RANELE NAȚIUNII  ROMANU  DE  Iosifu Vulcanu.  TOMULU I.  BUDAPESTA, 1876.  CU TIPARIULU LUI ALESANDRU chOCS (Calea tietei nr 39. )  ALEGEREA DE DEPUTATU.  I.  Pregatirile de nunta.  Istori-a, care sea va desfasiurá pe paginele urmatoarie, e foarte simpla.  Nu are nici meritulu de a fi noaua.  Din contra e prea vechia si cunoscuta.  Ea s-a intemplatu de multu, dar sea repetiesce si acuma adese-ori, in feliurite forme, dai cu acea deosebire dureroasa, ca mai la fia-care repetitiune devine mai trista.  Povestindu-o, nu voiu adauge nimica de la mine.  Voiu remanea unu fidelu interprete alu autorului care a creat-o, alu sortii.  Voiu descrie-o asiá, precum s-a intemplatu.  Sum siguru, ca deaca veti ceti-o, veti dîce, ca aceast-a s-a intemplatu la dvoastre; pentru cá istorii de aceaste — de si nu in toate detaiurile sale asemene — s-au intemplatu in multe locuri.  Cu adanca durere trebue sea constatâmu, cá ele mai alesu in timpulu din urma au devenitu niste intemplari de toate dîlele la noi, Romanii dincoace de Carpati!  Orasiulu, in care apucámu firulu istoriei noastre, zace in partea resariteana a Ungariei.  Nu-i voiu spune numele, pentru câ astfelu asiu dá prilegiu la unele superari, ceea ce nu este vointi-a mea.  Scopulu aceastora sîre nu este d-a spinteca ranele vindecate, nici a causâ tulburarea conștiintiei alinate — celu putînu in aparintia, seau a schimba — ceea ce nu sea mai poate — evenimentele petrecute mai de multu.  Am ruptu o foaia din istori-a neguroasa a vietii noastre nationale si sociale, spre a o aretâ generatiunii noaue, sea o ceteasca, sa o studieze si sea profite de invetiaturele ei.  eata uniculu meu scopu!  Sea laseamu dar nenumitu orasiulu unde incepemu istori-a noastra!  Ce e dreptu, s-a intemplatu acolo, dar s-a mai repetîtu si in alte locuri.  Asiá dara numele orasiului nu ne privesce.  Numai atât-a voiu spune, ca in vremile betrane acelu orasiu a fostu mai totu romanescu; incetulu cu incetulu inse Romanii, cari — mai alesu negutiatorii — au avutu casele loru in locurile de frunte din piatia, si-au vendutu proprietatile loru si s-au retrasu pe la sate.  Astfelu fizionomia orasiului s-a schimbatu de totu, si aceea a devenitu jidano-ungureasca; ear Romanii, putini câti au mai remasu, s-au ascunsu si aceia prin suburbie, departe de piatia, unde numai biseric-a a remasu romaneasca.  Doara, cá sa gelesca decadinti-a po-poreniloru sei.  Intre putinii Romani, cari inca nu s-au prepaditu, tinerulu advocatu Stefanu Zimbranu ocupá unu locu onorificu.  Parintii lui, murindu tocmai atunce, candu elu facu censur-a de advocatu la tabl-a regasea din Pesta, i lasara o avere destulu de frumosa.  Elu sea rentoarse numai decâtu a casa, si regulandu mostenirea parintieasca, deschise o cancelaria advocatiala.  Sirguinti-a-i neobosita, caracterulu seau acomodabilu, si tractarea sa afabila cu clientii, i câstigara in timpii scurtu o multime de processe.  Cancelaria lui advocatiala ajunse vestita, averea-i sea sporiá, si nu-i mai lipsiá nimica pentru completarea fericirii sale, decâtu numai o socia buna si iubitoaria.  Intr-o seara din earn-a anului 18 multu cautatulu nostru advocatu tineru siedea in odai-a sa, unde lucrá numai elu singuru si primiá clientii sei.  De asta-data inse elu nu siedea la mes-a de scrisu, ci sea preumblá cu pasi mari, fumându o tigareta.  Elu parea adancitu in niste meditatiuni profunde, caci preamblandu-se si-ficsá ochii in continuu in josu, ca si candu ar voi sa caute o idea, pe care inse n-o gasesce de felu.  Din candu in candu sea opriá înaintea mesei, si luandu in mana o epistola, o cetiá cu atentiune mare; apoi ár o punea josu, si sea preamblá mai departe, totu cuprinsu de gânduri grele.  oare ce idei i îngreunau sufletulu?  Meditá elu oare a supra unei replice, pe care trebuia s-o facá in curendu?  Anevoie credemu, cáci harthi-a de coloarea rosei, la care sea uitá câte odata, nu ne prea îndeamna a gândi la vr-o replica de procesu, ci mai bine de amoru.  Si nu ne insielámu in aceasta presupunere din urma.  Dinsulu earasi luá in mana acea epistola, si de asta-data o ceti cu voce nalta:  „Iubite Stefanu!  „Cu bucuria te inștiintiezu, cá mercuri-a viitoaria voiu merge dimpreuna cu iubitii mei parinti la. . .  (aice erá numele orasiului, pe care noi nu voimu sea-lu numimu,) cá sea cumperâmu uneltele trebuinciose la maritisiulu meu.  „Vomu fi in cvartiru la otelulu „Melciulu de auru”, unde noi si de alta-data avemu datin-a de a descalecá.  „Ne astápta dar acolo, cá apoi sa putemu alege dimpreuna toate cele ce ni voru trebui in fericit-a vieatia, ce avemu înaintea noastra.  „ținu multu la gustulu teu, si nimica nu voiu sea-mi alegu, ce nu va avea si complacerea ta.  Numai ceea ce si tie ti-va conveni, mi-va place si mie.  „Me bucuru inca de acuma de momenculu revederii si de minutele ce le vomu petrece la olalta, caci te iubescu si voiu remanea pana la moarte a ta  Aurora. "  Si dupa ce dinsulu ceti pana-n capetu aceasta epistola, o redicá la buze, o sarutá ferbinte si apoi o depuse earasi pe measa.  Dupa aceaste, cá incheiandu meditatiunile sale, dîse cu voce nalta:  — Asiá dara minutulu fericitu s-apropia!  Am sea fiu si eu deplinu fericitu.  Voiu ave si eu o socia iubitoaria.  Atâtu epistol-a de asupra, câtu si esclamatiunea lui Stefanu, ni punu in positiunea d-a aflá, cá lui nici soci-a iubitoaria nu-i mai lipsiá pentru completarea fericerii sale, câci elu a gasitu-o deja, si nu mai urma altu ceva, decâtu cá amorulu loru sa fia sigilatu înaintea altarului prin o legatura vecinica.  E bine, înainte de a contiuná mai departe firulu povestirii noastre, — trebue sea spunemu, cine este aceea?  Stefanu Zimbranu, advocatulu bine cautatu, faceá escursiuni adese ori prin provincia, in causele sale advocatiale.  Astfelu intr-un-a din dîle avendu unu terminu in comun-a departata Livada, fu silitu a merge si acolo.  Necunoscutu in acelu satu, elu voi sea se rentoarca inca in sear-a aceea.  Inse ospetariulu i spuse, cá de seara la elu va fi baiu, unde sea va aduná toata inteliginti-a din acelu pregiuru.  Deci, cá unu tineru ce iubesce petrecerile, caruia i placu fetele frumoase si care vrá sea se insoare, Stefanu inca decise iute a remenea îi dinsulu acolo.  Balulu reesî foarte splendidu.  Elit-a inteligintiei din acele parti toata sea afla adunata acolo.  Nici o familia mai de frunte nu absenta.  Dantiurile, conversatiunile viale, toaletele pompoase si damele frumoase, toate contribuim, câ balulu sa produca suvenirea cea mai placuta in anim-a celoru ce luara parte intr- insulu.  Intre toti inse nu erá nici unulu, carele sea fi dusu a casa suveniri mai scumpe, decâtu tinerulu nostru advocatu Stefanu Zimbranu.  Intratu in baiu cu sperantie frumoase si cu ilusiuni incantatoarie, elu sea simtî foarte fericitu, caci sperantiele-i sea realisara si ilusiunile-i nu-lu parasira.  Se aflá in mijloculu unei societăti foarte alese si frumoase, care i promitea o petrecere prea vesela.  Si nu sea insielă.  Ceea ce n-ar fi pututu crede, in aceastu baiu a vediutu întrunite asiá multe fete frumoase, incâtu ele aru fi facutu onore ori si carui baiu dintr-unu orasiu mare.  Dar intre toate una i facu impressiunea cea mai mare.  O tinera copila, cam de optu-spre-diece ani, cu figura iunonica, cu ochi negri si plini de melancolia, cu farmeculu inocintiei in espressiunea fetiei sale, — erá aceasta fiintia.  Stefanu i fu recomandata prin unu amicu, si mai toata noptea o petrecu in giurulu ei.  Candu o vediu pentru prim-a-oara, elu simti o bucuria mare, cá celu ce gasesce ceva ce de multu a cautatu totu insedaru.  Dinsulu simtî, cá fiinti-a pe care o cercá de atât-a timpu totu insedaru, fiitoari-a lui socia, numai aceasta feata va putea sa fia.  Si cu câtu petrecu mai multu cu dins-a, cu câtu sea adancira mai tare in desfetarile unei conversatiuni viale: cu atâtu elu sea convinse mai resolutu, cá in adeveru aceasta copila e menita de sorte a-i fi soci-a.  Si candu dinsulu sea deaprtá din baiu a casa, decise, ca nu peste multu va vini sa faca ei o visita.  Abia peste o septemana dinsulu sea si in-fatîsiá in comun-a Primeni, unde siedea aleas-a animei sale.  Elu fu bine primitu.  Parintele fetei, Arone Albinescu, erá unu proprietariu bine cunoscutu in acele parti; elu sea bucurá de unu renume bunu in toata privinti-a.  Dinsulu avea unu caracteru firmu si nepetatu; diregatoria n-a voitu sea primeasca nici odata, caci — precum dîcea — nu putea sea sufere caciulirile si secaturele mai-mariloru; de la parintii sei mostenise o avere frumosîca, la care si dinsulu mai adause prin sirguintia; erá omu iubitoriu de dreptate; ajutora pe saraci, si i aperá in contra persecutiuniloru nedrepte.  Ceea ce inse mai pe susu de toate lu-destingea, erá caracterulu seau romanescu, verde si pronunciatu.  In privinti-a aceast-a putea servi dreptu modelu.  Nu apartinea elu acelora Romani mai bogati, cari pana candu nu risca nimica, ma inca doara si-facu poporalitate, bucina in lumea larga, romanismulu loru; nu erá nici din aceia, cari numai acolo si-descoperu simtiementulu loru nationalu, unde nu sea temu cá sea voru compromite; nu facea parte nici din taber-a acelora, cari originea loru romanesca si putînulu simtiementu nationalu ce-lu au, le intrebuintieza dreptu curse pentru bun-a credintia a connationaliloru, si dreptu scara de înaintare pentru person-a loru.  Sunt multi intre noi de toate aceaste categoriile; dar micu e numerulu aceloru Romani, cari — bogati seau saraci, aristocrati seau democrati, betrani seau tineri — in ori ce impregiurari sea tina cu demnitate la vechiulu stindardu nationalu; cari sea aibá totu-de-una curagiulu a marturi credinti-a loru chiar si fatia de pedecile si amenintiârile cele mai mari, — si pe cari sea nu-i poti abate prin infricare seau prin coruptiune de pe terenulu pe care au statu si protoparintii loru.  Unulu din aceasti putini erá si Arone Albinescu.  Numele lui erá bine cunoscutu in totu comitatulu.  Toti scieau, cá dinsulu este unu Romanu verde cá stejarulu; unu omu de principiu; unu caracteru curatu de ori ce banuieli compromitietoarie.  Deci toti lu-stimaii.  Din caus-a aceast-a cas-a lui arare ori erá fara oaspeti.  Chiar si contrarii lui politici lu-cercetau cu bucuriá, căci ospitalitatea-i emulá cu simtiementulu seau nationalu.  Cea mai mare placere a lui erá d-a vedea tinerimea inaintandu pe terenulu bunului si alu frumosului.  Candu avea ocasiune sea vediá, cá cutare tineru romanu esceleaza prin cunoscintiele si simtiemintele sale nationale, sesimtieá foarte indestulitu.  