Unele au noroc de se strecoară printre obstacole: altele sar când pe bolovan, când pe drum neted; altele dau din bolovan în bolovan, din prăpastie în prăpastie. . .  până ajung fiecare unde le e scris popasul. . .  și după cum e pricepută, simțită calea asta - fiecare viață lasă în urmă un roman.  II  Joi.  Nu mă așteptam să vie așa curând Iorgulescu la noi.  și când l-am văzut intrând grav, în haină neagră, ceremonioasă, frica necunoscutului în care voi intra, grăbi bătăile inimei.  Dară mă liniștii iute: e plăcut Iorgulescu, e bun și căsătoria asta ar fi visat-o multe din bogătașele care-i făceau haz eri, de toate nimicurile.  Mă mir și acuma de gustul lui pentru mine — mă mir, că domnul ăsta bogat, îngâmfat și rece, s-a îndrăgostit de mine. . .  E rece; dară pentru mine i se îmblânzesc ochii, i se-nmoaie glasul și umbră de îngâmfare nu arată.  Azi, după ce m-a cerut, după ce au hotărât când să fie logodna, după ce s-a certat puțin cu mama, cu moș Vasile, care nu voiesc să-mi facă dânsul nimic, până nu-i voiu purta numele, m-a luat la o parte și m-a rugat să țin eu cu el, să nu fim cu toții contra lui.  ș-am încercat să-i țin parte, dar mama a hotărât că mă voiu duce la dânsul cu puțină zestre de albituri ce-mi va face ca, și de nu-i va plăcea lui, îmi va comandă pe urmă alta.  S-a rugat să mi se dea voie să-mi aleg, de pe acuma, ce-mi place ca rochii, ca rufe.  El va îngriji de ele, le va primi la Nuferi, unde vom sta primele timpuri.  și a rămas așa!  Eu băteam în palme de bucurie: n-am mai avut, de opt ani încoace, un dor îndeplinit.  Acuma voiu avea de toate!  Îmi venea să-i sar în gât, să-l sărut pe amândoi obrajii, de bucurie, de recunoștință.  Nu îndrăznii.  Când să plece, am rămas o clipă singuri și m-a sărutat hoțește, pe ceafă.  și când era în stradă, am stat o vreme privind după el: e bine, Iorgulescu —se cunoaște din mersul lui, din mlădierea corpului, de cum salută, se cunoaște din tot felul lui de a fi, omul de baștină, boerul de viță. . .  Așa dar, eu — Aglăița Vornescu — voiu locui în casa frumoasă, cu grădina minunată, stropită de havuz!  Cu ce admirare o privisem printre zăbrelele de fier, când copiliță, treceam pe acolo!  Dragii mei părinți se vor odihni, însfârșit!  Cum îi voiu îngriji — cum îi voiu alintà!  și voiu ceti, voiu pictà, voiu cânta.  După amiazele, la Nuferi, voiu cutreera satul în cercetarea nevoeșilor.  Voiu căutà să câștig încrederea, iubirea celor de jos; o strânsă legătură de dragoste să ne unească!  O, Doamne!  Lumea întreagă aș cuprinde-o în brațe, aș strânge-o cu foc la piept!  Ce bun te face mulțămirea sufletească!  Să nu condamnăm săracul!  Lipsurile-i înveninează inima.  Bogatul ar trebui să fie mereu bun — ajutorul lui să îndulcească zilele amare a celui în nevoie. . .  Invidia întunecă mintea — sufletul.  Ucigașii morali îs mai vinovați decât ucigașii de oameni. . .  Bogatul ar trebui să fie doctorul sufletesc al nevoeșului.  Sunt și eu bună din fire, cu toate că n-am avut mijloace să mi arăt mila, bunătatea ce lâncezesc în mine.  De un an chiar amorțiă din ce în ce orice avânt frumos.  E un an de când mătușa Smărăndița n-a mai vrut să-mi plătească școala — tocmai la sfârșitul învățăturei și tocmai în anul când fusese bolnavă de tifus și mama a stat luni întregi nedeslipită de patul ei. . .  Cum de nu se gândia Smărăndița Vasianu, mândra boeroaică, că nepoată-sa e cât pe-aci să ajungă dădacă la copii — fără învățătura sfârșită?  