IRINA G.  LECCA  PE  URMA DRAGOSTEI  ROMAN  BUCUREȘTI  TIPOGRAFIA „UNIVERSALA” IANCU IONESCU  Strada Covaci No.  14  1910  IRINA G.  LECCA  PE URMA DRAGOSTEI  BUCUREȘTI  TIPOGRAFIA „UNIVERSALA”, IANCU IONESCU  14, STRADA COVACI, 14  1910  PE URMA DRAGOSTEI  PE URMA DRAGOSTEI  ROMAN  I  Conu- Arghire cutreeră nervos dintr-un capăt la celălalt odaia, tușind des, încruntându-se uneori, zâmbind a gale, alte ori.  și tot așa, până zărește prin ușa întredeschisă, trecând o femeie.  — Maică!  Aleargă maica Eprazia, femeie grasă, cu fața mare, albă—mărită încă de cele doo rânduri de bărbii.  — Să vie Mitruț!  Iar când a intrat Mitruț — vătaful — în prag, ploconindu-se și întrebând:  — M-ați chiemat, cucoane:  Conu- Arghire izbucnește:  —M-ai chemat? . . .  De ce întrebi dacă știi bine că te-am chemat? . . .  și, dacă știi, de ce stai în prag, și nu intri în casă?  Că n-am să bat darabana, tot satul s-audă! . . .  Să dai poruncă s-așeze berlina pe sanie și să facă din rogojini cort pe harabaua ceia mare, să nu treacă omătul la sipete. . .  Cam sfios, Mitruț se-ncumetă:  — Boierul pleacă la drum?  Conu' Arghire nu-i deprins să ție sfat cu slugile:  — Închide ușa pe dinafară și fă ce ți-am zis!  — Pricep.  Sărut mâna—se ploconește până la ușă, vătaful.  Din sală, Epraxia auzise și se da în doo să afle ce înseamnă porunca asta?  Că pe zurbagiul conu- Arghire, cu atâtea marafeturi—cine și l-ar lua belea capului mai multă vreme?  — Maico!  O strigă!  Aleargă Epraxia.  — Maico, toată iarna stăm la Iași.  Să iei de toate, pe trei luni de zile!  — și apropiindu-se de dânsa, scoboară glasul:  — Mi-a scris duduca Agripina să viu cu fetele. . .  Vochița merge pe optsprezece ani, trebue scoasă-n lume.  Aproape scâncește maica:  — Da eu? . . .  Rămân singurică?  Atâta-i trebuia boierului:  — Asta ți-e grija? . . .  Ba vii cu noi!  Vine și madmazela că n-am să m-apuc să dădăcesc eu fetele.  Că i-am trimes vorbă, duducăi: eu viu cu ai mei, să nu-mi lipsească nici un tabiet; alt-fel stau acasă!  și ea s-a prins!  și în loc să fi început cu scânciturile, mai bine începeai să te gândești ce ai să pui în sipete!  — sfârșește Conu- Arghire ciudos.  Călugărița iesă amețită.  Nu de graiul boierului, că era deprinsă cu toanele lui de zece ani, de când îi mănâncă pâinea.  și apoi îl știe: când e mai aprins, atunci e mai puțin primejdios, Arghire Caramlău.  Dumnezeu să ferească și pe dușmani de mânia acestui omuleț numai de o șchioapă, slab, scurt în gât și cu umorile ridicate de ai jura că-i ghebos!  Odată în zece ani l-a văzut ce poate în așa prilej: atuncea când se suise Vochița pe Roibu, și calul cuprins de neobișnuintă zburdălnicie a înconjurat de trei ori într-un minut stratul cel mare din mijlocul ogrăzii, trecând ca o săgeată pe lângă boier, vizitiul și toți ceilalți nebuni de spaimă — pe când copila, culcată pe spinarea fugarului râdea neștiutoare de pericolul în care se afla.  Când s-a liniștit calul, conu- Arghire fără să crâcnească a dat copila jos de pe șea, și tot așa, cu fălcile încleștate, a prins de căpăstru, s-a îndreptat spre grajd — și numai o detunătură s-a auzit.  De aceia când boeru-i furios, toți sunt liniștiți în jurul lui.  Dar o amețește, o tulbură cumplit hotărârea asta de călătorie.  și, în loc să se puie pe lucru, cum i se poruncise, a încrucișat brațele pe piept, privind buimacă împrejur: Ce să ia la târg, ce să nu ia?  Că nu-i vorba de-o săptămână—doo de lipsă, ci de trei lunișoare încheiate, și boeru-i hotărât: nici un tabiet să nu-i lipsească. . .  Ușa de la cerdac se deschide răpezit, și dau năvală, râzănd, îmbrâncindu-se, doo copile — una ca de optsprezece ani, alta ca de zece.  Din blănurile ce le acoperă, eșeau căpușoarele oacheșe, cu ochi negrii, cu gurițe rumene, și cu pielița feței în floarea persicei.  — Măicuță dragă, ce bine ne-am plimbat!  Le-am bătut pe amândoo cu bulgări, de le-am zvântat, măicuțo!  — strigă voinicește cea mică.  — Da și când ne-am întors doo asupra ei, să-ți spuie mademoiselle Marie!  Dar mademoiselle Marie tace, parcă n-auzise.  și își scotea încet, cu mișcări moi de pisică, blănurile de pe dânsa.  De zece ani, de când e în casa asta, o zi n-a fost mai veselă, mai vorbăreață.  Mereu cu aceeaș măsură în grai, în gesturi, în toane.  și tot așa-i de slabă ca în ziua întâi, când a venit și tot așa de trecută.  