Si candu apoi câte unulu dintre aceastia sea abateá pe la mosî-a lui, elu erá foarte fericitu, si nu-si lasá ospele a sea departá iute.  Astfelu i facu o suprindere foarte placuta si visit-a lui Stefanu Zimbranu.  Lu-cunoscea inca mai de multu, si sciea, cá acel-a nu numai e celu mai abilu advocatu romanu in generatiunea noaua din acelu comitatu, dar ca totu-odata e si unu bunu romanu.  Deci lu-imbratîsiá, lu-sarutá, si i spuse, cá mai iute decâtu o septemana nu-lu va lasá sea ieasa din cas-a lui.  Acesta primire facu impressiune buna a supra lui Stefanu, si cu toate cá la prim-a amenintiare a lui Albinescu, i respunse, cá nu va putea sea remana atât-a timpu acolo, elu totusi numai peste diece dîle sea departá.  Dar cum?  Cá mire.  In dîlele petrecute acolo, dînsulu sea convinse, cá fiic-a lui Arone Albinescu, domnisioar-a Auror-a, este in adeveru acea fiintia pe care dinsulu atâtu de multu o doriá si cautá, menita de Dumnedieu a-i fi socia, a impartesî cu dinsulu placerile si suferintiele unei vieti intregi.  Elu o iubiá, si in o oara de confidintia descoperi si Aurorei aceastu secretu, pe care ea lu-sciea deja.  Copil-a fericita i marturi, cá si dins-a lu-iubesce.  Astu-felu nu mai lipsiá decâtu binecuventarea parintiloru, ceea ce asemene urmá in scurtu timpu.  Tinerii erau foarte fericiti.  Dar nu mai putînu erá atare si stapanulu casei.  Elu din doue cause sea bucurá: antâiu, pentru ca fiic-a lui si-a gasitu unu mire potrivitu, — si a doau-a, pentru cá acel-a erá unu Romanu cu ardinte simtieminte nationale, întocmai cá elu.  De atunce trecura doue luni.  Unu intervalu scurtu aceast-a pentru alti muritori, dar unu secolu pentru parechi-a iubitoaria.  Diu-a cununiei erá decisa.  Pregatirile sea faceau din ambele parti, si — precum vediuramu la inceputulu naratiunii noastre, — Stefanu tocmai asteptá pe parintii Aurorei si pe dins-a, ca sea vina a cumperá mobiliele trebuincioase.  Dupa ce dinsulu ceti epistol-a, doara a sut-a ora, si dupa ce o sarutá — doara a mi-a oara, scoase orologiulu din busunariu, si privindu-lu esclamá:  — Ah!  indata voru fi siepte oare!  Trebue sea me ducu la „Melciulu de auru” sea vediu, deaca n-au sositu doritii mei oaspeti! ?  Apoi îmbracá iute gheroculu seau de earna, si luandu-si peleri-a si bastonulu, pleca indata la otelu.  Celu putînu de diece ori a fostu dinsulu deja acolo in diu-a aceast-a, caci — fiindu tocmai mercuri — astepta in totu momentulu sosirea iubitiloru sei.  Si totu insedaru!  In urma si portariulu lu-primiá totu zimbindu, caci sciea si dinsulu, cá ce doru îndemna pe Stefanu sa vina a intrebá de atâte ori.  Chiar in momintele acele sosi a casa de la otelu mai pe urma, in cari noi lu-vediuramu cetindu si sarutandu epistol-a Aurorei.  Si eata abia siediu acolo unu patrariu de ora, sea si repedî de nou la otelu, sa mai întrebe inca odata de portariu, ca n-a sositu inca domnulu Arone Albinescu?  Inse, durere, respunsulu portariului si de asta-data fu negativu.  Stefanu sea spariá.  Intardîarea aceast-a lu-nelinisci foarte.  Se temea, cá ei au patîtu ceva o i nenorocire pe cale.  Doara s-au restornatu.  Ah!  deaca s-a lovitu Auror-a!  Elu de ea sea ingrigiá mai tare.  Ce sea faca?  A casa nu mai putea merge, căci n-avea stare si odihna.  Abia ar fi sositu acolo, numai decâtu s-ar fi rentorsu.  Asia doara decise a remane la otelu, si a astepta acolo, pana ce dinsii in urma totusi voru sosi.  Intrá dar in cafenea.  Luá o cafea si începu sea cetesca diuarie.  Adeca numai voiá sea ceteasca, caci ochii lui erau tîntiti totu spre ferest-a de catra poart-a otelului.  La celu mai micu sgomotu tresariá, si aruncá cu nerabdare privirea sa spre porta.  Inse cei asteptati totusi nu mai viniau.  Trecura si optu oare, si Stefanu si-perduse deja toata speranti-a, candu de odata sunetulu unui clopotielu lu-destepta din visarile sale.  Elu cunoscea acelu sunetu.  Erá clopotielulu ce totu-de-una lu-purtá unu calu alu lui Albinescu, candu stapanulu seau iesiá undeva cu trasur-a, caci in acele parti este datin-a a nu caletori nicairi, fara cá celu putînu unu calu sea nu aiba in grumadi unu clopotielu.  Stefanu tresari.  La momentu aruncá diuariulu din mana si alerga in poarta.  Pe atunce deja caruti-a lui Albinescu sosi tocmai acolo, si betranulu zarindu pe Stefanu, lu-salutá cu aceaste vorbe:  — Asiá dara cá amu intardîatu!  — Am si fostu foarte neliniscitu din caus-a aceast-a.  M-am temutu, ca ati datu de vr-o pacoste pe cale, — respunse Stefanu sarutandu manile doamnei si a domnisioarei.  — N-amu patîtu nici o nenorocire, — reluá earasi betranulu vorb-a, — dar candu ai sea caletoresci cu femei, nici odata nu poti plecá la timpulu seu, si asiá amu intardîatu binisioru.  — Oh!  eu am fostu gata, pentru mine n-ati asteptatu nici unu momentu, — sea escusá indata Auror-a, aruncandu o privire de amoru spre mirele ei.  — Nu, nu!  — respunse betranulu in tonu glumetiu, — tu mai de graba ai fostu gatii.  Apoi betranulu strinse man-a lui Stefanu, si lu-imbratisiá si lu-sarutá ferbinte.  Intr-aceaste servitorii din otelu carara susu in etagiulu primit toate hainele, cuferele si scatulele.  Damele si domnii inca mersera susu, si ocupara odăile cuprinse înainte prin Stefanu pentru ei.  Si bucuri-a si fericirea reintrá in anim-a lui Stefanu, de pe fati-a lui sea reflectá indestulirea, caci sea aflá in societatea adoaratei sale.  Ei petrecura pana tardîu, si in alta dî apoi mersera sea aleaga si sea cumpere cele trebuincioase la maritarea unei fete.  Noi inse nu-i vomu petrece in cumperaturile loru, caci avemu sea continuamu firulu intemplaminteloru noastre in alte parti.  II.  O conferintia nationala  La o septemana dupa cele povestite in partea precedenta urmara eveniminte importante la ordinea dîlei in toata tiear-a, prin urmare si incomitatulu unde sea intempla aceasta istoria.  Corpulu legiuitoriu si-a incheiatu dura-t-a hotarita de lege, si guvernulu a publicatu alegerile noue pentru camer-a deputatiloru.  Si dupa aceaste, conformu datinei stravechie, s-au pornitu in toate partile agitatiunile electorale.  Fia-care partida si-a pusu candidatulu seu, — seau mai bine: fia-care individu, care a voitu se-si puna candidatur-a, si-a formatu partid-a sa.  Aceasta-i o procedura deja incetatienita in vieati-a nostra politica.  Nu talentulu, nu studiulu si nu missiunea decidu la candidarea unei persoane: ci positiunea lui sociala, influinti-a aceluia in anumite cercuri si nu arare ori starea lui materiala.  Deputatî-a — la cei mai multi — nu mai este o missiune innalta, onoarea cea mai frumoasa pentru unu cetatianu: d-a represintá interessele confratiloru sei; ci a devenitu o meseria, unu mijlocu de traiu, o scara pentru înaintare la ranguri si mariri.  Cerculu electoralii inse, in care sea afla comun-a Pruneni, unde siedea Arone Albinescu, inca nu erá teatrulu unei agitatiuni generale.  Acestu cercu, mai curatu romanescu, in cele din urma adunări ale tierii a fostu represintatu totu-de-una prin deputatu romanescu.  De asta-data inca erá convingere generala — intre Romani, ca earasi sea va alege unu Romanu, caci asiá cere dreptatea si fratîetatea, apoi nici ungurii — de cari nu erau in cercu nici cinci-dieci de insi — nu voru voi so schimbe aceastu usu incetatienitu la alegerile trecute.  Nici nu sea audieá de felu, cá ungurii aru fi facutu vr-unu pasiu spre a pune vr-unu candidatu de alu loru.  Si fiindu cá ungurii nu faceau nimica, nici Romanii nu sea simtieau îndemnati a începe de timpuriu o actiune electorala.  Inse chiar si in casulu daca ungurii începeau vr-o miscare in privinti-a aceast-a, Romanii totusi nu sea apucau inca de lucrare.  Si ei erau cá ceialalti connationali ai loru, cari de toate sea apucá tardîu seau — nici odata.  Indolenti-a a prinsu radecini adanci in toate arteriile natiunii noastre.  Ne aflamu in o letargia mare.  Si aceast-a e o boala inspaimantatoaria.  Spiritulu de activitate par- ca de totu a sboratu din mijloculu nostru.  Nu ni mai place a întreprinde nimica.  Si deaca din candu in candu totusi mai pare ca dămu senine de o vieatia mai activa: in realitate nici atunce nu facemu altu ceva, decâtu creămu numai la planuri.  Atât-a e totu ce ni-a mai remasu din vechiulu nostru zelu nationalu.  Ni mai place inca si acuma sea facemu planuri.  De aceaste si adi avemu destule.  Dar ni place si mai multu a tândali la esecutarea loru, sub pretestulu, ca le studiămu.  Apoi le totu studiămu, desbatemu, facemu vorbe multe, si in sfirsîtu — nu realisămu nimica, pentru cá seau timpulu a trecutu, seau toata însufletirea a fostu numai — focu de paie.  Nici Romanii din cerculu electoralu Pruneni nu faceau esceptiune din aceasta caracteristica generala.  Ei inca erau de acea parere, cá in locu de a începe ceva de timpuriu si astfelu a lucra timpu mai indelungatu: este multu mai comodu a siedea frumosielu molcomit, si a amaná lucrarea pe mai tardîu, — mai alesu in cause nationale, cari nu numai, cá nu aducu nimica pentru „culina,” dar inca poducu si unele neplaceri.  Astfelu dara inteliginti-a romana din cerculu aceast-a nu siintiea nici unu indemnu, cá sea însceneze si dins-a vr-o pregatire electorala; si ea nici nu sea destepta din nepasarea sa nationala si patriotica: de cumva nu erá la mijlocii o causa momentoasa.  Deputatulu de pan-acuma alu cercului nu mai putea fi alesu, cá-ci elu cu atât-a credintia a represintatu in camera interessele bietului poporu, incâtu guvernulu, parintiescu si iubitoriu de toate poporele tierii, s-a simtîtu indatoratu a-i remunerá ostenelele cu unu postu grasu, care este incompatibulu cu mandatulu de deputatu.  Unii inse, niste guri rele, afirmau, ca acelu postu primitu nu erá atâtu remuneratiunea osteneleloru acelui deputatu, facute in interessulu poporului: câtu mai multu recompens-a tacerii sale in anumite casuri foarte critice pentru guvernu, si a spriginirii aceastuia cu votulu seau in toate cestiunile.  Cine va fi avendu dreptu, nu ne privesce.  Caus-a aceast-a cade afara din cadrulu naratiunii noastre.  Constatămu numai faptulu, ca dinsulu primindu unu postu, nu putu fi realesu.  Asiá dara alegatorii trebuiau sea se ingrigeasca de altu candidatu.  Acestu motivu apoi intr-unu tardîu produse o activitate mare si intre alegatorii romani ai cercului numitu.  Ei începura adeca a siopti, a vorbi, a face combinatiuni si a creá — planuri.  Si cu atât-a sea si multiamira.  Arone Albinescu inse prevediu, cá atât-a inca nu este de ajunau; ci trebue sea se tîna o conferintia, in care sea se decida a supra personei care sea se candideze de deputatu in diu-a alegerii.  