Cât pe-aci să devie ucigașă morală Smărăndița Vasianu, dacă alături de egoismul ei, n-aș fi avut pilda Eleonorei Nedelcu. . .  Eleonora Nedelcu!  Ce dulce rază mângâioasă în viața mea tristă de copil simțitor!  Par-că mă văd mică, în rochie neagră, în gara Iașului; răzămată de mama și dânsa șoptindu-mi: să fiu cuminte, s-ascult de profesoare, să mă feresc de răceală și să nu plâng când va porni trenul cu mine, spre București.  Făgăduesc toate — nu cu vorba, de teamă să nu mă năpădească lacrămile, ci dau din cap — tăcută — cu ochii mari, cătând în ochii mamei; înghițind mereu s-alung, nodul ce mi s-așezase în gât; sclipind din pleoape, să-mping îndărăt lacrimele ce mă hărățesc. . .  și pe cât s-apropie plecarea, alipindu-mă tot mai mult de mama, urmărind, îngrozită mișcările din jurul nostru. . .  Uruitul trăsurilor pe prundișul din dosul gărei; pașii hamalilor, a funcționarilor, a călătorilor prin săli, pe peron; mirosul de mangal, acid fenic, iuțeau bătăile inimioarei de opt ani! . . .  Mai socoteam c-am să rămân singură cu unchiu ăsta aproape străin, care scotea liniștit fumul din țigareta de chihlimbar legat în aur. . .  Mama îl rugă să-mi poarte de grijă, să nu răcesc în tren, să nu stau în curente.  El mormăea un: „bun-bun”, abea deslușit.  Nu-mi era drag unchiu ăsta morocănos, tăcut.  Îmi spuneam că n-are vocea bună, groasă și blândă a moșului Vasile! . . .  Frumoasele povești spuse de dânsul în serile de iarnă, când mama și tata erau la teatru, ori la sindrofii!  Multă vreme n-am să mai aud basmele cu zmeii furioși, cu mama-pădurei, cu feți-fru-moși și Cosânzene. . .  Curgeau lacrămile ca prin șănțulețe, pe obrajii lui bătrâni, când mi-am luat rămas bun de la dânsul. . .  O fluerătură, un dangăt de clopot îmi tae visările; o huruitură grozavă, o vâjâială ca de furtună, o fluerătură prelungă: trenul intră în stație.  Freamăt general pe peron.  Hamalul ridică bagajele noastre, ai mei se scoală.  Apuc mâna mamei, mă-neacă suspinele:  — Mamă-mamă!  Iar mama s-apleacă, mă cuprinde în brațe, mă strânge la piept, zâmbind printre lacrămi.  Mă suc în vagon.  Trenul se mișcă.  M-arunc în fundul canapelei, sbucncsc în plâns, cu obrazul ascuns în palme.  Într-un târziu, când ridicai capul, unchiul cu ochii în tavan, scotea liniștit fumuri din țigareta de chihlimbar. . .  Am ajuns noaptea în București.  Păream un bob de linte în gara cea mare.  și inima îmi bâtea să se sfărâme și sgomotul asurzitor, îmbulzeala hamalilor, strigătele birjarilor mă amețiau, mi se părea că sunt pe altă lume, că toate emoțiile prin cari trec clin, zori, sunt închipuirea unui vis urât, din care nu mă pot desmetici și că mă voiu trezi tot în pătuțul meu de bronz, cu perdeluță de dantelă.  Am petrecut noaptea la o rudă; a doua zi m-a dus unchiu la școală.  Fiorul ce mă sguduî, când se opri trăsura la scara cu multe trepte!  Gangul din față, pridvorul, cancelaria, directoara cu zâmbetul acru-dulce! . . .  și eu în picioare lângă unchiu, cu capul aplecat puțin, priviam sfiiioasă când la directoară, când hărțile de pe păreți, când dulapul cu scheletul, cercetând cu groază în toate părțile, până-n unghere. . .  și-am plâns cu sughițuri când m-am despărțit de ultima flintă ce-mi amintea casa.  M-au dus prin veranda cu un părete de geamuri—spre curte; cu uși multe în celalt părete de zid, de unde-mi venea murmur; nelămurit de glasuri pe îngânate — glas mai tare, poruncitor de profesoară, glas încet, moale, nesigur, de copil.  