BLESTEMUL.  POVESTE NĂSCOCITĂ  DE S.  B.  BUCURESCI  STABILIMENTUL GRAFIC I. V .  SOCECU  1894  Dulci cititori de Povești!  Cu prilejiul născocirii povestirii Jupânului Cărăbuși, prima încercare de icoană, m-am legat către iubitorii de citanie că în curând voi da la iveală un basm adevărat ca din poveste, și pentru a nu cădea în ispită lăsând uitării pe cei ce mi-au arătat dragoste, m-am grăbit de a le aduce mulțumiri, căci prin chipul acesta m-a îndemnat a ticlui pe a doua.  Deși de unii am fost prețuit ca nedestoinic că am avut îndrăsneală să mă trec printre cărturari ca unul ce nu am învățat limbi decât citania Ciaslovului, totuși fără de a ține-n seamă bârfele, și în ciudățenia celor pismătoriți, am alcătuit cele curgătoare și mă rog de a nu fi pus printre tagma celor ce nu-și țin cuvântul, căci nimic în această lume plină de deșertăciuni nu este mai spre cădere decât Cinstea, care cu mâhnire văd de la o vreme încoace că s-a depărtat și s-a înlocuit cu Minciuna, unde îmbrăcată cu veștminte diavolești ne joacă țonțoroiu prin ciardacuri făcând zăzanie cu vorbe ismenite și schimonosite ca cu vreme să facă a ne pierde graiul strămoșesc.  Să ne cercuim dar cu toții laolaltă, și în cuget curat și fără vicleșug, să luptăm d-a birui ca Cinstea să-și ia rangul de mai-nainte când vorba era zapis, și graiul dulce și deslușit.  Nu sunt pismătareț pe cei ce se duc prin năuntru de a căpăta duh și multă învățătură, din potrivă îi cinstesc și îi rog a-și mai aduce aminte pre cât e în putință și de graiul moșilor noștri care ne-au povățuit zicând:  E bine să scie omul multe  Dar limba țării să n-o uite.  Mă rog dar de ertare, dacă cele ce am îndrăsnit d-a așterne aci, nu sunt umplute cu din darul unui învățat, căci nu sunt eu cel prima care am cules glasuri din litia veche ca să ticluesc această gustare.  Sfârșitul  blestemului  poveste născocită  de  Simeon Bălănescu  Bucuresci  Tipografia GUTENBERG, Joseph Gobl  23, Strada Doamnei, 23  1895  Prețul 1 leu și 50 bani  Dulci cititori de povești!  Pentru a nu vă lăsa în nedomirire asupra glăsuirei ce am așternut la partea primă din acestă poveste și pentru a nu aluneca, poticnindu-mă să cad în ispită, din pricină că-mi am nesocotit cuvântul, dându-mă lenei în a uita de a mântui tot șirul povestei, mi-am prepus a da la iveală urmarea și sfârșitul ei, spre a se cunoasce de cei ce se zămislesc cu duh necurat, că judecata cerească nu-i poate piti nici chiar în smârcurile Mărei; dânsa, mai curând sau mai târziu,-și arată minunea, pedepsind pe cei ce o nesocotesc și nu au temă de scârboasele fapte ce le săvârșesc, fie prin grai, fie prin faptă.  Nu sunt din cei bogați în darul cărților, sau cu pricepere la vorbire de limbi,ci un biet grăunte căzut din copacul neperitor, care ne-a dat pana în mână și graiul slobod.  Înalții cărturari au propovăduit că săracul ca și bogatul, cel mic ca și cel mare sunt deopotrivă, când este vorba de a lupta pentru slobozeniea graiului, păstrarea limbei și curațeniea duhului.  Grija mea cea de căpetenie în acestă icoană este, cum am grăit la început, d-a aduna și așterne glasurile cu cari sau slujit strămoșii noștri.  Deși mai anțărț se pripășise o buruiană veninoasă, care, după ce a înprăștiat zavistii pe la Împăreții de a se face stăpâni pe avutul ce Domnii și boerii de neam închinase mănăstirilor, sa încercat apoi să puie streajă și pe graiul strămoșesc; trudă lor însă le-a fost zădărnicită de bărbăția poporului, care a știut să' le înfrâneze, la vreme, dorința lor diavolească.  Urzita lor nu putu prinde rădăcini, căci un vânt puteric, pornit din vlăstarele marelui copac, rupse părghiea pe care se sprijineau, așa că nu o mai putură meremetisi.  Am credință că vatră unde se adună cărturarii iscusiți, ca să ne lumineze și sa ne încălzescă cugetele, nu va îngădui duhurile ce ar mai năzui a ne pierde limba și astfel a nu ne mai deosebi de acele năpârci.  Vlăstările din semânță curat românescă, precum și cei de bine, laolaltă fără preget, să luptăm cu curaj și bărbăție spre a sdrobi pe cei cari au gând necurat și prihănit în potriva neamului nostru.  Dând la iveală cele ce cuget și simțesc, nădăjduiesc că dulcii cititori de soiul acestei povești, cari au avut prilejul a ceti celelalte povestiri așternute de mine, nu mă vor da uitărei și se vor grăbi a gusta și din acestă icoană.  NĂPASTEA: PARTEA I  Ucigașul  Era, după cât îmi pot da cu socoteala, în luna Cireșarului, așa că se lăsase un zăduf de întrecea pomana, caii de la Olac de abea mai puteați merge.  Aveam grabă să ajung cu nepusă masă în ținutul Doljiului, plaiul Parscovu, ca să adun banii birului de la Pârcălabi; deodată ca din senin, soarele intră-n nori părând că apune; dădui gură surugiului să dea bici, care se grăbi a încolăci biciul scoțând răcnete prelungite, așa că caii se opintiră din răsputeri și ajunserăm la marginea unei păduri, unde se afla un puț, iar alături de el, niște furci în făptură ca niște spânzurători.  Până ce surugiul adăpă caii, eu o luai încetinel înspre împrejurimea locului, spre cercetare; văz o cruce mare de piatră, scrisă cu slove vechi, începui a mă trudi să citesc, dar nu putui afla nimic, căci se întuneca din ce în ce mai mult, începând să tune și să fulgere.  Surugiul înhămă caii în grabă spre a merge să căutăm un adăpost.  Nu făcurăm cale de o bătae de pușcă prin pădure, pe unde-mi era drumul, când și începu o ploae cu bășici, așa că furăm nevoiți a ne opri în loc.  La lumina fulgerilor și a trăsnetelor, nu se zărea decât frunzele din vîrful copacilor, Olacul era fără coveltir; legarăm caii de un copac și ne adăpostirăm sub căruță.  De ce mergeam, ploaia mai mult se înrăia; nu mă temeam atât de ploaie, cât de pungile cu banii birului ce-i adunasem.  La lumina fulgerilor zăresc, nu departe de unde mă găseam, o mogâldeață, în făptură de bordei; îmi dădeam cu socoteala că acolo nu poate fi de cât lăcașul pădurarului.  Părerea mea se și isbândi; că deodată auzi lătratul unor câini care, după miros se vede, simțise că le venise oaspeți, zic surugiului să încalice și să se îndrepte înspre acolo, ca să vadă, dacă cu bună seamă vedenia mea n-a fost nălucă.  Surugiul, întorcându-se, îmi aduse vorbă că nu sunt greșit, vedenia cu bună seamă este bordeiul pădurarului.  Ploaia începuse să-și micșoreze furia, în care vreme surugiul înhâmă caii la olac și ne îndreptarăm înspre bordei.  Câinii, cum ne văzură, în loc să ne latre, ca pe târgoveți, începură să se gudure, dând din coadă, mirosindu-ne și sărind pe noi.  Ajunși dinaintea bordeiului, batem la ușe și rugăm să ne îngăduie și să ne adăpostească, căci fiind noapte și ploaie am rătăcit drumul.  Trageți arțarul și poftiți, respunse un ghers din bordei.  Cum intrarăm ne întâmpină cu bun venit, un moșneag, care sta pe vatră, cu o barbă albă, lungă până aproape de brâu, niște sprâncene albe și stufoase îi acopereau ochii, părând că sta cu ei închiși; după cât îmi dam cu socoteala apropia să împlinească un veac de viață.  Cum ne văzu, ceru ertăciune că n-a venit singur să ne deschidă bordeiul, căci mosafirii care-l cercetează în pădure, în dărăpănatul lui bordei, îl cunoasce mai întăi câinii prin miros, dacă sunt oameni de omenie si n-au gânduri de ispititori, pe aceștia nu-i latră.  Fiți dar bine veniți, zice încă odată moșneagul.  Mă desbrăcai de veșminte ca să le usuc, și mă așezai lângă unchiași pe vatră la foc.  Bătrânul mă întreabă să-i spui cu viu graiu și fără șovăire, ce țeluri mă aducea prin acele locuri pe acea vreme.  Îi spusei cine și cu ce prileji mă găseam prin acele locuri, iar unchiașul din când în când da luleaoa prin spuză, sta gânditor, ascultându-mă.  Trimese pe surugiii să aducă ceva merinde, pentru a face puțină gustare.  După ce cinarăm, începui a mă chibzui de ale dormitului.  Moșneagul părea că doarme; pe mine însă nu mă prindea somnul neam, deși eram ostenit și repejit de frigul ploaiei, care mă ajunsese la piele.  Întrebai pe unchiași unde-și are straele de odihnă.  La auzul vorbelor mele bătrânul începu să se frece la ochii uitându-se lung la mine, zise:  —Se vede voinice, că ai mai călcat prin aceste locuri de vreme ce nu știi șiretenia lucrului.  Nu știu, îi respunsei, căci tocmai vream să te rog a mă desluși de cele ce văzui la marginea satului, lângă pădure, unde aflai niște furci, care avea chipul de spânzurători, și o cruce mare de piatră, scrisă cu slove ca în pucoavnă.  Unchiașul începu a grăi astfel:  Ascultă cu luare aminte voinice, la cele ce am a-ți povesti, căci puținele zile ce-mi mai rămân, nu ași vrea să le petrec în zadar și să las în întuneric cele întâmplate în viața mea, plină când de dulceață când de amărăciune.  Înainte de vremea slugerulul Tudor, eram fruntaș, cu ogrăzi și pământul meu ohavnic; nu cunoșteam a scrie și citi altă icoană decât după Pucoavnă; treburile mergeau strună, când deodată, ca din senin, toate se schimbară, căci liftele de tombateri se lipiră ca lipitorile pe spinarea tălpei țării, așa că în scurtă vreme, cu judecăți strâmbe și filodorme pe la dregătorii, îmi cotropiră pământurile și mă lăsară în sapă de lemn, de gât cu doi copilași.  Nu mai aveam nici de unele, mă adăposteam într-un bordeiaș de lângă puțul din marginea satului, care l-ai întâmpinat în cale, aveam, cum îți spusei, o copiliță și un băețandru.  Nepotul meu, Părintele Axentie, care-l încurcase și pe dânsul ca musca în casa paiajenului, dăduse și el jalbă stăpânirei în potriva lui chir Zavistie, care-i cotropise și densului aproape jumătate din bunul său ohavnic.  chir Zavistie, tombatera, care mă prigonise și pe mine, vâzându-se strâns cu ușa, plăsmui un gând diavolesc: chiamă la Curte pe Axentie, sub cuvânt de a face înpăcăciune.  Sărmanul Axentie, cea d-intâiu a lui grije fu de a veni mai întăiu la mine să-mi ceară sfaturi.  Cu o zi înainte d-a veni la mine, mi se făcea semne rele că o să dau de pacoste.  Îndemnai pe Axentie să meargă la Curte, să vază pricina pentru care e poftit, și să vină în urmă a-mi spune cele hotărâte.  Axentie plecă înspre Curte, cum ajunse la poartă, o deschide și intră în năuntru; nu apucă să facă doi pași, și de odată arnauții lui Zavistie care-l adăsta, se năpustiră ca bașabuzucii; închiseră poarta și trase zăvorul.  Luară pe sus pe bietul popă, și-l duseră în dreptul privdorului, unde era chir Zavistie, care sta grecește sorbind cafeaoa și trăgând din ciubuc ca o beșleagă.  Alături de densul se afla un neguțător din Craiova, cu numele de Jupân Hristea, care făcea negoț de cirezi și grâne.  Cum văzu Zavistie pe sărmanul preot i se turbură ochii în cap, și înfuriat se scoală în picioare, se repede la densul șid lovește puternic cu ciubucul în cap.  Axentie, văzând în ce cursă a căzut, îi zise:  Măria ta, eh nu am venit aci de a mea bună voie; singur m-ai poftit, ca să cădem la învoială de a-mi da înapoi sforicică de moșie ce mi-ai cotropit-o pe nedrept.  Așa?  zise chir Zavistie, după, ce te ridici cu jalbă la stăpânire în potriva mea, acum vii să md necinstești în casă la mine?  Lasă că-ți fac eu dreptate.  Porunci arnăuțiior să-l lege în mijlocul curții și să dea drumul la zăvori.  Jupân Hristea, ce sta de față, se îngrozi de cele ce văzu.  Câinii se năpustiră, ca lighioanele cele mai sălbatice și-l făcură ciupărți într-o clipă; ți se sfâșia inima de răcnetele bietului preot, care fu răpus de spurcații câini.  Văzând că furia fiarelor s-a domolit, și sărmanul Axentie era mort cu bună seamă, dete poruncă arnăuților să adune ciosvârtele de carne și veștmintele într-un sac, și să le îngroape seara la spatele bordeiului din marginea satului.  Jupân Hristea rămase ca trăsnit de cele ce-i văzură ochii.  — Ei!  Ce zici?  întreabă Zavistie pe Jupân Hristea.  — Ce să zic, boerule!  Păcatul ce ai făptuit e așa de mare, încât dacă l-ar fi văzut Dumnezeu ne-ar trăsni pe loc.  — Nu te teme, Jupâne, zise Zavistie, nimeni nu va știi.  Eu îți hărăzesc anul acesta grâu și vite cu târgul pe jumătate, pentru ca să te folosești de câștig, numai să ții în taină cele ce ai văzut.  — Să mă fac părtaș la această nelegiuire?  Odată cu capul, boerule, răspunse Jupân Hristea.  Eu însă-ți dau cuvântul meu de cinste, că mă voiu face că nici nu am văzut nici nu am auzit.  PARTEA II  Răpirea copiilor  Nu se făcuse tocmai bine ziuă, când mă pomenesc cu copilașii că mă strigă: Tată, tată!  nu știu ce larmă este la spatele bordeiului, unde aud zicându-se într-una: L-a omorît!  L-a omorît!  Mă sculai și eșii afară, când ce să vezi!  chir Zavistie cu zapciul și vătă-șeii săpab locul unde îngropase pe sărmanul Axentie.  Cum mă văzură, fără a mă cerceta, mă legară și mă și duseră la Taft, căci lucrurile erau plăsmuite mai din vreme, dând filodormă stăpânirei să-mi bage vină că eu am ucis pe Axentie, ca să-mi rămâie sfoara de moșie.  Mă duse la oraș ca să mă judece.  Eu nu aveam cu ce dovedi în nimic nevinovăția mea: tot ce le spuneam era în pustiu; deci mă osândiră la ocnă pe viață.  chir Zavistie nu-și potoli pofta cu atâta, dete poruncă să puie foc bordeiașului, unde se adăposteau sărmanii copilași, care nu mai știau de urma mea, grecul pusese să sâvârșească și această mișelie mai mult cu plan, că doară vor arde copiii și cu chipul acesta va peri orice urmă de bănuială asupra nelegiuirei ce făptuise lângă nevrednicul meu bordei.  Sărmanii copilași!  văzându-se în flăcări începură să strige, când duoi oameni, îmbrăcați tiptil, văzând că se făptuiește o altă nelegiuire de-i va lăsa să arșiă li se făcu milă, îi luară și îi puse într-o cărucioară, care o îndreptă înspre pădure.  Neacșu, care era mai răsărit, întreabă unde voește să-i ducă?  Cele două iscoade le răspunse, că la curtea boerească, care se află în pădure.  Floarea, care era mai copilandră decât Neacșu, începe a plânge, zicând, că ce rău a făptuit ca să fie așa de urgisiți.  — Taci surioară, zise Neacșu, trebuie să priimim ce dă Dumnezeu; săracii nu pot alege.  Ajunși în mijlocul pădurii, la miezul nopții dete d-un bordei părăginit, unde oamenii îmbrăcați tiptil, băgară în năuntru pe copilași și le închise ușa cu arțarul pe din afară, apoi plecară.  Cine erau cei duoi tiptili care se dăduse drept binevoitori ai sărmanilor copilași?  Aceste lifte erau arnăuții de la curtea lui Zavistie.  Grecului nelegiuit nu-i ajunsese că mă calicise și mă băgase în ocnă, apoi pusese să-mi fure și copilașii, ca să nu aibă nimeni graiu a se scula cu judecată.  Copilașii au stat trei zile închiși în bordei, fără pic de merinde.  Noroc că găsiră o botă cu apă uitată de niște ciobani, cu care-și udară buzele uscate de sete și de foame, de unde-și recăpătară graiul pe care-l pierduse mai de tot  In seara a treia, pe când sărmanii copilași își fâcead rugăciunea către cel Atotputernic, că i-a ocrotit de a nu peri, cel puțin de sete, se strînseră amăndoi în brațe și se învăliră cu un crămpeiu de rogojină, ce-l găsise pe vatră.  Tocmai când începuse a ațipi,luându-i somnul, se pomeniră că intră în bordei o ursoaică mormăind, părând că cere ajutor.  Neacșu, care era mai răsărit și mai îndrăsneț, zise surioarei sale să nu se sperie, că tată-său a fost vânător și știe cum să se poarte cu fiarele sălbatice.  Așa și era.  Căci, pe când eram și eu cu dare de mână, la praznice și la zile împărătești făceam goană de vânat, ca să aduc peșcheș la curtea domnească, ca să mă ocrotească la judecată.  Povesteam copilașilor pe atunci cele ce mi se întâmplase cu un urs, căruia îi intrase un ghimpe în picior, pe care i-l scosesem, iar ursul, drept mulțumire, începuse a-mi linge picioarele.  Neacșu, aducându-și aminte de cele ce-ți istorisesc, se apropiă de ursoaică cu blândețe, și în nevinovăție, o întreabă ce are, și cu ce-i poate veni în ajutor?  