Elu dara nu intardiá multu, ci conchianá o conferintia — numita nationala.  Conchiamarea, scrisa in stilu frumosii, iu resuná fara efectu.  Noaue ni placu vorbele sonore si frasele inflorilate.  Aceste ne insufletiescu — pe unu momentu.  Astfelu dara si in vieati-a lina a inteligintiei romane din cerculu Pruneni inca sea produse o mica miscare.  Numai mica, pentru cá a trecutu deja timpulu acel-a, in care si noi Romanii eramu capabili sa simtîmu vr-o însufletire mai innalta, candu sea puneá in actiune vr-o causa nationala.  Entusiasmulu aceast-a a trecutu.  Ne-amu desteptatu.  Astadi interessulu comunii nationalu nu mai inspira pe fiii natiunii.  Totu insulu considera numai profitulu seau personalu.  Astfelu apoi este prea mica jertfa aceea, care sea mai aduce pe altarulu nationalismului.  Alegatorii din cerculu Pruneni cetira conchiamarea lui Albinescu, sea însufletîra pe unu momentu, dîsera in cercuri private si câte-va toasturi, decisera, cá voru merge toti la conferinti-a nationala, apoi sea liniscira frumosielu, sea-ntoarsera pe laturea cealalta si durmira mai departe.  Inse in ajunulu conferintiei totusi sea desteptaia.  Dar poate cá nici atunce nu sea desteptau, de cumva Albinescu — carele sciea cu cine are de a face — nu tramitea in acea dî in fia-care satu câte unu expressu, care sa li spuna la toti:  — Mei, oameni buni, nu durmiti!  Scola-ti-ve, căci mane la Pruneni sea va tînea o conferintia nationala, unde si voi trebue sa ve infatîsiati!  Asiá dara ei si-adusera a minte, cá au a sea aduná in o — causa nationala.  Si sea si adunara in numeru foarte frumosu.  Abia doi-trei inteliginti romani remasera p-a casa, ocupati cu lucruri foarte urgente, ceialalti toti sea infatîsiara la Pruneni.  Sè nu ne mirămu de aceast-a!  Noi suntemu niste oameni foarte buni, ascultatoari si blandi.  Ce dreptu, nu prea producemu ceva, caci nici prin minte nu ni plesnesce a întreprinde oare-ce.  De cumva inse cineva dintre noi totusi propune ceva, noi — de cumva acea persoana e mai mare decâtu noi si prin urmare ni impune — primimu svatulu si promitemu totu concursulu nostru.  Dar numai cu o conditiune.  De cumva prin aceast-a interessele noastre individuale si familiarie nu voru suferi ceva scadere.  Pana aci merge nationalismulu nostru moderau, si nu mai departe!  Confratii nostri alegatori din cerculu amintitu aveau asigurata aceasta conditiune.  Nici unulu dintre ei nu voiá sa fia deputatu, prin urmare interessele loru personale nu erau amenintiate; apoi, fiindu ei convinsi, cá ungurii nu voru candidá pe nimene dintre dinsii, nu sea puteau teme, cá comitele supremu seau vice-comitele sea voaru superi pentru participarea loru la candidarea unui romanu.  Si aceastu din urma motiva este foarte importanta, care mai alesu in timpulu din urma joca unu rolu mare in vieati-a nostra politica, — pentru cá nu multi curagiulu au opiniunii loru.  E bine, neavendu nici o causa personala, ei sea adunara toti la cas-a lui Arone Albinescu, unde toate odăile erau pregatite pentru aceastu scopu.  In salonulu celu mare vechi-a measa familiaria erá trasa toata afara si lungita cu alte multe mese, si acoperita — dupa datina betrana — cu postavu verde.  Langa ea si pe langa pareti erau asiediate o multîme de scaune pentru membrii mai betrani, caci cei mai tineri voru putea „siedea in picioare. ”  Paretii sea decorara a nume pentru aceastu scopu.  In frunte, adeca inapoi-a presidiului, sea aflá aninatu portretulu lui Traianu dupa fotografia scoasa de pe column-a lui Traianu; de a dreapt-a lui sea vedea portretulu lui Mihaiu Viteazulu, eara de-a stang-a a lui Dragosiu voda; mai incolo de o parte tabloulu „Intrarea lui Mihaiu Viteazulu in Alba-Iulia”, — de alt-a „Batali-a de la Calugareni”, — mai in colo „Moartea lui Lapusneanu-voda”, portretulu lui Andreiu Muresianu, Jancu si Ionu Brateanu, si alte multe portrete si tablouri nationale, cari toate inspirau simtiementu nationalu in privitori.  Si cá si aceia sè aiba desfetare deplina, cari afara de spiritulu nationalu mai iubescu si altu felu de — spiritu, ospitalulu stapanu alu casei s-a ingrigitu, cá in odaile laterale sea fia pe toate mesele rachia in abundantia.  oar-a anunciata pentru conferintia inca nu sosi, cu toate aceaste inse deja sea si adunara mai multi, intre cari si unele notabilităti ale cercului.  Inse in sal-a cea mare nimene nu intră.  Modesti-a opri pe fia-care a fi celu d-antâiu in acelu locu.  Ei sea aflau multu mai familiaru in odaile laterale, unde începura conversatiuni in cercuri mai mici si mai mari, — si unde sub inspiratiunea rachiului curatu sea mai dîcea si câte unu toastu — pentru natiunea romana si barbatii ei de frunte, intre cari — ne mai fiindu pentru cine sea sea beie — dupa espressiunea unui toastantu si dascalulu din Vai-de-elu inca ocupa unu locu foarte onorificu.  Intre toti oratorii mai de multe ori escelă unu parinte protopopu tineru, Semproniu Plopescu, carele abiá termină studiile sale, candu inaintă la aceasta treapta frumoasa a carierei sale, căci sea bucurá de o poporalitate mare si erá cunoscutu că nationalistu vestita.  In sriurulu lui sea adunara ilara mai multi si ascultau cu mare sete vorbele lui.  Si elu vorbiă, incependu de la „Divulu Traianu”, si pana-n diu-a de astadi, despre toti oamenii vestiti, si in urma incheiă cu stapanulu casei, „unu demnii descendinte ale coloniiloru antice"  Afara de dinsulu, mai escelara: notarii comunali — Sofronie Cimbrudanu, Ilie Negru, Ioanu Gabilescu, advocatii Scipione Siesanu, Florianu Bumbescu; si preotii Anania Recitianu si Eusebiu Punteanu.  In urma apoi si altii facura sensatiune, căci cu câtu timpulu trecea mai tare, cu atât-a si conversatiunea deviniă mai animata, si cu atât-a si buteliile cu rachia sea goliau mai tare.  — Doara ar fi bine, domniloru, — lo cuventulu Albinescu, — sea deschidemu conferinti-a.  oar-a ficsata a sositu.  Nimene nu respunse.  Dar advocatulu Florianu Bumbescu, unu omu micu, grasu, grosu si folticosu, carele tocmai atunce lo in mana buteli-a cu rachia, sea-si toarne in pocalu, întrerupse tacerea:  — Sea mai asteptămu putîntelu!  — Sea mai asteptămu!  — aprobara mai multi de odata propunerea lui Bumbescu.  — Drumurile sunt grele, — si n-au pututu inca sea soseasca toti, — dîse Sofronie Cimbrudanu cu gravitatea unui omu de statu.  — Si eu știu pe mai multi, cari au proinisu că voru vini, dar inca nu sunt aice, — nu suntemu siguri, deaca si tu ai intielesu pe acela?  — N-am pututu intielege pe altulu, că-ci numai unulu singuru singurelu poate sea fia Romanulu celu mai mare.  Traieasca dara elu!  — Cine?  — întrebara toti.  Si Cimbrudanu pronunciă unu nume, pe care inse noi — din respectulu datoritu aceluia — lu-vomu retacea.  Unii dintre cei de fatia strigara: „Sea traieasca! ”  — ear altii, desaprobandu cu totulu parerea lui Cimbrudanu in apretiuirea românismului acelui barbatu, pusera pocalele earasi pe measa si protestara, dîcendu, că individulu numitu nu-i asiă mare Romanu, ma — deaca l-amu esamină mai de a menuntulu, amu vedea, că — dinsulu e unu siarlatanu.  Si incheiara, dîcându, că Romanulu celu mai mare este altulu si a nume. . . .  earasi nu vomu spune numele lui.  La audiulu aceastui nume apoi unii, si a nume cei ce mai nainte pusera pocalele pe measa, strigara cu însufletire: „Sea traieasca! ”  — ear altii, adeca stimatorii primului barbatu, tacura.  Aceasta inse nu dură multu.  Fiindu că la aparintia nici o parte nu era in majoritate, numai decâtu sea escă intre ambele o disputa înfocata, sustînendu fia-care, că numai barbatulu ei poate sa fia celu mai mare Romanu.  Si aceaste doaue partide nu sea deosebia prin oaresi-care coloritu politicu, că-ci in ambele sea aflau omeni de toate nuantiele; ci el conformu maturitatii si datinei noastre, eara compuse de dupa confessiuni.  Fia-care confesiune avea deosebitu pe celu mai mare Românu alu seu.  Si disput-a curgea inversiunatu.  Dar fiindu că ambele parti erau prea inspirate de prea infocatulu spiritu — nationalu, nici una nu voaia sa cedeze, — si astfelu neputendu-se de felu face nici o invoieala, nu sea putu constată, că cine este dar in adeveru celu mai mare Romanu?  Ma inca spiritele sea iritara si mai tare, incâtu era p-aci sea se duca toti catra casa, sea nici nu sea tîna conferinti-a conchiamata de Albinescu.  — Asiă Romanu că celu laudatu de voi, — dîse Anania Recitianu, — si eu sum.  — Si eu!  — adause numai decâtu colegulu seau Eusebiu Punteanu.  — Vorbe de claca!  — strigă Gabilescu, — eu nu cunoscu mai mare Romanu decâtu mine.  — Bine dîci!  — aprobă Negru, — nici pe mine nu me întrece nimene.  — Asiă-i, asiă-i!  — strigara mai multi.  — Domniloru, — incheiă Bumbescu, — dupa parerea mea e gresieala a dîce „celu mai mare Romanu”, pentru că nimene nu este mai mare decâtu noi; toti suntemu de o potriva, toti suntemu vrednici a ne numi mari Romani.  Aceasta capacitare nu resună fara efectu.  Complimentulu lingusî pe toti.  Si de odata resună din toate gurile:  — Sea traieasca Bumbescu!  — Ve multiamescu, fratiloru, — respunse elu, — si că sea eternisămu memori-a aceastei dîle, eata o lista de contribuire pentru unu scopu filantropicu.  Poftimu de subscrieti!  Urmă o tacere.  Apoi parintele protopopu lo cuventulu:  — Trebue platitu înainte?  — Trebue dieu, frate, — respunse Bumbescu, — că-ci aceasta nu e prenumeratiune la vr-unu diuariu romanescu.  — Asiă dara, — dîse protopopulu, — mi-pare foarte reu, ca nu poatu subscrie nimica.  Timpurile sunt foarte grele.  — Timpurile sunt foarte grele, — repetîra toti că in choru, — si dintre atâtia mari Romani nici unulu nu subscrise nici unu cruceriu.  Albinescu sea indignă si dîse:  — Acuma ati doveditu, că in fapta sunteti multu mai mici Romani, decâtu cu gur-a.  Apoi lo list-a si subscrise elu singuru o suma oare-care.  — Ti-i usioru tie, — lu-reflectă Grabilescu, — tu n-ai o familia asiă numeroasa că mine.  — Vieati-a e grea, — dîsera mai multi, — banii sunt scumpi.  Abiă putemu trai.  — E bine, domniloru, — dîse earasi Albinescu, — urmeze-si fia-care conștiinti-a!  Inse timpulu prea inainteaza.  Ar trebui sea deschidemu conferinti-a!  — Prea bine!  — aprobara toti.  S-o deschidemu că-ci cei ce au avutu de cugetu sa vina, au si vinitu.  Insedar mai asteptămu pe altii.  — Haidamu dar in sal-a cea mare, — le dîse stapanulu casei.  Cei mai multi aru fi doritu sea remana totu in aceasta odaia, unde ei începura a sea simtî că a casa; inse fiindu că acolo nu era locu pentru toti, sea invoira a trece in sala.  Unii inse remasera numai in usia, că sea paoata fumă, si — doara că sea fia mai aproape de buteliile cu rachia.  