Îmi venea un vâjâit de voci, de foșnăit de hârtie, hârșcâială de cridă pe tabelă. . .  Din catul de deasupra, într-o amestecătură de melodii, se auziau sumedenii de piane discordate.  Un cârcel îmi strânse biata inimă: ah, unde m-au adus? ! . . .  Sună un clopot!  Domnișoara căreia am fost încredințată mă duse în curte.  De pe uși năvăleau fete; de vârste diferite.  Toate vesele, vorbărețe, sărind, râzând — unele cu ciripeli de păsărele scăpate din colivie, altele, plimbându-se cetind, recitând pe derost tare-și iute, ca într-o suflare, lecția.  Mă miram de așa vioiciune la copilele astea; mă miram de îndrăzneala lor de a se mișcă, de a răsuflă în voie, sub ochii profesoarelor, care răspicau din când în când, poruncitor aerul:  — Pas de roumain, pas de roumain!  Vorbiam bine franțuzește, nemțește, dar nu-mi puteam lămuri strigătul ăsta. . .  O profesoară nantă, cu un cap mic, ce o făcea să pară și mai nantă, cu ochelari pe nas și cu o linie în mână, vine spre mine și după ce mă ațintește puțin, exclamă către fete:  — Drăguța copilă! . . .  După cine poartă doliu?  Se strâng grămadă în jurul meu, fetele.  — După cine porți negru?  Cine ți-a murit?  Grozava bănuială îmi fulgeră mintea! . . .  Cu bărbia-n piept, le privesc printre gene. . .  și tac.  Profesoara îmi ridică cu deasila capul și din nou către fete:  — Ce ochi admirabili!  Culoarea toporașului. . .  — Dar cârlionții ăștia, Fraulein - îmi joacă dânsele șuvițele în palme.  — Gingaș copil!  Dar mamă ai?  — Am. . .  — și tată?  — Da. . .  și zăpăcită de profesoară, de fete, de privirile lor iscoditoare, sbucnii în plâns.  Mai târziu, la rând, doo câte doo, am intrat în sufragerie.  Unguroaice cu mutre sălbatice, serveau tropăind, bufnind, aproape aruncând talerul cu mâncare pe masă, mormăind ceva într-o limbă sălbatică, răstită, ca toată înfățișarea lor, când li se cerea apă ori pâine.  Nu-mi puteam deslipi ochii de la dânsele, de la fustele lor scurte și crețe, de la botforii din picioare. . .  și cele doo șiruri de mese, cu fețele murdare, boțâte! . . .  Frumoasa sufragerie de acasă!  Masa pătrată cu fața de in subțire și alb ca omătul; scaunele cu spătare nante și Gheorghe în haină neagră, învârtindu-se tăcut de la unul la altul, cu talerul în mâini înmănușate. . .  Uf, șervetele pline de sosuri, paharele groase de-un deget, tacâmurile de rând!  și nu putui îmbuca nimic în sufrageria asta urâtă, cu slugile ei fioroase.  Veni sara cu meditația, cu rugăciunea, cu urcatul la dormitor, odae mare, cu paturi de fier, înșirate în lung și-n lat, luminată slab de candele atârnate ici-colo, în tavan și friguroasă de ne clănțăneau dinții în gură.  M-am ghemuit sub plapomă să mă încălzesc.  M-am gândit la pătuțul moale de-acasă, la odaia călduroasă. . .  De ce, dacă e tata bolnav, m-au trimes aici?  O, de s-ar însănătoși mai curând, căci n-aș putea să trăiesc în haosul ăsta, unde toate mișcările-s orânduite de nesuferitul clopot. . .  Ce-or fi făcând acuma ai mei?  Plânsese cu toții la despărțire. . .  Lacrimele pe bieții obraji bătrâni ai moșului Vasile. . .  Zâmbetul printre lacrimi la mama când m-au suit în tren. . .  Tăticul drag ce o să zică de se-ntoarce și nu găsește fetița lui acasă? . . .  era bolnav rău de sta nemișcat în cutia îngustă și se lăsa hâlțânat în voie de cupeaua mare cu îngeri în colțuri. . .  