Ursoaica, care gemea de durere, văzând nevinovăția copilașului, ridică laba în sus și începu a o linge și mormăi, arătând că acolo era o țeapă.  Neacșu puse mâna pe labă și îi scoate țeapa, rupe de la soră-sa o fâșie din rochiță și îi leagă rana.  Ursoaica nu mai știa ce să facă de bucurie, nu putu să le arate altă mulțumire decât să le lingă mânile și picioarele înviorate cum era; stătu lângă copilași până ce se făcu ziuă și apoi plecă.  Nu trecu mult, și tot în acea zi se pomeni cu ursoaica viind în două picioare și aducându-le un ulei cu miere, pe care-l puse pe vatra bordeiului: le linse din nou mânile, ca și cum ar fi voit să le zică rămas bun si să le mulțumească, apoi plecă.  PARTEA III  Potera și Haiducii  Zavistie ajunsese mare la curtea Domnului fanariot, i se dăduse un scaun între cei 12 boeri ai țării, clăcașii după moșiele lui sărăcise, căci le luase pământurile cu japca, bunăoară cum mi le luase și pe ale mele.  Zavistie se făcuse mai rău ca un câine, nu mai avea nici o îndurare de păsurile locuitorilor.  Sătenii nu erați crezuți la nimic, tot ce-și puteau agonisi le hrăpea nesățiosul grec, din zece le lua nouă, neajunsurile se lățise prin tot ținutul Olteniei, Zavistie intrigarisise la curtea Domnească, că țărănimea a dat mâna cu Căpitanu de Haiduci, Jianu și că vrea să se scoale în potriva Domnului.  Se luară măsuri ca potera să urmărească fără prejet pe Jianu și să-l aducă viu nevătămat, așa că într-una din nopți, Jianu, cu voinicii lui, și dete piept cu potera, cu care se încinsese o luptă ce ținu aproape două ceasuri.  Jianu cu falnicii lui haiduci, traseră un zdravăn frecuși poterașilor, mai toți fură aruncați în Olt, puțini au putut scăpa cu viață.  Jianu-și adună voinicii, și cu toții se revărsară prin această pădure.  Un haiduc, cu numele Ghencea, care aduna troscote din pădure ca să facă foc, în mersul lui dete de un bordei părăginit.  Intră înnăuntru, acolo ce să vadă, pe cei duoi copilași, Neacșu și Floarea.  — Cine v-a adus aci?  ii întreabă haiducul.  Ei povestiră în treacăt cele petrecute, apoi haiducul îi luă și iî duse la Căpitanul Jianu.  Ghencea îi înfățișă înaintea Căpitanului spuindu-i împrejurarea cum i-a găsit.  Toți într-un glas, ziseră să-i boteze și să poarte numele de copiii lui Jianu; pe Neacșu îl înrolă în bandă, dându-i straie de haiduc, iar pe Floarea, care avea urme de drăguță și să nu ajungă de rîs când s-o face vârstnică, ca să știe ce e dragostea și să se facă papină printre haiduci, Jianu o luă și o duse în satul Oltețului, dându-o sub îngrijirea unei bătrâne, care o cunoștea ca femeie cu taină.  Iar Neacșu, care de mic era îndemânatic, se deosebi în scurtă vreme de ceilalți tovarăși, așa că nu-i scăpa zi să nu facă vreo ispravă, era de toți cinstit; avea nas de copoi, dovedea calea liftelor, și le lua banii făcuți din sudoarea săteanului, apoi le dedea drumul fără de a-i atinge întru nimic.  PARTEA IV  Dreptatea cerească  Într-una din zile, Jupân Hristea, care se găsea ca mărturie la curtea lui Zavistie, pe când sărmanul Axentie fusese sfâșiat de câini, trebuia să plece din Craiova spre a se duce la Zavistie ca să strângă grâu și vite cornute; își luă zioa bună de la nevastă și copilași, își așeză pungile cu bani în ipingea, și punând piciorul în prag, făcu trei cruci zicând: „Doamne ajută! ”  încălecă și porni spre drum.  Altă trecătoare ca să meargă la curtea lui Zavistie nu era de cât prin marginea unei păduri, în care tocmai în acea zi era orânduit de căpetenie a sta la pândă haiducul Ghencea.  Jupân Hristea, care trecea prin marginea pădurii, și neavând teamă că se bântuie acel loc, se dăduse jos de pe cal și-l ținea de dărlogi, când, din senin, se pomenește în spate cu cineva că-l ia de ciafă, zicăndu-i: „Stăi, liftă spurcată!  Mai abate-te puțin a da ochi și cu noi, că de mult nu ai plătit birul săracului! ”  Haiducul credea că Jupân Hristea este din tagma fanarioților, fiindcă avea portul giubeliilor.  Cu toate încredințările date, că nu este liftă, ci Român neaoși, Ghencea nu se înduplecă, și-l duse techer mecher în tabăra haiducilor.  Acolo, cum îl văzu Neacșu, îl recunoscu că este omul de bine, care le făcea milostenie când trecea pe la bordei înainte d-a arde.  — De unde vii Jupâne, și unde te duci?  îl întreabă Neacșu, care avea protia de Căpitan.  — Vin din Craiova, răspunse Hristea, și mă duc la curtea lui Zavistie ca să adun vite pentru tamaslâc.  Flăcăul ăsta nu vrea să mă creadă că sunt Hristea român neaoși, mă ia după port botezându-mă că sunt din tagma tombaterilor.  — Ba că chiar, zise Neacșu, ba ce Român, Oltean din cei cu 24 măsele, bun și milostiv, darnic și ajutător vrednic de toată lauda, când treceai, Jupâne, pe la bordeiașul nostru nu ne ocoleai și te abăteai a ne milui și ajută,  Nu care cumva ești Neacșu lui Moș Sandu?  întreabă Hristea.  — Chiar eu, Jupâne, respunse Neacșu, chir Zavistie a băgat pe tata în belea și l-a închis la ocnă, înnegrindu-l la stăpânire că el ar fi ucis pe părintele Axentie, ș-apoi după aceasta grecul fără pic de inimă a pus de a dat foc bordeiului, iar pe mine și pe Floarea a pus de ne-a închis într-un bordei părăginit din pădure.  Jupân Hristea rămase ca trăsnit la spusele lui Neacșu.  — Auzi, nelegiuitul, bată-l toaca!  zise el.  Nu s-a adăpat în destul cu sufletul părintelui Axentie, apoi a băgat în foc și pe Moș Sandu; lasă, voinice Neacșule că Dumnezeu nu doarme, e mare și îndurător, toate se vor da la iveală.  — Ce mai nou pe la orași, Jupâne, îi întreabă Neacșu, aud că în curând Slugerul Tudor se va sui pe scaunul Domniei.  — Așa se zice, răspunse Hristea, și am nădejde că de se va împlini această faptă, ai să auzi de lucruri ne mai pomenite.  Neacșu luă ipingeaoa cu pungile cu bani din mâinile lui Ghencea și le dete înapoi Jupânului, pe care-l însoți până la marginea pădurii, unde-și luară rămas bun, plecă, uitându-se după dânsul, până ce nu-l mai zări.  Jupân Hristea, ajuns în satu de pe moșia lui Zavistie, trage la han ca să-și odihnească calul.  Acolo, sătenii, care erau adunați și puși pâlcuri, pâlcuri, nu aveați altă vorbă de cât cum să meargă la noua Domnie ca să aștearnă pe Zavistie și să scape de dânsul.  Hristea intră și el în vorbă și întrebă pe săteni de ce Domnie e vorba?  Dânșii răspunseră că Vodă cel cu cerul gurei negru, a fost dat jos după scaun, și s-a așezat logofătul Tudor, care e în protiva liftelor.  — Cu bună seamă oameni buni, știți aceasta?  întreabă Hristea.  — Da, da, răspunseră top într-un ghers.  Jupân Hristea, încredințându-se de spusele sătenilor, pe dată se înapoia la Craiova ca să nu dea timp lui Zavistie să prindă de veste de a-și juca mendrele și să spele putina, scăpând și lăsând în întuneric scârboasele fapte ce săvârșise.  Cum ajunse la orași, se încredința cu bună seamă că cele auzite erau aidoma; se duse de grabă la Curtea Domnească și ceru să vorbească cu Domnu Tudor în taină.  Priimindu-l, tăinui toate nelegiuirile săvârșite de Zavistie.  Domnul dete poruncă să se puie streji în împrejurimea ogrăștii lui Zavistie ca să pândească de a nu eși picior de om din sat.  Dete ștafetă zapciului ca să se afle la fața locului și să ia taclirul în cele ce se vor destăinui în potriva Iul Zavistie, iară pe de altă parte se orândui doui logofeți de cinste și înțelepciune a fi de față, ca să nu se aștearnă pe hârtie alt de cât cele văzute și pipăite.  Jupân Hristea însoțea ortaoa stăpânirei.  Ajunși în sat, intrară în ograda lui Zavistie, care se pregătea cu arnăuții să fugă.  — Aceștia sunt, Hristea arată, cei care au răpus pe părintele Axentie.  Ei, văzându-se că sunt dați de gât, începură a tremura ca varga, clănțănindu-le dinții în gură ca și cum ar fi fost luați din Jele.  Se dete poruncă a lega pe arnăuți, iar pe Zavistie îl închise într-un ciardac.  Un logofăt din cei de cinste, întreabă unde sunt câinii care au sfâșiat pe preot.  Jupân Hristea care fusese de față și văzuse toate cele petrecute, le arată cotețul, unde sta numai doui câini din șase câți se năpustiseră asupra preotului; slujitorii Domnești puseră de înfășurară lanțuri de două prăjini ca la urși și le aruncară arcanu de gâturi; merseră apoi cu toții la capătul satului, unde de abia se mai zărea urmele bordeiului; puse câini să dea ocol împrejurul bordeiului, unde, după miros deteră de locul unde fusese îngropate rămășițele preotului, spurcații de câini începură a răcăi cu labele acel loc; atunci puse câțiva oameni de săpară în acel loc, unde nu se găsi de cât ciolanele, potcapiul, coadele părului și fâșii din antiriu și giubea; acestea nu avuseră vreme să putrezească.  La cele ce se văzuse și la cele mărturisite de Jupân Hristea se încredințară cu toții că cele văzute nu numai că sunt adevărate, dar că pare a se asemăna cu-n vis.  Se așternu taclirul obicinuit cu toate mărturiile de față și prin punere de deget, se dete încredințare de cele văzute.  Slujitorii legară cei doui câini de un stâlp, turnară păcură peste dânșii și le dete foc, iar arnăuții, părtași la omorul preotului, începură să tremure și să ceară ertăciune, zicând că dânșii au făcut cele ce le-a poruncit stăpânul lor.  Tombatera de Zavistie rămăsese ca trăsnit văzându-se descoperit de nelegiuirea ce făptuise; zapciul dete poruncă de legară fedeleș pe toți părtașii, îl puseră într-o căruță desvelită, și îi duseră la curtea Domnească.  Toți târgoveții care auziseră de cele întâmplate, le eșiră înainte, spre a priimi cu cinstea și alaiul ce îi se cuvenea, dându-le cu huidio și cu oarba.  Domnu Tudor, care se Încredințase de cele făptuite, strânse pe boeri și pe consistoriul preoțesc ca să se sfătuiască de pedeapsa vrednică ce trebuia să o primească făptuitorii acelei îngrozitoare nelegiuiri.  Norodul aștepta cu nerăbdare să afle cum se va face dreptatea.  Judecata se mântui în chipul curgător:  Arnăuții să fie surghiuniți afară din hotarele țării, iar pe Zavistie, care făptuise nelegiuirea fără frica lui Dumnezeu înspre partea preoțească, să-l înfășoare într-o rogojină, să-l ungă cu păcură și să-l puie în spânzurătoare la locul bordeiului și apoi să-i dea foc.  Zavistie fu dus cu alaiul ce i se cădea, în frunte cu norodul ce se adunase, până la bordeiul unde săvârșise fapta nelegiuită; acolo se bătură doi pari, se puse pe d-asupra o pârghie groasă, apoi atârnară lațul ștreangului de gâtul lui Zavistie și îi dete foc.  Nu aveam în scire nimic despre cele ce se petreceau, căci la închisoare unde mă asvărlise se dăduse poruncă strașnică să nu îngăduiască pe nimeni nici a mă vedea, nici a-mi vorbi.  Nu îi fusese destul, mișelul, că mă lăsase să zac în acea temniță, unde se găseau și alți nevinovați, dar plăsmui și-mi aruncă vină că fac zâzanie și îndemn pe ceilalți tovarăși din temniță ca să dau foc, ca cu prilejiul acesta să pot fugi, așa că și aci mă găsiră vinovat, și mă luară din acel loc, ca să mi se piardă de urmă, și mă duseră la Monastirea Jitiana, pe malul Jiului, băgându-mă într-o chilie, cu vorbă că sunt nebun și nevrednic de a vorbi cu oameni.  Acolo mi se da de măncare printr-o ferestruie.  Toate le-am îndurat cu bărbăție, dar când mă gândeam la copilașii mei, mi se frigea inima de dorul lor.  PARTEA V  Predarea Jianului  Neacșu, în toată vremea cât a stat printre haiduci deși-și agonisise ceva părăluțe, totuși începuse a se scârbi de acel negoț; pe de altă parte începuse a-l încinge dorul de surioara lui, Floarea; cât despre mine, nu mai avea nădejde că sunt în viață.  Într-una din zile se și hotărî să-și arate tot păsul căpitanului său, care-l văzuse de la o vreme abătut și pus pe gânduri, însă nu îi cunoștea păsul,  Neacșu se duse la căpitan și-l rugă cu blândețe să-l asculte în taină despre dorința ce-l muncește.  Căpitanul care-l știa că nu îl poate amăgi întru nimic, și că Neacșu nici odată nu îi vorbea cu vicleșug, îi zise:  — Văd bine, Neacșule, că de la o vreme nu mai semeni a fi printri ai noștri, ești tot pus pe gânduri, ad doară ți s-a scârbit în această viață sălbatică.  Eu îți dau toată dreptatea, iacă, bunăoară nici mie nu-mi mai place, și mai vârtos de la moartea Stăncuții, iubita mea.  Codrii-mi par uscați și nu mai îmi dă inima brânci la nimic, de și voi toți căutați a mă păzi de a nu cădea în prada poterii, totuși, cum zice Românul, tivga până la o vreme merge la apă, și mai virtuos, că stăpânirea a pus preț pe capul meu.  — Așa, căpitane, grăi Neacșu, să părăsești acest neomenos negoț, pe care târgoveții-l privesc cu scârbă, deși eu, de când te cunosc, am văzut că faci mai mult bine de cât rău, luând de la bogați și dând săracilor și văduvilor ca să-și mărite copilele.  Ed unul sunt încredințat că Măria-Sa Vodă, care, după cum se zice este un om cu filotimie, milostiv și cu frica lui Dumnezeu, te va erta dacă te vei duce să te predai de bună voie.  Cuvintele lui Neacșu avură o mare înrâurire asupra căpitanului de haiduci că Jianu chemă îndată de față pe toți haiducii, și le ținu această cuvântare:  ”știți, dragii mei voinici, că voi-mi sunteți mai dragi decât toată lumea, căci m-am încredințat că în voi, ca și în mine, bate aceeași inimă muncită de dorul de a vă jertfi viața și sângele pe întrecute ca să scăpăm pe cei asupriți de împilarea liftelor spurcate care ah năpădit țara însuși Dumnezeu ne-a luminat calea până acum ca să putem pedepsi nedreptatea care o îndură frații noștriî.  Codrii și câmpiele sunt mărturii că n-am făcut altceva de când suntem împreună, decât să apăram pe cei asupriți.  Săracul prigonit a găsit în mijlocul nostru si mângâiere și sprijin.  Dacă cei înpilați și îndurerați au găsit milă și ajutor la noi, liftele care asupreau pe frații noștri, le-au răsplătit cu vârf și îndesat; n-am cruțat față de ei nici sângele, nici focul.  Spaima-i-a coprins pe toți, și ca viperele s-au unit ca să ne repună, dar noi să nu le facem pe poftă.  Simt că am cam început să nu mai am putere, și cred că a venit vremea să ne despărțim și să ne ducem fie-care la vetrele noastre, și cu frații noștri să luptăm, având cu toții în piept mângâierea că am aruncat sămânța peste un bun pământ, care în scurtă vreme va da roade cu belșug.  Despărțindu-ne luați și împărțiți avutul de o potrivă.  Mergeți cu bine și aduceți-vă aminte că încă nu v-ați îndeplinit pe deplin sarcina ce v-a dat-o Mântuitorul! "  La auzul cuvintelor lui Jianu, toți haiducii rămaseră înmărmuriți, nici unul însă nu cuteză să cârtească vre-o vorbă și cu toții se supuseră fără cârtire.  Toți cu lacrămile-n ochi, mulțumiră căpitanului de darul făcut; îngropară armele la un loc ascuns, se îmbrăcară cu haine de târgoveți, se îmbrățișară și-și luară rămas bun, împrăștiindu-se în răscruci, unii spre mează-noapte, alții spre miază-zi, alții la răsărit și alții la apus.  Neacșu rămase singur cu căpitanul; neputându-se stăpâni însă-l podidi plânsul zicând:  — Când ne-ai găsit, căpitane, și m-ai făcut copilul și tovarășul tău, era și surioara mea Floarea pe care tu ai dus-o din tabără nu știu unde; spune-mi, dacă mai trăește și unde se găsește, iar de este moartă să mă rog lui Dumnezeu pentru ea.  Cât despre tata nu te mai cercetez, căci sunt încredințat că l-a răpus blestematul de Zavistie cu prilejul ca să-i rămâie tot avutul, nu l-ar mai răbda mânia cerească.  Căpitanul pironi ochii-n pământ și gândindu-se începu a ofta, zicând lui Neacșu:  — Nu te mâhni frate, și nu mă învinovăți, dacă nu știu ce să-ți spui despre Floarea.  Am căutat să o încredințez unei bătrâne cinstită și cu frica lui Dumnezeu ca să o crească; mă duceam pe la dânsa ori de câte ori aveam drum, se făcuse măricică.  