și când explică lecția ori dă sfaturi copilelor, glasul coborât e dulce în mlădieri, de pare acoperit în vată.  Așa deosebit de glasul lui conu- Arghire, care nu face de loc haz de „mortăciunea leșească și se ferește să stea la sfat cu dânsa.  Pe maica Epraxia, tot numai un gând o chinuește, și zice copilelor:  — știți că petrecem iarna la lași, la Conu' Matei?  — La moșu Cădere? ! . . .  Toată iarna? ! . . .  și prind a bate-n palme, a sări prin casă: Ce bine va fi ce bine!  Trei luni de zile necontenit cu mătușa Agripina, sora bietei lor mamă!  și cu moșu Matei, așa bun așa șăgalnic, de-i râd într-una ochii mărunți pe subt sprâncenele cărunte și stufoase. . .  Dacă și tătuță uită bufniturile în tovărășia lui moșu Matei! . . .  O săptămână întreagă glasul Epraxiei a răsunat ca toaca în toată casa, chemând, poruncind, muștruluind în urma țigăncilor cu vrafuri de albituri pe brațe. . .  In geamantanul mic, Vochița își împacheta cordelile, horboțelile, cărți de cetit, portrete, iară Ionica își îngrămădea de zor gospodăria ei de jucării.  și într-o Duminică dimineața, după ce Conu- Arghire a mai răcnit de vre-o câteva ori slugăritului înșirat jos la scară, berlina pusă pe sanie, prinse a se urni.  și trei ceasuri încheiate au alunecat pe șoseaua Iașului, în ureche cu zângănitul voios al zurgălăilor amestecându-se cu scârțâitul omătului zdrobit de povara drumeților.  II  De când sunt la Iași cei de la Caramlăni, numai zile întunecoase se-nșiră, cu văzduh cenușiu și cu omăt împietrit de gerul uscat și aspru.  In ziua ceia fulgii se rostogoleau leneși din înălțimea mohorâtă, așternând pătură noo peste cea veche.  Un vânt subțirel, sufla din când în când ca o pulbere de pe acoperiș, de pe crăcile pomilor, ce trosneau a sec.  In casa lui Matei Cădere s-au strâns cu toții în odaia cu divanuri moi și joase; cu covoare turcești dese și călduroase așternute peste tot.  In jâlț, la o fereastră — Conu- Arghire citește gazeta, trăgând din ciubuc.  Tot așa și Conu- Matei, în jâlț, alăturea.  La cealaltă fereastră Vochița, aplecată pe gherghef, număra în gând punctele, trage firul, când în sus cu dreapta când în jos, cu stânga.  Mătușa Agripina împletește de zor o punguliță de ibrișin vișiniu, iară la picioarele ei pe un scăunaș, stă Ionica și coase după izvod, un trandafir ochios pe camvaua menită de papuci lui moș Cădere.  Retrasă în colț de canapea, mademoiselle Marie se adâncise în cetirea unui roman polonez.  Nici unul nu vorbește.  și-n adânca tăcere — doar limbele focului se mai învârt; rar foșnăieSc gazetele, ori Conu' Arghire hărcâie a tusă.  De departe, din uliță, se lămurește abea sunet de clopoței.  Cu pasu-i înăbușit parc-ar aluneca, se strecoară maica pe ușă, s-apropie înfrigurată de sobă:  — Strașnic ger!  Ridică dintr-odată cu toții capul — surprinși de răsunetul glasului.  — Nici nu țiu minte să mai fi apucat așa iarnă.  și zicând să lasă pe scaun, își trece pe mâna stângă — ca o brățară — un caier de țigaie, prinde a toarce cu dreapta.  Duduca Agripina o amenință din deget:  — Să știi c-am să te pun la ungher, măicuță, de-mi mai ieși pe așa vreme fără cațaveică în spinare!  Conu- Matei își ridică ochelarii pe frunte, apoi sfătuitor:  — Nu-i de șuguit cu frigu, soro! . . .  — Apoi să zici că să nu te potrivești țăranului. . .  Nu prevesteau de cu toamnă ciobanii? . . .  — Așa spuneau ciobanii? . . .  și de unde știu ei?  — întreabă fetele.  Maica se-ncurcă:  — In stele cică citesc. . .  Ei au chiar steaua lor. . .  — Hei stele!  - mormăie Conu- Arghire: — Eresuri de babe! . . .  doar se știe că, de-i Paștele-n iarnă, iarna-i grea!  Se uită unii la alții nedumeriți, dar tac.  — E frig ce-i drept — zice Conu Matei.  — Insă când ninge, tot nu-i așa prăpăd. . .  Acu vre-o treizeci de ani, în urmă, să fi văzut ce era! . . .  Mânia lui Dumnezeu! . . .  Ce întâmplare oameni buni, țiu minte parcă ieri a fost! . . .  Cei din jurul lui aveau o slăbiciune să-l asculte povestind.  Își lăsară mânele-n jos și-l ațintiră.  —. . . Câte  grade or fi fost atuncea nu știu.  Că-n vremea ceia nu ne băteam noi capul cu de astea. . .  Din cer nu picase o stea de omăt, ori un firișor de rază, de săptămâni de zile. . .  In amiaza mare îți ieșeau lupii în cale, prin livede ori prin îndosături; iară noaptea îți urlau sub fereastră de te făceai mărunt în așternut. . .  