Oare. . .  O, nu se poate!  și mama și moș Vasile și guvernanta, toți îmi spusese că tata s-a dus în străinătate, la băi. . .  Dară de ce, atunci, când mai întâlnisem tot o cupcă de astea, mi se spusese că în ele se duc morții la groapă? . . .  Rochia neagră. . .  întrebările fetelor. . .  bănuiala ce nu puteam goni. . .  Cu fața în perne, slobozii durerea mea de copil, cu toată puterea de simțire adevărată, omenească, amestecând suspinele mele amare, cu răsuflarea domoală a celorlalți copii. . .  Când am adormit, nu știu.  Prin somn aud un clopot, îi uit rostul. . .  Foiala din jurul meu, apa vărsându-se, lighenele ciocnindu-se, paharele zăngănind, vorba în șoaptă — nu mi le explic în toropeala de care eram cuprinsă. . .  Simțeam numai sufletul greu, o usturime în gât și dormeam și nu eram liniștită.  Careva mă-mpinge; deschid ochii, mă uit buimacă împrejur: odaia mare, cu paturi înșirate în lung și-n lat. . .  Până-n vară nu m-au luat acasă.  Vacanța Crăciunului și a Paștilor am petrecut-o rătăcind în clasele goale, tăcute.  Numai după examen mă pomenii fugind și eu cu brațele întinse, cum aleargă spre cloșcă, cu aripioarele desfăcute, puiul rătăcit de ea.  și mă ascunsei la pieptul moșului Vasile, și ascultam cu nesaț vocea groasă și bună ce-mi vâjâise de-atâtea ori în ureche la aduceri aminte. . .  In tren, alături de dânsul, cu glas plin tremurând de fericire, l-am întrebat de părinți,: de fratele cel mic, de toți ai casei. . .  Îmi răspundea sorbindu-mă din ochi, desmierdându-mi ușurel obrajii.  Am aflat că nu ne întoarcem la Iași, ci la dânsul, în orășelul de munte, în căsuța lui; cu doo odăițe despărțite printr-un pridvor îngust.  Ce-mi păsa mie că nu mă duc la Iași? ! . . .  Mergeam la mama!  Oftam de bucurie, alipindu-mă de el, să fiu mai sigură că dânsul: e moș Vasilică și mă duce acasă!  De la o vreme tăcurăm privindu-ne cu drag.  Găsiam că-i mai slăbit moșu, spinarea-i cam încovoiată, părul mai albit, hainele de șaiac îs purtate, descolorate. . .  Dară vocea tot aceeaș e, iar ochii blânzi ca totdeauna, își odihnea, de osteneală, palmele pe genunchi; îmi culcai obrajii înfierbântați pe mâna lui bătrână și-i făcui întrebarea ce mă chinuia; de un an de zile, aproape:  — Moș Vasile, dar tata?  Coboară spre mine priviri duioase, cu mâna liberă netezindu-mi fruntea. . .  Pricepui. . .  Apoi, când am intrat în căsuța mică a moșului Vasile, în căsuța cu doo odăițe despărțite printr-un pridvor îngust, când am dat cu ochii de mama slăbită, mai scundă, mai puțintică, în rochia săracă, de fratele mic gălbior, topit, în hăinuțele prea scurte, prea strâmte; când pe drum nimeni nu ni se mai închina, ca în verile trecute, pe când veneam să petrecem câteva zile la moșu: când mătușa Smărăndița mă primi pe ușa din fund, cum avea obiceiu să primească oamenii de rând, pricepui că odată cu tata a plecat și banul, „atrăgătorul prieteniei, susținătorul prestigiului, sprijinul material din care izvorăște sprijinul moral”.  Cum stăm într-o zi pe scări, cu coatele pe genunchi, cu bărbia-n palmă, cântărind, cu mintea de 9 ani, toate întâmplările micei mele vieți, o doamnă intră la noi în curte: frumoasă, nantă, oacheșă, cu zâmbet dulce, întăritor. . .  Era prietena mamei — Eleonora Nedelcu.  De ani își pierduseră urma.  Din întâmplare aflase nenorocirele ce ne lovise — alergà la noi.  III  Vineri.  Eri am închis caetul, când rândunelele de sub streașină începură vestirea zorilor.  