Într-una din nopți, abătându-mă pe la bătrâna, nu o mai găsii nici pe dânsa, nici pe Floarea.  După toate cercetările ce făcui nu am putut-o dovedi unde se găsește.  Neacșu începu a plânge din băierile inimei și zise:  —Ce este scris omului în frunte e pus; de o fi murit, Dumnezeu să o odihnească, iar de o fi în viață, să o ție cu bine.  — Așa, Neacșule, zise căpitanul, să ne supunem soartei, căci nimic mai presus nu este de cât puterea cerească; eu am încredințat-o bătrânei cu cuget curat, să o crească și să o îngrijească ca pe copilul meu.  De s-o fi întâmplat să o lase să meargă pe drumul cel pieziș, Dumnezeu să o pedepsească după vina ei.  Căpitanul văzând că noaptea e în toiul ei și că venise vremea a se despărți, scoase un inel din deget și-i dete lui Neacșu zicându-i:  — Păstrează acesta ca dar, spre a-ți aduce aminte de mine, precum și de așișderea să știi că la Crucea cu despicâturâ sunt bani îngropați; nu se știe pe viitorime ce va fi, fiind și moarte și viață la mijloc.  Se îmbrățișară și eșiră din pădure.  Căpitanul, după ce se predă la Curtea Domnească, unde-l iertă, se așeză în ținutul Romanațiului, făcându-se om de ispravă, îndeletnicindu-se cu negoțul de grâne.  Neacșu de așijderea se așeză între Filiași din ținutul Doljului; acolo, cu banii ce-i agonisise, se apucă de negoț de vite.  și mai într-un târziu, se însură.  Nu trecu mult după aceasta și plecă cu oi și capre în spre țara turcească.  Din ziua plecărei, după toate cercetările, nu i se mai află de nume.  PARTEA VI  Vodă Nun  Floarea, după cât am povestit, fusese încredințată de Jianu cu taină unei bătrâne, care în toată vremea ascultase povețele de bine, se făcuse o codănace cu duh și curată la față; flăcăii din sat o numea Floarea din poveste; crescuse așa de mare că era destoinică de măritat.  Prin unele sate din apropiere, se făceau într-una din zile mari pregătiri cu prilejul sosirei lui Vodă, care mergea la hramul Monastirei Jitiana, în care drum trebuia să treacă chiar prin satul, unde ședea bătrâna și Floarea.  Nu trecu mult și Vodă cu suita se popri în acel sat, unde se făcea calea jumătate până la Monastire.  Toți fruntașii satului, cu neveste, fete și copii, îmbrăcați în veșminte de sărbătoare, veniseră întru întâmpinarea Domnitorului cu pâine și cu sare, după datinele sttămoșești, tot satul eșise la iveală, afară de Floarea.  Vodă le mulțumi de cinste, și îi cercetă de nevoile ce au.  Un moșneag mucalit la vorbă, neavând alt de lucru, îl zise:  — Luminate Doamne, nevoia cea mare este de a fi ajutați la isprăvenia bisericei din satul nostru și la alcătuirea unui puț de piatră.  Vodă dete poruncă Vistierului să ție în seamă nevoile sătenilor d-a se îndeplini cât mai în grabă și a li se da cinci pungi cu bani.  Unchiașul, care era fără sfială și mucalit, făcu metanie la picioarele lui Vodă și ceru ertăciune dacă îndrăsnește a-l mai ruga ceva.  Vodă, ca toți Domnitorii după vremuri, creștini buni darnici și miloși, zâmbind, zise moșneagului să-i arate toate păsurile de care era cercuit.  Unchiașul-și deslegă limba și începu a povesti, cu mare parapon, că flăcăii din acel sat sunt pe drumul de a căpia; nici unul nu vrea să se însoare din pricina unei fetișcane, care s-a pripășit în sat de la un cârd de vreme, se bat pe dânsa, luându-se la împetrecanie care mai de care sa o ia de nevastă ea nu voește să facă dragoste cu nici unul; nu ese din sfaturile unei bătrâne, care o are sub a sa îngrijire, așa că din pricina aceasta s-a poroclit de satul văduv.  Vodă porunci să o aducă înaintea lui, fata se înfățișă însoțirii de bătrâna; cum văzu pe Vodă, făcu o metanie după obiceiul timpului.  Vodă o întrebă de ce nu a venit întru întâmpinarea suitei, când Domnul și stăpânul țărei vine să cerceteze nevoile și păsurile sătenilor?  Floarea, cu ghers dulce, plin de duh și voinicesc, începu a grăi în stihuri:  Să trăești Măria ta  Cu toată suita ta,  Că ai venit pe la noi  Să ne întrebi de nevoi.  N-am ce spune, n-am ce zice.  Unde stau sunt prea ferice  Mulțumesc Domnului Sfânt  De binele unde sunt.  Toți flăcăii se iubesc  În cuget curat frățesc.  Astă bătrână ce-i de față  Mă-ngrijește și mă-nvată  De a fi cinstită-n lume  Ca să am cu vreme-un nume.  Vodă, auzind duhul cu care grăi Floarea, se întinse cu vorba, întrebând-o cine-i sunt părinții și cu ce prilej se găsește la acea bătrână?  Floarea, voind a povesti lui Vodă neamul din care se trage, și năpădind-o dorul de Neacșu și tatăl său cărora nu le mai dăduse de urmă, cu lacrămile în ochi și suspinând urmă:  —Maica noastră când murise,  Lui tăicuțu nostru zise:  Să 'ngrijească de noi doi  și să-ndure orice nevoi.  Aci podidind-o plânsul și nemaiputând grăi, căzu la picioarele lui Vodă.  Bătrâna, ca să nu lase în nedomirire pe Vodă, îi povesti pricina cum Floarea se găsea la dânsa și cum pronia cerească i-a dat duh și înțelepciune.  Printre suită se afla un logofăt cu numele Dan, care, văzând pe Floarea și auzindu-i cuvântarea cea plină de duh, rămase abătut și nu mai grăia nimic; îi căzuse așa de drag în cât se uimise.  Ajunși la Monastire, se făcu slujba după obiceiu, apoi se puseră la masă.  Domnul cu ai săi, nu le fu altă vorbă de cât de Floarea, căci nu-și putea da socoteala cum acea fetișcană a putut avea darul să grăiască în stihuri, deoarece totul dovedea a fi din opincă.  — Aicea, zise Vodă, trebue să fie vreo taină, și deci ar fi păcat să fie dată de soție după un sătean.  Aceste cuvinte oțeliră inima lui Dan, care nu scosese până atunci nici o vorbă.  Vodă, băgând de seamă această neobicinuință din partea lui Dan, îl întrebă:  — Ce ai, boierule, că de la o vreme ți s-a închis inima, tu, care erai cel mai vorbăreț?  Ah, doară vederea fetișcanei ți-a întors capul?  — Așa, Măria ta, răspunse Dan, vederea acelei copilandre mi-a înfipt săgeata dragostei drept în inimă și nimeni alt afară de Măria-ta nu o poate scoate.  Vodă, pricepând gândul logofătului, zise:  — Eu nu pot să pui streajă inimei tale.  Daca ți-e cu drag și creții că nu atinge rangul și eghemoniconul boeresc, mai vârtos că nu are cine se împotrivi la aceasta, de oarece tu nu ai rudenii de aproape, eu deci-ți-o hărăzesc cu dragă inimă și mă fac nunul vostru.  — Îndurate Doamne, grăi Dan, fapta ce a-ți săvârșit prin a mă ridica la rang și a-mi da de soție pe Floarea, este mai pre sus decât orice și vrednică de bunul și îndurătorul meu stăpân.  Dumnezeu care v-a dat mărirea și duhul inimei curate, să vă ție pe scaunul Domniei atâția ani cât dreptatea și cinstea va fi de a pururea înnainte mergătoare pentru neamul Românesc.  Eu voiu fi, milostive Doamne, gata la orî-ce nevoi s-ar cere de luminăția ta; sângele ce curge prin mădularele voastre este ca și al meu, la orice trâmbiță dată sunt gata a-mi jertfi viața.  Vodă dete de îndată poruncă să înhame caii la butca domnească, să meargă în satul unde se aflase Floarea ca să o aducă cu alaiul cuvenit.  Flăcăi, care mai de care sfărăindu-le călcăele de bucurie, se întreceau a se spilcui și pune vestminte de sărbătoare, spre a plăcea fetei.  Puseră pe Floarea și cu bătrâna în butca domnească și plecară urmate de top flăcăi spre Monastire.  Cum ajunseră acolo se înfățișă înaintea lui Vodă, care întrebă pe Floarea și pe Dan, daca cu bună seamă se plac unul altuia?  Amândoi îngenuchiară și sărutară poalele vestmântului lui Vodă zicând „da”.  Eșiră cu toții în curte, unde Vodă ținu o cuvântare către săteni, zicându-le cu graiu viu:  „Oameni buni, am chibzuit că deși voi a-i năzuit la Floarea, așa că de voiu da-o de soție unuia din voi, se vor mâhni ceilalți și se va face vrajbă printre voi, mai vârtos că Floarea, fiind fată de duh și dintr-un pământ bun, după cât-mi-a fost dat să crez, se cuvine și după învoirea dânșii a o da dupe logofătul Dan, iar vouă spre a nu vă lăsa mâhniți, vă hărăzesc de fiecare flăcău câte un plug cu câte patru boi și una sută lei bani buni, ca să vă fac dreptate”.  Toți într-un glas strigară: „Să trăești Măria ta și să-ți dea Dumnezeu am mulți și biruitori pe scaunul Domniei! ”  Intrară în biserică unde se sluji cununia după tot șartul Vodă și cu bătrâna care crescuse pe Floarea, le fură nuni mari, pe Dan îl înălță la rangul de Căminar și Ispravnic al Craiovei, făcăndu-i danie o moșie.  Se întinse masă în curtea bisericii, de unde Vodă, Mirii si cu toată curtea ce-i însoțea priveau din Ciardacul arhonderiei.  Apoi după isprăvenie, Vodă merse de cercetă chiflele Monastirei, spre a se încredința, daca monachii sunt mulțumiți și dacă toate sunt în spre bună orânduială.  Tocmai în spre isprăvenie eși înaintea lui Vodă un bătrân cu porecla Melentie, privind pe Vodă în față îi zise:  — Măria ta, dă-mi slobozenie să-ți arăt un nenorocit bătrân ce zace într-o chilie.  În toată vremea cât a stat închis, nimenea nu are voe să intre la dânsul decât mine, toți ceilalți îl cred nebun.  Părintele Melentie, cum zic, povesti în taină pe scurt lui Vodă toate ce se meșteșugise de Zavistie de mă aflam năpustit în închisoare.  Vodă, îndată ce isprăvi de parastisit călugărul, se îndreptă spre închisoare, unde dând peste mine și cercetându-mă se încredința cu bună seamă de ce năpastie căzuse asupra capului meu, dete poruncă și mă scoaseră din închisoare, unde șezusem atâta amar de vreme.  Cum eșii afară și dădui de lumina soarelui,-mi făcu rău la ochi.  Atunci mă acoperiră cu o basma și mă duse la arhonderie, unde toată curtea se făcu roată împrejurul meu ca să asculte mersul pricinei pentru care mă găseam închis.  Nu sfârșii încă povestirea când, tocmai când eram în toiul ei, mă pomenesc cu un chiot.  Ce erea?  Floarea care mă recunoscuse de tatăl său.  Toți cei de față rămaseră uimiți de cele ce văzură și auriră.  Vodă dete poruncă să se cerceteze cu de amănuntul cine sunt nelegiuiții cari au făptuit această neomenie fără seamăn, pentru ca făptuitorii să-și ia pedeapsa potrivit faptei ce săvârșise.  A treia pornirăm cu toții din Monastire spre a ne îndrepta în spre Craiova unde se orânduise Dan Ispravnic.  Eu și cu bătrâna ne puserăm într-o căruță; din pricina unui cal ce șchiopătase, nu ne puturăm ține de suită.  Vizitiul, care nu se trezise de la zaifetul și chiolhanul ce se făcuse la Monastire, nebăgând în seamă urcușul și scoborâșul ce ne eșea în cale, răsturnă căruța într-un șanț, pe bătrână o lovi un cal la moalele capului și rămase pe loc moartă, iar mie-mi sfărâmă roata fluerul piciorului; de atunci am rămas cu beteșug.  Floarea, ajungând în oraș și văzând că eu și cu bătrâna nu mai sosim, spuse soțului său să trimeață în calea noastră ca să cerceteze împrejurarea.  Erea tocmai pe sfârșitul soarelui, când md pomenesc cu câțiva vătășei de la curte.  Eu de abea puteam grăi de durerea piciorului; sărmana bătrână își dăduse sfârșitul, iar baragladina de vizitiu spălase putina de teamă să nu cadă în belea.  Se dete alarma în satul din apropiere, veniră mai mulți săteni,-mi unseră piciorul cu păcură și-l legară cu șiță, și mă aduseră în oraș; așișderea și pe sărmana bătrână o puseră pe două pârghii și o duseră la biserica din sat.  Cum ajunsei la curtea Ispravnicului, Floarea îmi eși în cale spre a-i povesti ceasul rău.  Ea începu a plânge și dete poruncă ca bătrâna să se îngroape după tot șartul creștinesc și să i se facă pomană.  PARTEA VII  Dovedirea lui Neacșu  Neacșu, după, cum am povestit, plecase să facă negoț cu oi și cu capre în țara turcească, de unde nu i se mai auzise de nume decât după 18 ani.  La plecarea lui în spre Dunăre încărcă un Ceam turcesc cu oi și capre.  Ajuns pe la jumătatea Dunării, în dreptul șiștovului, făcându-se noapte cu ceață, cârmaciul care mâna Ciamul nu băgă de seamă și dete peste un Caic care venea din josul apei, așa că sfărâmând Ciamul îl înecă cu toate oile și caprele ce se găsea într-însul.  Numai Neacșu scăpă teafăr, viind înnot până la malul Dunării din spre șiștov, unde stătu până dimineața.  Nu mai avea asupra lui de cât 100 lei bani turcești.  Sta pe gânduri, blestemându-și soarta, când deodată se pomeni cu doi Turci care-1 luară și îl duseră la Conac să-l cerceteze, învinovățindu-i că este ghiaur și a avut gând rău ca să spargă Caicul, unde se afla Cadâna Pașii din șiștov.  Sărmanul Neacșu, nu știa cum să se desvinovățească, când iaca și cârmaciul Ciamului, care scăpase și dânsul.  El se legă a se face tâlmaci, dacă numără 100 lei, spre a-l desvinovăți.  Cadiul luminându-se îi dete drumul.  Văzându-se singur și fără para în pungă, se ruga lui Dumnezeu să-l erte, daca a greșit în ceva și să-l îndrepteze arătându-i drumul cel drept, ca să-și agonisească ceva bani de a se întoarce la vatra lui.  Neacșu, pe când era haiduc, avea darul de a ști să rază, așa că îi veni în minte să se bage la un bărbier.  Se înfățișă la stăpânul unei bărbierii și prin semne îi spuse cele ce vrea.  Bărbierul îl puse la probă și văzu că este meșter, unde urmând cu acest meșteșug o bucată de vreme, ajunse să câștige încrederea stăpânului.  Intr-una din zilele baieramului, veni Cadiul ca să se radă.  De obicei Turcii, la bărbierii au câte un caraghios ca să spue lucruri mucalite de a nu li se urî celor ce adastă.  Neacsu, care începuse a pricepe puțin limba, începu a rîde cu hohot de glumele caraghiosului, și nebăgând de seamă, taie cu briciul pe Cadiu; acesta se înfurie și dă poruncă să-l lege și să-l ducă la Conac, unde stete închis două zile, nemâncat.  A treia zi îl scoase să-l judece.  Din norocirea lui și din cele ce spuse că i s-a întâmplat, un turc chiabur care se afla și el la Conac pentru judecată,-și aduse aminte că Neacșu este omul ce-l aștepta cu capre și oi să vie din Valahia; îl luă pe chezășie dând Cadiului bacșișul obicinuit, cu învoială ca Neacșu, care se pricepea în ale pășunei vitelor, să-i păzească pe ale sale.  Îi făcu zapis în fața Cadiului, pe mai mulțl ani, și-l și trimise cu oile la pășunat.  În toată vremea cât stătu la acel turc, nu avu nici o știre de acasă, dar nici el nu făcu cunoscut la nimeni ca să nu aducă inimă rea soției de halul în care se găsea.  Cu din sudoarea muncei lui își agonisise bune părăluțe.  Răi făcătorii-1 simțiră, așa că într-una din seri se pomeni legat și jefuit de tot avutul.  Stăpânul său aflând cele întâmplate i se făcu milă și îl dărui 100 lei și o pușcă.  El văzând că tot ce face îl merge spre rău, se puse pe gânduri, când de o dată-și aduse aminte de comoara îngropată de Jianu la Crucea cu despărțituri.  Pe dată se și hotărî să părăsească ținutul Turciei.  Mulțumi stăpânului său de darul ce-i făcuse și îi spuse că i s-a făcut dor de țară și de nevastă; turcul prinse bucuros și stărui a-i scoate o teșcherea de plecare.  Neacșu, luând rămas bun, puse pușca la spinare și plecă.  Pe drum îi eși în cale un unchiași, zicându-i:  — Voinice, ca să știi la nevoe cum să umbli cu pușca ce o ții la spinare și să scapi de orice primejdie, dă-mi mie 100 lei ca să-ți vânz leacul.  Neacșu, cu gândul la comoară, dete și cei din urmă bani ca să cumpere de la unchiași - ce?  - cuvintele următoare: „La necaz să te gândești înainte de a slobozi pușca".  Dete banii și unchiașul se făcu nevăzut.  Ajuns Neacșu în pădure, unde-i spuse Jianu că se află comoara, la crucea cu despicătură, căută, răscoli pretutindeni, dar nu găsi nimic.  înfuriat peste fire de tot ce pățise, plecă spre casă, la nevastă.  Noaptea, ca să nu-l cunoască cei din sat, în halul în care se găsea, se furișă în curte, intră prin grădină și se urcă într-un pom din fața casei așteptând până dimineața ca să vadă, dacă în toată vremea cât a lipsit, nevasta-i-a fost credincioasă.  