Mihai Eminescu  OPERE VII.  PROZĂ LITERARĂ  STUDIU INTRODUCTIV DE PERPESSICIUS  CU 77 DE REPRODUCERI DUPĂ MANUSCRISE  Academia Republicii Socialiste Romania  TASSO 'N SCOȚIA  Dumas zice că romanul a existat totdeauna.  Se poate.  El e metafora vieții.  Priviți reversul aurit al unei monede calpe, ascultați cântecul absurd al unei zile care n-a avut pretențiunea de-a face mai mult zgomot în lume decât celelalte în genere, extrageți din astea poezia ce poate exista în ele și iată romanul.  Printr-o claie prăfuită de cărți vechi (am o predilecțiune pentru vechituri), am dat peste un volum mai nou: Novele cu șase gravuri.  Deschid și dau de istoria unui rege al Scoției care era să devină prada morții din cauza unui cap de mort îmbălsămat.  Închipuiți-vă însă că pe cine l-a pus litograful să figureze în gravuri de rege al Scoției?  Pe Tasso!  Lesne de explicat: Economia.  Am scos întradins portretul lui Tasso spre-a-l compara.  Era el, trăsură cu trăsură.  Ce coincidențe bizare pe fața pământului, îmi zisei zâmbind prin visarea mea.  Putea-s-ar oare întâmpla unui Tasso o istorie asemenea celeia ce-o citeam? . . .  Uitasem însă că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putință în mintea noastră și că, în urmă, toate câte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sunt decât creațiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivități, iar nu lucruri reale.  Viața-i vis.  Era o noapte tristă.  Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate ale Bucureștilor, ce se trăgeau strâmte și noroioase prin noianul de case mici și rău zidite din care constă partea cea mai mare a așanumitei capitale a României.  Tropăiai prin bălțile de noroi ce te împroșcau cu apa lor cea hleioasă îndată ce aveai cutezarea de-a pune piciorul c-un pas înainte.  De prin cârciumi și prăvălii pătrundea prin ferestrele mari și nespălate o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele.  Din când în când treceai pe lângă vro fereastră cu perdelele roșii, unde în semiîntuneric se zărea câte o femeie. . .  Pe ici, pe colea vedeam pe câte-un romanțios ce trecea fluierând sau câte-un om beat, care-ndată ce chiuia răgușit lângă ferestrele prostituțiunii, femeia spoită ce sta în sticlă aprindea un chibrit spre a-și arăta fața sa unsă din gros și sânul său veșted și gol — poate ultimul mijloc de-a sufoca dorinți murdare în piepturi stârpite și pustiite de corupțiune și beție.  Bețivul intra, semiîntunericul devenea întuneric și amurgul gândirilor se prefăcea într-o miază-noapte de plumb când gândeam că și acela se numește om, și aceea femeie.  Trebuie să scuzi, trei sferturi ale lumii e așa, și dintr-al patrulea — Dumnezeul[e], ce puține-s caracterele acelea care merită a se numi omenești.  Prin ușa unei cârciumi deschise auzii țârlâiturile unor coarde false, pe care le schingiuia sub arcușul său cel aspru și cu degetele-i uscate un biet copil de țigan, și-n preajma lui sărea de rumpea pământul o muiere-n doi peri și un țigan rupt și lung, cu picioarele goale băgate în niște papuci largi și umpluți cu paie.  O veselie grotescă, urâtă se desemna pe fețele amândurora.  Alături era o cafenea.  Ploaia și frigul ce mă pătrunsese mă siliră să intru-n ea.  Mirosul tutunului, eternul trictrac al jucătorilor de domino făcea un efect deosebit asupra simțurilor mele amețite de ploaie și de frig.  Orologiul, fidel interpret al bătrânului timp, sună de 12 ori în limba sa metalică, spre-a da lumii, ce nu-l asculta, sama că se scursese și a 12 oră a miezului nopții.  P-ici, pe colea pe lângă mese se zăreau câte-o grupă de jucători de cărți cu părul în dezordine, ținând cărțile într-o mână ce tremura, plesnind din degete cu cealaltă înainte de-a bate, tăcuți, cu ochii ficși, mișcându-și și mușcându-și buzele făr-a zice o vorbă și trăgând din când în când cu sorbituri zgomotoase câte-o gură din cafeaua sau berea ce le sta dinainte. . .  semn de triumf!  Un june aplecat asupra unui biliard scria cu creta pe pănura verde vorba Ilma.  Cugetam că e din vița lui Arpad și că și-o fi scoțând din rezervorul memoriei sale vrun dulce nume de iubită sau vreun ideal unguresc din romanele lui Mauriciu Jochay.  Nu m-am mai ocupat mai mult de figura acestui tânăr, suspinător poate, ci am început a răsfoi, prin ziare streine, unele reviste literare artistice etc.  (Ale noastre nici nu au, nici nu vor a revedea ceva în privința asta).  Junele meu se apropie de mine.  — După d-ta, mă rog, șopti el înclinându-se.  Accent curat românesc — nu e ungur.  — Poftim, zisei, întinzându-i ziarul și surprins de interesul ce-mi insuflă îndată ce ridicai ochii.  Un om pe care-l cunoșteam fără a-l cunoaște, una din acele figuri ce ți se pare că ai mai văzut-o vrodată-n viață, fără s-o fi văzut niciodată, fenomen ce se poate explica numai prin presupunerea unei afinități sufletești.  Începui a-l observa cu comoditate.  Era frumos, d-o frumusețe demonică.  Asupra feței sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senină și rece ca cugetarea unui filozof.  Iar asupra frunții se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru-strălucit, ce cădea pe niște umeri compacți și bine făcuți.  Ochii săi mari, căprii, ardeau ca un foc negru sub niște mari sprâncene stufoase și îmbinate, iar buzele strâns lipite, vinete, erau de-o asprime rară.  Ai fi crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuți, un Satan, nu cum și-l închipuiesc pictorii: zbârcit, hidos, urâcios, ci un Satan frumos, de-o frumusețe strălucită, un Satan mândru de cădere, pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul, și iadul îndărătnicia, un Satan dumnezeiesc care, trezit în cer, a sorbit din lumina cea mai sântă, și-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime, și-a muiat sufletul în visurile cele mai dragi, pentru ca în urmă, căzut pe pământ, să nu-i rămână decât decepțiunea și tristețea, gravată în jurul buzelor, că nu mai e în cer.  Repedea umflare a nărilor și vioaia sclipire a ochilor lui semnala o inimă din cele nebune, un caracter pasionat.  