Cu decursulu conferintiei nu ne vomu ocupă in specialu.  Vomu insemnă numai resultatulu: Arone Albinescu fu silitu a primi candidatur-a, căci nu sea gasi alta persoana, care ar fi pututu întruni încrederea tuturora.  Apoi candidatulu nationalu dete in onoarea ospetiloru sei unu prandiu splendidu, care dură pana sear-a, si la care sea rostira aproape la o suta de toasturi pline de focu nationalu.  Si dupa aceaste, toti sea departara catra casa, cu cugetulu liniscitu si crediendu, că facându ei candidarea, au si ispravitu toate agendele de la alegere.  III.  Apucaturi cortesiesci.  Abiă sea latî vestea prin comitatu despre aceasta conferintia a Romaniloru, numai decâtu sea si ivi o contra actiune.  Ungurii începura a sea miscă si dinsii.  Ei in vremile trecute nici nu visara sea deie vr-unu semnu de vieatia in aceastu cercu; antâiu, pentru că erau foarte multiamiti de purtarea fostului deputatu romanu, carele in veci nu le facu peste mana, — si a doau-a: pentru că ei — precum amu mai spus-o — sea aflau in asia minoritate, incâtu nici nu puteau visá de alegerea unui unguru.  Resultatulu conferintiei Romaniloru inse stramută resignatiunea si liniscea loru de mai nainte.  Ei poate ca sea invoiau, că si in viitoriu sa sea aleaga deputatu unu Romanu, dar de program-a celui de pan-acuma.  Candu inse audîra, că inteliginti-a romana a candidatu pe Arone Albinescu, unu Romanu pronunciatu, si că dinsulu a si primitu aceasta candidatura sea spariara cumplitu.  Si team-a loru era si pentru aceea mai mare, căci scieau, ca Albinescu sea bucura la connationalii sei de o poporalitate mare, si prin urmare alegerea trebuiă considerata că sigura.  Cu toate aceaste inse fric-a loru nu deveni o desperatiune.  Ma aceea nici nu dură unu timpu mai indelungatu.  De si in minoritate, ei prinsera a sperá si a crede, ca doara totusi voru fi in stare a nimici hotarirea conferintiei Romaniloru.  Si aceasta credintia a loru sea întemeiă pe doue cause de mare însemnatate.  Antâiu, ei si-adusera a minte, că comitele supremu de asta-data e unguru, — si astfelu dinsulu va avea unu indemnu duplu spre a li dá ajutoriu.  A doau-a, ceea ce este si mai importanta, dinsii scieau prea bine, că in inteliginti-a romana nu mai domnesce contielegerea de mai nainte, ca zelulu nationalu numai pe putini i mai insufletiesce si că coruptiunea a luatu dimensiuni mari si intre aceastia.  Inse ei mai aveau si altu spriginu.  Acest-a era fostulu deputatu romanu, carele inca avea prin cercu o inriurire mare, mai alesu pentru motivulu, cá era ruditu cu multe familii cari sea bucurau de poporalitate.  Dinsulu la denumirea sa si-a datu cuventulu de onoare, ca va sprigini pe candidatulu guvernamentalii.  Asiă dara de la elu inca sea putea asteptă multu.  Va sea dîca, minoritatea ungureasca avea multe prospecte bune.  Totusi, ei nici a visá nu cutediara, cá in acstu cercu sea sea pota alege unu neromanu.  Ei, de si scieau pe Romani demoralisati, totusi nu-i credeau asiá de stricati, cá sea fia capabili a sea dejosi pana a-si vinde celu mai sacru interessu nationalu.  Aspiratiunea loru suprema erá numai, d-a lucră din toate puterile, ca Albinescu sa repasieasca, si apoi in loculu lui sea sea candideze altu Romanu, cu simtieminte mai ungureasci, nu unu „daco-romanistu” ca elu.  Atât-a credeau ei cu putintia, si nimicu mai multu!  Cumpenindu toate aceaste bine, ei nu tândalira atât-a ca Romanii, ci iute sea apucara de lucru.  Alergara numai decâtu in capital-a comitatului, si acolo tînura o conferintia, la care lo parte si fostulu deputatu romanu.  Hotaririle conferintiei au remasu secrete, că-ci acele nu s-au bucinatu, că si ale Romaniloru.  Deci nu le puturamu aflá nici noi.  Prin urmare vomu insemná numai cele ce s-au ntemplatu dupa aceasta conferintia.  A trei-a dî dupa aceaste, domn-a Albinescu primi o epistola interessanta.  Aceea viniă de la soci-a comitelui supremu, si suná astu-felu:  „Onorabila Doamna,  „știi prea bine, ce pagube mari s-au facutu unei parti din locuitorii comitatului nostru prin versarea apeloru in toamn-a trecuta!  „Este unu tablou grozavu a vedea aceaste sate, prepadite, si pe locuitorii loru, cari jetrecura earn-a in mijloculu unei miserii cumplite.  „Aceasta vedere a storsu compatimirea tuturoru oameniloru de anima.  „S-au si facutu contribuiri si feliurite colecte pentru alinarea suferintiei loru.  Dar nu-su de ajunsu.  Miseri-a totu mai dureaza inca.  „Onorabila doamna!  Noi, femeile, nu putemu sea nu audîmu strigatele aceastora nenorociti; nu putemu sa nu vinimu si noi intru ajutoriulu loru.  „Petrunse de simtiementulu caritătii, la initîativ-a mea, mai multe dame respectabile au infiintiatu unu comitetu, care voiesce sa aranseze unu bazaru in folosulu nenorocitiloru pagubasi.  „Mi-ieu voia a te rogá dara, că pe una dintre cele mai distinte dame ale comitatului nostru, sea binevoiesci si dta — dimpreuna cu prea amabil-a-ti fiica — a lo parte la aceastu bazaru.  „Cerendu unu respunsu favorabilu, si sperandu că cunoscut-a bunetate a animei dtale nu va refusă concursulu seu, ve multiamescu inca de acuma pentru nobilulu spriginu la realisarea aceastei idei.  „A dtale  Emilia contesa de Szunyogváry. ”  Doamn-a Albinescu ceti cu suprindere aceaste sîre, si nu atâtu pentru cuventulu că nu avea cunoscinti-a contessei, ci mai alesu pentru motivulu ca aceea — precum dins-a era informata — avea niste simtieminte aristocratice foarte ingamfate, si mai vertosu pentru că ea uriă pe Romani.  — oare ce poate sea fia caus-a, că de asta-data ea uita toate aceaste, si sea adresseaza catra soci-a unui democrato, carele mai este si Romanu?  — dta prim-a întrebare, ce si-o puse doamn-a Albinescu dupa cetirea epistolei.  Inse nu putea sea-si afle respunsulu potrivitu, că-ci ori câtu sea nisuiă sea atribue contessei numai motivulu de caritate, ea totusi credea, că aceasta este numai unu pretestu, si că de siguru de totu altu ceva a indemnatu-o a-i scrie aceasta epistola.  Femeia cu minte ce erá, ea gândi numai decâtu la politica.  Si-aduse a minte, că barbatulu ei e candidatu de deputatu, — si prin urmare soci-a comitelui supremu vine inca de acuma a-i aduce tributulu recunoscintiei sale.  Ast-a erá parerea ei.  Inse nu spuse aceast-a si fiicei sale, care sea bucură tare, că va avea ocasiune sea figureze si dins-a intre damele de frunte ale comitatului, unde va avea unu rolu frumosu, de sigurii va escelă, si astfelu va câstigă si mai multu amorulu lui Stefanu.  Aceasta era culmea aspiratiuniloru sale.  Ea numai decâtu incepu a si face o multime de planuri, că ce va face ea in acelu hazaru, cum sea va purtă, cum va putea sea produca mai mare bucuria mirelui seu.  Si candu cugeta la reesîtulu splendidu alu planuriloru sale, sea simtiea foarte fericita.  Sarută de nenumerate ori man-a iubitei sale mame si o rugă, că nu cumva sea refuse participarea ceruta.  — Nici unu momentu nu m-am ganditu la asiá ceva, fiic-a mea, — respunse mam-a-sa.  — Asiá dara vomu luá parte in bazaru?  — De siguru, fiic-a mea.  Trebue sè ajutorămu si noi pe bietii setosi de fericiie.  — Asiá e, mama dulce, — respunse Aurora, dar ea cugetá la Stefanu.  — Apoi si etichet-a ne deobleaga.  Contess-a ne-a rugatu, si noi nu putemu sea-i refusămu cererea.  — Nu, nu!  — aprobă si Aurora cu unu surisu dragalasiu, mai sarutandu de câte-va ori man-a mamei sale.  Si dupa aceaste amendoaue sea si apucara a face pregatiri si planuri pentru acele dîle in adeveru interesante.  Doamn-a Albinescu, care la inceputu primi cu unu felu de nepasare invitarea gentila a contessei, dupa ce vediu bucuri-a mare a fiicei sale, sea insufletî si ea.  La ast-a inse contribui si instinctulu ei propriu.  Ea inca erá femeia, si fiindu ca secsulu frumosu — fia dîsu cu permissiune — are multa inclinatiune spre vanitate, dins-a inca începu a sea bucură, că i sea va da ocasiune sea poata figura intre damele aristocratîei din comitatu, si că va pute introduce si pe fiic-a sa in acelu cercu.  Stapanulu casei tocmai nu sea aflá a casa, si astufelu soci-a lui nu-i putu impartesî indata epistol-a contessei, de si dins-a doriă sa faca aceast-a câtu mai curendu, cá sè audia si parerea lui a supra motivului, care a indemnatu pe contess-a a-i tramite aceasta invitatiune.  Inse de catra seara sea rentoarse si elu, si abiă sea cobori din trasura, doamn-a i puse in vederea lui epistol-a de multe ori amintita.  Albinescu o ceti, si la momentu fu cuprinsu de unu simtiementu de neplacere.  In locu de a sea bucură, elu sea supera, căci printr- ins-a nu vedea innaltiarea familiei sale, ci umilirea ei.  Dinsulu n-a facutu inca nici o visita comitelui supremu, pentru că a asteptatu, că aceast-a — că omu strainu in comitatu — sa faca elu prim-a visita, cum a facutu si altoru familii mai de frunte, candu s-a mutatu in aceastu comitatu; inse comitele supremu pan- acuma l-a desconsideratu, si nu l-a gasitu vrednicu de aceasta distingere.  Ofensatu prin aceasta despretiuire, Albinescu erá decisu a sustînea demnitatea sa, a respunde cu ambitiunea unui omu neaternatoriu la vanitatea comitelui supremu, si a nu calcă nici odata pragulu usiei sale.  Inse eata, aceasta hotarire a lui fu nimicita prin epistol-a comitesei, care chiamá pe soci-a si fiic-a lui a luá parte la bazarulu ce sea va arangiá in folosulu pagubitiloru din comitatu!  Aceasta invitatiune nu sea putea refusá.  Soci-a si fiic-a lui trebuiau sè sea infatisieze la comites-a.  Inse nici ele n-au fostu la dins-a nici odata.  Deci conformu etichetei, Albinescu trebuiá sa le conduca acolo pentru pri-m-a-oara.  Va sè dîca, totusi elu erá silitu a face prim-a visita, si nu comitele supremu!  eata ceea ce lu-supera!  Inse totusi sea mangaiă in câtu-va.  Si a nume in urmatoriulu modu:  — Soci-a si fiic-a mea sunt invitate de catra comites-a.  Asiá dara vomu face o visita numai dinsei.  Ast-a nu me va umili, că-ci fatia de femei trebue sea fimu mai indulgenti; apoi nici soci-a si fiic-a mea nu poatu avea causa deplina la o aprehensiune, cá-ci epistol-a comi-tesei, — in asemene impregiurari — sea poate considera că o visita.  Si in sfirsîtu toata cestiunea aceast-a nu e unu lucru privatu, familiariu; ci o causa publica, care nu poate sè compromită nici o conditiune din trecutu, si nu face nici unu angagiamentu pentru viitoriu.  E bine, le voiu presintă dara comitesei, dr de apartamentulu comitelui nici nu me voiu apropiă.  Astfelu apoi demnitatea mea nu va suferi nici o scadere!  