Am dormit târziu, somn adânc netulburat. .  Mă visam într-o grădină, de flori, și mirezmele îmbătătoare mă amețise de nu puteam să mă mișc.  Aveam însă cunoștința freamătului înconjurător: ciripeli de păsărele, căderea în cascade a unei ape, foșnetul frunzelor mișcate de vântișor. . .  Dormeam.  Raze nebunatice sc strecurară prin stor, îmi deslipiră pleoapele și rămăsei minunată de un buchet de flori albe, ce-mi înveseliau odăița.  Sar din pat — îl ieau, îl miros.  Pricepui că-i de la Iorgulescu.  Ce gingașă atenție!  — gândii.  Îmi adâncii obrazul în petalele îmbălsămate și răcoroase.  Trandafirii ăștia — cameliile, crizantemele albe! . . .  Ce frumoasă, ce delicată născocire a Firei—floarea! . . .  Ce păcat că se vestejesc curând. . .  și privii din nou mănunchiul bogat. . .  Biete flori, condamnate la moarte timpurie!  Numai din capriciu! . . .  și farmecul atenției gingașe, dispăru.  Voiu spune lui Victor Iorgulescu să nu-mi mai trimeată flori.  IV  Sâmbătă.  Ce curios e Victor!  I-am zis azi la amiazi să nu mai omoare pentru mine florile.  S-a busumflat — a început să mă sâcâie, că eu nu-l iubesc, că în iubire floarea e luată ca simbol.  Am râs de „cursul lui sentimental” și s-a supărat mai tare.  Venise cu Eleonora Nedelcu.  Dânsa a propus să fie la ea logodna — mâine — cu mare tralala.  Victor mi-a zis că-mi poruncește rochia de mireasă la Viena.  M-am bucurat și am strigat cu foc:  — De-ar veni mai iute ziua s-o îmbrac! . . .  M-au privit toți cu sprâncenile peste frunte.  Numai Victor a părut încântat și mi-a șoptit întrebător:  — De ce? . . .  — Fiindcă are trenă. . .  Nu știu de ce i s-a lungit fața a dezamăgire, pe când ceilalți râdeau cu poftă.  A plecat cam mâhnit Victor, cam ciudos pe mine.  Dară sunt senină, fiindcă nu am căutat să-l supăr și fiindcă nu-s vinovată eu de gusturile lui de a se bufni fără pricină.  V  După logodnă.  Luni.  Eri ne-am așezat boerește în trăsura Nedelcilor, trimeasă după noi și am plecat.  Mă umfla râsul când sosiă luxoasă lumea poftită, care credea că e sendrofie la Nedelcii.  și mai ales când, umilitor ne măsură din cap până-n picioare, pe mama în rochia-i sărăcuță, de stofă neagră, înveselită doar de dantela împrumutată de Eleonora și așezată pe umere, pe moș Vasile în hainele de moda cu zece ani în urmă, pe mine în rochița de mul subțire.  De multe ori m-au lovit aerele jignitoare a bogaților ăstora — a ridicaturilor — cum le zice Safta.  In casa Nedelcilor se întâlnesc câteodată oameni de amândoo treptele — interesele politice ale lui Nedelcu cer asta.  E un haz de văzut luxul țipător, purtat obraznic de parveniți, alături de modesta găteală, de modestia celor de viță.  Are dreptate moșul Vasile să spuie: „Mi-e drag poporul — opinca — dar parvenitul, nu!  In secta asta nu-i legătură de dragoste, de datorie; nu-i respect pentru nimic și pentru nimeni.  Pe cel de jos, din care s-a ridicat, îl desprețuește; pe muncitor îl desprețuește; clasa de sus o urăște: pe sărac îl desprețuește, fie-i chiar neam.  și-i e mai de cinste să stea alături de un hoțoman bogat, decât alături de un sărac cinstit!  și clatină din cap: — „de-ar ști îmbogățitul ce pecete a parvenirei e ifosul! ”  Atuncea eu îl întrebam mai de mult:  — Dacă-s așa de mărinimoși boerii, și noi ne tragem din ei și avem atâtea rude bogate, de ce suferim de sărăcie? . . .  