Talia sa subțire, fină, și mâna sa albă cu degete lungi și aristocrate semăna cu toate astea a avea o putere de fier.  Toată expresiunea în sine era d-o putere generoasă, deși infernală.  Lo un ziar românesc.  La pagina anunțurilor citi cu o semivoce sarcastică: Opera italiană. . .  Ughenoții.  — Ai vrea să fie română?  zisei indiferent.  — Se-nțelege.  N-am putea avea o muzică. . .  mai dulce și mai frumoasă ca cea italiană?  — Nu ești venit de mult.  — Nu.  — Înțeleg, zisei.  — De ce?  — Oamenii noștri, zic eu, sunt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic — ba și mai mult: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de-a urî tot ce-i românesc.  Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de-a privi și a cugeta; căci altfel n-am putea trece în ochii Europei de națiune civilizată.  — și. . .  oare sunteți aceea de ce vreți să treceți?  — Hm. . .  nu ești de aici. . .  cum se vede.  — Nu.  — A. . .  altceva. . .  Ei bine, s-o știi de la mine că nimeni nu caută aicea de-a fi aceea de ce trece.  Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literați și jurnaliști ce nu știu a scrie, actori ce nu știu a juca, miniștri ce nu știu a guverna, financieri ce nu știu a calcula, și de aceea atâta hârtie mâzgălită fără nici un folos, de-aceea atâtea țipete bestiale care umplu atmosfera teatrului, de-aceea atâtea schimbări de ministeriu, de-aceea atâtea falimente.  Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existența lui Dumnezeu, decât suflete înamorate în limba și datinele străbunilor lor, decât inimi care să iubească caracteristica cea expresivă a poporului nostru, minți ocupate cu chestiunile de viață ale acestui popor, căruia îi scriem pe spete toate fantasmagoriile falsei noastre civilizațiuni.  Divorțul. . .  adulterul umblă cu fețele bolnăvicioase, spoite din gros, măști vii, pe stradele noastre: zâmbind femeilor le stârpește, zâmbind bărbaților îi usucă și cu toate astea noi le dăm serbări și le sacrificăm nopțile iernilor noastre, ne cheltuim tinerețea, care-ar trebui să aparțină lucrului spre realizarea acelor ideale spre care țintește omenirea toată, și familiei. . .  Femeia poporului nostru nu lucrează. . .  are cu ce trăi; bărbatul nu lucrează, căci n-are la ce lucra — toate fabricile din lume concură cu mizerabila sa meserie.  Cât despre inteligența noastră — o generațiune de amploiați. . .  de semidocți. . .  oameni care calculează cam peste câți ani or veni ei la putere. . .  inteligență falsă, care cunoaște mai bine istoria Franței decât pe-aceea a României, fii unor oameni veniți din toate unghiurile pământului, căci adevărații copii de român încă n-au ajuns să învețe carte. . .  oameni în fine care au făptură și caracter de la tații greci, bulgari și numai numele de la mumă — de la dizgrațiata Românie.  și încă dacă și-ar [fi] câștigat prin ceva dreptul de-a se numi români; dar nu.  Ei își urăsc țara lor mai rău și mai cumplit decât streinii.  O privesc ca un exil, ca o supărătoare condițiune a existenței lor. . .  ei sunt. . .  cum o spun înșii, români de naștere, francezi în inimă — și dacă Franța le-ar procura semidocților noștri avantajele pe care le dă nefericita lor patrie, ei ar fi emigrat de mult. . .  cu toții!  Pre legea mea, urmai, ștergându-mi sudoarea, arată-mi un om care să scrie romanul Mizeriilor acestei generațiuni, și acel om va cădea ca o bombă în mijlocul pustiitei noastre inteligențe, va fi un semizeu pentru mine, un mântuitor, poate, pentru țara lui.  — Schimbați opiniunea publică, dați-i o altă direcțiune, răscoliți geniul național — spiritul propriu și caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme, făceți o uriașă reacțiune morală, o revoluțiune de idei, în care ideea românesc să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiți români și iar români, zise el încet și răgușit.  — Cine s-o facă asta?  Nu sunt toți astfel?  Nu sunt toți numai receptivi — francezi, italieni, spanioli, tot — numai români nu?  — O!  nu trebuie oameni mulți pentru asta. . .  Spiritul public este fapta puținor oameni.  O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să forme din oceanul cugetărilor omenești o singură volbură gigantică, care să se-nalțe din fundul abisului mării până sus în nourii gânditori din cerul luceafărului ce se numește geniu. . .  Arătați-le iasma viitorului și se vor speria de el.  Arătați-le unde-ar ajunge de-ar urma tot astfel și se vor întoarce. . .  Dar în fine — adaose el c-un surâs sceptic — de ce să cercăm noi a ridica generațiunea cu umărul?  Tot ce se-ntâmplă pe lume rezultă.  De-o fi ca ei să se stingă, se vor stinge și cu noi și fără de noi — de nu, nu.  Cosmopolit?  adaose el încet, hm!  cosmopolit sunt și eu; aș vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atâtea colori.  O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanțe.  Națiunile nu sunt decât nuanțele prismatice ale Omenirii, și deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de explicabilă cum putem explica din împrejurări asemenea diferența dintre individ și individ.  Făceți ca toate aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează și fără care ele ar fi pierdute în nimicul neexistenței, căci în întunericul nedreptății și a barbariei toate națiunile își sunt egale în abrutizare, în îndobitocire, în fanatism, în vulgaritate; ci când Lumina abia se reflectă în ele, ea formează colori prismatice.  Sufletul omului e ca un val — sufletul unei națiuni ca un ocean.  Când vântul cu aripi turburi și noaptea cu aeru-i brun și cu nourii suri domnește asupra mării și a valurilor ei — ea doarme monotonă și întunecată în fundul ei care murmură fără înțeles; pe când dacă, în senina și albastra împărăție a cerului înflorește Lumina ca o floare de foc, fiecare val reflectă în fruntea sa un soare, iar marea împrumută de la cer coloarea sa, seninul geniului său, și le reflectă în visul său cel adânc și luciu.  