Si indestulitu cu aceasta motivare, elu privi cu bucuria la fiic-a sa, care suridea cu fericire, si i dîse:  — Te bucuri de aceast-a invitare, fiic-a mea?  — Oh!  tare, iubite tata, — respunse Aurora.  — Si pentru ce?  — Pentru că voiu avea si eu ocasiune sa contribuescu la alinarea suferintiei nenorocitiloru.  — Este prea frumosu aceastu simtiementu, — respunse tata-seu, sarutandu-i fruntea, — pastreaza-lu in toata vieati-a ta!  — Fi-va iertatu dara sa ieu parte si eu la acelu bazaru?  — intreba Aurora cu fericire.  — De cumva si iubitoari-a ta mama ti-va permite, eu bucurosu ti-facu aceasta placere.  — Eu i-am si promisu, — respunse soci-a sa, sarutandu-si cu indestulire fiic-a.  — Ve multiamescu!  — incheiă Aurora.  — Asiá dara, — relo earasi elu cuventulu, — ve gatati!  In urmarea aceastei invita-tiuni câtu mai curendu trebue sè faceti o visita comitesei.  — Candu?  — intrebă Aurora cu nerabdare.  — Deaca vreti, si mane putemu sè mergemu, — respunse elu.  — Apoi bine!  — esclamă Aurora, care era gata sa plece indata, numai că sea poata revedă câtu mai curendu pe mirele ei.  — Dar mane inca nu putemu, — reflecta doamn-a.  — Pentru ce?  — o intrebă Aurora.  — Pentru că nu vomu putea fi gata, — respunse mama-sa.  Inse Aurora grabi a-i spune:  — Oh!  eu sum gata si acuma!  — că mare este dorulu teu de a ajutoră pe acei nenorociti!  — observa elu suridiendu!  Eu n-am schitu, ca ai o anima asiă plina de simtieminte — filantropice.  In locu de respunsu, — Aurora rosî de totu.  — E bine, drag-a mea fiica, — contino earasi betranulu, — roaga-te de mama-ta, sè sea gate si dins-a, ca sa putemu merge câtu mai curendu!  Aurora aruncă spre mama-sa o privire rugatoaria.  — Apoi, nu-mi pasa, — dîse mam-a ei, — poi-mane vomu putea plecă.  Aurora i sarută man-a, ear mama-sa — sarutandu-i fruntea — versă doaue lacrime de bucuriă.  — Asiă dara, — incheiă betranulu, — amu decisu!  Poi-mane vomu plecă.  — Da, da, — aprobă Aurora.  — Acuma dara, — dîse earasi betranulu, — eu me ducu in odai-a mea, sè-mi mai vediu de unele lucruri.  Si dupa aceaste dinsulu esî.  Abiá petrecu elu câte-va mominte singuru in odai-a sa, candu usi-a aceleia sea deschise si intră soci-a sa.  Elu si-puse lucrulu la o parte, si o intrebă suridiendu, ca cu ce i poate servi?  Ea ocupă locu si dîse:  — Arone, am vinitu sè vorbescu putîntelu cu tine, si a nume sè te intrebu oare-ce.  — Ce?  — Nu-ti pare tie curioasa epistol-a comitesei?  — Din ce causa?  — Din aceea, că ea pan-acuma nu m-a cunoscutu personalminte, si acuma totusi sea adresseaza catra mine.  — In ast-a eu nu vediu nimicu curiosu.  Ea voiesce unu resultatu câtu mai favorabilu pentru întreprinderea sa; de aceea a cerutu, si concursulu teu.  eata totu!  — E bine, de ce nu m-a rugatu si in alte ocasiuni, si de ce numai acuma si-aduce a minte, că si eu esistu in lume?  Albinescu tacu.  — Vedi la asta tu nu știi respunde, — dise ea, — dar știu eu, că-ci mi-pare că am ghicitu motivulu adeveratu.  — Spune-mi-lu dara!  — In acele timpuri eu n-am fostu soci-a unui candidatu de deputatu, dar acuma sum!  Albinescu fu suprinsu de aceasta agerime, si meditandu putîntelu, dîse:  — Asiá credi?  — Asiá.  — Se poate, că ai dreptu.  — Eu credu, că de siguru am dreptu.  Numai despre planu nu potu sè știu nimica positivu.  — Despre ce planu?  — Am constatata mai nainte, că numai pentru-că tu esti candidatu de deputatu, suntemu chiamate a lo parte la bazaru.  Acuma meditandu mai departe a supra aceastei idei, trebue sa facemu aceea conclusiune, că comitele supremu are unu planu si că invitarea noastra este numai unu pretestu, d-a-ti putea face cunoscintia si d-a-si putea esecutá planulu sen.  Albinescu sari de pe scaunu, si alergandu la soci-a sa, i dîse cu focu:  — Scump-a mea socia, ai o minte geniala.  Eu totu cu politic-a me o cupu, si eata tu m-ai intrecutu.  Eu nici n-am gânditu la astfelu de posibilitate, tu ai si descoperit-o.  In adeveru, combinatiunea ta e foarte naturala.  — Asiá dara?  — Ide-a ta e foarte pretioasa.  De siguru că comitele supremu are unu planu.  Spre a-lu îndeplini, elu voiesce sea vorbeasca cu mine, dar fiindu că vanitatea-i nu-lu iearta a sea cobori la mine, bazarulu aceast-a i-a vinitu tocmai in de-mana, știindu că cu voi si eu voiu fi silitu a merge in cas-a lui.  — Asiá, asiá.  — Inse ce planu are dinsulu?  eata cestiunea cea mare!  — Ast-a nu o știu nici eu.  — E bine, nu-mi pasa!  Aiba ori ce planu, de asta-data sea va pacali, că-ci nu-lu va putea realisá.  — Cine scie!  — Nu, nu!  Elu gândesce, că va avea ocasiune, sè-mi faca cunoscintia.  Dar sea in sieala.  Deaca vre aceasta, vina dinsulu la mine că-ci eu nu voiu merge sè cumenacescu p nimene.  — Asiá dara nu vei vini cu noi?  — Ba merge.  Ve voiu conduce in apartamentulu comitesei; dar in locuinti-a lui n voiu intrá.  — Si deaca totusi ai conveni cu elu?  — I-asiu spune apriatu, cá nu la elu am vinitu.  Si deaca ar începe a-si desvoltă planul seu, l-asiu asculta, — inse — ti-juru pe fericirea nostra!  — ca n-asiu acceptá nimica, ce ar fi spre pagub-a si rusinea natiunii noastre.  Soci-a lui sea scolă, si sarutandu-lu ferbinte, i dîse:  — Oh!  deaca toti Romanii aru avea un caracteru neclatitu câ tine, natiunea nostra ar inaintă cu pasi grabnici, caci n-ar fi silita sa îndure atâte loviri, despoiari si vendiări, câte i sea facu in toate dîlele.  — Ti-multiamescu, draga, pentru aceasta recunoscintia.  In adeveru, e mare numerul ticalosiloru la noi; inse ori câtu de putini sè fia cei de omenia, eu totusi voiu face parte din ei.  — Dumnedieu sè-ti ajute!  Apoi ea sea scolă, si inainte de a sea departă, mai dîse:  — eata totu ce am voitu sè-ti dîcu!  Fii dar atentu si foarte precautu, căci lupii vreu sè te incungiure!  Voiu fi totu-de-una la postulu meu, — respunse barbatulu ei.  A trei-a dî, dupa aceasta convorbire, Albinescu si-conduse famili-a la soci-a comitelui supremu.  Aceea li facu o primire foarte afabila, si era plina de complesantia.  Candu ei intrara la ea, doamn-a Albinescu baga de seama, ca comites-a siopt-i ceva camerierei sale, si-apoi aceea sea departă.  Conversatiunea curse in tonu foarte amicabilu, cu toate aceaste sea putea observa, că comiteas-a sea afla in nelinisce mare, si din candu in candu sea uitâ-la usia, ca si candu ai- astepta pe cineva.  Albinescu si famili-a sa tocmai voiau sa sea departeze, candu usi-a de odata sea deschise si intra insusi comitele supremu.  Erá unu barbatu naltu, frumosu, si avea unu esterioru impunetoriu, care la prim-a vedere denunciă pe omulu lumei.  Elu sea apropiă cu complesantia catra dame, si facendu-se recomandatiunile reciproce, elu li sea închină cavaleresce si strinse man-a lui Albinescu.  — Mi-pare foarte bine, domnule, — începu elu a dîce lui Albinescu, — că am ocasiune sè-mi ceru scusele mele, că inca nu mi-am pututu împlini datori-a placuta d-a-ti face o visita la locuinti-a dtale.  — Nu vreu sè negu, domnule comite supremu, căci sum iubitoru de sinceritate, că mi-a parutu reu de aceasta.  — Cu atâtu mai frumosu de la dta, că totusi ai vinitu la noi, — dîse èrasi comitele.  — Sè me ierti, domnule comite supremu, inse eu nu meritu acèsta recunoscintia.  Soci-a si fiic-a mea invitate de doamn-a comitesa, eu mi-am facutu numai datori-a de barbatu, câ i le-am presintatu.  — Va sè dîca, nu la mine ai vinitu, — observă comitele supremu ridiendu.  E bine, din acèsta declaratiune vedu, că esti tocmai astu-felu precum mi-te-au descrisu cunoscutii dtale: unu caracteru barbatescu, care nici odata nu permite, că câtu de putînu sè i sea stirbeasca demnitatea.  Mi-pare bine, eă intemplarea mi-a datu ocasiune d-a te cunoasce in persoana.  Te asiguru, ca in viitoriu voiu nisui a suplini si eu ceea ce pan-acuma inca mi-a fostu peste putintia.  — Me voiu bucurá.  — Dar fiindu că acuma am onore a te salută la soci-a mea, fi-mi va permisu sa te rogu, sa me onoredi si in apartamentulu meu?  — Mi-reservu pentru alta ocasiune aceasta onoare, căci acuma nu dispunu de timpu.  — Numai pe câte-va minute!  — Pan-atunce eu voiu petrece cu damele, — observă comiteas-a, privindu cu unu suriosu gratîosu spre Albinescu.  — Dtale, doamna comiteasa, — dîse elu, — nu-mi este permisu a-ti refusă nimica.  — Asiă dara, — relo vorb-a comitele, — deaca vei binevoi a me onorá, te rogu! . .  Si barbatii amendoi esîra din odaia.  La esîre Albinescu aruncá o cautatura spre soci-a sa, si aceea sea intelni cu a ei.  Aceea par- cá i dîcea: „Fii atentu! ”  — ear a lui par că i respundea: „Nu te teme, iubit-a mea! ”  IV.  Intrig-a incepe.  Apartamentulu comitelui sea aflá in arip-a opusa a castelului.  Barbatii mergendu repede, ajunsera dara totusi iute acolo.  Sositi in odai-a de primire a comitelui, acel-a oferi lui Albinescu unu fotelu si o tigara, si dupa ce aprinsera amendoi câte una, comitele începu:  — Domnule Albineseu, am audîtu de conferinti-a romana tînuta la Pruneni.  Inca in noaptea aceea au vinitu la mine mai multi membrii ai ei si mi-au impartesîtu cele petrecute.  Comitele pronunciá aceaste cuvinte, accentuandu-le aspru, si ficsandu cu ochii espressiunea fetiei lui Albinescu, spre a descoperi efectulu cuvinteloru sale.  Si in adeveru efectulu si urmá.  Albinescu audîndu, cá unii membrii ai conferintiei, cari acolo sea aretará asiá mari nationalisti si cari lu-aclamara de candidatu cu atât-i entusiasmu, — indata dupa acea conferintia, nu avura altu lucru mai grabnicu, decâtu sea alerge la comitele supremu si sa-i lingusirea prin raportarea celoru petrecute acolo: sea desamagi foarte si increderea in oamenii sei începu a sea clatiná.  Inse aceast-a nu sea putu observá pe fati-a lui.  Aceea pastrase espressiunea de mai nainte.  Si astu-felu comitele nu putu ceti din ea nimica.  Si Albinescu, spre a aretá o indiferintia fatia de impartesîrea comitelui supremu, dîse:  — Foarte bine au facutu acei domni, cá au grabitu a fi raportori.  Celu putînu astu-felu știu ca esti fidelu informatu.  Noi n-amu planuitu acolo nici unu secretu.  N-amu facutu nici o conspiratiune.  — Nu, nu!  Cu toate aceaste inse, precum am aflatu din acei membrii romani, si carora — prin urmare ar trebui sea le credu, unii dintre oratori au cam trecutu peste marginile permise de lege.  — Cum, cum?  — Mi-s-a raportatu, cá unii si-au permisu a desfasiura niste idei, cari periclitáza intregitatea tierii, servindu-se de unele espressiuni pline de agitatiunile cele mai drastice si cari tindu a turburá cu puterea pacea intre cetatieni.  Albinescu, cuprinsu de indignatiune, — grabi a reflecta seriosu:  — Domnule comite supremu, iárta-me a-ti observa cu toata positivitatea, cá nu esti bine informatu!  — Si eu sum de parerea aceast-a, pentru cá — ori câtu de opuse sunt vederile noastre politice — te stimezu mai multu decátu sea credu despre dta, cá ai fi fostu capabilu a permite sa sea desconsidere legea si ratiunea.  Dar ce sa facu!  Deca unii dintre oamenii dvostre, cari de altmintre acolo au gura mare, vinu de-mi povestescu cele intemplate, marindu toate, numai cá doara sa-si câstige merite la mine, — trebue sa-i ascultu!  Albinescu nu respunse nimica.  Comitele continua:  — E bine, toate aceaste ti-le-am spusu, numai pentru cá te iubescu si te stimediu.  De cumva asiu fi dusmanulu personalu alu dtale, asiu fi tacutu, ma inca asiu fi intrebuintiatu toate raporturile — dimpreuna cu esageratiunile sale — dreptu arme in contra dtale.  Dar nu vreu sa fácu aceast-a, cu toate ca ti-asiu putea stricá multu, pentru cá dorescu binele dtale.  Aceast-a este si motivulu, care m-a indemnatu, cá — punendu de asta-data la o parte reservele ordonate pentru mine de oficiulu meu — sa vorbescu cu dta sinceru si sa-ti impartesiescu toate câte am aflatu.  Ti-am spusu tote, pentru cá se-ti cunosci omenii si sea știi cu cine ai de a face.  — Ti-multiamescu, — respunse Albinescu rece.  — Incâtu pentru candidarea dtale, — continuá comitele supremu, — dta știi bine, cá eu nu consimtiescu in toate cu guvernulu de acuma, prin urmare nici nu me voiu prea espune pentru candidatii sei; ma — sea fia dîsu intre patru ochi!  — me voiu bucurá, de cumva sea va alege si câte unu omu neaternatoriu, care sa aiba curagiulu a interpretá plângerile tierii.  Va sè dîca, eu primescu cu bucuria candidarea dtale.  Albinescu facu unu complimentu.  — Nu numai atât-a, — continuá comitele, — dar trebue se-mi esprimu si felicitarea!  — Multiamu!  — Ah!  nu pentru dta!  Felicitarea mea privesce conferinti-a, care fu norocosa d-a putea gasi unu candidatu atâtu de demnu, in persoan-a dtale.  — Sum foarte deoblegatu, — domnule comite, pentru aceasta declaratiune categorica.  — Si sincera, domnule.  — Cu atâtu mi-este mai pretîoasa.  — Si tocmai pentru ca sinceritatea vorbesce prin mine, dupa ce mi-am esprimatu bucuri-a pentru conferintia si de siguru intregulu cercu, ca va avea unu adeveratu deputatu: nu potu sea nu dau espressiune si admiratiunii mele pentru dta.  — De ast-a nu sum vrednicu, domnule comite.  — Ba da, si inca in mare measura.  Prin primirea candidaturei dta ai facutu unu actu de cea mai innalta importantia patriotica.  — Oh!  nu.  Eu mi-am implinitu numai datori-a de cetatianu.  Am facutu mai putînu inca: am primitu o oanore ce mi s-a oferitu din partea concetatieniloru mei.  — Nu crede!  Dta n-ai facutu numai o datoria, nu ai primitu numai o oanore oferita; ci ai purcesu dintr-unu punctu de vedere mai innaltu: ai adusu unu sacrificiu mare, ai datu proba de o abnegatiune rara in dîlele de acuma.  — Domnule comite supremu, esti foarte marinimosu in apretiuirea portarii mele.  — Nici decâtu, ci numai dreptu.  Eu știu prea bine, că dta n-ai doritu sa fii deputatu, că ai refusatu de repetîte ori candidatur-a, pentru că nu numai interessele dtale materiale voru avea mare scadiementu, ne mai putendu fi in persoana la conducerea economiei, — ci si pentru motivulu, că esti de etate înaintata si că prin urmare ai trebuintia de linisce, lasandu pe altii mai tineri sea se zolasca in luptele politicei de multe ori neplacute.  Deci dea-ca cu toate aceaste ai primitu candidatur-a, inchinandu-te fortiei impregiurariloru, iearta-me se-mi sustinu parerea de mai nainte, si sea dîcu, că ai adusu unu sacrificiu foarte mare.  — Atât-a câta trebue s-aduca ori care cetatianu, care si-iubesce natiunea si patri-a.  — Frumosu suna aceaste cuvinte, dar arare ori le vedemu traduse in usulu de toate dîlele.  Multi le declama, dar foarte putîni le si urmeaza.  Dta esti unulu din acei putini.  E bine, eu te admira, dar totu-odata me si miru de dta!  — Incâtu pentru admiratiune, repetu, nu sum vrednicu; ceea ce privesce mirarea, nu o intielegu.  — Se ti-o esplicu dara!  — Poftimu!  — Me miru de dta, că in butulu ace torn doaue consideratiuni prea importante toti ai primitu candidatur-a.  — Se vede, că nu me cunosci inca, domule comite.  Cu câtu pasiulu, seau preci dîci dta — sacrificiulu, este mai mare, — atâtu acel-a me insufletiesce mai adancu, sea facu.  A ni împlini numai atunce datoria candu prin aceast-a nu periclitămu nimica, numai nu este vr-unu meritu, — dar totu odata sea poate numi lasitate; candu inse conlucrarea nostra ni periclita unele interesse atunce si numai atunce activitatea nostra are dreptulu a figura in sîrulu meriteloru.  Eu nici odata n-am fostu lasiu, si nici nu vreu sea fiu!  Prin urmare am fostu silitu sea primescu aceasta candidatura!  — Prea frumosu, domnule Albinescu.  Pare că audu vorbindu o antica figura classica.  Dar totusi eu gândescu, că sacrificiulu e foarte mare.  Nici patri-a comuna, nici natiunea dtale, nu ceru că in asia mare mesura sea te espuni.  Deca vrei sea faci servicii patriotice si nationale, ai destule ocasiuni si terenuri, spre a le esecută, — fara că sa fii silitu a-ti face o perdere si o incomoditate atâtu de mare.  — Va sa dîca, sea nu fiu deputatu?  — Eu, la rondulu dtale, asiu caută unu individu, in care m-asiu putea încrede, si — recomandandu-lu alegatoriloru in loculu meu — asiu renunciă la candidatura.  — E bine, eu nu voiu face asiă.  — Pentru ce?  — Pentru că mi-am datu cuventulu, si aceast-a pentru mine are santieni-a juramentului.  Am declaratii, că primescu, — si unu barbatu nu sea poate jucă cu vorb-a sa.  — Dar prin o astu-felu de renunciare nu vei parasi de felu calea onoarei.  Vei lasa terenulu aceast-a altuia, eara pentru dta vei reservă altulu, pe care asemene vei putea desvoltă o activitate câtu de folositoria.  Astu-felu conștiinti-a dtale va putea fi liniscita, caci numai rolulu ti-se va inschimbă.  In locu de a servi colo in adunarea tierii, vei putea face unu sporiu cu multu mai mare aice a casa.  — Dar cum?  — Domnule, sea ne jucămu cu cartile deschise!  Se vorbimn sinceru!  — Eu gandescu, că si pan-acuma am vorbitu asia.  — Si eu.  Si că se-ti dau o proba noaua in privinti-a aceast-a, ierta-me se-ti impartesiescu rugarea si propunerea mea!  — Poftimu!  — Mai multe cause, dar mai alesu simpathi-a mea pentru Romani, me indeamna a efeptui, că in aceastu comitatu vice-comitele sea fia unu Romanu.  Purcediendu din aceastu punctu de vedere, — am mijlocitu la guvernulu tierii, că vice-comitele nostru unguru de pan-acuma, carele nu scie romanesce, sea fia nurnitu amploiatu la ministeriulu de interne.  Elu dara in scurtu timpu sea va duce din mijloculu nostru.  Va sea dîca, in loculu lui vomu avea sa alegemu altulu, si inca — precum ti-am spusu — unu Romanu.  Dar pe cine?  E bine, eu am ineditatu multu despre aceast-a, si in sfirsîtu am ganditu la dta; caci intre toti Romanii din aceastu comitatu nu esiste nici unulu, carele sea pata emula cu dta atâtu in privinti-a capacitatii, câtu si in a caracterului.  Albinescu sea inchină.  — Eu dara, — contino comitele — desconsiderandu mic-a deosebire de professiuni politice, ce doara esiste intre noi, de sigurii mai alesu in privinti-a tactului si nu atâtu in a principiiloru — am hotoritu sa vorbescu cu dta si sea te rogu, cu toata stim-a si iubirea de compatriotu, că in interessulu comunu patrioticu alu infratirii si infloririi aceastoru doue natiuni, sa binevoicsci a primi dta postulu de vicecomite in comitatulu nostru!  — Domnule comite, propunerea dtale me suprinde.  — Inse doara nu neplacutu?  — In asta privintia, mi-se pare, ca nu poate fi vorb-a de placere seau neplacere.  Dta știi bine, că pe mine nu motivulu plăcerii personale m-a indemnatu sa primescu candidatur-a de deputatu; prin urmare nici la apretiuirea propunerii ce-mi faci nu poate sa aiba nici unu rolu plăcerea, ci unu interesau mai naltu.  — Dar eu credu, ca si acel-a va fi satisfacutu.  Loculu dtale in camer-a deputatiloru va fi suplinitu prin unu individu alesu de dta — cu noi dimpreuna, pentru care aceast-a missiune nu va fi o sarcina grea; ear dta a casa vei ocupa unu postu frumosu.  Va sa dîca, din punctu de vedere nationalu romanii, dta vei face unu serviciu duplu, primindu propunerea mea.  — Si eu totusi nu o primescu.  — Pentru ce?  — Pentru că nici odata n-am voitu sea fiu diregatoriu, si nici nu voiu fi.  Alege-ti altulu!  — Dar n-am încredere in altu Romanu.  Deaca nu vrei sa primesci, voiu face sa sea aleaga earasi unu unguru.  — Va sa dîca, mi-faci sila morala, ca pentru unu interessu nationalu se-mi renegi totu trecutulu?  — Nici decâtu.  Fa cum vrei!  — E bine, primescu.  — Mi-pare foarte bine,  — Dar cu o conditiune.  — Si aceea?  — că eu mai antâiu sa fiu alesu deputatu si sa tinu mandatulu pana ce voiu fi alesu si vicecomite.  — Va sa dîca; te temi, ca renunciandu acuma la candidatura, nu te vomu alege nici vice-comite.  — Eu am invetiatu, că in cestiuni de interesau comunu nu este iertatu sea hasardămu nici odata, cu atâtu mai putînu sa periclitămu sigurulu pentru unu ce eventualu.  — Si deaca eu asiu respuude, că nu potu sa primescu conditiunea, care ne dejosesce?  — Prin ast-a ai dovedi, că toata propunerea dtale n-a fostu serioasa, ci numai o cursa de alegere, o apucatura cortesieasca, spre a me seduce sa repasiescu.  — Domnule Albinescu, ai pronunciatu niste vorbe aspre.  Dar ele nu me supera, caci au fostu dictate de indignatiunea cea mai santa, pe care si eu o stimezu.  — Asia este.  Eu n-am avutu intentiunea se-ti facu vr-o ofensa.  — E bine, fiindu că dta ai vorbitu de apucaturi cortesiesci, iearta-me se-ti facu dara o propunere in adeveru cortesieasca!  — Sum curiosu.  — Eu nu potu sea primescu conditiunea ce mi-ai propusu mai nainte, dar dreptu recompensa ti-facu aceasta propunere: Ti-voiu mijloci sea capeti in arenda unu dominiu erarialu, cu pretiu foarte moderatu; ma nici aceast-a nu-lu vei plăti regulatu, ci atunce candu ti-va vini dtale mai bine la socotela, seau chiar nici odata, — întocmai precum facu si altii, multi, arendasi ai statului.  La aceaste cuvinte Albinescu sari iute in picioare, si standu înaintea comitelui supremu, i respunse cu voce solemna:  — Domnule comite supremu, mi-pare foarte reu, ca m-ai crediutu capabilu d-a primi o astu-felu de propunere.  Acuma, la rândulu meu, te potu asigură positivu, ca nu voiu renunciă.  La revedere!  Si dupa aceaste dinsulu si-lo peleri-a, si esi, lasandu pe contele singuru, carele dupa departarea oaspelui seau sea scolă maniosu si trânti tîgar-a de pamentu, murmurandu ne-casîtu:  — La draci!  