Rămânea el oleacă încurcat, dar tot răspundea:  — Noi nu știm să cerem de pomană și bogatul nu știe care-i nevoia săracului. . .  — Mătușa Smărăndița? . . .  ziceam eu.  Să-ncruntă:  — N-ai văzut pe cel mai frumos copac cu poame și câte-o fructă degenerată? . . .  și doar au vrut ai noștri să-mi facă o pensie de la „Casa de ajutor” lăsată de tată-meu — dar le-am spus verde: „Nu sunt de-aceia, care cu o mână dau și cu doo iau!  Nu mai lungeam vorba, cu toate că nu m-au convins pe deplin nici până-n ziua de azi, ideile moșului.  Căci — socot — mărinimosul nu trebue s-aștepte să i se-ntindă mâna a cerșire, ci el trebue să s-aplece, să cerceteze.  Nu trebuie s-aștepte să fie rugat: înveseliți-ne, mângâiați-ne; ci dânsul să îmbărbăteze, să strige cu vorba, cu ajutorul: fiți veseli!  Mângâiați fiți! . . .  și pe când saloanele se ticseau de lume, m-am furișat în etacul Eleonorei, în fața oglindei cu trei părți, să mă văd bine.  Niciodată nu mă oglindisem decât pe fugă; în oglingioară mică de-abea mă zăresc așezând părul cunună în jurul capului.  și mă privii, cum ași privi pe alta.  Eleonora Nedelcu nimeri în mijlocul „studiului contemplativ”.  — A venit logodnicul tău, cu moșu-său Drăghici; te caută. . .  și luându-mi brațul: — Te mai așezai? . . .  ți se pare că nu ești destul de gătită? . . .  Ah, tinerețe! . . .  — știi de ce mă priveam?  — îi zic apropiind buzele de mâna ei: — îmi scriu memoriile și vreau să mă descriu întocmai. . .  — Memoriile tale?  Ai să mi le arăți?  — O, nu!  Le scriu numai pentru mine — ca amintire la bătrânețe. . .  Mă strânge la dânsa și încântată:  — Cum ai să-ți faci portretul?  — Scurt și cuprinzător, căci nu-mi vine să mă-ncânt singură: față ovală, pielița trandafirie, ochi mari visători, culoarea toporașului, gene lungi castanii, sprâncene castanii lungi și subțiri, gură mică roșie, cu colțurile cam ridicate, gropiță în bărbie și-n amândoi obrajii, când râd.  Am să mai spun că-mi place forma gâtului meu alb și că pe ceafă joacă firișoare crețe din părul castaniu cu răsfrângeri aurii. . .  Am să mai spun că-s nantă, subțirică, mlădioasă în mișcări. .  Am să dau a înțelege că-s frumușică chiar! . . .  Mă strânge la piept:  — Chiar bine, frumușică!  Cineva bate la ușă — Andrei intră:  — Domnișoară, logodnicul te caută!  Ce glas!  Ce privire! . . .  — Domnișoară? !  Te rog să-mi spui ca până acuma, Andrei.  Nu-i așa, doamnă?  Dară și dânsa pare neliniștită, par-că nu știe ce să răspundă.  — Andrei, nici nu m-ai felicitat pentru logodna mea. . .  țapăn, rece, sarcastic:  — Felicitările mele!  — O, Andrei!  M-apropii eu călduroasă; nu fi urâcios, nu-mi strica sara cu așa mutre!  — Mă duc atunci!  și cum era în ușă, se-nchină adânc și iese. . .  Nedumerită mă-ntorc către cumnată-sa:  — Ce are?  Toată veselia gata să mi se spulbere.  Mă durea și mă doare purtarea lui.  Așa buni prieteni am fost totdeauna! . . .  Aproape să nu-i cunosc glasul, ieri sara.  Aș vrea să descriu petrecerea logodnei, dară aerele lui mă urmăresc, mă amărăsc.  Numai la dânsele sunt cu gândul.  Mulțămirea viitorului meu frumos! . . .  Sunt o îngâmfată și pretind numai vorbe poleite! . . .  VI  Marți.  Logodna mea!  Ce bine mi-ar fi priit, de n-ar fi fost aerele de câine bătut, a lui Andrei!  Nu-i vorbă, când uitam de dânsu, mă desfătam din inimă.  Așa a fost: Nedelcii nu spuseseră la nimeni de logodna noastră, vroiau să facă surprindere — și o mică lecție îngâmfaților.  De mână cu Eleonora, am intrat în salon, în cântecul valsului.  