S-au găsit — oameni buni — drumeți înțepeniți pe cai, pe șoselile târgului!  Cu gurile întredeschise, cu ochii mari de groază, clatină capul femeile, ațintindu-l cu încordare.  Conu Matei își razîmă ceafa de spătare și oftează adânc:  — Era durdură mare în bietile Principate.  Cei din țara de jos ar fi vrut să nu se mai aleagă Domn.  Să ocârmuiască boerii de capul lor.  Noi Moldovenii vroiam Domn Moldovan, ales după gustul nostru, nu după al Porții.  și am trimes cu toții aceeași însărcinați la Poartă, cu amândoo cererile.  Noi din Moldova, am făcut ce-am făcut de-am câștigat trimeșii în partea noastră, așa că înfățișară Sultanului numai petiția noastră. . .  și așa ajunse Domn la noi Ioniță Sturza.  și cu suflet strigă boierul:  — Când au prins de veste cei din țara-de-jos, ce șotie li s-a jucat, să turbe, nu alta! . . .  și mânioși ca văcariu pe sat, pribegiau prin străinătăți și nu vroiau să se mai întoarcă în tară.  Asta fusese-n vară.  Pe la Sf.  Nicolae, ger, prăpădenia pământului! . . .  țin minte ca acu intrasem în câșlegile de iarnă.  Eram holtei și o pornii de la țară să cer învoirea de însurătoare lui lIonița Sturza, ca la cel mai cu greutate din neam.  Pe atuncea nu erau hanuri la toată răspântia — ca acuma.  Din Mereni pân- la Iași numai unul era — în coasta târgului — pe locul unde-i azi primăria din Stănișoara.  Babaca — Dumnezeu să-l ierte — Nineaca, soră-me Frăsînica, toți pe capu meu: cum să plec pe așa vreme? ! . . . Să  las pân- s-o răzbuna! . . .  Da ți-ai găsit!  Tinereța-i tinereță — și-n inimă-mi sta ca o văpaie — și parcă mă împingea cu îndârjire: du-te, du-te.  Am ales pe Arap și Cazacu, doo lighioane cumplite, trimese nu de mult din Rusia de fratele nineacăi, colonel în armata țarului.  Om amarnic, care, când îți vorbia, parcă mânuia cnutul și, numai când pomenia de țar, glăsuia încetișor ca în rugăciune.  Cât a ținut ziua, mai să râd de teama celor de-acasă.  Da- când să dea în asfințit — un ger, măi tată, de ne înpungea în obraji și-n pulpele amorțite în botforii îmblăniți.  Bieții cai călcau parc- aveau picioare de lemn.  Deodată, întuneric beznă.  și numai ce deslușim — întâi abia lămurite — pe urmă tot mai bine — ca niște licuriri în întunericul apăsător.  Caii încep a sforăi neliniștiți.  Ne apropiem unul de altul eu și Vrabie — slugă credincioasă și isteață, cum nu mai sunt acuma; strângem din pinteni și, cu gâturile întinse, scotocim cu îndărătnicie noaptea.  — Conașule — zice Vrabie — să scoatem pistoalele, că-i haită pe urma noastră!  și deodată urlet groaznic porni dinspre licăriri și caii tot mai tare sforăind prind a juca în loc — a se ridica-n doo picioare — și noo ni înghețară vinele în trup.  Cu stânga țineam hățurile; cu dreapta sloboziam pistoalele; din gură chiuiam sălbatec să spăriem fiarele — răcniam către fugari cari ne duceau într-un vîrtej nebun.  La o cotitură, o dâră de lumină, ca o rază din cer, se întindea pe omăt.  și aproape de tot, hanul din Stănișoara.  Râde moșneagul cu voinicie:  — Da credeți că ne-am astâmpărat?  Tot in noaptea ceia am ajuns la Iași.  — și ai scăpat — strigă cu foc Ionica, alergând la dânsul.  — Hei, da!  Ba la câteva zile mă aruncai iar în șea, și întovărășit tot de Vrabie mă îndreptam spre curtea părintească a mătușă-ta.  Gerul se-nmuiase; cenușiul văzduhului se mai destrămase și câte un crâmpei albastru se arăta pe ici-colo.  Nici nu mai eram îmblănit ca deunăzi.  La brâu mă încinsesem cu chimir lat de o palmă, cu buzunare în dreapta și-n stânga.  și-n fiecare buzunar, câte o pungă de piele de căprioară: una cu pietre scumpe, cealaltă cu legătura lor în aur daruri ce duceam miresei.  Ionica-i încurcată.  — Era mireasă la mătușica?  Vochiței îi strălucesc ochii.  — și mătușica ce a zis?  Duduca Agripina închisese pe jumătate pleoapele; zâmbește moale de tot, pe când Conu' Matei, cu privirile duse, îngână lin, neschimbat, ca-n vis:  — Cu maică-sa de mână a intrat în salon — sfioasă s-a apropiat de mine.  Părinții ei i-au pus mâna ei într-a mea, și dânsa pe furiș m-a ochit printre gene.  — Da de ce pe furiș?  — se-ntreabă Vochița.  — Vezi, că pe atuncea nu-și vîrau copiii nasul, unde nu li fierbea oala!  — sare Conu- Arghire — cu un gând ascuns, care-l cam năcăjește de când e la lași: — se ducea pețitorul la părinți, puneau împreună trebile la cale și de multe ori fata nu știa, ca azi, că va fi logodită, mâne.  