Când națiunea e-n întuneric, ea doarme-n adâncimile geniului și-a puterilor sale neștiute și tace, iar când Libertatea, civilizațiunea plutesc asupră-i, oamenii superiori se ridică spre a-l reflecta în frunțile lor și a-l arunca apoi în raze lungi adâncimilor poporului, astfel încât în sânul mării întregi se face o zi senină, se răsfrânge în adâncul ei cerul.  Poeții, filozofii unei națiuni presupun în cântec și cuget înălțimile cerului și-l comunică națiunilor respective.  Dar sunt nouri care, întunecând cerul, întunecă pământul.  O, nourii — regi ai pământului vor mâna totdeauna tunetele lor — rezbele asupra popoarelor de valuri; cu toate că acei nori nu sunt alta decât însăși respirarea ghețoasă și întunecată a valurilor nenorocite.  Nourii tună, fulgeră și acopăr cu o perdea de fier Soarele aurit, și până ce vor fi ei tirani asupra frunților de valuri, până ce întunericul ce-l aruncă ei prin umbra lor cea mare va pătrunde sufletul adânc al mării c-o noapte rece și tăcută, până atuncea Lumea lui Dumnezeu va fi nenorocită.  Cei mai nalți și mai veninoși nori sunt monarhii.  Cei după ei, asemenea de veninoși, sunt diplomații.  Trăsnetele lor cu care ruină, seacă, ucid popoare întregi sunt rezbelele.  Sfărâmați monarhii!  Nimiciți servii lor cei mai linși, diplomații; desființați rezbelul și nu chemați certele popoarelor decât înaintea Tribunalului popoarelor și atunci Cosmopolitismul cel mai fericit va încălzi pământul cu razele sale de pace și de bine.  Judecata acestui june — cam bizară — mă interesă mult și sorbeam, ca să zic așa, vorbele șoptite de buzele sale subțiri și palide.  Fața sa devenea din ce în ce mai profundă și mai expresivă și lo un aspect fantastic.  Mă lăsam târât de râul lin al cugetărilor sale într-o nemargine de vise.  — Nu crede, zise, că cosmopolitismul cum îl voi eu nu-și are adepții săi fierbinți.  Deodată cu aceste vorbe, el scoase din buzunarul de pe piept al gherocului un mic jurnal litografiat în nordul Germaniei.  Ieșit dintr-o litografie secretă de sub mâna unor juni apostoli ai Libertății adevărate, ai Cosmopolitismului celui mai posibil și celui mai egalitar, acest ziar era interpretul unor idei demne, frumoase, tinere.  El chema popoarele la o alianță sacră contra tiranilor celor răi ai pământului, la exilarea din regula lumii a maiestăților meschine, a diplomaților gâzi a opiniunii zilei, a rezbelului, în care se varsă atâta sânge din inima cea sântă a popoarelor.  Vis frumos care-a început a fi al lumii întregi, vis care, devenit convincțiune, nu va desființa pe-o cale pacifică și nepătată de sânge numai capetele cu coroane tiranice, ci și popoarele ce tiraniză asupra altora!  Bătu o oră.  Atunci el se sculă repede, își băgă ziarul litografiat în buzunar și-mi întinse dreapta, pe când cu stânga-și puse pălăria-n cap.  — Mă numesc Toma Nour. . .  D-ta?  Îi spusei numele meu.  După aceea ieși, lăsând să-mi vâjie prin cap ideea de a-l face eroul unei nuvele.  Întorcându-mă acasă, tocmai când aprind chibritul ca să dau foc la lampă, văd într-o lumină dubioasă cartea de nuvele cu cele 6 gravuri.  Chibritul se stinse și rămăsei în întuneric.  — Uite, zisei, oare nu voi găsi în acest om un Tasso, să-l studiu mai de-aproape?  Întunericul din jurul meu era metafora acelui nume: Toma Nour.  După ce-mi propusesem să-nmărmuresc figura sa cea frumoasă în vro novelă a mea, a[m] căutat negreșit să fac cu el o cunoștință mai de aproape.  L-am văzut în urmă de mai multe ori și, fiindcă o atracțiune instinctivă mă fermeca înspre el, de aceea i-am propus să mă viziteze.  Căpătasem în el un amic, care nu mă vizita decât ca să mă certe, care nu se purta decât în [haine] negre, care râdea zile întregi cu un râs de netot în societatea oamenilor, pentru ca să plângă acasă, care ura oamenii și era răutăcios ca o babă, numai ca să nu placă unei lumi ce nu-i plăcea lui.  El nu-mi făcuse încă niciodată invitarea ca să-l vizitez.  În fine, într-o zi îmi făcu această nespusă onoare.  M-am dus la el.  Locuia într-o cameră naltă, spațioasă și goală.  În colțurile tavanului paia[n]jenii își exersau pacifica și tăcuta lor industrie, într-un colț al casei, la pământ, dormeau una peste alta vro câteva sute de cărți, visând fiecare din ele ceea ce cuprindea, în alt colț al casei un pat de lemn c-o saltea de paie, c-o plapumă roșie și-nainte[a] patului o masă murdară, cu suprafața ilustrată de litere mari latine și gotice ieșite de sub bricegelul vreunui ștrengar de copil.  Pe masă, hârtii, versuri, ziare rupte și întregi, broșuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înțeles și fără scop.  Dar asupra cărților culcate-n colț era aninat în cui bustul în mărime naturală, lucrat în ulei, a unui copil ca de vro optsprezece [ani], cu păr negru și lung, cu buzele subțiri și roze, cu fața albă ca marmura și cu niște ochi albaștri mari, sub mari sprâncene și lungi gene negre.  Ochii cei albaștri ai copilului erau așa de străluciți, de-un colorit atât de senin, încât păreau că privesc cu inocența, cu dulceața lor mai femeiască asupra spectatorului ce privea în ei.  Era o adevărată operă de artă.  Cu toate că acel portret înfățișa un chip îmbrăcat bărbătește, însă mâinile cele fine, dulci, mici, albe, trăsurile feței de-o paloare delicată, umedă, strălucită, moale, ochii de-o adâncime nespusă, fruntea arcată și mai mică, părul undoind cam prea lung te-ar fi făcut a crede că e chipul unei femei travestite.  — Cine e femeia asta?  zic eu lui Toma, care sta tologit pe plapuma lui cea roșie.  — A, femeie! . . .  râse el.  Tot femei visați.  ți-o jur pe omenia mea că a fost bărbat ca tine și ca mine. . .  — Cu toate astea acești ochi. . .  — Acești ochi? . . .  O!  dacă-ai fi văzut tu acești ochi vrodată-n viața ta, ți s-ar fi părut că-i revezi în fiece stea vânătă a dimineții, în fiece undă albastră a mării, în fine, [în fie]ce geană azurie ivită prin nori.  Cât era de frumos acest copil și ce tânăr a murit.  