La lumina puternică a candelabrelor atârnate ici-colo în sala imensă, sclipeau giuvaericalele în jurul gâtului, a brațelor la cucoane.  Umerile goale se deslușiau vag în nourul de stofa ușoară alba, roză, albastră; și contururile trandafirii se pierdeau în bătaia luminelor orbitoare ce coborau din tavan.  Domnii, în haină neagră, străbăteau printre culorile vesele, se opriau în fața dansatoarelor ochite mai-nainte, li se-nchinau, le cuprindeau de mijloc, se legănau o clipă în cadență, până-și luau vânt.  Pe scaune, pe canapele, în jurul odăii, cucoane cu buzele strânse, cu privirile reci, a moțăiră din creștet, la salutul meu.  In fundul salonului, mama ședea între un domn bătrân și moș Vasile.  Deasupra unei și grămezi de cucoane se-nălță capul lui Victor, care distrat răspundea limbuțeniei lor, cu ochii spre ușă.  Mă zărește, vine spre mine, strecurându-se printre grupuri, printre perechile ce jucau.  Zâmbetele batjocoritoare, și răutăcioase a cucoanelor părăsite așa de brusc!  O, eu mă simțeam puternică, stăpână pe situație.  și le răspunsei cu un mic aer de domniță, pe care nimicurile mahalalei nu o pot atinge. . .  și turbau mocnit!  Numai fetele Ionin veniră la mine, drăgălașe, îmi poftiră sara bună, gâfâind de mult joc.  — Să-ți prezint pe unchiu meu Drăghici, îmi zice Victor.  Bătrânul de lângă mama se ridică, măsurrându-ma cu ochi râzători pe sub sprâncene stufoase.  E nant, spătos, are nasul încovoiat ca al lui Victor.  Seamănă bine amândoi.  S-ar zice un Victor mai „vechiu”.  — Duduia Aglăița? . . .  Iac- așa erai duducă Sofică, acu. . .  acu. . .  Câți ani sunt de-atunci, duducă Sofică?  — Ai cunoscut-o pe mama mai de mult?  Privesc albastrul descolorat a ochilor ei, privesc obrazul ofilit și trupul ei topit. . .  Așa a fost, ca mine? ! . .  Vai, pârjolul nenorocirilor! . .  — era cea dintâi frumusețe a Iașului — strigă moșneagul — ș-așa îmi rămăsese în minte c-am recunoscut-o ușor! . . .  — Mata nu stai în orașul nostru?  — Eu?  Păcatele mele!  A trebuit năzdrăvănia ceea (și-mi face cu ochiul) ca să mă scoată din bârlog!  Nu i-ai vorbit niciodată de mine, Vasile?  — Nu!  Nu-mi place să pomenesc trecutu, să-mi stric inima.  Ei, d-apoi cu Iancu Drăghici am fost nedespărțiți în primele tinerețe. . .  roata vieței ne-a îndepărtat. . .  Moș Drăghici s-așază:  — Vezi dumneata Vasile?  Eu numai din amintirile celea îmi trec anii. . .  Sările de iarnă stăm până târziu la gura sobei și povestim de demult, cu Vochița. . .  — Duduia Vochița? ! . . .  și bătrânii începură desdepănarea trecutului. . .  Victor mă lo la joc.  Afară de dânsu, nimeni nu veni la mine.  E drept că și dânsul juca numai cu mine, de-am surprins cucoanele făcându-și semne de înțelegere, șoptindu-și ceva misterios la ureche, ascunse sub evantail.  Ce-mi pasa mie în astă-sară!  Andrei a învârtit pe celelalte — neobosit, par-că nu erau picioarele lui, ci un fel de mașină cu șurub — ca jucăriile de tinichea ce se-nvârt la infinit, întoarse cu cheița.  Cu palmele pe genunchi, cu ochii, mici, pe jumătate închiși, conu Iancu Drăghici se uita cu aer priceput la jucăuși, aruncând în răstimpuri părerea asupra jocului, asupra, portului, criticând tot, pomenind trecutul.  Iorgulescu îmi spune că slăbiciunea lui este să-și laude „vremurile”.  — Ah, ah, uf. . .  strâmbă cum ne răcoream făcându-ne vânt cu batista, cu evantaiul, cu mânușa — nu mai puteți! .