Vochița își face cruce:  — Ce oameni! . . .  și dacă nu vroia fata?  — Să nu fi vrut noi, ce vroiau părinții? . . .  In foc ne-am fi aruncat pentru ei!  — Hm! . . . zici mata, tătuță, că nu te-au pus la încercare. . . Da -  nu știu, zău!  — clatină capul cu îndoială plină de haz.  Tocmai cotește pe poartă un șirag de sănii.  — Musafiri!  Musafiri!  — Aleargă Ionica la geam bătând în palme de bucurie.  Duduca Agripina, amândoi boierii se grăbesc întru întâmpinare.  In sală oaspeții vorbesc și rîd:  — Avu.  chiar haz cum ne-am întâlnit în poartă!  — Il văd pe Iordachi intrând îmi zic: hai și eu!  — Tot așa și eu!  — Eu când văzut trei sanie, socotit: aicea masa mar-, poftim și eu la ea!  Nimeni nu bagă de samă ce neastâmpăr o lovește pe Vochița, la auzul acelui glas.  De dincolo șfichiu lui Conu- Arghire, o lovește-n inimă:  — Vulpea tot pui visează, așa-i domnule Paschi?  — Tot munios Conu' tătuță?  Pe Vochița o caldă înfiorare o străbate, și buzele-i sunt cuprinse de un tremur inconștient:  Conrad Paschi e acolo! . . .  Dară vocile scad, se pierd, și dânsa rămâne pe gânduri: de ce nu i-a poftit în odaia asta — să fie cu toți împreună?  Oare va pleca fără ca ea să-l vadă? . . .  Ciudoasă împlîntă acul în cusătură!  Frământată de îndoială în ascuns, liniștită în aparență, numără la nesfârșit punctele camvalei.  Deodată tresare, Vochița: glasurile se-apropie — se duc! . . .  Ba iară se pierd!  — Răsuflă ușurată: intrase — se vede — sufragiu cu apă și dulceți.  Duduca Agripina se grăbește pe uși, lăsându-le deschise în urma ei.  Vochița aplecată pe gherghef — se uită pe sub sprincene, intr-acolo:  Toți domnii sunt în picioare, se pierd în nor de fum.  Toți dau din mâni, strigă mai să se-n-caiere; și din graiul aprins, numai cuvinte ciuntite, ies:  —. . . Un  trup fără mădulare, nu poate să trăiască!  — Să-mi tai nasul dacă s-o face!  — Să lăsăm la o parte râvna! . . . Interesul  neamului. . .  Care-va împinge ușa, și totul se pierde în ne-deslușire.  Atuncea Vochița prinde ultimele vorbe a duducăi Agripina:  — Așa măicuță!  Patru tacâmuri mai mult.  — Chiară mă și duc!  — Se scoală Epraxia pipăindu-și cheile de la brîu.  Vochița s-apleacă mai tare pe gherghef, preface-n suflare adâncă, suspinul de bucurie ce o năpădește: I-a oprit la masă! . . .  și pe Conrad Paschi! . . .  Așa hazliu e, așa plin de duh! . . .  Ce sară voioasă, vor petrece!  Nu se mai poate stăpâni, Vochița: sare de pe scaun, se duce în etac — aprinde trichelul și cu mișcări pripite își așază peptănătura în fața oglindei ovală cu ramă de argint.  III  Mătușa Agripina, Maica, doo cameriste se-nvîrt în jurul Vochiței, împodobind-o de bal.  Dînsa, nemișcată în fața oglinzii, se lasă-n voia lor, ațintind zîmbitoare chipul din fundul sticlei: E ea, aceia! . . .  Ii strălucesc ochii, aprinși îi sunt obrajii, cuprinsă cum e de frigurile întâiului bal. . .  Ce frumos va fi!  și cum se va-nvârti în aria valsului! . . .  Lui Conrad Paschi a făgăduit întâiul vals.  I-a șoptit el pe furiș — aseară — rugămintea cu atâta stăruință în căutătură, că i-a făgăduit. . .  Ingenunchiată în jilț și cu brațele grăsulii cruciș pe spătare, Ionica-i în extaz: Ce tare sclipesc fluturii de aur pe iie și luminițele de la urechi!  S-ar zice încins de o flacără, gâtul Vochiței, așa focuri sloboade salba!  D-apoi când Vochița își prinde în păr aproape de tâmplă, un mac roșu ca para focului, Ionica împreunează mâinele și oftează adânc, minunată:  — Ce frumoasă-i! . . .  Ce frumoasă-i! . . .  De dincolo, Conu- Arghire bate-n ușă:  — Hei, gata, gata?  Femeile se pripesc, Vochița tresare.  Ionica sare din jilț și toate răspund deodată:  — Gata! . . .  In sală, Conu' Arghire nu-și găsește astâmpăr, cutreierând, bombănind, cum îi stă în obicei, când îl găsește nerăbdarea.  Răzămat de marginea mesii și fumând liniștit, stă Matei Cădere, bărbatul duducă!  Agripina, bătrân 'nalt, purtând cu voinicie cei șasezeci de ani bătuți.  Cum zări pe Vochița, scoase țigareta din gură:  — Bravo, bujor ce are moșu!  Ochii lui fugiră tot atuncea dincolo de Vochița și se făcură mărunței și dezmiei datori, oprindu-se asupra celei mici.  Copila aleargă la dânsul:  — Te duci și mata, moșule?  Moșneagul cuprinde cu doo degete bărbia delicată:  — Ce s-aducă moșu fetei?  — Ce să-mi aduci?  