Cu toata diplomatî-a mea sîreta n-am reesîtu sea pacalescu pe aceastu Romanu!  Pana candu barbatii conversara astu-felu, damele petrecura timpulu facându la planuri frumoase.  Comites-a inca avea o fiica, ce erá cam de etatea Aurorei.  Ea inca fu chiamata a casa de la o amica a ei, unde tocmai sea dusese.  Fetele tinere facura iute cunoscintia, ei numai decâtu avura a-si comunicá niste taine, pentru cari ele sea retrasera in o odaia laterala.  Mamele remanendu singure, — comites-a incepu:  — Ce fericita esti, doamna, că pentru fii-c-a-ti buna ai gasitu unu ginere atâtu de demnu, precum audu că, este tinerulu advocata dlu Stefanu Zimbranu.  — Lauda ceriului, ca mi-a datu aceasta fericire.  Ea in adeveru este mare!  — Dar fiindu că ai o fiica atâtu de vrednica de iubire, credu că ti-va parea reu a te desparti de ea.  — Reu, dar ce sea facu?  Acest-a e destinulu secsului nostru.  Toate ni-amu parasitu parintii.  — Eu, sea fiu in loculu dtale, asiu face tote, că sea nu me despartiescu de fiic-a mea, ci sa remanu totu cu dins-a.  — Dar cum?  — Asiu îndemnă pe barbatulu meu sa ne mutămu si noi in orasiulu unde ar siedă fiic-a nostra.  — Adeca sa ne mutămu si noi aice?  — Da.  — Ast-a mi-ar placea si mie.  — Dar cum sea nu-ti placa? !  Ce vei mai pute face dta acolo la satu, dupe ce sea va marita fiic-a dtale?  Barbatulu dtale e ocupatu cu economi-a, alti prunci n-aveti; prin urmare ai fi silita sea petreci timpulu mai totu singura, neavendu altu sotiu decâtu uritulu si alta mangaiere — decâtu dorulu de a o revedea.  ean spune-mi acuma, n-ar fi multu mai placutu si mai fericitu pentru dta si pentru toti, sea siedeti toti la olalta, intr-unu orasiu, că prin impartesîri reciproce bucuriile să ve fia mai mari, si întristările sea le purtati mai usioru? !  — Ba da!  — Apoi, far- a voi se-ti atacu modesti-a, dar trebue se-ti spunu, că nici nu este loculu dtale la satu.  O dama atâtu de distinta si culta trebue sa joce unu rolu mai mare; are sa figureze in cunun-a elitei din aceastu comitatu; da, da, dta trebue sa te muti intre noi.  — Ti-multiamescu pentru aceasta apretiuire foarte indulgenta; inse, durere!  propunerea dtale, care este si dorinti-a mea, nu sea poate realisă.  — Pentru ce?  — Pentru că noi ducemu economia si nu o putemu parasi.  — Dar uiti, că barbatulu dtale este candidatu de deputatu, si deaca va fi alesu, va fi silitu sa parasasca economi-a.  Primindu candidatur-a, elu a si decisu a fiice aceast-a.  E bine, deaca odata a hotaritu sea faca aceastu sacrificiu mare pentru mandatulu de deputatu: de siguru lu-va face si pentru fericirea de a pute siede dimpreuna cu fiic-a sa; mai alesu deaca va află, că aice i sea ofere unu postu frumosu.  — Ce postu?  — Dtale ti-potu spune.  Barbatulu meu mi-a impartesîtu in secretu, că dinsulu are intentiunea de a mijloci, că domnulu Albinescu sea fia alesu vice-comite.  — Este cu putintia ast-a!  — Da, căci numai de la domnulu Albinescu atârna.  Elu va renunciă la candidatur-a de deputatu, si asta-lalta promissiune i sea va realisă.  — Sè renuncie la candidatura?  — Ast-a e conditiunea pe care o cere barbatulu meu.  — Nu știu dăca sotiulu meu va face aceast-a.  — Deaca lu-vei rugă si dta, deaca i vei descrie cu colori viue fericirea familiaria, ce ar resultă din aceasta renunciare, eu credu că dinsulu te-ar ascultă.  — Nu știu.  In ccstiunile de interessu nationalu dinsulu nu are datin-a sea se târguiască nici odata.  — Inse doara totusi lu-vei rugă?  — I voiu comunică secretulu.  — Va fi destulu atât-a, spre a obtînea resultatulu doritu.  Dinsulu e unu bunu barbatu, unubunu parinte de familia; prin urmare nu va putea refusa d-a implini dorinti-a familiei sale.  — Oh!  incâtu pentru aceast-a, am cea mai buna convingere despre barbatulu meu.  Inse eu nici odata nu-i ingreunezu anim-a cu rugaminte familiarie, cari formeaza contrastu cu aspiratiunile nationale, ce i apăsa mintea si sufletulu.  Conversatiunea dameloru sea întrerupse, căci in momentulu aceast-a intră Albinescu carele sea rentorse de la comitele supremu.  — Dar barbatulu meu n-a vinitu cu dta? ;  — lu-intreba comites-a, care vediendu pe Albinescu intrandu singuru, devin!  foarte tulburata.  — Nu, — respunse elu seriosu.  Comites-a tresari.  Ea sciea, ce a impartesîtu barbatulu dînsei lui Albinescu.  Spera resultatulu celu mai bunu.  Dar acuma, rentorcendu-se aceast-a singuru si cu o fatia moroasa, sea desamagi cumplitu.  Ea deduse din aceast-a, că convorbirea barbatiloru nu numai nu avu nici unu resultatu doritu, dar aceea produse tocmai contrariulu; că barbatii de siguru sea certara, sea despartiră superati, si că din caus-a aceast-a nu petrecu barbatulu ei pe oaspele seau pana la ea.  Apoi vediendu, că nici dins-a nu prea reesî d-a putea insnfletî pe soci-a lui Albinescu, neplăcerea ei îmbracă o forma visibila pe fati-a ei.  Cu toate aceaste inse nisui sea suridia, si disc in tonu liniscitu:  — De siguru are vr-unu lucru grabnicu!  — Asiă credu si eu, — respunse Albinescu, cu alusiune.  Dupa aceaste Albinescu si famili-a sa sea recomandara, visit-a — cam lunga — sea incheiă, si dinsii sea departara.  A doau-a di, pe candu Albinescu sea rentorse la mosi-a sa, la notarii si judii administrativi din acelu cercu a si sositu unu tramisu alu comitelui supremii, carele in numele aceastuia opri pe toti a dă mana de ajutoriu la alegerea lui Albinescu.  La o septemana apoi Albinescu conchiamă o alta conferintia, inse la aceast-a nu sea presintă nici jumetate din membrii adunati la conferinti-a prima.  Intre ceialalti lipsira si Bumbescu, Gabilescu si Cimbrudanu.  Si lipsindu aceastu din urma nu mai erá cine sea dîca unu toastu intru sanetatea celui mai mare Romann.  Va sea dîca, nici insufletîrea nu putu sea fia asiă de mare.  V.  Pasiulu primu.  Istori-a nostra sea continua in cancelari-a advocatiala a lui Stefanu Zimbranu, pe care nu-lu mai vediuramu din inceputulu naratiunii noastre.  De asta-data inca era seara, că si in momentulu in care lu-vediuramu pentru prima oara; acuma earasi sea afla singuru in odai-a s-a, si earasi era foarte ocupatu — intocmai că si atunce.  Deosebirea inse era in felulu de ocupatiune.  Atunce elu ceteă o epistola de amoru, si medită a supra ei; ear acuma siedea la mèsa si lucră la unu procesu.  Aceasta ocupatiune serioasa intr-atât-a i preocupă spiritulu, incâtu dinsulu nici nu bagă de seama, că cineva batu la usia si de doue ori.  In urma celu din afara, urindu-i-se a asteptă vr-unu respunsu din laintru, deschise usi-a si intră, mai urmandu-i si altulu.  Stefanu numai atunce si-innaltiă capulu de la harthia, candu i vediu inaintea sa.  Erau Bumbescu si Cimbrudanu.  — Ah!  ce suprindere mi-faceti voi!  — le dîse elu, scolandu-se de la measa si stringendu-li manile.  — Doara te conturbămu?  — lu-intrebă Bumbescu.  — Ba.  Nu e asiă grabnicu.  Mi-pare bine că ve vedu la mine.  — Apoi deaca tu in veci nu mai vii pe la noi, nici tu nu te miră, că ne vedi arare ori, — i dîse Bumbescu.  — Eu — luá vorb-a Cimbrudanu — lu-escusu si lu iertu.  Candu cineva este candidatu de insoratiune, nu prea are timpu sea se mai ocupe si cu altii, afara de mireas-a lui.  — Nu numai insoratiunea mea, dar si lucrurile mele advocatiale inca me impedeca d-a ve putea cercetă asiă adese-ori, că mai de multu.  — Ai multu de lucru?  — intrebă Bumbescu.  — Am destulu!  Dar ean sicdeti!  Poftiti pipe, tigări si tigarete!  In urmarea aceasteia, Cimbrudanu si-alese o pipa mare, Bumbescu lo o tigara, era Stefanu si-facu o tigareta, — si toti începură a fumă.  — Eu me miru de tine, frate ștefane,— incepu Bumbescu conversatiunea, — că cum mai poti lucră atât-a!  Candu am fostu mai tinerii, nici eu n-am figuratu tocmai intre cei leniosi, inse nici odata n-am facutu ceea ce faci tu.  — Ce?  — intrebă Stefanu.  — că siedi toata diu-a a casa si lucri câtu trei, — respunse Bumbescu.  — Nu crede ast-a, — dise Stefanu, — eu lucru numai atât-a, câtu poate sea lucre unu omu.  Si nimicu mai multu.  — Câtu poate!  — reflectă Bumbescu, — dar intre putintia e mare deosebire.  Asiă putea sa dîcu, că putinti-a — este vointi-a.  Eu deaca vreu multu, apoi si potu; deaca nu vreu nu potu.  — Si fiindu că nici odata nu vrei multu, — incepu Cimbrudanu ridiendu. . .  — Numai tu sea taci, — grabi a-lu intrerumpe Bumbescu, — omu mai leniosu decâtu tine nu este.  — Apoi totusi lucru mai multu decâtu multi tineri de acuma, — sea escusă Cimbrudanu.  In vremile noastre cele betrane am lucrata si eu destulu, pentru că atunce amu fostu siliti sea lucramu, de cumva amu voitu sea traimu.  Tinerimea de atunce nu era nici asia de pretensiva, nici asia de neactiva, câ si aceea de acuma.  Atunce ne bucurâmu, de cumva puteamu obtînd vr-unu postii de cancelistu; âr acuma fia-care tineru indata-ce ese din scoli, vrâ sâ fia numai decâtu celu putînu protonotariu.  Atunce lucâmu; âr generatiu-nea de acuma sea feresce de ori ce ocupatiune serioasa.  — Lauda-te, gura!  — dîse Bumbescu ridiendu.  Inse gluma de gluma, tu cam ai dreptu.  Cu atâtu mai tare trebue dara sea ne mirămu de fratele nostru Stefanu, carele — de si membru alu generatiunii noue — este totusi atâtu de diligentu.  Dupea parerea mea, e paguba, că in timpulu de acuma cineva sea se zoleasca intr-atât-a.  — Pentru ce?  — intrebă Stefanu cu mirare.  — Pentru că nu sea platesce.  Recunoscinti-a si remuneratiunea au esîtu din moda.  Plat-a leniosului e aceea-si cu a celui mai di-ligentu.  Celu ce sea ostenesce, perde timpulu insedaru.  — Asiă vorbesci că si-unu filosofii modernu, — observa Stefanu.  — De candu ai aceastu aeru neobicinuitu? !  — De candu m-am facutu si eu omu cu minte.  — Ah!  Ti-gratulediu!  — Crede-me, că nu acel-a este intieleptu, care are minte multa, ci celu-ce o scie intrebuintiă, — contino Bumbescu.  Se mai fiu inca odata tineru, asiu sci cum sea traiescu mai intieleptiesce.  Inse acuma e tardîu.  Mi-am traitu traiulu, mi-am mancatu malaiulu, — cum dîce Romanulu.  Dar tu esti tineru, tu poti sea te acomodezi lumei, că sea traiesci mai usioru si mai stralucitu.  — E bine, dta te ieu instructoru, — dîse Stefanu, — spune-mi ce am sea facu?  — Mai nainte de toate nu lucră asiă multu!  — Apoi?  — Lasa-te de advocatura!  — Si din ce sea traiescu?  — Oh!  frate, unu tineru că tine are o suta de terenuri, numai să voiasca si sea scia a sea folosi de impregiurări.  — De esemplu?  — Vei primi unu postu bunu, unde nu vei avea mai nici unu lucru, si vei capetă o plata foarte frumosa.  Sunt de aceaste destule la noi.  — Dar eu n-am nici unu meritu pentru asemene posturi.  — Nici nu trebue sea ai — in trecutu.  