A fost un amic, poate singurul adevărat ce l-am avut, care m-a iubit cu dezinteresare, care a murit pentru mine; și dacă mâna mea diletantă în pictură a putut să reproducă ochii ce ți se par încă frumoși, poți să-ți închipuiești ce frumoși trebuiau să fie ei.  Frumoși a-nmărmurit în sufletul meu întunecos, rece, nebun, precum ar rămânea prin nouri pe bolta cea brună a nopții doo. . .  numai doo stele vinete.  Tu, iubitule, mi se pare că ai să devii foiletonistul vreunui ziar. . .  După ce voi muri îți voi testa într-o broșurică romanul vieții mele și vei face din lungii, din obosiții mei ani, triști, monotoni și plânși, o oră de lectură pentru vrun cutreierător de cafenele, pentru vrun tânăr romanțios sau pentru vro fată afectată, care nu mai are ce pierde, care nu mai poate iubi și care învață din romane cum să-și facă epistolele de amor.  — O! . . .  voi care pozați ca eroii leșinânzi ai romancierilor francezi, voi care iubiți ca sentimentalii germani, răspunsei eu, voi care mâncați cu toate astea ca englezii materialiști, voi trăiți mult, și te-ncredințez eu, iubitule, că tu, cu toată afectațiunea ta, cu toată fața ta de-un eroism palid, ai să trăiești mai mult decât mine.  Pe ce ne prindem?  — Pe ce ți-am spus, replică Toma, pe biografiile noastre scrise în formă de nuvele.  De-oi muri eu înainte, ți-o las pe-a mea, de-i muri tu, moștenesc eu pe-a ta, și-atâta-i tot.  Într-o noapte venisem la Toma.  Luna strălucea afară și în casă nu era lumânare.  Toma sta visând pe patul lui și fumând în lungi sorbituri din un ciubuc lung, și focul din lulea ardea prin întunericul odăii ca un ochi de foc roșu ce-ar sclipi prin noapte.  Eu stam lângă fereastra deschisă și priveam visând în fața cea palidă a lunii.  În fața locuinței lui Toma era un mândru palat al unuia din. . .  așa[-zișii] aristocrați ai noștri. . .  Dintr-o fereastră deschisă din catul de sus auzii, prin aerul nopții, tremurând notele dulci al unui piano și un tânăr și tremurător glas de copilă adiind o rugăciune ușoară, profumată, fantastică.  Îmi închisei ochii, pentru ca să visez în libertate.  Mi se păru atunci că sunt într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o lună fantastică și palidă ca fața unei vergine murinde.  E miazănoapte. . .  Pustiul tace. . .  aerul e mort și numai suflarea mea e vie, numai ochiul meu e viu pentru ca să vadă pe-un nor de argint în naltul cerului un înger alb, îngenuncheat, cu mâinile unite, care cântă o rugăciune divină, adâncă, tremurătoare: rugăciunea unei vergine.  Întredeschisei ochii și văzui prin fereastra arcată și deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată-ntr-o haină albă, înfiorând cu degetele ei subțiri, lungi, albe, clapele unui piano sonor și acompaniind țipetele ușoare ale unor note dumnezeiești cu glas[ul] ei dulce, moale și încet.  Părea că geniul divinului brit Shachespeare expirase asupra pământului un nou înger lunatec, o noo Ophelia.  Am închis iar ochii, astfel încât, recăzut iar în pustiul cel lung, palatul cel alb se confunda cu nourul de argint, iar juna fată albă cu îngerul în genunchi.  Apoi, strângând [ochii] silit și tare, am învăscut visul meu în întuneric, n-am mai văzut nimica, ci auzeam dispărând ca o suvenire întunecată: rugăciunea unei vergine.  Muzica încetase de mult și, cu totul în prada impresiunii ei, țineam încă ochii strâns închiși.  Când mă deșteptai din reveria mea, fereastra susă a palatului era închisă, în salon întuneric, și sticlele ferestrei străluceau ca argintul în alba lumină a lunii.  Aerul era blond și văratec, iar razele lunii, pătrunzând în camera lui Toma, izbeau fața sa, cu care era el culcat în sus.  Ea era mai palidă decât altă dată și mi se părea că doo raze ale lunii aureau doo mici lăcrimioare pătrunse din ochii lui închiși.  — Plângi?  zisei încet și mișcat și eu, căci sufletul meu era plin de lacrimi.  — Iubit de-un asemenea înger, fără să-l poți iubi, șopti el încet, cu o voce seacă și amară.  — Ce ai?  zic eu.  — Ce am?  răspunse Toma.  O!  dacă-ai cunoaște tu cât de puțin sufletul meu acesta, te-ai înfiora — nu știi, nu-ți poți imagina cât e de pustiu, cât e de deșert în el, e întocmai cu gândirea idioată și stearpă a unui om a cărui urechi sunt surde ca lutul, a cărui gură e mută ca pământul, a cărui ochi sunt orbi ca piatra.  Nu mai simt nimic, și când mai pot stoarce o lacrimă din ochii mei mă simt ferice.  Ai văzut acel înger închinându-se Dumnezeului său — ei bine, acel înger iubește c-un amor lumesc pe un demon rece, palid, cu inima de bronz, pe mine.  și eu. . .  eu n-o pot iubi.  Stele-n cer, amoruri pre pământ, numai în noaptea mea nici o stea, numai în sufletul meu. . .  nici un amor.  Câteodată numai aud bătăile pustiitului meu suflet, câteodată suflarea mi se curmă-n piept, ca vântul ce se curmă prin ruinile zdrobite de munții anilor. . .  câteodată mai simt și eu! . . .  O, atunci îmi place să trec prin lume cu ochii închiși și să trăiesc sau în trecut sau în viitor.  Visez ca copilul ce vorbește prin somn, zâmbind, cu Maica Domnului, mă transport în cer, pun aripi umerilor mei și părăsesc pământul, pentru ca să mă dau cu totul acelor umbre divine — visuri care mă poartă din lume-n lume și mă izbesc din gândire în gândire.  Mor pentru pământ, ca să trăiesc în cer.  -O!  de-aș putea iubi.  Înțelegi tu ce va să zică de-a nu putea iubi?  A trece pin lume singur, mărginit în pași, în ochi, să te zvârcolești în strâmtoarea sufletului tău celui rece, să cauți a-l aprofunda și să vezi că e secat și că apele sale se pierd în nisipul secăciunei sociale, se ard de căldura unei societăți de oameni ce trăiesc numai din ura unuia cătră celălalt.  A nu iubi nu-i nimica — a nu putea iubi e grozav.  Toma Nour, după ce sfârșise acest apolog al urii și răcelii, el se sculă din pat și începu să traverse spațiul cel larg al camerei sale, cu pași mari.  Lumina lunii bătea în fața de marmură a icoanei din perete, a cărei ochi păreau că trăia[u] în noapte.  — O, Ioane!  zise Toma, sărutând ochii cei de foc vânăt a icoanei, Ioane, iartă că am căzut într-un iad de ură, când tu nu-mi predicai decât un cer de amor, suflet de înger ce ai fost!  