și Ionica ridică sprîncenile subțiri, strânge gurița roșie, se-nnalță în vîrful picioarelor, întinde brațele s-ajungă la urechia moșului, care încetișor râde, aplecându-se spre dânsa:  — Ia zi! . . .  — Ași vrea. . . ceva . . . frumos ,  frumos. . .  Conu- Arghire nu se mai stăpânește:  — Când o cânta cocoșul, tocmai bine intrăm și noi în bal!  și plecară.  Singură în odaia ei, maica Epraxia ia mătăniile atârnate sub candela, se așează în jilțul acoperit cu damasc verde, și, lăsând să pice câte una măr-gelile de chihlimbar, prinde a gândi:  . . . S - a  stăpânit cât a putut în fata boierilor, dară, la drept vorbind, acest întâi bal al Vochiței o tulbură cumplit.  . . . De  ce? . . . Oare unde a crescut-o de mică? . . .  Pentru dânsa, care n-a cunoscut de zece ani încoace, decât măruntele bucurii laolaltă cu aste doo copile, în cari s-a încuibat toată dragostea ei pământească, acest întâi bal i se pare la fel cu cea dintâi încercare de zbor a puișorului din cuibul de sub streașină. . .  Poate avântul să fie norocos, poate să cadă la cea întâi fâlfâială de aripioare. . .  In lurne-i răutate și vicleșug. . .  și mintea tânără o ia nebunește înainte, fără să-i pese de ele. . .  Oftează, Epraxia: O, Doamne! . . .  Iar o apucă aleanul de acu- zece ani, când a ales-o maica stariță să plece la curtea boierului Arghire Caramlău, să poarte grija gospodăriei și a celor doo copile rămase fără mamă?  și atunci ce lacrimi, ce desnădejde, ce luptă în ea!  Cum să lase chilia albă și orânduită, în care trecuse treizeci și cinci de ani senini, netulburați, numai cu frica lui Dumnezeu în suflet și cu dragostea fără prihană a Mirelui de-apururi ales? ! . . .  I s-a părut că o parte din inimă, din suflet i s-a frînt, când a trecut sub bolta arhondaricului.  Apoi, când a intrat în sala mare, în odaia copilelor, s-a înfiorat de jalnica tăcere a casei cernită. . .  Parcă vede leagănul, unde Ionica dormia, sugând prin somn; iară alăturea Vochița alipindu-se tot mai tare de mancă — pe vreme ce dânsa înainta cu pasul înnăbușit de papucii de pâslă.  O zi întreagă ochii mari au ațintit-o cu sfiială și numai a doua zi — spre seară — s-a hotărât să-i zică: — Cine ești mata?  — și cunoștința s-a legat ușor.  Dară de câteori a fost scoasă din răbdări de Vochița asta cu fire așa de curioasă! . . .  De câte ori i-a venit să-și ia lumea în cap din pricina îndărătniciilor.  și de câte ori a scăpat-o de vărguța lui Conu' Arghire!  . . . Parc- o vede fugind ca un ied, în jurul stratului din mijlocul curții și în urma ei Conu' Arghire vânturând vărguța și zbierând cât îl ținea gura: — Talpa iadului! . . . Talpa iadului! . . .  Cu totul altfel a fost Ionica, fire dulce și drăgăstoasă, având ca o nevoie sufletească să dezmierde, să fie dezmierdată. . . Sub  ochii ei a prins să gângurească, să meargă, să îngaime cuvinte neînțelese. . . și  ei i-a zis întâi: ma-ma.  Zîmbește moale, Epraxia: ar putea spune că chiar de la izvor a urmărit această viață scumpă. . . Sunt  zece ani de-atuncea. . .  S-au strecurat așa iute zilele la fel și pașnice! . . .  De aceia intrarea Vochiței în lume o neliniștește pe dânsa, făcută numai pentru bucurii mărunte, întâmplări copilărești, ce înveselesc ori mâhnesc fără zdrunciun din temelie.  și Vochița-i fermecătoare de gingășie, cu ochii ei mari negri, cu părul negru, inelat, ce face mai fraged obrazul trandafiriu. . .  și-i deșteaptă fata; și-i plină de drăgălășie; și-i de viță veche.  și are avere mare, și mulți or s-o rîvnească! . . .  De-ar fi călcat cu dreptul pragul lumei. . .  Cel de sus e mare și bun! . . .  Călugărița lasă una câte una mărgelile de chihlimbar.  Apleacă fruntea și, cu mișcare repede a buzelor, șoptește rugăciunea, moțăind a somn.  — și-atâta lume era, măicuță dragă!  și-atâtea flori și muzică frumoasă!  Înflăcărată șoptia, în zori, Vochița: — Când s-a oprit careta la scară, un fior, o sfială, mă cuprinse zărind prin ferestrele aburite lumina orbitoare și forfota d-innăuntru. . .  D-apoi, când ne-au vestit și un cârd de tineri s-au năpustit întru întâmpinare! . . .  Nici nu știu cum am pășit în sală și când ne-am apropiat de gazde.  Erau în fund: el în stânga, ea în dreapta.  Cu ochii la dânsa — frumoasă în portul românesc, cât pe-aci să uit de reverența cu care mi-a bătut capul mademoiselle Marie. . .  Dară bună-mi zîmbi și toți mă priviră cu drag, că — uită-te la mine! . . .  