Tocmai când soarele dimineții răsărea, văzu că se deschide portița intrând un flăcăiandru; bate la ușa din prispă și ese stăpâna casei care, văzând pe flăcăiandru, îl îmbrățișa și-l pupă pe amândoi obrajii.  Neacșu, înfuriat că nevasta sa i-a necinstit casa, nețiind în dreptate, și uitând de cuvintele cumpărate de la unchiași, puse pușca la ochi și trase atât în nevastă, cât și în flăcăiandru.  La auzul puștei sărind vecinii, Neacșu se dete și el jos din pom, zicând celor de față:  — Eu sunt Neacșu, oaia cea pierdută; am venit pe furiși ca să mă încredințez de cinstea ce nevasta ținea căsii.  Vedeți, oameni buni, cu cine m-a schimbat în toată vremea cât am fost rătăcit.  Unchiașul care îi vânduse cuvintele se înfățișă înaintea lui zicându-i:  — Mare păcat ai făcut voinice, că-ți-ai bănuit nevasta care în tot timpul a fost cinstită și credincioasă; află că flăcăiandru ăsta este copilul tău.  — Așa!  Așa!  grăiră cei din prejur, ai răpus pe nevasta și copilul tău, mai-nainte de a te încredința de cinstea lor, căci tu la plecare-ți-ai lăsat soția însărcinată, și născând pe acest flăcăiandru, l-a crescut cu îngrijire și cu cinste de l-a făcut mare ca tu să vii hoțește să-i răpui pe amândoi fără ca să-i cercetezi.  Neacșu, desmeticindu-se și vâzând pe nevasta și copilul său morți, începu a plânge amar, blestemându-și soarta care-l prigonise de atâta amar de ani.  Se dădu știre în tot satul de cele întâmplate.  Îndată veniră aleșii care, încredințându-se de cele ce văzură, deteră știre zapciului, așternură taclirul și-l legară cobză de mâini și de picioare cu lanțuri, trimițendu-l Ispravnicului Craiovei.  Tot târgul aflase de această nenorocire.  PARTEA VIII  Spânzurătoarea  Ispravnicul Craiovei, Căminarul Dan, dete ștafetă la curtea lui Vodă în București ca să hotărască de osânda ce i se cuvenea lui Neacsu.  Vodă trimise vorbă ca să-l judece după tot șartul pravilnicesc.  Sărmanul Neacșu, tot ce spunea spre a-și spăla păcatul, nu era crezut de nimeni, mai cu deosebire că i se găsi în deget un inel de la haiducul Jianu; această mărturie și mai mult îl îngropă în vină.  După ce îl supuseră la fel de fel de casne, fu pus a sta și nu ochii în soare, căci numai aceștia sunt vrednici și fără milă să răpue pe om, după cum zice zicătoarea.  Îl puseră cu ochii în soare și se încredințară că a săvârșit moarte.  Boierii din divan care-1 judecară, nu găsiră altă osândă de cât spânzurătoarea.  Vodă ticluind ofisul hotărî ca omorâtorul să se spânzure chiar în Craiova, unde a făptuit omorul, spre a se da pildă la toți acei care ar cuteza să săvârșească asemenea nelegiuiri, și însărcină chiar pe Ispravnicul Dan cu punerea la cale a acestor glăsuite în ofis.  Se bătu barabanul trei zile pe la toate strejile târgului Craiovei spre a se da de știre că în ziua de Rusalii, la târgu Oteteleșu, se va spânzura un haiduc care a făptuit nelegiuirea de a ucis pe soția și copilul său.  Tot norodul în acea di se adună la locul hotărât.  Căminarul Ispravnic, soțul Floarei, era orânduit să parastisească înaintea norodului ofisul Domnesc, ca să se știe pricina vinei pentru care Neacșu trebuia să fie spânzurat.  Floarea, care nu știa nimic din cele ce se petrece, și fiind din fire poftitoare de a privi asemenea lucruri și fără a-și da seama că este însărcinată, se hotărî, fără știrea Ispravnicului, să meargă și dânsa ca să vadă spânzurăttoarea.  Se puse într-o caleașcă, îndreptându-se în spre locul unde era să fie spânzurătoarea; un cal se poticni și rupse oiștea trăsurii; în vreme cât a zăbovit ca să meremetisească caleașca, totul la târg era pregătit.  Ispravnicul, începând a citi ofisul domnesc cătră norod, agăță ștreangul de gâtul lui Neacșu.  Nenorocitul, văzând că moartea îi este aproape și cu nimic nu se mai poate îndrepta, se rugă să-i dea puțin răgaz de a spune norodului că moare nevinovat.  încuviințându-i-se dorința, el grăi către mulțimea adunată, zicând:  „Oameni buni, sunt feciorul lui moș Sandu, de la bordeiul din marginea pădurei, după moșia lui Zavistie, care, aruncând în temniță fără vină pe tăicuțul meu, rămăsesem eu și cu surioara mea, Floarea, de unde răpindu-ne, ne-a rătăcit prin pădure.  Căpitanul de haiduci Jianu, mă încorporă printre ai lui, iar pe Floarea o deteră, zice-se, la o bătrână ca să o crească, care de la o vreme nu i s-a mai dat de urme.  Vă rog, oameni buni, rugați-vă pentru dânsa și pentru mine, căci sunt nevinovat.  Eu auzind aceasta,-mi făcui loc printre norod, strigând către ispravnic, să oprească spânzurătoarea, căci aci e o mare taină, deoarece cele glăsuite de osândit sunt aidoma.  Neacșu, cum mă văzu, mă recunoscu strigându-mă: „tată!  tată! ”  Tot norodul rămase înmărmurit de cele auzite.  Ispravnicul Dan pe loc se înfuriă, auzînd că prin întâmplarea aceasta-și face rangul de râs, dete poruncă în grabă să-i strângă lațul și să-l ia scaunul de sub picioare.  De înfuriat ce era, Ispravnicul îi dete un ghiont la ciafă chiar cu mâna lui ca să-i stingă graiul mai repede, așa de hain se făcu aflând că soția lui a avut un frate tâlhar și ucigași.  Floarea sosi tocma când Neacșu-și dete sufletul.  Eu mă dusei și-i spusei că spânzuratul e fratele ei, Neacșu.  Floarea auzind aceasta, se repezi ca o leoaică înspre spânzurat și căutându-l la ciafă se încredința că are semnul ghindei, semn care îl știa din copilărie, așa că nu mai încăpea nici o îndoială că era fratele ei, Neacșu.  Atunci dete un răcnet așa de tare că pe loc și înnebuni.  Cei din jurul ei o luară și o duseră acasă, unde coprinzând-o muncile facerei, dete naștere fără vreme.  Ispravnicul, rușinat de cele întâmplate și nevoind să aibă o odraslă pornită din pântecele surorii unui tâlhar, cu toată dragostea ce avea de a căpăta un copil după atâta vreme de căsnicie, dete poruncă să lepede copilul.  La curtea domnească din București, veni în auzul lui Vodă toate cele întâmplate și aducându-și aminte cele glăsuite în stihuri de Floarea și de cele spuse cu taină de călugărul Monastirei, se înfuriă pe Ispravnicul Dan de ușurința și nesocotința cu care se purtase, neluând în seamă firul adevărului, ba grăbind chiar cu mâna lui moartea nevinovatului.  Nemaiputându-l honipsi îl dete jos după scaunul Isprăvniciei, luându-i rangul de Căminar ca nedestoinic.  Dan vâzându-se hulit de Vodă și soția înebunindu-i, vându tot avutul și se făcu nevăzut.  Eu și cu Floarea rămaserăm iarăși calici, și de rușinea târgoveților m-am hotărât a părăsi orașul.  Într-o noapte urcai pe Floarea într-o căruță și venirăm de ne așezarăm într-acest bordeiu, unde dânsa și cu Neacșu au fost găsiți de Jianu.  —Moș Sandule, îi zisei, cele ce-mi povestești nu poate fi decât mânia lui Dumnezeu care te-a pedepsit așa de crunt.  Cine știe ce neajunsuri ai făptuit în viață oamenilor.  — Ai dreptate, voinice, răspunse unchiașul; nici o faptă fără răsplată, totul pe pământ își ia pedeapsa.  Îmi aduc aminte când eram avut că luam dijmă de la săteni din zece nouă, sărmanii nu munciau decât pentru mine, și mai pre sus de aceasta se vede că blestemele maicii mele m-a ajuns, căci o nesocoteam și-mi băteam joc de dânsa.  Nu s-ar cădea să-ți destăinuesc toate acestea dar fiind prea bătrân și moartea bătând la ușă,-ți destăinuesc păcatele, că poate în lumea cealaltă voiu fi ușurat.  Află dar, că am făptuit nelegiuirea de a omorî pe maica, din pricină că nu voia să-mi dea slobozenie a mă însura și pentru aceasta se vede că blestemul păcatului au căzut atât pe copii, cât și pe mine de mă aflu cum mă vezi.  — Dumnezeu să te ierte, moșule, de toate faptele rele ce ai săvîrșit, însă nu mi-ai spus ce s-a făcut Floarea.  Unchiașul se sculă dupe vatră și se îndreptă spre o uscioară din fundul bordeiului, luă arțarul și o deschise, zicând:  Iată, Voinice, Floarea nebună!  Rămăsei ca trăsnit la vedenia acestei femei căreia tot îi mai rămăsese urme de frumusețe.  Ea sta cu părul despletit, ținând în brațe niște cârpe făcute ghemotoc în făptură de copil.  Cum mă văzu sări în brațele mele, luându-mă drept Neacșu.  În rătăcirea ei începu să mă mustre de ce-am întârziat așa de mult făcând pe copil să plângă.  Pe când o priveam gândindu-mă că blestemul nu cade pe pietre, deodată o lumină străbătu prin țipla ochiului ferestrei bordeiului.  Crezând că e lumina dimineței, vrusei să-mi iau rămas bun de la unchiași, când iaca că vine și surugiul înspăimântat zicând că pădurea este toată în flăcări.  Nu-mi văzui capul cum să fug mai repede spre a-mi scăpa viața.  SFÂRȘITUL BLESTEMULUI  De la pornirea mea din pădure, unde lăsasem pe moș Sandu și Florea în prada focului, fără a le putea da pic de ajutor, am tăiat drumul spre a ajunge mai repede la Bucuresci, pentru a-mi răfui socotelile.  Înfătișindu-mă Vistierului, spre a-i da socoteală de chipul cum am adunat banii stăpânirei, acesta pe dată dete poruncă logofeților cari se găseau de față ca să cerceteze pecețiile și să numere pungile cu banii ce împlinisem din dăjdiile plătite de talpa țerei.  Se făcu catagrafia cerută de pravilă și se găsi toate pungile neclintite și cu tot șartul lor.  Vistierul, încredințându-se cu prisosință despre destoiniciea și hărniciea mea din drepta socoteală ce dădusem, mă făcu boer mic, cu dreptul de a sta la vorbă cu cei mari.  În scurtă vreme mă deosebii în vrednicie, așa că Vistierul, într-una din zile, lăudându-mă și lui Vodă, ticlui un offis ca să fiii înălțat la rangul de Pitar.  Eu singur mă minunai, că în așa scurtă vreme, din Pârcălab ce eram, ajunsesem, la Curtea Domnească, măre Grămătic și înălțat la rangul de Pitar.  Căpătasem, prin buna mea purtare, prin smerenie și cinste, toată încrederea lui Vodă:  Jelbele, cu tânguirile celor nâpăstuiți și asupriți, le priimeam de la împricinați, și le așterneam la drepta judecată a lui Vodă, fără cel mai mic vicleșug sau marafet d-a căpăta filodorme de la jeluitori; acâsta din pricină că părinții mei sufletesc!  mă povețuise de a cumpăni dreptatea și adevărul și a căuta,să fac numai binele, care cu greu se urzește.  Vodă, care din fire avea darul filotimiei și al blândeței, prinse dragoste și se tăinuia întru tdte cu mine.  într-una din nopți, pe când abia ațipisem acasă la mine, mă pomenesc cu Vătaful Curței, care mă vesti că, din porunca lui  Vodă, este triimis ațipi spune să mă înfățișez la Palat cu nepusă masă.  Nu mă domiriam care putea fi pricina acestei grabe, ce Vodă punea de a me vesti noaptea să apuc la dânsul; ca să fi tânjit că am prigonit pe vreun împricinat jeluitor, sciam așa ceva la suflet, așa că cugetul îmi era cu totul curat.  Îmi făcui semnul cruce!  și plecai spre Palat.  Vodă, cum mă văzu, scoase de la brâu o jalbă și un răvaș, zicând că sunt orânduit d-a porni dis-de-dimineață la Logofețieă Dreptăței, ca să cercetez în taină o delă, și să dovedesc dacă avutul jupănesei ce se tânguiește în jalbă este cu bună seamă hrâpît, și dacă soțul el a ticluit cu limbă de moarte vre-o adiată.  A doua zi de dimineață, înfățisindu-mă în presusiea Logofeției, și dând răvașul și jalba Vornicului Dreptăței, acesta se aseză într-un jeț și începu a da citanie răvașului; în această vreme, din când în când, scotea rotogoale de fum din ciubuc, și părea a fi scârbit de cele ce citea.  Bătu din palme să vie lipcanul și îl dete poruncă să cheme pe vestitul jelbar Crăcănel, singurul care era volnic să ticluiască jelbi la masa din capătul scărei Logofeție!  Acesta înfâțisindu-se, Vornicul Dreptăței îi întrebă dacă dânsul ticluise jalba cu pricina și dacă cunoasce isvorul plăsmuirei.  Crăcănel, țintindu-și ochii pe jalbă, se apropia de urechea Vornicului și îl șopti ceva în taină.  De o dată, ca din senin, văd pe Vornic că-i cade ciubucul din mână, fața i se îngălbenește și rămâne lat pe jeț, fără pic de grai  Ca fulgerul, se face mare zarvă în toatâ dregătoriea, că Vornicului i-a venit dambla.  Toți slujbașii se adunară.  Nu se știea nimic de unde isvorâse acesta.  Toți cel adunați, care mai de care, se sileau să-l aducă la simțire.  Până să vie bărbierul să-l lase sânge cu lanțeta, începurăm a-l freca pe mâini și la tâmple, dăndu-l la nas miros de rășină, așa că, încetul cu încetul, începu să-și vină în fire.  Îndată ce deschise ochi!  porunci să-l aducă pe conțipistul de la masa plângerilor; acesta erea fiul vătafului din curtea Vornicului.  Cum îl vădu, Vornicul îl asVărli jalba în obraz, dicendu-l:  — Ciocoi neobrăzat!  după ce te-am ocrotit în atâtea rânduri, dând uitărei  mișeliile ce ai făptuit, acum te ai apucat de făcut și plastografie, făcendu-mi ast-fel logofeția de ocară!  Într-o clipă să dai la iveală dela cu pricina, că de unde nu, te daft pe mâna Agiei.  Conțipistul, vădend că s-a schimbat boerul și șaga se îngroșe, că i-se dase de gol mișelia ce urzise, se prefăcu că se gândește spre a-și aduce aminte, di-când că în beciul dregâtoriei se află în părăsire mai multe dele, încă de Ia Voevodil cari ah domnit pe vremuri, căci.  cu prilejul strămutărei Logofeției nu a avut răgaz a le așeza după șartul lor, ca să fie la îndemână, dar, de se se. . . va  cerceta, pote se va găsi și dela de soiul dorit.  Eu, care eram dedat cu hrisdve vechi, cerui ertare Logofătului d-a fi îngăduit și urmat de Crăcănel să cercetăm împreună, cu deamănuntul, până ce vom dovedi dela cu pricina.  Logofătul primi bucuros și porunci lipcanului să ție de scurt pe conțipist Luarăm o luminare de său și ne coborîrăm în beciu.  Conțipistul se făcea că caută, uitându-se cu coda ochiului spre fundul beciului.  Eu luai luminarea și mă îndreptai spre acolo; căutând puțin, dădui de o firidă cu policidre, în care găsii o delă pfină de praf și roasă de șoreci pe la colțuri.  Mă uitai la leat, care abia se mai zărea, și 'mi dădui cu socoteala că asta trebuia să fie deia cu pricina.  începui a o răsfoi cu deamănuntul.  Abia ajuns cu citania pe la jumătate, dovedesc adiata cu pricina în tot șartul ei, în care se glăsuia că răposatul Arghir, soțul jupă-nesei cu plângerea la Vodă, fusese în Iote mințile, când ticluise adiata; prin vicleșugul conțipistului, însă, se plasto-grafiase adiata, plăsmuindu-se schimbarea scrisului pe dosul hârtiei în chipul curgător:  „Răposatul Arghir fiind în nălucire, din pricina darului beției, și fără scaun la minte, precum se glăsuește nu se poate ține în sămă cele din fața adiatei, decât numai de Logofătul Dreptăței, căruia i se cuvine a hotărî în a cui parte cade avutul răposatului, mai cu deosebire că soțiea sa n-a fost vrednică a da prunci.  Pentru cele așternute aci, iscălim prin punere de deget, fiind față și părintele duhovnic”.  Ciocoiul, văzând că isprava ce urzise i s-a dat de gol, ca unul ce pitise dela, se năpusti asupra mea ca să-mi o smucească din mână; lipcanul însă, care-l ținea de scurt, îl înhâță și-l puse în butuc.  Pricina care făcuse pe conțipist să săvârșească această plastografie, și după arătarea lui Crăcănel, jelbarul, erea că jupăneasa, care se tângui lui Vodă de șicanele ce i se lăceaă, în tâtă vremea văduviei se purtase cu cinste și omenie, și, în curățenia sa, nu se lăsase să fie ademenită de cel cari voiau să o necinstească.  Conțipistul, din fire mueratic, de ciudă că nu putuse isbuti în nerușinatul său plan, plăsmui schimbarea adiatei, că dâră cu vremea se va folosi dânsul întrucâtva.  Mergând cu cercetarea înainte și răsfoind dela, dădui cam pe la sfârșit de niște hrisoave vechi, cu făptură de zapise și cu pecetea Divanului; le citii și văzui că într-însele se glăsuia de avutul lui moș Sandu, care, pe vremuri, pornise judecată contra lui Zavistie, care îi hrăpise pământul.  Citind cu mare luare aminte tot firul lucrului, rămăsei uimit descoperind că moș Sandu rămăsese la judecată pe Zavistie, căci boerii din Divan, cari se lămurise cu prisosință de nedreptatea ce i se făcuse lui moș Sandu, îi dase dreptate și hotărâse să i se înapoeze avutul hrăpit de Zavistie.  