Luna s-ascunse-ntr-un nor negru de ploaie spintecat în doo rânduri de lungi fulgere roșii.  Casa se-ntunecă și nu se mai văzu nici acea umbră pe perete: Ioan, nici acea umbră de marmură ce umbla: Toma.  — Toma, zisei eu încet, eu mă duc. . .  noapte bună.  Cată să nu-nnebunești.  Ieșii și mă dusei acasă la mine.  Deși Toma rămânea același, dar eu băgam de samă că el se ruina din [zi] în zi.  În una din zile însă eu luai frumoasa deciziune de-a compune cât se va putea de serios mina mea, în sine cam mucalită și nededată de-a fi funebră, și a ținea o orațiune de morală și igienă acestui om — pe care eu îl credeam că-i vun geniu pierdut.  Așa e felul meu.  În visurile mele mă cred în stare de-a deveni un tiran carnivor, setos de sânge și amor, avar de aur și desfrânat ca un Eliogabal, când în realitate nici nu sunt în stare să mă mâniu cumsecade.  Atâta timp sunt și eu mânios pe-un om cât ține el mânie pe mine.  Ei bine, cu Toma puteam fi mai sever.  — Toma, zisei eu, te ruinezi.  Pentru D-zeu, umblă între oameni, până ce ei nu vor începe a crede că ești nebun.  Am repetat adesea aceste vorbe, sau analoge cel puțin, mai multe zile de-a rândul, dar el nu răspundea nimica, fața sa rămânea la imputările mele de-o amicie copilărească, rece și impasibil[ă].  Însă într-o zi prorupse cu o voce puternică și arzătoare, ochii săi se turburară și răsufla mai greu.  — Taci, zise, copil ce ești!  Ce vrei? . . .  Crezi tu or[i] toate sufletele de pigmei ce mă-nconjor — cred ei oare că mă cunosc?  Ei văd niște membre de om, fiecare-și croiește câte-un interior cum îi place pentru acest biped îmbrăcat în negru și omul lor e gata.  "E un nebun", zice cutare.  "E fantast", zice cutare.  "Așa!  vrea să treacă de original", zice un al treilea — și toate aceste individualități croite pe seama mea, atribuite mie, nu au a împărți cu mine nimic.  Eu sunt ce sunt, destul că sunt altceva decât ceea ce cred ei.  Lauda lor nu mă lingușește, pentru că ei laudă o individualitate care nu-i identică cu a mea -batjocura lor nu m-atinge, pentru că ei batjocuresc un individ pe care eu nu-l cunosc. . .  Îi disprețuiesc pe oameni. . .  m-am săturat de ei.  Se-nțelege că cu asta curmă șirul oricărui raționament ce se putea naște în mintea mea.  Nu i-am mai făcut nici o imputare, e în zadar să vorbești celuia ce nu vrea să te-asculte.  Într-o zi el plecase din București fără măcar să-și ia adio de la mine sau de la vreunul din cunoscuții săi.  N-am mai auzit de el vrun an.  Într-una din zile primesc o scrisoare din Copenhaga.  Iat-o: "Iubitule, trimite-mi poeziile lui Alecsandri, posterestante — sub literele Y.  Y".  ș-atâta tot.  I le-am trimis.  Pe urmă am plecat la țară, la o moșioară a părinților mei, unde-am petrecut o vară frumoasă, plină de povești și de cântece bătrânești.  Dar am însărcinat pe-o babă ce îngrijea de camera mea ca să primească orice scrisoare mi-ar veni în lipsă și s-o arunce în sertarul mesei.  Cum veni toamna, zburai și eu din câmpiile cele friguroase, brumatece și întinse în camera din București, din etajul al treilea, caldă și mică.  Sunt un fantast.  Capul aplecat asupra mesei, îmi făceam planuri de aur, cugetam asupra acelor mistere din viața popoarelor, din mersul generațiunilor care, asemenea fluxului și refluxului mării, duc ca o teribilă consecință ici la înălțare, colo la cădere.  Afară era un timp posomorât și gemător ca gândirile murinzilor, ploaia vâjia bătând în ferestrele casei, focul se făcuse zgură-n sobă, lumânarea ardea palidă a stinse — și mie mi se părea că aud șoptirea acelor moși bătrâni care, pe când eram mic, îmi povesteau în timp de iarnă, ținându-mă în tremurândele lor brațe, povești fantastice despre zâne îmbrăcate în aur și lumină, care cântă senina lor viață în palate de cristal.  Au trecut ani d-atunci — și parc-a fost ieri — ieri pare-că-mi încâlceam degețelele în barba lor cea albă și ascultam la graiul lor cel înțelept și șoptitor, la înțelepciunea trecutului, la acele vești din bătrâni.  Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut.  Să fi trăit pe timpii aceia când Domni îmbrăcați în haine de aur și samur ascultau, de pe tronurile lor, în învechitele castele, consiliile divanului de oameni bătrâni — poporul entuziast și creștin undoind ca valurile mării în curtea Domniei -iară eu în mijlocul acelor capete încoronate de părul alb al înțelepciunii, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspirațiune, preot durerilor și bucuriilor, bardul lor.  Spre a hrăni acele vise și mai mult, am deschis vro câteva cronici vechi și răsfoiam prin ele, când într-una găsesc o scrisoare nedesigilată încă, pe care desigur că menagera mea, primind-o de la poștă, o aruncase în cartea aceea.  O desfac.  Iată cuprinsul ei: Torino, în nu știu câte.  Omule,  Mi-ai trimis poeziile lui Alecsandri.  Îți mulțumesc.  Citesc adeseori pe Emmi, singurul lucru în lume care-mi poate stoarce lacrimi.  Într-adevăr, voi ăștia care trăiți în lume numai pentru ca să trăiți aveți o idee ciudată de moarte. . .  voi vă imaginați scheletul unui mort și-i ziceți moarte.  Pentru mine e un înger drag, cu o cunună de spini, cu fața palidă și cu aripi negre.  Un înger. . .  îngerul visurilor mele, care are-o fizionomie cunoscută mie, singura fizionomie care purta pentru mine fericirea lumii în zâmbetul său și melancolia pământului în lacrima ei.  Acea fizionomie nu mai este.  Acele buze ce surâdeau — un surâs al morții le-a închis, sau mai bine: moartea-namorată de mine a luat figura unei copile, a vizitat pământul și mi-a răpit mai întâi inima, pentru ca, dispărând ea, s-o urmeze și cu sufletul.  Scrie-mi.  Eu nu mai văd bine și urechile-mi vâjâie mereu de cântecul umbre- lor ce-o să le văd peste puțin pe cealaltă lume.  Îngerul meu se pune-n fața soarelui și în umbra negrelor sale aripi îmi întunecă din ce în ce mai mult orele, care se vor stinge în curând.  Voi muri.  Scrie-mi curând, căci poate-oi mai primi încă.  După ce-oi muri, vei căpăta o ciudată moștenire din partea mea.  