și apucând cu câte doo degete de o parte și alta marginea fetelor, prinde a se-ndoi, tot mai adânc, Vochița, retrăgând în roată piciorul drept.  Epraxia râde încetișor și fericită, sorbind-o din ochi: ce jale copilărească o apucase aseară? . . .  Cască dânsa a somn, cască și Vochița.  Se-n-ghemuiește sub ogheal și zice încet de tot:  —. . . Da'  să-l vezi pe Paschi! . . .  Așa de lin învîrte. . .  Mănunchiul minunat de flori, el mi l-a dat — la plecare!  Zimbind închide pleoapele ostenite.  Mai îngână doo-trei cuvinte, și urmează în vis, în legănări line, în mlădieri gingașe, valsul început cu Conrad Paschi.  Cam pe la vremea prânzului s-a trezit Vochița — și ca nealtădată, liniște mare era în toată casa.  Să fi dormind încă mătușa, tătuța, moșu? . . .  În vârful picioarelor străbate coridorul, binișor deschide ușa sufrageriei.  Toți sunt aici!  În gura mare le strigă ziua bună. . . !  se răspunde cu glas pe jumătate.  Ce au?  E îngândurată mătușa Agripina — par ingrijați ceilalți.  . . . Tătuța ,  cu privirile în fundul farfuriei, tăcut îmbucă; Ionica învârte de la unii la alții priviri întrebătoare.  Vochița s-așază ciudoasă la locul ei: Ce i-a lovit? . . .  Nu-i potrivită posomorala lor cu sufrageria mare și luxoasă, despărțită în doo de stâlpii între cari atârnă policandre grele ce sclipesc, în bătaea razelor, în culori de curcubeu: înveselită de scoicile de mare, aduse din depărtări, înfipte unde și unde — ca niște buchete — în pereți, între dulapurile anume săpate-n zid.  . . .  Pare nesuferit zângănitul tacâmului, pasul hârscâit al sufragiului pe cimentul de jos — în adânca amorțeală.  Îi vine să strige, să-i trezească! . . .  Ea are gust de veselie, astăzi — de limbuțenie multă, de cânt voios, zburdalnic! . . .  S-apleacă spre Ionica, o întreabă din ochi.  Insă copila, care simția de la începutul mesei ca o gâdileală la inimă, de mutrele visătoare, îi ajunge nedumerirea soră-sa, ca să izbucnească în hohot prelung de râs nestăpânit.  Toți se uită la dânsa — și ea la Conu' Arghire.  Dară boierul neclintit rămâne.  și numai la urmă, când s-a adus cafeaua, se-ntoarce către Vochița:  — Cum ți-a priit balul?  — A fost așa frumos! . . .  și cu toată inima: — Atâta ce-am jucat! . . .  Ce bine joacă Paschi! . . .  Boierul clatină capul, amar de tot oftează:  — S-ajung eu — Arghire Caramlău, să-mi văd copila purtată-n joc de. . .  Vochița, cu sprincenile ridicate, de mirare, se uită la dânsul, se uită la ceilalți:  — Ce-i? . . .  Cu aceiași clătineală de cap, cu acelaș amar glăsuiește boierul:  Pentru mine a fost o palmă cumplită, văzându-te la brațul lui! . . .  Nu erau ei destui cuconași moldoveni? ! . . .  Ah, pricepe! . . . O ,  Doamne, parcă numai pe dânsa a jucat-o Paschi?  —. . . Pe  toate? . . .  Mie nu-mi pasă!  . . .  Dacă îi dă mâna să joace cu el, joace!  Mie unul crezi, că mi-a căzut bine să văd că nici n-așteaptă să începi cu unul de-ai noștri balul?  . . . Ba  încă să te învârtă ca prostul de se uită lumea ca la comedie. . .  Trebuia să-și zică: N-am păscut la un loc bobocii.  Trebuia să nu uite până unde-i merge lungul nasului, să n-am nevoie să-i aduc eu aminte! . . .  I se ridică sângele la cap fetei: ce înseamnă vorbele tatuții?  Pe Conu- Matei îl lovește mila:  — Hei, strigă șăgalnic, s-a trecut vremea, când ne despărțiau rangurile!  — S-or fi trecut pentru cine n-a avut niciodată rang de păzit, dară nu pentru noi! . . .  Trebuia s-o lase, cel puțin, să înceapă cu unul mai cu greutate jocul — cu Leventi, de pildă. . .  Vochița sare-n sus:  — Cu Leventi? ! . . .  și întorcându-se către Ionica, Maica: — De l-ați fi văzut! . . .  Îi zice o cucoană: — Dansăm, domnule Leventi?  și el de colo: cu plățere, cu plățere.  Get-beget grecotei!  Să juri că-i de ceia cu cosarca de alămăi atârnată de gât!  Maica își ascunde fața pe după șervăt.  Ionica zice după soră-sa, prefăcând glasul ei: — Cu plățere - cu plățere.  Vochița se-ntoarce iară spre tată-său:  —. . .  și-acela-i boier de-ai noștri, Leventi?  Conu' Arghire se cam încurcă:  —. . .  Bine, nu-i Moldovan de-ai noștri, dară-i om cu vază, om cu stare, nepotul fostului Caimacam.  De data asta își iesă din fire fata:  — Până mai dăunăzi îți făceai râs de Caimacami, și-acuma vorbești de ei ca de Dumnezeu, tătuță! . . .  I se aprinseseră obrajii și ochii aruncau priviri scânteietoare.  