Așternând Logofătului Dreptăței cele ce dovezisem din dela plângerilor, el dete poruncă să trimeată pe conțipist la Agie, ca zălog, până ce împrejurarea va lua sfârșit, iar dela să se parafeze și pecetluiască, spre a se supune Divanului.  Mergând la Palat ca să dau socoteală de cele ce Vodă mă însărcinase în taină ca să dovedesc, la scară întâmpinai pe fustagiul care ducea cafele la cei din prejurul lui Vodă.  îi spusei să vestească pe Măriea șa că doresc a-i spune ceva în taină.  De și eram volnic a intra fără a fi vestit, totuși, filotimiea nu mă erta, căci la acele ceasuri se citea de Doamnă viețile sfinților, cu tălcuire că cutare sfânt se luptase și suferise schingiuiri de la păgînî pentru Sfinta Cruce și pentru ocrotirea neamului creștinesc; iar Domnița cea mică înșira, pe fire de mătase, boabe de chihlibar, pentru a alcătui mătănii, cari se orânduise a le face dar de anul noii boerilor cari în toată scurgerea anului se purtase cu cinste și curățenie, făcând dreptate celor năpăstuiti și asupriți.  Voevozii dupe acele vremuri nu țineau taifas, perzând vremea cu vorbe deșerte: toate le tăceau cu sănătoasă chibzuire și orânduială, pentru binele norodului.  In vremea ce Vodă erea cu luare aminte în spre tainele Râsboiului Sfintei Cruci, avusei răgaz să-mi aștern taciirul de cele ce descoperisem la Logofeția Dreptăței.  Tocmai puneam nisip peste ce scrisesem, când aud că Vodă bate în palme, zicând să vie Grămăticul.  Mă înfățișai cu metanie și, dândui taciirul, îi povestii și din grăi cele descoperite.  Vodă hotărî ca Divanul să se adune la sfat ca să hotărască asupra pedepsei ce se cuvinea a se da conțipistului pentru plăsmuirea săvârșită.  — Mariea Ta, îi zisei eu, dreptatea ce voești a face, în pofida cinstei jupânesei, va fi lăudată de obștescul norod; ceea-ce m-a minunat însă și mai mult, în descoperirea acelei dele, este o poveste întreagă; nu șciu dacă vremea vă dă răgaz de a asculta cele întâmplate în ținutul Olteniei, din împrejurimea târgului Craiovei.  — Vorbește, cinstite Pitar, fără șovăire nici abatere; am toată încrederea în curățenia sufletului tău.  Vodă porunci apoi să vie Domnițele și toți al casei.  Eu le spusei toată pățania din povestea tomului 1.  După ce isprăvii de istorisit, toți cei de față foarte se minunară de cele auzite.  Vodă mă puse pe dată să dau ștafetă Căminarului Craiovei, de a mă călăuzi în dovedirea firului acestei hrăpirî, iar mie îmi zise:  — Pitare, deși părul ți-e cărunt, știu însă că inima ți-e caldă, mai ales când e în joc binele obștesc.  Numai tu singur nădăjduiesc că vei isbuti de a dovedi până la capăt prigonirea acestui blestem.  Îți dau soroc de o lună, socotită din ziua slobozirei acestei porunci.  Du-te cu răvașul ăsta la Vistierul Enachiță și ia-ți banii trebuincioși pentru drum.  În treacăt, abate-te prin târgul Slatinei, și cercetează cu deamănuntul cum îngrijaște Ispravnicul de nevoile obștei iar dacă se va adeveri cele ce se svonesc în potriva lui, dă-l jos dupe scaunul cârmuirei, ca nedestoinic, și pune în locu-i pe Barbu Pom-Verde, ca cel mai vechiu; zapeite și cu pricepere în ale cârmuirei.  Deși Consulul Brăilei ocrotește pe Ispravnic, ca rubedenie, zice-se, acum însă i-a venit vremea, căci s-a înfundat sacul: de atâtea matrapazlâcuri învârtite cu acel Consul.  Orice împotrivire mi s-ar face, îi voiu pune capăt, căci cu Consulul cel mare a Turchiei sunt bun prieten.  Alcătuește ofisul și adu-l să-l iscălesc.  Făcând metanie și pupând pulpana antiriului lui Vodă, pornii spre Vistierie.  Vornicul Vistier, cum mă văzu, rămase în nedomirire nepricepând noima lucrului.  Dându-i răvașul, începu a mă cerceta, dacă cu bună seamă am făcut vre o ispravă la Curte, de vreme ce Vodă-mi face dar cu bani.  — Da, Vornice, îi zisei, Vodă îmi înlesnesce calea spre a dovedi prigonirea unui blestem, care, cu prilejul cercetărei unor vechi hrisoave, s-a descoperit că s-a făptuit în ținutul Olteniei.  — Bravo!  zise Vistierul, alegerea făcută în pofida voastră, de Măria Sa, nu poate fi de ât înțeleptă, deoarece dupe cum se vede, s-a bizuit pe tine, nădăjduind că vei da la ivială ceea ce de atâta amar de vreme stă în întunecime.  Priimește, Pitare, 100 de galbeni cu zimți și Dumnezeu să te ocrotescă și să te ție în sfânta sa pază, dându-ți gând bun și inimă curată.  Luai rămas bun și plecai, spre a mă pregăti cu de ale drumului.  Grija de căpetenie ce avui, când sosii acasă, fu de a-mi așeza cu îngrijire banii la chimir, legându-i de genuchiul picioruiul.  Luai primeneli și merinde de drum și mă așezai într-o sanie, căci era tocmai în toiul lui Ghenarie.  Aga, după cum se vede, aflase de pornirea mea și avusese grija de a-mi da doui vâtășei de pază.  Pornind, luai drumul cel mai la îndemână și mai scurt spre ținutul Doljiului.  La fiecare poștă schimbam caii și visitiul.  Deși drumul era anevoios, din pricina troienilor de nămeți, totuși, în cinci zile, cu poposeli cu tot, am putut ajunge în ținutul Slatinei, de unde începea să se vadă licărind turlele bisericilor.  Când să dau vorbă surugiului spre a sili ca să ajungem mai repede, se despică tălpița de la sanie, în dreptul unul povârniș.  Până să o meremetisim, ca să ne putem urni din loc, văd că ese dintr-o vâlcea un sălaș de țigani zlătari.  Făptura lor, veșmintele zdrențăroase, părul lor înbâcsit și nețeselat mă făcură să bănuiesc că sunt făcători de rele, nărăviți a prăda pe trecători ia drumul mare.Pe dată și poruncii vâtășeiior să ia carabina la ochi.  țiganii, văzând că au de a face cu stăpânirea, mâlciră la pământ și începură a se văicări în potriva Ispravnicului, jeluindu-se că sunt alungați și oropsiți prin păduri, că nu sunt și dânșii volnici de a-și alcătui barace în înprejmuirea târgului, aceasta din pricina piedicilor ce întâmpină din partea Cârmuitorului, care le cere de fiecare cap câte un galben ferecat.  știind că firea lui Vodă nu putea îngădui asemenea rușferturi din partea slujbașilor săi și mai vârtos din partea acelui ce purta ponosui că face asemenea târg necinstit și înjositor față de rangul ce-l purta; gândindu-mă că nevoile țărei pe zi ce trece se sporesc, iar haraciul către Turchiea, când vine sorocul trebuie plătit la vreme, și mai vârtos că nu sta în firea lui Vodă să ia bani pe răboaje, ca să nu înglodeze țara în datorii, ticluit zlătarilor o ciornă de jalbă, cu plângere către Măriea Sa, precum ca să fie și dânșii îngăduiți a-și alcătui bordee înprejurul târgului, precum s-a îngăduit și altora, legându-se să plâtescă și dânșii biruri și orice hangarale de potrivă cu ceilalți târgoveți, mai legându-se în aceeași vreme să se boteze în legea creștinescâ.  Dându-le jalba, îl mai povățui să aleagă o căpetenie dintre dânșii și să o pornescă la București, ca să dea jalba lui Vodă.  Sărmanii zlătari nu știură cum să-mi mulțumească, când auziră bunul sfat ce le dădui.  Unul mai cu vază dintr-ânșîl, sărind cu vorba, grăi pe limba lui:  — Si te traești, boiarule, Mariea ta, doar să cade ca noi țiganii zlatoiani, cari Dumnezelea și Romanica ne-au hiropsit sa dăm horbă cu alde hâl mare ca Vodă?  Cică pe vremea lui Caracangea nu erea olnic să grăiască cu dânsul decât hăi din tagma și de teapa lui; mojicului, până să ajungă cu jaloba în proțap la scara lui Vodă, i se lua nouă piei de către logofeți.  Cât pentru direptate, nici orba nu era; numai ce-ți lua jaloba și pe urmă punea de te da afară, ba de multe ori te și praftorisea.  — S-au schimbat lucrurile, le zisei.  Acum avem un Vodă creștin, înzestrat de Dumnezeu cu fire blândă, răbdător, cu gând bun și curat pentru binele obștesc.  Vodă are inimă bună și tote le face cu cumpănită chibzuială.  Nu vă temeți de nimic.  Vă iad ed sub ocrotire; am totă nâdejdea că veți isbuti, numai, precum v-am povățuit, să vă botezați în legea ortodoxă, ca să nu rămâneți de hula târgoveților.  Acum mergeți cu bine și nu faceți zarvată în cale, nu dați prilej de neajunsuri; iar pentru ca să nu fiți slânjinițî pe la strejiîe pe unde veți trece, folosiți-vă de acesta fițuică, pe care-o veți înfățișa slujbașilor îndreptățiți cu aceasta.  Ticluii cu plaivasul sprafca în chipul curgător:  „Eu, Pitarul Zamfir, Grămătic al Curței Domnesci, dau la mâna înfățișitorilor cu acestia pentru ca să fie volnici și nesupărati de slujbași sau strejile ținuturilor pe unde vor trece”.  Puse pecetea inelului și le-o dădui.  De așișderea le dădui și ceva bani de cheltuială, ca să-și întâmpine nevoile pe drum.  De bucurie, zlătarii, care mai de care se svârcoliau și se luară la inpetrecanie, dându-se d-a berbeleaca, în chip de mulțumire, pentru binele ce le făcusem.  Intr-o clipă se înhămară la sanie și mă scoaseră la capătul drumului cel mare, de unde se putea vedea și târgut Slatinei, pe care nu-l putusem deosebi până atunci din pricina ceței ce se lăsase, îndată ce ajunsei în marginea târgului, găsii cu cale să nu dau de scire Cărmuitorului, ceea-ce și făcui, conăcind noaptea la han, ca a doua zi, în pripă, să cercetez, în taină, isprăvile severșite de Ispravnic în ținutul său.  Cu toată porunca ce dădusem vâtășeilor ca să nu se dovedească sosirea mea acolo, totuși a fost zadarnic, căci se și dăduse zvon prin târg de sosirea mea.  Ispravnicul, auzind cel întăiu, se grăbi a mă pofti la dânsul acasă, ca să cinăm împreună.  Mă gândeam ce să fac; nu doară că nu se cădea de a fi politicos, mai vârtos cu Cârmuitorul unul ținut.  Cunoscându-l însă din ce teapă se trage și câte marafeturi învârtise ca să ajungă unde este, din această pricină nu-l puteam honipsi, mai ales că i se pregătise un peșcheș.  Planul poftirei mele la masă, de către Ispravnic, nu erea altul de cât să mă ispitească, dacă boerii din Divan au găsit cu cale să-i dea dreptate în judecata ce ridicase în potriva sa niște fruntași din Brăila, pe cari îl calicise, luându-le cu sâlnicie un caic.  Acest năzdrăvan de grec se bizuia pe puterea unul Conț al Grechiei, care-l ajutase cu bani, făcuți din haram, ca să ajungă Ispravnic.  După toată chibzuiala ce făcui, pofteala nu putea fi de cât a mă amăgi ca, ducându-mâ la dânsul, să poată afla planul sosirei mele în acel ținut.  zisei dar trimisului să spună Ispravnicului că-i mulțumesc de cinstea ce-mi face; trebile țârei însă, având precădere, nu--mi dau răgaz a sta Ia taifas, mai ales că, fiind și trudit de drum, trebuie să mă odihnesc, căci a doua zi, dis-de-dimineață, urmează să pornesc spre Craiova.  După ce rămăsei singur, băgai de seamă că mă încinsese foamea d-a binele.  Căutai să îmbuc ceva din merindele ce luasem cu mine; când colo ia-le de unde nu-s.  Atunci pe dată, mă gândii la meșterii zlătari, zicându-mi că țiganul până nu-și-o face obiceiul, de a fura,nu se ține om.  Neavând ce mânca, fui nevoit să-mi fac rugăciunea flămând; apoi stinsei luminarea și mă culcai.  A doua zi, nu se crăpase bine de ziuă, când mă pomenesc că mă vestește vătășelul, spuindu-mi că Ispravnicul așteaptă la ușe.  Mă îmbrăcai și-l adăstai să vie; cum îl văzui, mă simții coprins de un adânc desgust; pare că și azi-mi stă în ochi obrazul lui boit, ca fasonul unui chip cioplit: un nas coroiat, ca pliscul cucuvelei, sprâncenile ca strașina, mustața ca vrabiea și vorba înțepată ca a caprei.  — țe vinto, arhon Gramatițe, te-a nezoito pe la noi?  zise el.  — Ce să fie, Ispravnice, iaca a căzut beleoa pe mine, ca păcatul când prigonește pe oamenii cu duhuri necurate și nu-i lasă uitărei de a scăpa nepedepsiți.  Mai curând sau mai târziu, dreptatea ese la iveală, și fiecare-și ia răsplata faptelor sale aci pe pământ, știi cum glăsuește proverbul românesc: „ne e fapt fără răsplată, atât pentru cele bune cât și întru cele rele”.  — Ma țe rele am făptuito ego?  Nu conosco de chit țele bune.  Ma rogo, arhon Gramatițe, se me domiresti, de ține voesti se dai cu paraximo?  — Asta este o pildă pentru omenii cu vicleșug, cari se gudură și iau rușfeturi pe nedrept din sudoarea altora.  Dumneata, Ispravnice, ești prea sus pus de înalta Oblăduire ca să te pângărești a lua bucățica din gura săracului.  — Ohi!  ohi!  arhon Gramatițe, prea bine grăești.  — Deși se zvonește printre boerii de la Departamentul Dreptăței că al mofluzit cu camăta pe niște sărmani oameni din Braila, cărora le-ai luat pe nedrept și în sâlnicie un caic, cu care te slujești și astăzi, pentru a aduce în țară mărfuri, prin Carvasara, fără să plătești vama legiuită, totuși eu nu pun mare temelie numai pe vorbe.  — Munțunile!  Munțunile!  strigă grecul înfuriat, holbând niște ochi cât toate zilele.  — Nu te supăra, ispravnice, căci eu nu am venit aici să-ți iau taclirul de faptele și chipul cum le-ai purtat la Braila; am ținut numai să-ți pun în vedere ponosul ce-l porți.  Voind să scap de dânsul, spre a mă duce să cercetez și să mă încredințez singur de cele ce se zvoneau în potriva lui,-mi luai, prietenește, rămas bun și deschizând ușa odăiei hanului, care da în curte, văd o groză de târgoveți, cari se adunaseră cu pornire de plângeri în potriva ispravnicului.  Care mai de care îi defăima, așternându-i hoțiile ce săvârșise de când Oblânduirea îl așezase, ca o pacoste, pe scaunul acelui ținut.  — El!  așa e, Ispravnice, îi zisei, că cele ce se zvoneați se adeveresc.  Să nu te mai bizui acum pe Conțul care te ocrotește la Curtea Domnească, căci roata norocului s-a oprit locului, nu mai merge și o să fii doborît de unde te-ai cocoțat, mai ales aflându-se că te tragi din odrasla simigiilor.  — Nu crede, arhon Gramatițe, ațesta este ponos țe se aduțe; în delița de la Conțulat sinto toate teschererile de plata la vamesu Iordachiță.  Nu stio la suflet a me niți un reu se fi faptuito în potriva Stăpânirii.  Contul Zarnachidis pune chezesie pentro ținstea si vredniția me de buna cârmuire si pentro bine țe face la tot norodo.  — Te cunoște toată obștea, zise unul din cei adunați.  După ce că tivga ți-e seacă în ale cârmuirei și plină numai cu duh necurat, apoi acum, mințind, te muncești să dărâmi un adevăr.  — Vezi să nu te înbolnăvești, grăiră toți cei adunați.  Pricepând grecul că i se dă la iveală faptele rele ce săvârșise, născoci un pian diavolesc, în scop de a mă amăgi, nădăjduind că doară voiu închide ochii și voiu face lucrurile mușama.  Strecurai încetinel, în buzunarul antiriulul, ceva greu.  Eu, pricepând nemărginita lui viclenie, mă prefăcui că nu iau în seamă.  Pentru ca sări descopăr în fața lumei că a avut îndrăsneala să mă mituiască, mă prefăcui că caut basmaoa în buzunar, în care dădui peste o pungă, care, desfăcându-o în fața obștei, văd că erea înțesată cu niște nisfele de aur.  Grecul, văzând că nu i s-a prins planul după cum nădăjduia el, începu a bâlbâi, zicend:  — Arhon Gramatițele, am voito se ți faco filodorma ațeste nisfele pe carî le am găsito la o gropița pe chindo fațiamo un puț pentru binele obstesco.  Si deți dimiatale este deplino staponi d-a fați cu ele țe vrei.  — Iți mulțumesc pentru darul ce-mi faci, Ispravnice; nu sunt eu însă omul ce cauți.  Din fire, n-am deprinderea de a-mi însuși bani străini, și mai ales pe un drum pieziș.  Deși știu, dupe cum s-a dovedit, că ești hârșit în treburi de soiul acesta, datoria d-tale de căpetenie era să dai mai bine de scire Oblăduirei de găsirea astor bani, decât să mi-i hărăzești mie, căci așa se cuvine să urmeze un Ispravnic care se silește a fi cu adevărat un bun gospodar.  Din mulțimea adunată iată că deodată se ivi în fața mea un moșneag si-mi zise:  — Nu-l crede, boerule, pe cuvânt, căci aceste nisfele au fost furate de la un biet Ilie Cofetaru, căruia din această pricină i s-a tras moartea.  