Numai sea promiti concursulu teu in — viitoriu.  — Nu te intielegu.  — Sea vorbescu dara mai apriatu!  Nici odata timpulu n-a fostu mai favorabilu, decâtu acuma, pentru că si noi Romanii inca sea putemu iuaintă la unu traiu mai usioru.  Guvernulu are trebuintia mare de spriginitori in toate natiunile, si remunereaza foarte bogatu pe toti cei ce i sea insotiescu.  — Va sea dîca, sea-mi renegu totu trecutulu?  Se autorisezu pe ori si care trecatoriu sea-mi plesneasca in fatia, că sum unu ticalosu?  Si — mai multu decâtu atât-a — sea-mi vendu liniscea conștiintiei?  Pentru ce?  Pentru că nelucrandu nimica, totusi sea traiescu bine, sea me imbuibu chiar?  Nu!  Eu nu voiu face aceast-a nici odata!  — Respunsulu teu, — dîse Bumbescu, — nu me suprinde.  M-am asteptatu la elu, pentru că esti unu omu de anima, unu omu inca prea tineru.  — Si tocmai pentru că sum inca tineru, mai potu sea lucru.  Si eu, de si mi-ar placea sea ducu o vieatia mai comoda, că-ci activitatea aceast-a prea incordata me obosesce, totusi preferu a lucra diu-a si noaptea, decâtu sea primeseu propunerea ta.  — Se vede, că n-ai priceputu-o, — lo vorb-a si Cimbrudanu.  Fratele Bumbescu nu poftesce sea-ti renegi trecutulu; asia ceva elu, că omu de omenia si că nationalistu, nici n-a pututu sea gândeasca.  — Nu, nu, — aprobă Bumbescu.  Nu este aice vorb-a de renegarea trecutului.  Celu-ce ar pretinde ast-a, ar fi unu ticalosu.  Si de sigurii nu eu, care am incaruntîtu in lupt-a nationala, asiu fi carele să ti-o propunu.  Eu asiă cugetu, că ar fi de ajunsu si o apropiare numai, Eta totulu!  — Dar eu nici atât-a nu voiu face.  — Apoi se-ntielege de sine, că tu vei face ce vei voi.  Eu numai ti-am spusu parerea mea.  In loculu teu, eu n-asiu siovai a primi o astu-felu de propunere.  — Nici eu, — adause Cimbrudanu.  — Prin o opropiare, tu nu ai compromite de felu trecutulu teu.  Principiulu teu in generalii ar romane neclatitu; numai represintarea aceluia,tactulu, s-ar stramută in câtu-va.  In locu de a fi aspru in cuvinte, ai deveni dulce in vorbe si neclatitu numai in fapte.  Eu gândescu, că prin o astu-felu de procedere, natiunea nu numai nu ar perde, dar inca ar si câtigă.  In interessulu nostru nationalu, ar fi foarte de doritu sea adoptămu toti aceast-a tactica.  — Pre bine, frate Floriane, — dîse Stefanu, — me miru inse, eh cum de tocmai tu vii sea-mi vorbesci asia, carele nu de multu in conferinti-a din Pruneni ai vorbitu cu toata puterea oratoriei tale pentru sustinerea stindardului nostru nationalu.  — Ceea ce am dîsu atunce, aprobu si acuma, — sea escusă Bumbescu, — vreu si acuma sea luptâmu sub stindardulu nationalu, si sea-lu innaltimu câtu mai susu.  Numai in privinti-a mijloaceloru m-am ganditu mai seriosu, si am aflatu cu cale sea-mi schimbu parerea in câtu-va.  — Si pentru ce?  — Pentru că am bagatu de seama, că pe calea apucata atunce nu ni vomu putea realisa scopulu.  Care este scopulu nostru?  Sea alegemu in cerculu nostru unu deputatu românu!  Va sea dîca, nu person-a, ci principiulu este cestiunea de capetenia.  Principiul s-a sustînutu, inse in privinti-a personei facuramu o gresiála.  Si aice aflu eu lips-a de tactu.  — Cum asiă?  — Asiă, că noi in locu de a candid: pe unu omu de programa moderata, cu cari amu fi pututu reesî foarte usioru; amu candidata pe unu barbatu, care apartine partide ultra-nationale, care nu va putea intruni increderea tuturora, si cu care — prin urmare — doara nu vomu pute triumfa, si astu-felu principiulu va fi espusu unui pericolu mare.  — Asiă e, — aprobă si Cimbrudanu.  Si pan-acuma s-au aredicatu multe voci in contra aceastei candidaturi.  Comitele supremu si toti diregatorii magiari o combătu cu toata puterealoru, ear noi bietii notari romani cauta sea ne plecămu si sea facemu pe vointi-a loru, de cumva nu vremu sea fimu scosi din posturi.  Pe noi dara nu ve mai puteti radiemá.  — Pentru că sunteti niste oameni slabi.  Dîci, că ve voru scite din postu, deaca nu veti fi capete plecate.  E bine, seau sunteti niste notari buni, adecatote lucrurile vi sunt in ordine, — seau sunteti niste oameni negligenti si fara ordine; in casulu primu n-aveti ce ve teme, ear in alu doile — primiti numai o pedeapsa meritata si nici decâtu nu suferiti vr-unu martiriu.  Omulu de omenia nu sea teme de nime si totu-de-una are curagiulu opiniunii sale.  — Frumoase vorbe, dar grele de tradusu in realitate, — reflectă Cimbrudanu.  Trebue să știi frate, că in ori ce ordine esemplaria să ni sea afle toate lucrurile notariale, judele administrativu si vice-comitele ni potu face atâte vecsatiuni, câte vreu, — deaca in politica nu ne purtămu cum le place loru.  E bine, deaca suntemu saraci, si deaca mai avemu si familia numeroasa, nu ni sea poate dara lo in nume de reu, că ne plecămu.  — Nici decâtu, — secundă Bumbescu la rondulu seu.  — Precum vedu, — dîse Stefanu, — voi ati si serbatu „Schimbarea la fatia” si ati vinitu aice cu propusulu că sea me capacitati, sea pornescu si eu pe calea, pe care vedu că ati ratecitu si voi.  — Nu, frate, — respunse Bumbescu,— n-amu vinitu sea te capacitămu.  Unu omu inteligentu că tine n-are trebuintia de capacitare, ci numai sea scia starea lucrului.  Noi amu vinitu că numai sea-ti impartesîmu, ce efectu reu a produsu in unguri candidatur-a facuta de noi; tie, pentru că tu esti ginerele respectabilului barbatu.  — Si-apoi?  — Sè ne svatuimu, ce sè facemu?  — respunse Bumbescu.  — Pentru ce sè ne mai svatuimu!  — reflectă Stefanu.  Ar fi o perdere de timpu.  Unulu din voi nu poate avea opiniunea sa, celalaltu si-o totu schimba, Dumnedieu scie pentru ce interesau?  La conferintia voi ati avutu cea mai mare gura, voi ati pledatu mai cu focu pentru unu candidatu romanu de programa nationala, voi ati voitu sea luptati cu toata lumea: si eata acuma voi sunteti cei d-an-tâi, cari viniti sea semenati neghina, lasitate si degradare intre Romani!  Precum sea vede, in voi nu este nici o constantia.  Astadi vorbiti asiă, mane inse veti fi capabili a sustânea contrariulu.  Cu voi dara nu vreu sea me svatuiescu.  Sè vorbimu despre alte-cele!  — Mei ștefane, — incepu earasi Bumbescu, — ne condamni fara temeiu.  Acusi vei vedea si tu, că am dreptu.  Inse acuma nu e timpu sea vorbimu despre ast-a.  Caus-a e foarte seriosa si urgenta.  Consvatuirea nu sea poate amană.  — E bine, vorbiti dara ce ve place!  — li dîse Stefanu.  — Mai antâiu ti-omu spune ce vorbescu ungurii, — incepii Bumbescu, — apoi vomu adauge si parerea nostra.  Ei dîcu, că nici decâtu nu voru putea fi pentru Albinescu, ma voru lucră cu toate puterile in contra lui.  Inse deaca vomu candida pe altu Romanu, cuea o programa mai moderata, voru sprigini bucurosu candidatur-a lui.  — Va sè dîca, — observă Cimbrudanu, — o candidatura noaua ne-ar scoate din incurcatur-a acèst-a.  — Nu-mi pasa, — dîse Stefanu, — la ast-a me invoiescu si eu.  Socrulu meu va renunciă bucurosu căci si acuma numai silitu a primitu candidatur-a.  — Ungurii, — contino Bumbescu, — ni-a si numitu persoan-a, a caruia candidatura si dinsii aru salutá-o bucurosu.  — Pe cine?  — intrebă Stefanu curiosu.  — Ghici!  — respunse Bumbescu.  — Doara nu pe tine!  — observă Stefanu.  — Nu dieu, ci pe tine, — incheiă Cimbrudanu.  Stefanu tresari.  — Mei, oameni buni, — le dîse elu dupa pausa, — dar ce-mi vorbiti voi verdi uscate? !  — Nu-su aceaste glume, ci vorbe serioase,— respunse Cimbrudanu.  Asiă dîcu ungurii, asiă ti-le-amu raportatu si noi.  Urmă tacere de câte-va minute, sub decursulu carora atâtu Cimbrudanu, câtu si Bumbescu scrutau cu atentiune efectulu impartesîrii loru pe fati-a lui Stefanu.  Apoi aceastu din urma incepu:  — E bine, si care e parerea voastra!  — Sa primimu toti si sè primesci si tu, — respunse Bumbescu.  In câtu pentru Albinescu, elu de siguru va renunciă bucurosu in favorulu teu.  Astu-felu si noi vomu fi satisfacuti si si ungurii voru fi multiamiti.  Pacea va fi generala, si tu vei fi alesu prin aclamatiune.  — Dar stati, fratiloru, si nu dati cu urd-a-n turd-a!  — respunse Stefanu.  Cu toate că mie mi sea face onoarea cea mare, eu totusi nu potu sè o primescu asiă iute, pana ce nu voiu esemină bine toate impregiurarile.  — Primesce si nu face vorbe multe!  — strigă Cimbrudanu.  — Dar eu nu intielegu, de unde am aceasta poporalitate mare si pentru ce au ungurii asiă încredere in mine?  — dîse Stefanu.  — Pentru că ei te știu mai moderatu decâtu pe Albinescu, — respunse Bumbescu.  — Mai moderatu!  — esclamă Stefanu, — in adeveru, eu sum mai moderatu.  Inse deaca numai aceast-a e motivulu loru, nu primescu; pentru că ori câtu de moderatu sum, totusi nu voiu impedecă nici odata reeeîrea unui mai radicalii decâtu mine!  — Dar audi, că reesîrea lui e foarte indoiosa, — observă Bumbescu, — tu nu vei impedecă dara nimica, ci vei assigură succesulu unei cause bune.  — Nu potu, fratiloru, nu potu sè primescu, — dîse earasi Stefanu.  Alegeti pe altulu.  Pentru mine ar fi unu sacrificiu prea mare.  Asiă perde multu.  — Din contra, ai câstigá, si prin tine amu câstigá si noi Romanii, — reflectá Bumbescu.  — Deaca asiă siedea pe la camera, toti clientii m-aru parasi, si in scurtu timpu mi-asiu pute închide cancelari-a advocatiala.  — Nici n-ai mai avea trebuintia de ea, — observá Bumbescu.  — Si din ce asiu trai?  Dora din diurnele de deputatu?  — Ba nu, — respunse earasi Bumbescu — căci n-ai remanea tu multu timpu nici putatu.  — Si ce m-asiu face?  Doara ministru?  — Ministru chiar nu, dîse Bumbescu cu gravitate.  De o-camdata te-ai multiami cu unu postu mai micu, si te-ai rentoarce a casa in mijloculu nostru in calitate de comite supremu.  Stefanu sari in picioare manioase si sea resti:  — Frate Floriane, nu m-am aststamparatu că cineva sea vina a me batjocori tocmai în cas-a mea.  Bumbescu sea scolă asemene, si respunse cu solemnitate:  — Doamne, apera si feresce de asia ceva!  Momentulu este multu mai gravu, decâtu sè-mi plesneasca prin minte a face vr-e gluma ori satira.  — Asiă e, — aprobă Cimbrudanu.  — Ceea ce ti-am spusu, nu e nici scurnitur-a, nici combinatiunea mea.  — Nu, nu!  — dise Cimbrudanu.  — Eu ti-am raportatu numai ceea ce mi-au spusu ungurii, si clin partea mea n-am adausu nimica.  — Asiă e, — strigă earasi Cimbrudanu.  — Ungurii, frate ștefane, dîcu că dèca tu vei fi alesu deputatu, numirea ta de comite supremu va urmă in curendu, căci comitele de acuma si-a si datu deja dimissiunea.  Caus-a ast-a e stabilita inainte asiă.  Va sea dica nu mai urmeaza, decâtu cá tu sea primesci candidatur-a.  — Da, da!  — esclamă cu entusiasmu Cimbrudanu.