Toți se-nfioară.  Nu de curajul fetei — căci numai copilele astea, singura slăbiciune a lui Conu' Arghire nu se sfiesc să-i ție piept.  — Hotărârea nestrămutată însă, ascunsă în vorbele ei, îi nedumeria: a bine să fie, ori a rău?  Boierul își pune brațele cruciș pe piept, își măsoară câteva clipe copila din ochi, și-apoi jalnic:  — Halal respect ce se poartă în ziua de azi, părinților! . . .  Conu- Matei, duduca Agripina încearcă să-i împace:  — La dreptul vorbind nu-i nici o pricină de supărare. . .  — Parcă eu l-am rugat pe Paschi să mă joace pe mine-ntâi?  — Cu mine să nu mai vorbești, mă rog!  — îi taie tată-său vorba.  — Atuncea mă- și duc!  și iesă din sufragerie, ascunzând în zâmbet de sfidare, lacrimele ce o hărățesc.  Dară, odată singură în ietăcuțul ei, o jale și o deznădejde o lovesc.  Cu obrazul în perne, iczbucnește în plâns amar, fierbinte: Auzi mă rog, auzi! . . .  Că a jucat cu dânsul, ce larmă, ce ocară! . . .  Că nu-i cuconaș moldovan! . . .  Că mare boier e Leventi! . . .  și dacă-l disprețuiesc pe Conrad, de ce-l primesc între dânșii?  De ciudă!  Că nici unul nu-i mai bine ca dânsul, nu-i mai de duh și mai deștept!  Sărmanul Conrad Paschi! . . .  cum a venit fugar din țara lui asuprită! . . .  Cum și-a pierdut avere, moșie și castel, luptând pentru sfânta libertate a fraților lui Poloni!  Cum nu pricepe tătuța fapta lui măreață?  E înduioșător din cale afară rostul lui Paschi! . . .  O ard lacrimele, își simte inima grea de milă și respect. . .  Cum să priceapă boieri noștri, deprinși cu asuprirea obraznică a grecilor ori cu grobienia rusească, cum să priceapă dânșii, nobila lui faptă? . . .  Săracul Conrad Paschi! . . .  spunea și dăunăzi că, dacă-i vesel ziua și plin de haz cu lumea, in liniștea odăii lui, noaptea, față-n față cu gândurile, cu amintirile, plânge uneori ca un copil.  In cancelarie, duduca Agripina dăscălește pe Conu' Arghire:  — Crezi că-i nimerit s-o dai după Leventi — bine - dă-o; da' iea-o cu binișoru. . .  „Vorba dulce, mult aduce. . .  și o inimă netulburată încă, o poți suci cum vrei. . .  Da- ia-o cu binișoru! . . .  N-o îndărătnici! . . .  Deocamdată îi mai mult pentru dânsa o cordică decât Paschi, și mai mult Paschi ca Leventi. . .  — E și frumos, ștrengarul — zice Conu Matei.  — Ei da! . . .  și când fetele nu știu încă ce-s bătăile inimei, mulțumirea ochilor e totul pentru ele. . .  Leventi săracu îi cam pipernicit. . .  cam nesărat. . .  Celalt îi-nalt și subțirel, cărarea bretonului e tocmai în mijlocul frunții; mustăcioara e frumușel răsucită; mâna e ca de dudue; și-i gătit parcă-i scos din cutie. . .  — Intrar-ar în cutia ceia cu cruce pe capac, și n-ar mai eși!  - blestemă cu fălcile încleștate Conu- Arghire, scărpinându-și nervos ceafa.  Conu- Matei ridică din umere:  — Doamne, mă Arghire, cum îți faci sânge rău fără nici o nevoie! . . .  Cine știe cine i-o fi sortit fetei.  și — vorba ceia: „Ce ți-e scris. . . ”  — Dumnitale ce-ți pasă? . . .  și dacă-i flueră-n cap pripășitul cela?  Boerii Cădere rămân pe gânduri: Ar ști ei ce să răspundă, dară să tem să n-arunce gaz peste foc.  De aceia socoată ei să tacă: urma va alege.  . . .  Da-da-știu — mormăie îndrăcit Conu- Arghire: parcă n-ai fi fost din aceeași plămădeală cu răposata nevastă-me. . .  Tot ai fi visat cu ochii la stele și te-ai fi topit ca lumânarea, dacă nu ți-ar fi fost după inimă alesul!  Ea — Dumnezeu s-o ierte, n-avea gărgăuni de-aeștia-n cap.  Nici nu știu de m-a sărutat de noo ori, în noo ani!  Pe chipul duducăi, o umbră de jale trecu: sărmana ei soră, sărmanul Conu- Arghire! . . .  Tocmai viața rece, neîncălzită de scânteia dragostei, slăbise bietul suflet a celei moarte. . .  și cine-ar putea-o încredința pe dânsa, că nu cumva vre-o flacără puternică, aprinsă cam târziu — a mistuit acel suflet plăpând? . . .  O veche bănuială îi strânge nesuferit inima.  Să nu li vie în minte să dea după unul fata, când ființa ei întreagă ar fi răzbită de dragoste pentru altul!  Lui Conu' Arghire mânia i se spulberă, deodată: are dreptate Matei și cumnata, fără pricină s-a tulburat așa!  Nu-i îndămână să-și ție copila supărată — sare de pe scaun, se-ndreaptă spre ușă:  — Hai s-o împăcăm!  Cu Epraxia, Ionica se furișează până la patul Vochiței.  Cu vorbe mângâioase, cu ghidușii o mie, încearcă s-o împace.  