Tot ținutul are în scire de acest furtișag, nemaipomenit până azi din partea unui Ispravnic.  — Așa e!  Așa e!  strigară într-o glăsuire toți adunații.  Eu, pentru a afla pe deplin și cu încredințare cele ce mi se arătase, îi întrebai:  — Dar bine, omeni buni, cum ași putea pune temei pe cele destăinuite de voi, când nu-mi aduceți nici o mărturie pipăită, așa în cât de bună seamă să mă încredințez și eu cu prisosință de cele arătate că sunt întocmai, căci nu-mi e în fire a năzui să asupresc nici pe Ispravnic, nici vouă să vă nesocotesc plângerea.  — Numărați banii din pungă, zise moșneagul, și o să vă încredințați pe deplin și cu prisosință că ea coprinde tocmai 501 nisfele de aur, căci sărmanul jupân Ilie se tânguise atunci la tot târgul și spusese tuturor câți bani se aflau în pungă.  Deși plângerile lui au fost îndreptate către Oblănduire, n-au fost însă ținute în seamă, așa că aă fost puse la delă, spre uitare.  și pentru ea să vă luminați pe de întregu de tot șartul lucrului, îngăduiți-mi să vă povestesc toată pricina.  Acest jupân Ilie avea o țiitoare, pe care o purta cu veșminte curate, având chip frumos din fire.  Ispravnicul, pofticios din fire, râvni la dânsa; înboldit de pofte necurate, cu șoseli și cu momeli, isbuti să o scoată din minte, făcându-o să vie la dânsul, ca să-i slujească, ca jupăneasă în casă.  Femeea, poale lungi și minte scurtă, primi bucuros, se vede, vorbele umflate ale Ispravnicului Nu trecu mult și se făcu vuet în tot târgul că ibovnica lui jupan Ilie a spalat putina, furând u-I o pungă cu nisfele de aur, în numer de 501, cari, dupe cum' se văi ta ei, le păstra ca să le facă bani buni, pentru a-și încropi veresiile ce făcuse pentru marfa ce avea în prăvălie.  Blestemata de jupăneasă, fără pic de teamă, se și așeză în casa Ispravnicului, care, după mărturisirea dânsei, avea în știre că banii erați de furat.  Jupan Ilie se văicărea la toți pe câți îl întâlnea în cale, că țiitoarea l-a calicit, furându-l toți banii cei mai avea și dosind în casa Ispravnicului toate plângerile lui au fost zădărnicite.  Negustoriea, din pricina ursuzluculul ce i se făcuse, îi merse rău; nemaiavând cu ce să-și plătească marfa ce o luase pe veresie, ajunse mofluz, așa că, din pricina rușinei ce i se pricinuise, și-a curmat firul vieței.  — O mai are și astăzi în casa sa Ispravnicul pe blestemata aceea de jupâneasă?  — Nu, boerule, pe dată ce dânsul fu pus în cunoscință că târgul aflase de acestâ rușine, sâvârsită de ăst sec de Cârmuitor, a gonit-o din casă, goală pușcă, iar ea, de ciudă că i s-a adus acest afront, a început să destăinuiască târgului cum parpalecu a scos-o din fire și a făcut-o să fure lui jupan Ilie, dintr-un tron, o pungă cu 501 nisfele de aur, pe cari Ispravnicul i le a luat în chip de păstrare.  Ajungând la auzul Cârmuitorului că jupâneasa îl defaimează, dându-l în vileag prin tot târgul, dădu poruncă slujitorilor să o înhațe și să o trimeață surghiun, ponosind-o că este nebună.  Cu toate căutările făcute spre a afla în care parte a locului este închisă, n-a fost chip a-i se da de urmă.  Gurele rele zic că, ca să scape de dânsa și să-i pape banii de haram, ar fi aruncafo într-un puț, pe care apoi l-a astupat, ca să nu i se mal dea de urmă în veci.  — Ce, Ispravnice, de cele destăinuite în potrivă-ți de acești fruntași; așa e că păcatul ce al făptuit ți s-a dat la iveală?  La auzul acestor cuvinte, de necaz că i se descoperise tăte cele săvârșite, Grecului i se încleștase limba și nu mai putu avea pic de graiu, ca să se mai desvinovățească, încredințându-ne cu prisosință de mișelia săvârșită de acest slujbaș, mă îndreptai cu glăsuirea către jeluitori, zicându-le:  — Oameni buni, marea vină a Cărmuitoruîul vostru pe care mi-ați destănuit-o nu va rămâne nepedepsită; în curând vă veți scăpa și curâți de acest duh necurat, care a câdut ca o năpaste pe voi.  Cercetați să dovediți dacă acestă pungă cu bani nu are vre-o cârcotă ca nu cum-va să se împotrivească veri o rubedenie din spre partea răposatului jupăn Ilie.  De nu se va găsi nici un urmaș, vă dah slobozenie să o țineți voi, și să chibzuiți ca din acești bani să se folosească săracii și neputincioșii  De așișderea, oțeliți-vă inimile cu darul mântuirei și dațî sărindare pe Ia biserici, spre ispășirea păcatelor celor căluți în vină, și să nu vă lăcomiți de a vă atinge din banii cu păcat, căci Dumnezeu nu ajută pe cei ce calcă porunca lui.  și pentru ca să slujească, pe viitorime de pildă întru cele bune, alcătuit!  puțuri prin locurile unde veți chihzui, pentru adăparea trecătorilor însetați.  Aflați de așișderea că pe viitorime' veți avea de cărmuitor pe Barbu Pom-Verde, cel mai vechi și mai destoinic zapciu din tot întinsul acestui ținut, pe care mila lui Vodă l-a ridicat în scaunul de ispravnic.  Mulțimea, învăpâindu-se, auzind că a scăpat de acestă lepră, voi a se năpusti asupra Grecului.  De nu-i opream cu blândețe, povățuindu-i a fi blajini și îndurători, jefuitorii îl sfâșiau ca fiarele sălbatice  Îți era mai mare jalea să te uiți la Grec.  Dupe ce din fire era pocit, apoi se mai tăcuse o toană, părea că erea altă iasmă.  Obrazul-i se vestejise ca o smochină, se îngălbenise ca șofranul iar limba-i se lipise de cerul gurei, și nu mai putea grăi nici măcar cârc.  Ca să-l scap de urgiea norodului, chibzuit să-l furișez pe din dosul hanului, și apoi să-l pun sub paza a doui vătășel  In același timp chemai îndată pe pomojnicul Cârmuirei și, dând citanie offisulul, îl spusei să puie la cale dupe tot șartul cele hotărâte într-ânsul  Grecul, înțelegând că peșcheșul ce-l a-dusesem nu e șagă, fu apucat de spasmos și începu a behăi ca caprele.  Vetiend că obștea de ce merge se înfurie și ca să nu se năpustească în potriva lui, poruncii pomojnicului ca, în vremea nopței, să-l furișeze tiptil și să-l treacă Dunărea în spre Bechet, ca să se ducă la țarigrad, de unde venise.  Încredințându-ne că am mântuit și cu dovedirea acestui slujbaș pecinstit și hrăpitor, povățuit obștea să se liniștească, să tie înțeleaptă, căci tote cu bine se vor pune la cale.  Să nădăjduiască că în viitorime, toți vor fi ocrotiți, 'îngrijiți și ajutați în tdte nevoile, mai ales când se va dovedi că sunt apăsați.  Măria Sa nu îngăduie slujbași cu cerul gurei negru; El, care ține cumpena dreptățel, știe cu ce omeni se pole sluji ca să fie de folos țărei.  Pe la nămează, mântuii și cu această pacoste ce căzuse pe sărmana Slatină.  Soarele începuse să strice pârtiea omătului, așa că nu mai era chip a mai urma drumul cu sania.  Trimesei pe dată vorbă căpitanului de poștă să-mi aducă un olac, cu roate de stejar țepene.  Luai rămas bun de la norod si mă îndreptai, urmându-mi calea, spre Craiova.  Drumul merse cam greu; pe la sfințitul soarelui, trecui straja ca să intru în târg.  Acolo mă adăsta întru întâmpinare slujbașii Cârmuirei, trimiși după cât-mi dam cu socoteala, în chip de cinste.  Toți se ploconiră cu smerenie și mă însoțiră cu alai până la casa Ispravnicului.  Intrând pe poarta cea mare a ogrăzei, și apropiindu-mă de casă, zăresc la capătul scărei că mă adăsta o cruce de voinic bine clădită, cu o față veselă și primitore, dovadă vorbitoare că se cobora din vița curată și neprihănită de Români neaoși.  — Bine ai venit, arhon Pitare, zise surujend Ispravnicul, și mă rog de ertare a nu mă probozi că nu am venit întru întâmpinare, acesta din pricina blestematei de podagre, care, cu vremea asta, face chef cu picioarele mele.  ștafeta bunului și dreptului nostru Stăpân-mi-a căzut în mână tocmai în ziua de Sf.  Arhangheli.  Nu știu dacă se cuvine și ar fi în cădere să năzuesc a afla pe d-a întregul pricina nevoiei ce a făcut, pe bunul nostru Vodă să te poftescâ a râsbi prin acest ținut.  Prin ștafeta ce-mi s-a adus, el poruncește a vă ajuta la dovedirea unei taine, și ași fi prea bucuros să ve fiu folositor întru ce Măria Sa v-a pus să cercetați.  — Ispravnice, îl zisei, eu, scopul venirei mele aci nu-l pot tăinui; te rog însă să-mi dai răgaz mai ânteiu spre a mă în-căchji puțin, căci drumul fiind anevoios, mă simt rebegit de frig.  Prefâcându-se că nu bagă de sâmă vorbele mele, Ispravnicul dete poruncă ca într-o clipă să se pregătescă de ale mâncărei si să se încăldescă iatacul.  Pricepând că graba ce el punea era mai mult de a afla planul venirei mele acolo, și ca să nu-l stric hatârul, mal vertos că eram și flămând, mă așezai la masă, fără multă vorbă; după câte înțelesei, tote astea eraâ îngrijite de mal înainte.  In vremea cât stătu râm de taifas, la masă, nu ne fu vorba de alta de cât de trebile țârei.  Ispravnicul, nerăbdător de a afla în tdtă întregimea pricina venirei mele, me sîcăia într-una cu felurimi de pilde în potriva slujbașilor cari, fără socotință și pricepere în ale cârmuirei, cad în păcate,. primind rușfeturl de la împricinați, și neprețiund ast-fei mai spre cădere nevoile obște! .  — Să nu ai bănuială, îl zisel eu, și să nu mergi cu gândul că-ți s-ar fi adus verl-un ponos răă la Curte că nu ești destoinic în ale cârmuirei; din potrivă, Măria Sa Vodă te prețuește drept cel mai destoinic și mai cu pricepere în ale cârmuirel, și, în aceeași vreme, vrednic de a face binele obstesc.  Află dară  ?  că prilegiul ce a dat nascere la poftirea mea pe aici, este dovedirea unei taine, care din mai multe împrejurări n-a putut fi dată la iveală.  Astă-dl însă, în ur ma descoperirei unorhrisbvelaLogofeția Dreptățel, nădăjduesc că-i-a venit veleatuî a eși la ivălă; căci înțeleptul și dreptul nostru Stăpân nu voește să folosească haznaua Visteriel cu un meraz care a căci ut în blestem.  El voește a dovedi pe urmașii făptuirei păcatului care s-a severșit în preajma acestui ținut.  și pentru ca să te domireștl și mai pe larg, Ispravnice, iată și taina pe care năzuiești a o afla:  Pe vremuri, se găsea în capul Cârmuirei Serdarul poreclit Dan, care, fără nici o teamă și rușine, a cutezat sâ amă” gească pe Măria Sa Vodă, punându-l la cale de a iscăli un offîs prin care-l împuternicea să spânzure un nevinovat.  Vodă, descoperind mișelia ce făptuise acest om fără caracter și fără inimă, îl dete jos cu pată și cu ocară, puindu-i pe frunte pecetea ticălosului fapt ce săvârșise, după cum bine merita.  — Drept să-ți spun, și fără vicleșug, zise Ispravnicul, aflând de ia niște omeni bătrâni, și pe mine unul m-a frământat aceasta; cu toată truda ce am pus pentru dovedirea firului unde se sfârșește această faptă,-mi-a fost cu neputință a-mi isbândi dorința ce aveam.  După cum se svonește prin bătrâni, unii dic că Dan, de rușine,-și-ar fl vândut în taină tot avutul, și ar fl fugit peste graniță; al ții povestesc că soția lui înebunind,-și-ar fi luat câmpii și s-ar fi făcut nevăzută, așa că nici până adi nu-i s-a mai dat de urmă.  Vorbele Ispravnicului mă mâhniră amar, deoarece vedeam zădărnicite toate ostenelile și râvna ce pusesem pentru dovedirea adevărului.  Isprăvind cina, mă retrăsel îndată în iatac.  Pregătindu-mă de culcare, gândurile mă frământau într-una și nu se lipea somnul de mine nici nu știam pe ce cale să mă îndreptez îndată ce se crăpă de ziuă mă sculaiu în pripă.  Ispravnicul, audînd că mă pregăteam de plecare,- mă pofti să merg cu dânsul la biserică, căci în acea zi-și prăznuia numele din botez.  Ca să nu-l supăr și spre a nu-l strica hatârul, mai vârtos de prasnica sa o primii bucuros și plecarăm împreună spre locașul Domnului.  Când să intru pe ușa bisericei, în amvon văd un cerșetor bătrân și beteag de amândouă luminile ochilor, îl miluiesc cu o firfirică, iar el îmi mulțumește, picând: „Răsplătește-!  Doamne după faptele sale”.  In totă vremea leturghiei nu--mi puteam lua gândul de la vorbele orbului, și mă munceam cu mintea spre a le desluși noima.  Sfârșindu-se slujba, la eșire întinse și Ispravnicul mâna ca să-l dea orbului milostenie, iar bătrânul îi mulțumi și dânsului tot cu aceleași vorbe.  Pe când ne întorceam acasă, întreb pe Ispravnic să-și dea și el cu părerea și să-mi tălmăcească noima acelor cuvinte.  Ispravnicul stătu puțin pe gânduri, apoi, desmetecindu-se, îmi răspunse, cu jumătate graiă, că bătrânul beteag, de când l-a pomenit Ia ușa bisericel, așa mulțumește tuturor celor cari se îndură a-l milui.  În tot drumul până la casa Ispravnicului, mă gândii necurmat la tălmăcirea atât a vorbelor bătrânului cerșetor, cât și la răspunsul mai mult de cât încurect ce-mi dase Ispravnicul.  Ajunși acasă, mie-mi dete protiea cu vutcă.  ținui logosul ce i se cădea de ziua prasnicului, apoi cerul ertăciune mosafirilor spre a mă retrage, având a grăi ceva în taină cu Ispravnicul.  în sfârșit, mulțumind oaspeților în chipul cel mai filotim, rugaid pe Ispravnic să trecem în ciardac și să trimeață după acel bătrân beteag ca să ne tălmăcească el vorbele cari nu-mi mai ieșeau din minte.  Sosind bătrânul orb și pricepând că are de a face cu oamenii stăpânirei, de cari prinsese spaimă, fu așa de mult coprins de mânie încât, începând a grăi eu amărăciune, zisei:  — Ce mai voești cu mine, nelegiuitule!  Nu te-ai săturat înbuibându-te atâta amar de vreme; nu-ți e de ajuns cât m-ai pedepsit, înfundându-mă în temniță?  Dați-ar Dumnezeu după faptele tale.  —Nu-ți fie teamă, moșule, îl răspunsei eu, căci te găsești față cu obraze curate si cinstite.  Noi te-am chemat ca să ne tălmăcești noima vorbelor: „Răsplătește!  Doamne după faptele sale”, cu cari mulțumești celor ce te miluesc.  —Gândurile voastre, grăi neputinciosul, de vor fi curate și ne prihănite, Dumnezeu să vă ajute întru toate cu bine; iar de nu, se vă pedepsească, atât pe voi cât și pe feciorii voștri, așa precum copilul meă m-a asuprit la stăpânire, care m-a pedepsit zăvorîdu-mă în temniță, fără vină, încât adl am rămas, orb, nevoit fiind a cerși la ușa bisericei.  — Cine a fost feciorul teu și ce fapte rele ai săvârșit ca să te facă a ajfrnge în acest hal?  — Aveți îndurare, zise bătrânul, și îngăduiți-mă să stau jos, căci temnița m-a istovit,-mi-a sleit puterile.  Bătrânul se aședă grecește pe scoarțele ce erau așternute pe jos, și începu a ne povesti în felul curgător:  — Pe vremuri, eram cojocar subțire.  Trecând în a doua căsătorie cu o creștină, aceasta, încetând din vieață fără vreme,. -mi lăsă pe grumaji un copil.  După oare care scurgere de vreme, copilul mărindu-se cum e bun de școală,-l dădui la părintele Ioachim să învețe pocovna.  Copilul creștea văzând cu ochit Cu toată casna și truda ce pusesem pentru a-i da o tăptură de om cu întregime de minte, nu fu chip să-l fac om; apucăturile lui eru toate îndreptate spre rău: era zavistios, pismătăreț și dărâpânător.  Intr-una din zile, mi se aduse vestea că stăpânirea i-a pus arcanul de gât și l-a luat în oștire, încorporându-l în roata tulumbagiilor.  El, bănuind că eu Pași fi dat de gât, prinse pe mine pismă și vrășmășie, așa că-mi făcea tot felul de neajunsuri.  Mă plânsei la Parucicul din roata în care slujea, dar nici acesta nu mă îndestulă cu nimic, din pricină că acest blestemat, nu m-ar mai răbda Dumnezeu pe unde o fi, ajunsese în scurtă, vreme să capete rangul de Feltfebel, așa că, după pravila oștirei, dânsul avea voe șă iasă din casarmă ori când avea poftă.  Prin ce prilej nu stiu, el se înhăită cu o veduvă, care, zice-se, era din neamul ciocoilor; ce bani căpăta îi toca cu dânsa pe blestemății.  Negoțul ce învârteam de cojocărie subțire pe vremea aceea făcea de se căuta nespus hârșiile de oaie.  Un cărăcalean, care făcea și dânsul negoț de hârșil cu toptanul, aflând că marfa mea era faină de tot, veni la mine acasă, pregătit cu bani buni, să-mi cumpere marfa.  