ține minte.  Rămân al pământului cu corpul, al tău cu sufletul, cel ce-n curând nu va mai fi.  Toma Nour  O lacrimă se scurse tremurând din genele [mele] strălucitoare și aruncai scrisoarea în foc.  Ochii mei painjeniți de lacrimi și insomnie întrevedeau într-o sălbatecă fantasmagorie capul vânăt al acelui amic nefericit cu creierii roșii de gândire, cu fălcile înfundate de venin și de mizantropie, cu ochii înfundați și turburi ca ochii unui nebun.  Desigur murise.  Deschid sertarul mesei și iau puținele portrete ce le aveam împrăștiate prin hârtii.  Portretul lui era lipit de a lui Tasso.  Epistola stătuse de mult în cronică.  Era veche.  Trecu încă o lună și primii un pachet dintr-un mic oraș al Germaniei — reședința unui rege-miniatură, rege-parodie, rege-satiră.  Pachetul era c-un manuscript, manuscriptul biografiei lui Toma Nour.  Printre foi, o fâșie de hârtie cu cuvintele următoare:  Amice, N-am murit încă, însă sunt condamnat la moarte.  Execuțiunea mea va fi în curând.  Locuiesc într-un palat mare — la poarta mea sunt santinele superbe — numai că e cam întunecos și cam umed palatul meu — oamenii-i zic închisoare.  Cu manuscriptul fă ce-i ști.  Adio, și la revedere pe cealaltă lume!  Toma  Iată manuscriptul:  Am zărit întunericul lumii sub un troian de ninsoare, adică într-una din acele colibe care iarna nu-și mai manifestă existența lor decât prin fumul cel verde ce tremură asupră-le.  Tata n-avea nimica; era unul din oamenii cei mai săraci ai cătunului nostru. . .  Nu-mi aduc aminte de mama decât ca de-o ființă palidă, un înger care mi-a descântat copilăria cu glasul ei dureros și suferitor.  Eram încă mic când, într-o zi, băgai de seamă că mama nu mai vrea să-mi răspundă, căci ea adormise, galbenă, cu furca-n mână și cu buzele ce zâmbeau abia.  O gândire adâncă părea că o cuprinsese; eu o trăgeam din când în când încet de mânică; dar ea mi se părea că nu vrea să-mi răspundă.  A venit în urmă tata, oamenii a[u] întins-o pe-o masă — și a venit satul întreg. . .  unii din ei plângeau; eu priveam la ei, dar nu știam ce să cuget.  Mai văzusem adeseori oameni țepeni întinși pe câte-un pat ce-i ziceau năsălie, purtați pe sus între cântece și plâns, și băgasem [de seamă] că, de câte ori trecea o nuntă așa de tristă pe lângă casa noastră, mamei îi curgeau din ochi lacrimi mari, dar nu știam de ce. . .  Veni noaptea. . .  Oamenii ce stau în casă se jucau d-a cărțile, dar mama sta tot întinsă, tot nemișcată, tot galbenă.  A treia zi o au dus-o oamenii la o casă de lemn cu o cruce deasupra — la biserică; un om bătrân cu o barbă albă, îmbrăcat în haină lungă și vopsită fel de fel, cânta încet și pe nas, apoi au pus-o într-o groapă, au aruncat țărână deasupra ei de-au acoperit-o. . .  M-am întors acasă. . .  Nu vorbisem nici o vorbă de trei zile și minunea aceasta îmi amețea capul meu cel mic.  Nu știu ce simțeam, dar mă cuprinsese frica grozavă că n-o să mai văd pe mama. . .  Mă duceam de-o căutam în casă, o căutam pretutindenea. . .  îmi părea că-i aud glasul ei cel dulce și încet, dar pe ea n-o mai vedeam.  Cum a înnoptat, m-am dus la biserică. . .  Am văzut o movilă acolo unde pusese pe mama, și o lumânare de ceară galbenă ardea prin noapte, ca o stea de aur prin întunericul norilor.  M-am culcat pe groapă, am lipit urechea mea de țărână.  Mamă!  mamă!  am strigat, ieși de-acolo și vino acasă. . .  Casa e pustie, zic, tata n-a venit toată ziua azi, porumbii tăi cei albi au luat câmpii. . .  Mamă, vino, mamă!  ori ia-mă și pe mine la tine, acolo unde ești. . .  Ascultam; dar movila era rece, tăcută, umedă, un vânt stinse lumânarea și întunericul cel negru cuprinse sufletul meu.  Mama nu venea. . .  Lacrimile începură să-mi curgă, o mână de lemn îmi strângea inima-n piept, suspinele mă inundau și, în glasul unei cucuvăi triste, am adormit.  și iată ce-am visat.  De sus, sus, din acele stânci mișcătoare ce lumea le zice nori, vedeam o rază coborându-se tocmai asupra mea.  și pe rază se cobora o femeie îmbrăcată într-o haină lungă și albă. . .  era maica mea. . .  Ea mă discântă și din pieptul meu am văzut ieșind o turturică albă ce s-a pus la mama-n brațe. . .  Eu singur rămăsesem rece și galben pe groapă, cum fusese mama; și mi se părea că eu nu mai sunt eu, ci că sunt turturică. . .  Pe brațele mamei m-am schimbat din turturică într-un copilaș alb și frumos, cu niște aripioare de puf de argint.  Raza cea de aur se suia cu noi. . .  am trecut printr-o noapte de nouri, prin o zi întreagă de stele, pân-am dat de-o lume de miros și cântec, de-o grădină frumoasă deasupra stelelor.  Copacii erau cu foi de nestimate, cu flori de lumină, și în loc de mere luceau prin crengile lor mii de stele de foc.  Cărările grădinii acoperite cu nisip de argint duceau toate în mijlocul ei, unde era o masă întinsă, albă, cu lumânări de ceară ce luceau ca aurul, și de jur împrejur sânți în haine albe ca și mama și împrejurul capului lor strălucea de raze.  Ei povesteau, cântau cântece de prin vremile de pe când nu era încă lume, nici oameni, și eu îi ascultam uimit. . .  Când deodată un întuneric rece izbi obrazul și ochii mei ce-i deschisesem.  M-am pomenit tot pe mormanul de hlei și o ploaie amestecată cu piatră îmi izbea fața, pe când norii cei negri ai cerului se sfârtica în mii de bucăți prin fulgere roșii ca focul.  Clopotul cel dogit gemea bolnav în turn și toaca se izbea de stâlpii clopotniței.  Am fugit de pe morman, ud și plin [de hlei], și m-am covrigit în clopotniță, cu dinții clănțănind și muiat până la piele; părul meu cel lung îmi cădea peste ochi — mâinuțele mele slabe și reci le băgam tremurând în mânecele ude.  Așa am stat toată noaptea.  Pe la cântători am început a merge cu picioarele goale prin noroi spre casă. . .  am intrat în bordei. . .  pe vatră lemnele se topise. . .  și zgura abia mai licărea. . .  tata ședea pe un scăunaș scund și pe fața sa arsă și nerasă se strecurau lacrimi de venin.  — Unde-ai fost?  zise el, apucând cu blândețe mâna mea înghețată.  — Am fost să caut pe mama. . .  unde-i mama?  Pieptul său se umflă cumplit, el mă lo în brațe, mă strânse cu foc nespus și-mi înecă fața rece c-un noian de sărutări fierbinți.  — Mama ta, sărace, șopti încet, mama ta? !  Nu mai ai mamă.  Rămăsesem singura mângâiere a tatălui meu celui amărât.  Eram lumina ochilor săi, cugetul minții, speranța bătrânețelor sale.  Când eram mic mă duceam la preotul cel bătrân al satului, care, ținându-mă pe genunchi, îmi dete primele lecțiuni în citire.  O dorință nemărginită, o sete arzătoare de studiu se trezise în mine, care, vai, era să-mi devie fatală.  De-aș fi rămas în munții mei, să-mi fi încântat inima cu doine și capul cu fantasmagoriile basmelor, poate că eram mai fericit.  Tata m-a dat la școală.  Ce-oi fi învățat nu știu, dar știu că zilele mele treceau ca o iarnă pustie, ca un vis fără înțeles.  Între copiii aceia lipsiți, care ascultă cu sete de pe băncile școlii graiul învățăturii, între aceia cărora studiul nu li-i o silă, ci chemare, destin, în capul și inima cărora se frământă câte puțin foc ceresc, sunt cu deosebire doo clase — cu toate că amândoo au un punct în care nu diferesc: lipsa.  Numai că la unii e voluntară, la alții e pentru că într-adevăr sunt lipsiți.  Cei dintâi auresc până și prundul stradelor cu banii lor, până ce, rămași fără, beau paharul mizeriei până la drojdii, cei din urmă îl beau mereu, fără întrerupere.  Între cei patru pereți gălbui ai unei mansarde scunde și lungărețe, osândite de-a sta în veci nemăturată, locuiam cinci inși în dezordinea cea mai deplină și mai pacifică.  Lângă unica fereastră stătea o masă numai cu doo picioare, căci cu partea opusă se răzima de perete.  Vro trei paturi, care de care mai șchioape, unul cu trei picioare, altul cu doo la un capăt, iar la cellalt așezat pe pământ, astfel încât te culcai pe el pieziș, un scaun de paie în mijloc cu o gaură gigantică, niște sfeșnice de lut cu falnice lumânări de său, o lampă veche, cu genealogie directă de la lămpile filozofilor greci, a căror studii puțeau a untdelemn, mormane de cărți risipite pe masă, pe sub paturi, pe fereastră și printre grinzile cele lungi și afumate a tavanului, ce erau de culoarea cea mohorâtă-roșie [a] lemnului pârlit.  Pe paturi erau saltele de paie și cergi de lână, la pământ o rogojină, pe care se tologeau colegii mei și jucau cărți, fumând din niște lulele puturoase un tutun ce făcea nesuferită atmosfera, ș-așa atât de mărginită a mansardei.  Eram cu toții în vârsta aceea în care urli arii din opere, declami pasaje din autorii clasici, faci poezii de amor, vrei să treci de ștrengar și de vițios, îți închipuiești așa de mult despre mustăcioara d-tale, ești convins că zâmbetul d-tale e fermecător și ochiul săgetător — în fine, în vârsta cea pedantă și nesuferită căreia nu știi ce nume să-i dai.  Pe când colegii jucau cărți, râdeau, beau și povesteau anecdote care de care mai frivole și mai de râs, de Pepelea, de țigani, de popi, eu îmi mânam viața cu capul așezat între mâini, cu coatele răzimate de marginea mesei, neascultând la ei și citind romanțe fioroase și fantastice care-mi iritau creierii.  Între mulțimea de colegi era cu deosebire unul de-o frumusețe femeiască.  Palid, delicat, era cu toate astea capul tuturor exceselor de student.  La beție el bea îndoit cât orișicare din noi, numai că pe când ceilalți cădeau în toate lăturile și nu știau ce vorbesc, chiuiau și se sărutau ca și când ar fi amanți — el singur sta în mijlocul lor senin, surâzând, și singurul semn că băuse era că paloarea sa obicinuită se colora c-un gingaș roza — ca acel al ofticei.  Eu de felul meu nu puteam bea, dar într-adevăr că trebuia să mă mir de acel copil, acel înger cu păr negru și lung, cu ochii de-un albastru așa de strălucit și de adânc, cu fața așa de palidă, așa de delicată, asupra căruia însă vinul nu producea nici un efect.  El era sărac de fel, însă se părea că-i păsa așa de puțin de sărăcia lui.  Totdeauna vesel, totdeauna plin de glume și noutăți, însă totdeauna rupt și fără bani, el era o individualitate care nici nu avea cunoștința de sine, care nu numai că nu știa, dar nici că voia să știe la ce trăiește.  Mie-mi părea cu toate astea că această veselie era silită, că aceste râsuri adeseori nenatural de nemăsurate și nebunești nu erau decât trista și desperata prefăcătorie a unui suflet rupt de durere.  Într-o friguroasă miazănoapte de iarnă — eu citeam, ceilalți colegi dormeau horăind care-ncotro — bate cineva la ușă.  — Intră!  strig.  Într-o mantă ce părea [a] nu mai putea susține lupta cu vântul, intră tânărul și palidul meu amic, dar paloarea sa era mai adâncă, era vânătă, buzele seci și strânse, râsul amar și peste măsură silit, ochii turburi, părul său negru într-o dezordine cumplită.  — Ioane, strig eu, ce ai?  I-apuc mâna și mă uit fix în ochii lui.  — Nimic, zise el râzând, nimica! . . .  ea moare.  — Cine moare, pentru Dumnezeu?  — Ea!  zise el și, strângându-mă la el, apăsându-mi capul de pieptul său, cu niște sughițuri disperate — vino, zise, vino cu mine. . .  te rog!  Mi-aruncai o haină mai caldă și ieșii cu el.  Era ger.  Pașii noștri trosneau pe zăpada înghețată — și noi zburam alături pe stradele orașului: eu învelit și cu fața înfundată în manta, el, țiind fața în dreptul zăpadei ce izbea ca acele, rece.  Sufla un vânt cumplit.  Din când în când treceam pe lângă o lampă. . .  Când priveam în fața sa așa de albă ca [a] unui mort, îmi părea că merg alături cu o umbră, cu un om ce murise de mult, astfel încât îmi venea să mă mir cum eu, viu, puteam să însoțesc pe acest mort și unde mă duceam cu această fantasmă palidă, sceptică, lungă.  Aspectul fantastic a figurei sale, pașii săi ce abia atingeau pământul, ochii săi ficși, mantaua sa lungă și ruptă ce ajungea mai până la picioare — și încă ăst fel cum mergea mut alături cu mine, mă-nfioram eu singur gândind că am a face c-o ființă ce nu este, gândeam că visez și că nu e decât o înfricoșată fantasmă din visul unei nopți de iarnă.  Ieșirăm din oraș.  