Aproape tot atuncea graiul lui sfădalnic prinde a umplea casa și toți încep a se înviora.  IV  Policandrele aprinse revarsă lumină din belșug asupra boierimii.  Se strânsese în gloată mare la Conu' Matei Cădere, s-aștepte Sfântu Vasile; și să se îndrumeze în chestii politice.  Era freamăt mare cu alegerea Domnitorului, care va avea poate de îngrijit și soarta țării-de-jos.  Toți zâmbeau zâmbet de fericire visului gata să ia viață.  Afară de câțiva îndârjiți ca Arghir Caramlău ori Vasile Tănase, moșneguț slab care pentru nimic în lume n-ar fi lepădat giubeaua, ișlicul, ori vre-un obicei apucat în casa părintească.  Aprinși grozav — în sara asta de iarnă — toți sunt în picioare, vântură mâinele-n aer se reped la vorbă.  Numai greoiul Costache Epure își lefăiește în jilț trupul scurt și gros, ascultând în tăcere, cu capul mare răzimat de spătare, cu obrajii roșii ridicați spre ceilalți.  Rar mișcă buzele cărnoase, abia acoperite de mustățile mici, ca să arunce vre-un duh de mucalit cu vocea-i groasă și înfundată.  Cucoanele mai vârstnice sunt toate la un loc; vorbesc de ale lor cu glasuri domoale — mai clătinând din cap, mai cu căutături blajine, mai cu zâmbiri ușoare.  În fund, păziți de Mademoiselle Marie, copiii joacă de-a „ineluș învârticuș”.  și toți vorbesc de odată — cu ciripeli, cu neastâmpăr de vrăbiuțe în stol, pe câmpie.  Uneori, privirea lor minunată, se oprește la uniforma de cadet, în armata prusiacă, a lui Nicu Predea, finul Cucoanei Frăsinica, crescut chiar de ea, de suflet.  Umplând salonul, femeile tinere, fetele, își dau pe ceafă în râsete zglobii, capetele frumoase cu pieptănătura în formă de trifoi; pe când flăcăii în jurul lor se-ntrec în duhuri — în curtenii.  O nevăstuică oacheșă, răzimată leneș de brațul lui Conrad Paschi dă o părere.  — Tot îi ajunu lui Sf.  Vasîli, să ni facem pe ursită!  — Așa-i! . . .  Așa-i! . . .  — Da- cum?  — Da- cum?  — Trebuie ceară de albine; trebuie un ibric curat nou și trebuie un lighian cu apă de isvor. . .  — Mai bine să ni dea Maica în cărți!  — Apoi domnu Paschi numai în cărți, crede! . . .  — Cu toate că-i sunt cele mai necredincioase din „slăbiciunile” inimii lui — zice cu înțeles careva.  Conrad roagă pe Vochița:  — Spune duduița la Maica?  Vochița se scoală, iesă, se-ntoarce cu Epraxia la braț.  — Ce-am zis eu? . . .  Vedeți c-a venit?  — strigă victorios Paschi.  — Doar ai mata o vorbă, domnule inginer când joci cărțile: Chirisgaia! . . .  — Așa-i măicuță, așa-i!  — Se gudură el serios de vorba ei, însă cu o clipeală furișă către ceilalți.  O ia la braț cavalerește, și toți îi duc in alai până la masa mare din mijloc.  Ascunsă de-atâtea capete drăcoase, iscoditoare, călugărița începe s-amestice cărțile.  In fața ei Conrad menește fantele de care, apăsându-l pe buze, șoptindu-i pripit ceva tainic, cu grele suspine, cu ochii în tavan, cu mutră de sfânt. . .  Încep tălmăcirele: căutătura mirată a inginerului, speriată uneori, gesturile lui deznădăjduite, repetarea ciuntită a ziselor Epraxiei, seriosul nemaipomenit al înfățișării, râsul ascuns ce se gâcea, stârneau uneori hohote nesfârșite.  Cu bărbia rezimată de umărul Epraxiei, Vochița ascultă și ea.  I se lăsase în jos colțurile gurii și nu-i venia de loc să râdă, de loc!  . . .  Mai întâi Leventi e veșnic lângă dânsa.  Nu-ndrăznește să se urnească de teamă să n-audă în urmă-i mersul cela-n călcâie! . . .  Nu-ndrăznește să crâcnească, de teama glasului ascuțit și pe nas gata să-i răspundă.  . . .  Din grămada boierilor, o plictisia Comăniță, îmbătat de înseși vorbele lui — trage cu coada ochiului la dânsa, să descoasă impresia. . .  . . .  Paschi înșiră nimicurile, pândind dințișorii albi ai Floricăi Dan, de care s-a ținut ca umbra toată vremea. . .  Parcă-l vede — înainte de masă — nalt, subțirel, cu haina-i elegantă, ușor înclinat spre Florica și nu știe ce zicându-i, de se aținteau amândoi ochi-în-ochi, luptând uneori între mânie și râs. . .  Iară cucoanele împingându-se prin ascuns — cu cotul, făcându-și semn spre dânșii, și chicotind în dosul evantaielor ridicate în dreptul feței. . .  Oare ce înțeles pot avea semnele lor și râsetele-nfundate?  Doar Florica Dan e măritată și are bărbat și copii. . .  Din grămada boierilor, glasul lui Conu- Arghire taie șirul gândului:  — șolticării!  șolticării! . . .  — Coane Ar. . .  — Mă rog să mă slăbiți. . .  soi de slugarnici! . . .