Era cam în murgul serei când începurăm' tocmâla; cu toată vorba, nu fu chip d-a sfârși daravera și aceasta mai mult din pricină că dânsul se găsea trudit de drum, și ast-fel rămase tocmeala pe dimineață.  A doua zi nădăjduiam, după cum e obiceiul negoțului, ca dânsul să mai dea și eu să mai las, să ne ajungem din preț.  și să-mi numere banii cuveniți.  Blestematul de băiat, care aproape mă derăpănase cu risipa banilor, de cari nu mai avea saț, văzând că nu mai are cum sărhă mal înșele, sta la pândă ca tâlharii de codru.  Aflând de sosirea acelui neguțător ca?  să-mi cumpere marfa, afurisitul, pedepsi-l-ar Dumnezeu după faptele lui, arzând de dorul banilor, se furișă în odaia neguțătorului, pe fereastră, în toiul nopței, și-l sugrumă, se vede, tocmai când sărmanul dormea dus, prididit de oboseală.  A doua zi deșteptându-mă și intrând în odaia în care dormea negustorul, ce să văd?  sărmanul era mort!  Aflând vecinii, îndată se lăți vestea, cu iuțeala glonțului, prin tot târgul.  Toată lumea rămase ca trăsnită la auzul acestei vești, de oarece nu se mai pomenise în târgul nostru o asemenea nelegiuire.  Într-o clipă se strânse norodul ca la bâlciu.  Cei de la stăpânire fură de așișderea vestiți și veni în grabă toată ortaoa de slujbași.  Fără multă vorbă și fără judecată cumpănită, mă deteră pe mine de gât ca făptuitor al acestei nelegiuiri.  De și mă muncii a le dovedi cu mărturie nevinovăția mea, toate au fost în zadar și nimeni nu-mi dete pic de credăment Mă luară, cu nepusă în masă, si mă închiseră vremelniceste la Agie, până ce se mai domoli norodul  După ce mă scoaseră din beciu, începură a mă cerceta, întrebându-mă cu ce mărturie mă pot sluji pentru a mă desvinovăți?  — Cu un nasture, le răspunseiu eu, din care se poate vedea deslușit roata tulumbagiilor în care se găsește omorîtorul.  După cât cugetul îmi arată, făptuitorul acestei nelegiuiri nu poate fi altul de cât blestematul meu de băiat, căruia, în vremea luptei ce a avut ca să doboare pe negustor spre a-l ucide și a-i fura banii, i-a picat nasturile de la spențer.  Cu toate amănunțitele cercetări ce s-ar tăcut, zice-se, nu s-a putut dovedi tâlharul, căci ibovnica cu care trăia dăduse mărturie mincinoasă, arătând că în sera, când a făptuit nelegiuirea nu s-a clintit din casa denșii, și că mărturia ce s-a găsit nu dovedește întru nimic că el este făptuitorul, căci el, venind adesea în casă la mine, a putut lesne să perdă un nasture de la spențer, prin urmare nu e drept să-l obijduiască, să-i se arunce în spinare această vină.  După cele chibzuite de cel mari ai Agiei, se defe creciământ ibovnicei sale, ca una ce se pretindea că e neam de ciocâică, cu răgete și proptele.  Inoheiară taclirul după plac,aruncând năpastea pe mine; vendurâ harșiile cu toba la mezat; luară banii și deteră de veste prin ținuturi că de se vor ivi rude de aproape din partea ucisului, să le încredințeze lor pentru despăgubirea banilor furați de la negustor; iar pe mine mă luară și rae aruncară în temniță, fără pic de milă, ca pe un tâlhar.  — Ai în scire, moșule, ce s-a făcut acel nelegiuit și cu ce nume se slujea ca să fie în stare să scape de o așa mare vină?  — E!  E!  boerilor, cred că si d-vâstră vă este în știre că cu grândeiul de aur se despică tote inimile putrede și fără temere de păcat.  Cu banii hrăpiți lesne a putut, nelegiuituLsă pângărescă slușbașil stăpânirei, puindu-i la cale să arunce tâtâ vina asupra capului meb.  După ce s-a încredințat tâlharul că planul de scăpare, urzit cu atâta iscusință, îl isbutise pe deplin; după ce s-a încredințat că nu mai aveam chip de scăpare din temniță, puse zălog ecaretul ce-mi mai rămăsese și împingând bani pe la ăl mari, fu înaintat din Feltfebel Praporgic, și trimis la o roată din București.  Acolo, poroclita de neam ciocoaicâ, cu care trăia vremelnicește.  îl puse la cale să iasă din oștire, pretindend că ea are răgele să-l tacă slujbaș în suita Curței Domnești, numai de se va legă să o ia de femee, după pravilă.  El o ascultă,așa că în scurtă vreme,prin dărui vicleșugului și al zavistiei, ajunse fruntaș în tagma boerească.  Nu ținu însă multă vreme această bucurie.  căci pecatul începu a-l prigoni, lovindu-l soțiea ciuma.  Pe vremuri, Voevodul nu prea punea tocmai mare temei pe sfaturile sfetnicilor, iar mai ales când erea vorba de asuprirea norodului cu veri-o dajdie nouă sad când erea în joc vreo furătură din banii țărei, ei cercetau singuri toate acestea și pedepsiadeu foarte mare asprime pe cei vinovați.  Vodă al nostru, bun și iubitor de popor, dete poruncă pe acea vreme să se pregătească suita spre a cerceta în persoană ținuturile din partea Olteniei.  Deoarece, după obiceiurile de pe atunci era o rușine ca boierii din suită să nu aibă soție, 'și știindu-se că dânsul era văduv, îl căpătui, dându-i de gât o fetișcană, zice-se din flori, cu care prilej îl făcu mare Ispravnic al Olteniei, hărăzuidu-l cu rangul de serdarul Dan, din Dănăilă, cum se poroclea.  Îndată ce se sui pe scaunul Cârmuirei nelegiuitul dete poruncă slujitorilor de la temnița în care zăceam năpăstuit, pe nedrept, să nu mai fie volnic a mai grăi cu suflare de om, ponosindu-mă că sunt nebun.  și aci însă păcatul îl prigoni, căci Vodă, descoperind mișelia și nelegiuirea ce făptuise, sugrumând un om nevinovat,-l-a dat jos după scaun, cu pată.  El, văzându-se hulit de tot norodul, se lăcu nevăzut, ca o nălucă, atât dânsul cât și soția.  Oblăduirea, care pusese în scaun un nou Cârmuitor, încredințându-se de nevinovâliea mea, rne slobozi din temniță, beteag de ochi și perilor de foame  La auzul celor povestite de moșneag, rămăsei uimit și cu limba în gură legată.  Ispravnicul, văzându-mă schimbat la față, se grăbi a mă desmetici, stropindu-mă cu apă.  Viindu-mi în simțire, zisel bătrânului să fie încredințat că dacă pământul-l va fl răbdat până adi să îndure vieața, ori unde se va găsi, Dumnedeb nu-l va lăsa nepedepsit.  Apoi dădui nenorocitului unchiaș o pungă cu bani, spre a-și putea îndulci traiul și a face să mal ostieze puțin durerile ce îndura din pricina nelegiuitului seb fib.  Eram foarte mâhnit, căci, cu toată truda ce îmi dedesem, nu fu chip ca să dovedesc pe deplin urmele celor prigoniți Nu-mi mai rămânea altă nădejde de cât a cerceta, pe dibuite, pădurea unde lăsasem pe moș Sandu și Floarea, în prada focului.  Când să plec, și aci ispravnicul îmi puse piedică, dicend:  — Să fie cu ertăciune, arhon Grămătice.  Nu voesc să pleci de la mine mâhnit și nedomirit de vorbele ce ți-am spus, cam cu jumătate de gură,, pe când ne întorceam- de la biserică.  Aibi dar îndurare și ascultă-mă.  Din cele ce urechile-mi audiră de la acest sărman cerșetor, ne voind a fi fățarnic,-ți mărturisesce în cuget curat că după cum s-a adeverit chiar cu mine, ori cine severșesce o faptă rea-și ia răsplata, mai curând sad mai târziu.  Născut nu din cei cari țin curelele la.spatele buf cei, zise Ispravnicul, ci din viță' de român neaoș, neprihănit, care la ort-ce nevoi simțite de țară a știut să-și apere neamul cu vrednicie și bărbăție, cea ântâid icoană a neamului nostru a fost cinstea, așa că la Curtea Domnească toți cei cari împârtâșiad acest dar -erad.  cu drag.  văfjuți și înaintați în rang.  De la moartea bunilor și mult îngăduitorilor mei părinți, rămăsesem singur pe lume.  Toate ale casei se găsiau cu înbelșugare, hambarele și coșarele pline cu bucate; ca să nu se nimicească merazul lăsat de la părinți, mă dădui cu dragoste le gospodărie și la agricultură.  Trebile mergeau cu prisosință bine;-mi lipsea însă un lucru, cel mai de căpetenie, adică un tăvarăș de inimă și fără vicleșug în ale cinstei.  De și nu mă pricepeam pe atunci în asemenea treburi, când vine însă ceasul nu te mal întreabă de ce-ți e cojocul.  Mă însurai fără a mai cerceta; luai de soție o fată orfană a unul boer zis Castron.  Priimii zestrea în bani naht și în ecareturl.  Ca mulți alții, nu o prea brodii cu însurătoarea, căci, în curs de dece ani de căsătorie, toate-mi merserâ pe dos.  Holdele, când nu le bâtea piatra, se prepădead din pricina secetei; când se nemerea să fie belșug, mă pomeneam cu câte un foc, ca din senin, cafe le prefăcea în cenușă.  Pe de altă parte, soția mea mă derăpăna cu zaifeturi și caifeturi, întinzând mese și făcând la chiolhanuri cu țingăii.  În scurtă vreme, clăcașii după moșie, văzănd că nici holdele lor nu mai răsar.  nici de să mentă și ca să nu rămână și ei calici lipiți pământului, mă părăsiră, lăsându-mi moșia pustie.  Văzând că nu mai pot agonisi nimic.din munca câmpului, vendui toate acaretele și le prefăcui în baiii, pentru a face față mosafiriior, cari nu mă mai slăbeau cu dragostea; ba, la urina urmei, mă și înglodai în datorii, numai și numai ca să.  nu priceapă soțiea că nu mai aveam nicf de unele și nu eram în stare a mă.  lupta spre a face față traiului.  Dânsa, cu toată casna ce pusesem spre a o face să nu priceapă, se încredința în curend că nu mai aveam nici de unele, fiind aproape sărăcit; din această pricină i se tăiă inima și, căzând la pat, se canoni cu boala multă vreme, din care boală-i se trase moartea.  Față cu o asemenea stare, de lucruri, mă simții coprins de o adâncă întristare.  Stăm pe gânduri ceasuri întregi, muncindu-mi mintea să descoper pricina nenorocirei care căzuse, ca o năpaste peste capul med, din care mi se trăsese sărăcirea, perderea avutului med și a soției mele.  Toată munca fu zadarnică, de oarece ed.  mă știeam neprihănit, iar avutul ce stăpânisem de la părinții mei era adunat cu sudoarea feței, fără vicleșug sau înșelăciune. .  Nu mă puteam deci domiri de unde isvorâse toată dărăpânarea, mat ales adu-cându-mi aminte de vorbele cîăcașilor.  că din banii de haram nu se alege praful. .  Îmi dădui cu socoteala că poate părinții răposatei mele soții, pe cari nu-I cunoșteam, agonisise bani cu păcat.  Având nisce rămășițe de dara veri cu Vătaful de Aprod de ta Dicasterie, pornii la București, unde, din vorbă în vorbă cu dânsul, afla!  că era bun prietin cu.  boerul Castron, care, la chef,-i se destâinuise lui în ce chip luase de suflet un copil și cum se făcuse avut.  Năstăsache, poreclit boerul Castron,, cum se chema, fusese pe vremuri' șef de masă (fecior) și mai pe urmă se ridicase la rangul de vătaf de curte.  El slujise prin mai multe curți boerești unde, întrebuințând tot soiul de pehlivanii și matrapazlâcuri, se deprinsese a încărca la socoteala târguielilor cu nemiluita; afară de acest câștig necinstit, mal căpăta bacșișuri bune de la boerit cari jucau stos, bez presenturile cucoanelor, cărora le înlesnea să furișeze bilete de dragoste prin buzunarele an Ieri ilor boerilor.  Culmea mârșăviei o atingea însă când înlesnea pe sub masă, boerilor-cartoforî, cărți măsluite.  In scurtă vreme, Năstăsache se înavuți din matrapazlâcuri și din camăta banilor ce da, în chip de împrumutare, pe la boeriî destrăbălați în cheltuei, în numele unui cămătar armean, care nu era altul de cât el însuși.  Văzând că calicise mai pe toți boerii căduti în darul cartoforiei, avend în mână zălog mâi tot avutul lor și el ajungând om cu dare de mână, cu acareturi și bănișori buni, fiind singur cuc și cu beteșugul stenosului, se hotărî, pentru a nu-i se perde numele, să ia de suflet pe pricopseală, de la cutie, un copil, care, cu vremea, să-i poarte porecla, și, de va avea bune purtări, să-l lase clinorom.  Jupâneasa din casă care-l îngrijea, se vede, îi ghicise slăbiciunea și deci J plăsmui un șiretlic pentru a-i veni de hac.  I Intr-adevăr, nu trecu mult și într-o dimineață se pomeni cu jupâneasa că i aduce peșcheș o coșniță cu o loază de copil lepădat.  Desi la început nu-i făcu tocmai mare bucurie acest peșcheș, mai ales că loaza țipa în coșniță de-i lua auzul, totuși dânsul, spre a se încredința de este băiat, îl desveli, și tare se scârbi și se cătrăni când văzu că este parte femeească.  Jupăneasa, pricepând că Năstăsache nu înclină a lua copil de acest soiu, începu a toca cu flioanca Ia verdl și uscate:  — Ia de uită, cucoane, ce piciorușe cu nodurele, ce mânușițî lâboase, ce guriță și ce buze late, ce cap țuguiat, ce nas borcănat; așî putea să jur că e făptură a cuconașului.  Ia privește, e leit capul d-tale.  Năstăsache stătu puțin pe gânduri, apoi se hotărî să ia mai bine o fată, căci la bătrânețe o să aibă cine să-l îngrijească: o primi și o dete sub îngrijirea jupânesei ca să o dădăcească.  Copila se făcuse mârișoră.  în acest timp, Năstăsache, care suferea de năduf din ce în ce mai rău, era cu frica în sîn să nu care cum-va să moară d-anpicioarele.  De aceea se hotărî a-și face adiata și lăsă ca fata să-l clinoromisească, când o ajunge vârstnică.  Intr-o zi, nu mult după alcătuirea a-diatei, fala fu înștiințată că Năstăsache; ducendu-se să se scalde ia gârlă, s-a înecat în vultoarea de la Pricopoaea.  — Aceste toate, urmă Ispravnicul, cum ți-am arătat la început, Grămătice, mi le-a spus Vătaful de Aprobi, bun prietin cu Năstăsache.  Atunci, numai, mă domiriî: pecatul mă prigonise așa de groaznic din pricina zestrei isvorîtă din bani de haram.  Desnădăjduit, cum eram, mă tânguii Iui Vodă, care-mi cunoștea neamul, cerând îndurare d-a fi îngăduit ca slujbaș în Departamentul Dreptăței.  în scurtă vreme, prin bună purtare și cinste, căpătai încrederea mai marilor și cu timpul fusei înălțat la rangul în care mă găsesc astăzi îspravnice, zisei eu, Dumneded știe să facă rânduială, atât întru,cele bune, cât și întru cele rele.  Măriea Sa bine a chibzuit de te-a pus în capul acestei oblăduiri, de dre-ce văd că ai inimă bună și minte limpede.  Adu-ți aminte în tot-d-a-una, mai cu seamă cât vei fi pe scaunul Cârmuirei, că atât bogatul cât și săracul, atât cel puternic cât și cel slab, trebue să fie de o potrivă când este vorba de cumpăna dreptăței.  Eu te las cu bine, Ispravnice, și Dumnedeu să-ți dea gând bun spre binele obștesc.  Plecând, mă îndreptat spre pădure, cu gând că doră voiu da de vre-un semn care să-mi arate calea spre dovedirea celor prigoniți; nu putu?  da însă de nici o urmă care să mă îndrepteze spre bordeiâ.  în locul copacilor arși crescuse ciulini, scăeți, mărăcini și ghindă, așa că era aproape cu neputință de străbătut 'ți erea mai mare jalea privind cum cucuvelile-si făcuse cuiburi într-un loc în care odinioară păstorii și călătorii se adăposteau la umbră și gustaă din balsamul mirositor al pădurei, potolindu-și setea cu apa limpede ca lacrima a unei gârlițe ce curgea prin apropiere.  Mă învârtii prin împrejurime, mă răsucii, că dor voih da peste un semn după care să mă pot domiri; toate însă fură în desert.  După câte-mi dam cu socoteala, locui unde fusese bordeiul trebuia să fie cam.  în spre limba pădureț Mă aședai, deci, pe chichița căruței, că doar voitt descoperi vre-un lucru cât de mic care să mă călăuzească.  Privind mereu țintă, începuse a mi se păijeni ochii, așa că nu mai puteam vedea lămurit.  Frecân-du-mi puțin ochii, de' o dată zăresc în-tr-un stufiș o bârnă ce se asemăna cu o cruce.  Această descoperire mă făcu să bânuesc îndată că acolo trebue să fie locul bordeiului, unde lăsasem pe d-al de moș Sandu cu Fiorea, în prada' locului, fără să le fi putut da pic de ajutor.  Bucuros că dasem în sfârșit de un semn, pun pe vătășelul care mă însoțea să meargă înainte prin tufiși iar eu mă iau după dânsul.  Străbătând hăcișuî până Ja cruce, acolo văzui cu mirare că nu se mai zărea nici o urmă din bordei, nu mai era de cât o groapă cu mocirlă. .  La marginea groapei, pe un deluș, sta, ca o momâie, o bârnă, din furca unui puț, în chip de cruce.  Aci trebue să fie,-mi ziset căci crucea mă punea la bănuială.  Mă apropia!  de acea bârnă spre a mă încredința pe deplin daca era scris pe dânsa ceva.  De și se vedeaft urme de slove, nu se mai putea desluși însă nimic; totul pe-rise, nu se mai zărea de cât, pe ici pe colo, câte o slovă; ploile, se vede, și zăpezile le putrezise, după atâta amar de vreme.  Tote urmele de dovedire parcă intrase în pământ; riu-mi mat rămăsese nici un pic de nădejde.  Plecai deci amărît, gândindu-mă încotro șă apuc.  Mare, parapon mă cuprinse văzând că nu pot isbuti în dovedirea urmelor celor prigoniți.  Su mă gândeam de cât la firea fui Vodă, care, bănuind poate că am cutezat să-l amăgesc, cu scop de a-mi face de lucru, mă va dojeni, fără să fiu vinovat.  Tocmai voiam să ies din acel hăciș, când aud înapoia mea niște văicăreli de om, care blestema cu amar acel loc ce-l răpusese pe Miercan și Sâmbotin.  Oprindu-mă în loc, încep a mă uita în toate părțile, când zăresc un biet bătrân văcar, care, după ce jupuise pieile de la doul bol, și le agățase pe moacă la spinare, se pregătea să plece.  — Dar bine, moșule,-l întrebai eâ, ce mare neajuns ți-a făcut păduricea a-ceasta de o blestemi așa nemiluit?  — Apoi de, jupâne, pare-mi-se că nu știi pesemne că vitele cari pasc pe acest părdalnic de loc sunt răpuse?  — Nu știd, creștine, îl răspunsei ei.  Rogu-te, fii așa de bun și povestește-mi și mie această pătăranie.  — Bucuros, jupâne.  După cât-mi pot da cu socoteala, trebue să fie o bucată bunicică de vreme de când se adăpostea, într-un bordeiu părăginit, pe acest loc, un unchiaș și o femee luată din ele, pe cari i-a mistuit focul de vil, pasă-mi-te din pricina păcatelor făptuite.  Ursita le-a fost să-și ispășească greșalefe în chinuri.  De atunci, acest loc, cu tot ce crește pe dânsul, e blestemat; vita care apucă măcar o gură de iarbă, măre pe dată.  Blestemul acesta căzu și pe boulenii mei, amârîtul de mine!  — Daca știai, îi zisei eu, că acest loc este blestemat, de ce nu ți-ai păzit vitele mai bine, ferindu-le a nu cădea în prada morței?  —- Așa e, dar ce-i faci păcatului când e să cază pe capul Românului!  D-abiea ațipisem, sprijinit în moacă; când mă deștept văd că sărmanele vite intrase prin afurisitul ăsta de hăciș, unde, mâncând ghindă turbată, s-au unflat și au murit pe dată.  —Cu ce prilej și cum ajuat foc pădurea?  — Era cam pe la buricul zilei.  Stăm de cislă cu ciobănașul jupânesei Sorica; amândoui ne păzeam tutmele: dânsul oițele, eu vacile satului.  Oițele lui o luase razna prin pădure.  De o dată, așa ca din senin, poate din pricina prea marei arșițe a soarelui, văzurăm că pădurea luase foc.  Ciobănașul Gavrilă, văzându-și oițele amenințate să cadă în primejdie și voind să le adune lângă dânsul, începu să le cânte din fluer, căci avea mare dar la cântare, așa că la auzul ghersului sau ai fluerulul, veneau la dânsul orl-de unde s-ar fi aflat  Văzând că toată truda lui era zadarnică, se repedi în pădure, ca un lefi, să le adune; însă în deșert îi fu truda.  De ce se apropiea, ele mai râd se virau în foc; îți erea mai mare jalea să vezi o așa priveliște, cum bietele oițe, coprinse de flăcări, behăiau cât le lua gura.  Eu nu mă puteam urni din loc ca să-l dafi mână de ajutor, de teamă ca nu cum-va vacile mele, cari se adâpafi la isvorul din luncă, să ia nălucă și să sară în foc.  Nu trecu vreme ca de când începui a povesti, și iacă că zăresc pe ciobănaș scăpat din foc.  Se înegrise de fum și -se lupta ducând în cârcă o făptură de om.  Fugea sărmanul, cât-l țineați picioarele, spre casă, ca un nebun, așa că nu putut grăi nimic cu dânsul, din pricină că era departe și se buimăcise de spaimă și de fumul focului.  De atunci nu l-am mai zărit neam;cică, după cum se svonește, ar fi ajuns-bine și ar fi trăind în belșug, prin țări ș; străine, nu ca mine, amârît și bătut de stele.  După toată caliciea, când era să î capăt sarică și opinci pentru vremea cât am văcărit, acum o să trebuiască să mai slujesc de aci înainte cel puțin încă un an de zile ca să mă plătesc de Miercan și Sâmbotin.  Acum văd și eu că se adeveresc vorbele lui alde moș popa, că Dumnezeu nu ajută pe cel ce caută să hrăpească sudoarea altora, cum a făcut mai deunăzi Pârcălabul satului nostru, care, după ce a calicit pe o groază de oameni, cu născocite biruri pentru plata haraciulul către Turchia, și după ce le vândă țoalele și tot ce bruma mai aveau ca să adune bani, apoi se lăcomi și la bogățiele jupânesei Arghira.  Cu martori mincicinoși, înfățișați la Zapciu, Pârcălâbul se făcu bun stăpân pe Miercan și Sâmbotin.  Dumnezeu însă, în marea lui bunătate,, nu îndură acest păcat și dete la iveală toate faptele lui rele.  între altele se dovedi că Pârcălabul mâncase banii stăpânirei, pentru care faptă stă închis și azi.  Pentru despăgubirea stăpânirel de banii furați de Pârcălab, Ocârmuirea i-a luat tot avutul.  Mâine trebuia să duc pe Miercan și Sâmbotin la târg ca să vânză cu barabana tot pentru datorie către stăpânire.  — Da, moșule, ai dreptate, îi răspunsei eu.  Se adeveresc cu bună seamă vorbele preotului în adevăr, nu e nici o faptă, bună sad rea, pentru care făptuitorul să nu-și ia răsplata, mai curând sau mai târziu.  Mai ales cei răi, cei cari păcâtuesc și nesocotesc poruncile Sfintei-Scripturi-și iad răsplata chiar aci pe pământ  Pentru ca să nu pătimești întru cât-va, ține bănișorii ăștia spre a te plăti de vina ce ți s-ar aduce că nu ai îngrijit de vite, lăsându-le să pască prin hăcișul acesta blestemat, din care pricină li s-a tras moartea.  De așișderea, rogu-te, moșule, a nu mă lăsa în nedomirire.  Fii bun și arată-mi în ce parte a locului locuește jupâneasa Sorica, unde zici că ai zârit pe ciobănașul Gavrilă fugând cu o momâie în făptură de om?  — În mahalaoa Balta-Verde, spre marginea târgului, grăi unchiașul.  Luând-mi rămas bun, mă urcai în căruță și pornii cu cercetarea spre locul arătat.  Ajungând la marginea mahalalei, întâlnii o bătrână, care ducea în mână un blid cu.  pomană de căpătat.  Ca să-mi fac de vorbă, întreb pe bătrâna, pentru al cui suflet răposat este acea pomană?  Dânsa-mi răspunse că pe acolo se ține obiceiul că cei ce nu ah urmași să-și dea singuri de suflet, cât sunt în vieață, căci după moarte nu are cine îngriji pentru ertarea păcatelor lor; că acest obicei se ține de' când a ars-o focul pe jupâneasa Sorica Ciobanca, de a cărei urmă nu se mai știe nimica.  Vorbele bătrânei mă întristară și mai amar, căci vedeam stingându-se cea din urmă licărire de nădejde ce-mi mai rămăsese.  Nu-mi perdui însă cumpătul și întrebai pe acea bătrână: cam ce greșeală putuse făptui jupâneasa Sorica de câduse o așa urgie peste dânsa?  —Ce să fie, jupâne, ia păcatul când e să prigonească pe creștin, așa că prl-ce ar face, de s-ar ascunde chiar în smârcurile Mărel, tot nu poate scăpa.  De când jupâneasa Sorica adăpostise în casă o femee luată din iele, toate trebile începuse să-i meargă pe dos.  Oițele, după urma cărora se hrănea, periră într-o pădure, care a luat foc ca din senin; pe fiu-săi fa luat Ia oaste; iar în cele din urmă, focul îi mistui casa și tot ce bruma mai avea, din care pricină, după cât dati cu bănuiala, rămăsei și eu calică, așa că azl capăt de milă.  — Dar ce păcat ai săvârșit ca să ajungi într-un asemenea hal?  — Ia lăcomia, bate-o-ar pârdalnica, jupâne.  Omul, din firea lui, e nesățios; oricât ar avea de mult, râvnește la avutul altuia și caută să-i-l hrăpească, fără pic de frică de Dumnezeu.  In zarvăta focului, m-a împins ucigă-l toaca să pui mâna, usca-s-ar, pe două scoarțe, pe cari le-am pitit acasă la mine. '  Nu trecu mult și primii răsplata faptei mele.  Intr-una din seri, întorcendu-mă de la denie, găsesc ușa tindei scoasă din țâțâni și în casă toacă; hoții prădase tot ce găsise în casă și mă lasase în sapă de lemn.  Desnădăjduită cum eram, începui să plâng cu foc; vedeam bine că mă pedepsea Dumnedeu.  ca pe una care mă lăcomisem să hrăpesc avutul altuia.  De atunci n-am putut să-mi mai vid în fire, așa că a-l, la vreme de bătrânețe, n-am unde-mi adăposti trupul muncit de necazuri, și trăesc din mila unora și altora.  Se vede că n-am spășit încă păcatul de nu mă ia moartea.  — Nu ai putea să-mi spui, bătrâno, ce prietini mai de aproape avea jupâneasa Sorica?  — Părintele Onufrie, care-i era și duhovnic, era cel mai bun prietin al casei.  Această lămurire mă învioră.  Rugai deci pe bătrână a-mi arăta unde puteam găsi pe preot.  — Părintele locuește în chiliile bisericei Sfântului llie, răspunse bătrâna.  Dar nu te îndemn să te duci la dânsul, căci o să faci drumul degeaba, de vreme ce și pe dânsul l-a pedepsit Dumnezeu, din ce pricină nu s-a putut dovedi. .  Toată mahalaua se întreabă, si nimeni n-a putut afla taina cum popa, din așa senin, a fost luat de un vârtej și aruncat într-o mocirlă dincolo de streajă; de n. u - l dovedea niște trecători, îl mânca câinii de viu.  Se vede că l-a ajuns și pe el pedeapsa lui Dumnezeu pentru niscai-va păcate,-căci de atunci zace dusr cu picioarele moi și gura încleștată.  Spre a înlătura ori-ce bănuială, hotărîi a mă dace ia preot acasă, nădăjduind că poate voih putea afla vre-o lămurire.  Plecând, dădui un icosar babei neputincioase.  Ajuns în curtea bisericei, găsii pe preot zăcând dus, pe un pat, într-o chilie.  Cum mă văzu, păru coprins de mânie, închiondorând ochii la mine, începu a bolborosi ceva din gură, din care abia putui înțelege cam următoarele:  — Ghicesc pricina care te aduce la mine, boerule.  Ai venit sâ mă ispitești, spre a descoperi vre-o taină; cauți să arunci în temniță pe un nenorocit care a greșit cu ceva.  Află dar că răh te-ai îndreptat la mine.  N-am nimic a-țî spune.  Lasâ-mă să-mi ispășesc pedeapsa pentru greșalele făptuite; nu mă nevoi să-mi încarc sufletul cu vre-un nou păcat.  — Nu, taică părinte, îl răspunsei eu.  N-am venit aci cu vreun vicleșug, nici să te fac sâ cazl iarăși în vre-un păcat.  Ași voi sâ aflu, de-ți este în cădere, dacă jupăneasa Sortea, care ți-a fost și fiică de spovedanie, mai are verî-un neam și de unde se trage obârșia ei.  Gândindu-se o țîră,-mi răspunse că, după câte-i s-ah tăinuit, neamul ei s-ar fi trăgând din Târgu-Jiulul.  Toată truda mea, spre a face pe preot sâ-mi dea ceva lămuriri în privința jupânesei Sorica, fu zadarnică?  de oare-ce moș-popa, pironind ochii în grinda tavanului, nu mai zicea decât:„Iartă mi Doamne păcatele și nu mă mai chinui”.  Părăsind chilia sărmanului preot, luai calea spre Târgu-Jiului.  Tot drumul nu-mi putui lua gândul de la preot Se vede că Dumnezeu îl pedepsea așa de aspru din pricină că nu știuse să păstreze, după cum cere renduiaia canoanelor, -taina spovedaniei.  Din vorbele lui înțelesesem că, fiind fraged de gură, des-tâinuise cele ce-i se spovezise oamenii, -ceea ce a dat prilej stăpânirel să descopere și să pedepsească pe cei cari săvârșise fapte rele.  După un drum lung și obositor, ajunsei în Tărgu-Jiulul.  înainte de a intra în -oraș, plânuil să mă furișez, spre a nu mai da ochii cu Ispravnicul, de teamă să nu mă țină de vorbă și să mă facă ast-fel să pierd vremea zadarnic.  Trecând streaja, văd că nu mă întreabă nimeni, cum era regula, cine sunt, de unde vin, dacă am bilet de drum,. așa  că puteam să mă strecor nesupărat  de nimeni.  De o cam dată nu pricepu?  pricina aceste!  neorândueli, atât de vătămătoare intereselor cârmuirei,  Aruncându-mi ochi!  împrejur, zări!  un paznic, tolănit într-o giremea de coșar, pe care întrebându-l pentru ce căpitanul streaje!  nesocotește poruncile ma!  marilor și lasă straja vraiște?  acesta-mi răspunse că, de când căpitanul streaje!  a fost mazilit de Ispravnic, toate treburile merg reii și anapoda.  — Dar din ce pricină a fost mazilit?  întrebă ea.  — Apoi să vezi, boerule, zise Paznicul.  Căpitanul era tovarăș cu făcătorii de rele, pe cari H îngăduia, în toiul nopței, să treacă streaja spre a prăda pe târgoveți, apoi făcea pe din două.  prăda.  Urciorul nu merge însă de multe or!  la fântână.  Ajungâdu-l blestemul celor jefuit! ,  nu întârziâ a-ș!  primi răsplata faptelor sale.  Așa, ma!  de unâ-zb într-o noapte, pe când căpitanul streaje!  sta la pândă, așteptându-ș!  tovarășii, se pomenește cu un lup turbat care, neținend socoteală că are de a face cu gogeamite căpitanu de streajâ, se repede a-supră-i cu furie, mușcându-l în mai multe locuri.  Nu Irecu mult, și, din pricina acelor mușcături, turbă și căpitanul streajei.  Ispravnicul, aflând că prădăciunile din oraș erah săvârșite de o ceată de hoți, în tovărășie cu căpitanul streajel, l-a mazilit îndată.  Apoi trimise poteră ca să prindă pe tâlhari; mai bine de patru zile potera se află în goana lor.  Ceea ce aud ii mă scârbi amarnic.  Vedeam bine că nelegiuirile și hoțiile se întinseseră peste întreaga țară.  și ceea ce mă mâhnea și mai mult era faptul că slujbașii, de la mic până la mare, în loc să apere interesele obștiei, tocmai ei erau cei mai mari hoți,  Amărît cum eram, luai drumul înainte.  Nu apucai să intru bine în târg și văd, cam la colțul unei uliți, o casă frumoasă, care nu semăna de loc cu cele de pe vremuri, cu strașina ca cozorocul șepcei.  Tocmai voiam să cotesc ulița, ca să întâlnesc pe cine-va spre a afla acul era acea casă frumoasă, când văd o ceată de oameni, cari se îngrămădeați să vază pedeapsa ce trebuia să sufere un brutar, care vendu-se pâine lipsă Ia dramuri și căruia i se legase o pâine de gât, ne-voindu-l să strige în gura mare: „Cine o face ca mine, ca mine să pată”.  Mulțimea adunată aștepta să cumpere. ,  pe jumătate preț, pâinea luată cu iama, iar cel nevoiași să capete de pomană,, cum era obiceiul.  După ce se sfârși acest a tal, văd o-temee ducând pe cap un coș cu pâine.  Mă apropii de dânsa și întrebând-o unde duce pâinea, femeea îmi răspunse că la jupâneasa Soricheasca, care făcea pomană.  La întrebarea mea, unde șade acea jupâneasă, femeea îmi răspunse' arătându-mi casa cea frumoasă.  Ea trebue să fie, zisei în mine.  și-a pocit numele, ca să se tacă de modă, ca și fasonul casei.  Spunend femeei cu pâinea că și eu aveam treabă cu jupâneasa Soricheasca, mă luai după dânsa.  Ajungând acasă, spusei unei slugi că ași vrea să vorbesc cu stăpâna-sa.  De și eram cu totul necunoscut, sluga mă pofti în casă, unde dădui peste o temee bătrână, stând pe un pat împodobit cu niște scoarțe foarte frumoase.  Cum mă văzu, bătrâna se sculă în picioare.  Eu, ploconindu-mă, îl zisei:  — Bună vremea, jupâneasă.  De nu-ți-e cu supărare, rogu-te, al putea să-mi spăl dacă d-ta ești Sorica din mahalaoa Balta-Verde, din târgul Craiovei?  Un duhovnic din orașul Banilor m-a îndreptat și m-a încredințat că aceea pe care o cat ar fi în Târgu-Jiului  — Da, hoerule, eu sunt Sorica, răspunse bătrâna cu filotimie.  Să am iertăciune, ce vânt te a adus tocmai pe-aici și cu ce te-așî putea sluji?  — Dovedirea unei mari taine m-a pus pe drumuri și nu-mi dă răgaz să mă îndeletnicesc și cu alte treburi ce am.  Află, dar, că ași vrea să știu ce s-a făcut ciobănașul Gaavrilă, d-asisderea si nebuna pe care a scăpat-o el din gura focului întâmplat într-o pădure?  Bătrâna, pricepând, se vede, scopul venirei mele, la început se cam codi; pe urmă însă, de teamă să nu cadă în vre-o belea, căci ghicise că eram omul stăpânirei, se răsgândi și începu să grăiască după cum urmează:  — Răposatul dumnealui era păzitor de vite la curtea Ispravnicului din Craiova.  Într-o zi cam pe când începe amurgul, după ce isprăvi cu vitele, așezându-le după rost în coșare, răposatul bărbatu-mău, Dumnezeu să-l ietre si să-i fie țărina ușoară, venea spre casă, când în cale se împedecă de un ghimotoc.  Ce credeți că era acel ghimotoc de care se împedecase?  un îngeraș de copil care dormea dus, cu zîmbetul pe gură, de-ți era mai mare dragul să-l privești!