Câmpia lungă și lată acoperită cu zăpadă de argint în care se oglindea luna palidă. . .  era o arie albă întinsă. . .  noaptea de iarnă fantastică, plină de un aer de argint, în toată frumusețea sa rece, câmpia de zăpadă, p-ici, pe colo câte-un tufiș nins, o momâie, o fantasmă de argint pe un câmp de argint, iată tot.  Noi luarăm câmpul de-a curmezișul.  Departe, la un capăt al câmpului, se zărea printre arbori desfrunziți, în mijlocul unei grădini, o lumină ce părea că iese dintr-o fereastră și s-auzea lătratul amorțit al unui câine.  Am grăbit și mai mult pașii noștri, până ce-am putut distinge prin ninsoarea generală o casă în mijlocul unei grădini.  Am sărit amândoi gardul, ce se scutură de ninsoare, și ne-am îndreptat înspre fereastra luminată.  Apropiindu-ne, el m-a rugat să mă plec ca să se poată sui și apuca de cercevelele geamurilor; sări pe spatele mele îndoite, de-aicea pe marginea temeliei, și se uită înăuntru.  Eu mă urcai după el.  Camera era mobilată sărac, scaunele de lemn, patul nelustruit, într-un colț un piano.  Pe-un scaun ședea un bătrân, pe pat zăcea o fată cu ochii jumătate închiși, lângă piano ședea altă fată.  Cea care zăcea pe pat era d-o frumusețe rară.  Părul blond bătea în cenușiu — fața sa albă ca bruma, ochii săi mai negri decât mura sub niște gene lungi, blonde, și sp[r]încene subțiri, trase și îmbinate.  Buzele ei tremurau o rugăciune, ochii săi se întredeschideau din când în când, tâmplele sale băteau încet.  Un braț de-o albețe vergină ca cea mai curată marmură spânzura în josul patului, pe când mâna cealaltă zăcea pe inima ei.  Bătrânul ședea pe scaunul cel de lemn.  Fruntea sa pleșuvă și înconjurată de câțiva peri albi ca argintul în lumină era norată de durere, ochii săi roșii de bătrânețe și de culoare turbure erau plini de lacrimi, capul său palid, pe jumătate mort, tremura convulsiv și brațele sale spânzurau de-a lungul sprijoanelor scaunului.  Fata de lângă scaun era un înger-trandafiriu.  șezând în fața pianului, mâinile repozau țepene pe clape, spatele răzimate de speteaza scaunului și capul spânzurat, cu fața sus, asupra spetezei.  Fața ei privea drept în cer, lacrimile ei rămâneau în ochi, căci fața ei sta orizontal.  Fața era palidă și durerea ei — o durere sublimă.  Însuși aerul camerei era mort și trist, flacăra luminii tremura ca suflată de-un spirit nevăzut.  Erau toți muți ca morți, privirea bătrânului devenise fixă și disperată, când deodată mâinile celei de lângă piano se mișcară.  Electric inspirate, zburau ca nevăzute asupra clapelor, aerul se auri de note divine, cerești: bătrânul se plecă ca pentru a îngenunchea, ochii murindei se deschiseră și ea începu să cânte.  Cântecul unei murinde.  Notele zburau când puternic, când încet, abia auzite, ca suspinele arpelor îngerești — era unul din acele cântece superbe a acelui maestro divin în țipetele sale, Palestrina.  Murinda cânta. . .  dar ce fel!  Un timbru ca a unui clopot de argint. . .  Cântecul pianului se stingea sub degetele uneia — cântecul pe buzele celeilalte se stingea și el -murinda, ce se ridicase pe cotul mâinii drepte, recădea, încet, încet, cu capul în perini, cântecul se stinse, buzele amuțiră și deveniră vinete, ochii se turburară și apoi se închiseră pentru totdeauna.  Lumina asfinți.  — Sofia!  strigă Ioan, căzând pe spate de la fereastră în zăpadă.  Sării jos.  Îl învelii în mantă și, cum era înțepenit de leșin și ger, îl luai de-a umere.  Era ușor ca o fată.  Sării cu el gardul și traversai cu el câmpia cea ninsă, asemenea unui fur de morți.  Aproape de oraș îl pusei la pământ, am început să-l frec cu zăpadă și să suflu cu suflarea mea înghețată asupra feței de-o paloare ce în lumina lunii părea de argint.  Fața sa trasă îmi păru că se mișcă.  — Ioane!  zic, scoală, hai acasă.  El își întoarse, culcat fiind, ochii spre casa unde fusesem.  Lumina era stinsă.  — N-am fost noi acolo?  zise el rătăcit, arătând cu mâna spre direcțiunea casei.  — Nu!  Noi abia ieșisem din oraș, și tu ai căzut aicea fără simțiri.  — Va să zică am visat?  zise el râzând nebunește, știam eu c-am visat!  Nu se putea altfel. . .  nu se poate.  Vocea sa era frântă, plângeroasă și amorțită de durere.  — Hai acasă — răcești!  — Tu n-ai auzit acea muzică divină, acel înger murind, acel bătrân disperat, n-ai văzut nimic?  — Dar, pentru Dumnezeu, ce vrei tu cu bătrânul tău și cu îngerul tău murind?  Ce vrei să fi văzut eu aici în câmp, când n-am fost nicăieri ca să putem vedea ceva din câte zici tu.  — Bine zici!  Sunt nebun!  Am visat.  Aide-acasă.  Lumina la ei nu arde. . .  ei dorm. . .  ei dorm duși. . .  va să zică sunt liniștiți, de vreme ce dorm și lumina-i stinsă. . .  va să zică ea nu moare. . .  din contra, e speranță să se-nsănătoșeze de vreme ce doarme.  — Capul tău e ud, zic eu, căci, fierbinte fiind, s-a topit zăpada pe fruntea [ta].  Cu vorbele astea mi-am luat căciula mea de blană din cap și i-am pus-o lui, apăsându-i-o peste ochi, căci băgasem de seamă că lumina se reaprinsese.  Apoi, apucându-l cu amândoo mâinile de subsuori, îl ridicai, îl apucai strâns de-un braț și-ncepui s-alerg iute cu el până ce intrarăm în stradele orașului. . .  astfel încât, amețit, orbit și dus cu sila, în apatia lui nu se mai uitase înapoi.  Venirăm acasă.  Ochii săi erau turburi, însă fața luase iar aparința de liniște ce-i era obicinuită.  Lampa pe masă o lăsasem aprinsă și fumega pe stinse.  — O, D-zeul meu, aș vrea să nu dorm și cu toate astea mi-e somn!  mi-e somn!  [zise Ioan] aruncându-se pe pat.  Ca la toți degerații, îi era somn și lui; și fiindcă somnul era, după părerea mea, singurul remediu ce putea să aline o stare ca acea în care se afla el, l-am lăsat să se culce și eu am început să mă primblu desculț, ca să nu fac zgomot, de-a lungul camerei.  Cam înspre zio îmi veni somn și mie și mă trântii lângă unul din camarazii mei.  A doua zi, când m-am sculat, era ziua-n amiaza mare.  El se sculase și plecase de mult.  A treia zi, pe când se-nsera, Ioan intră trist, rece, însă liniștit în casă.  — Ea a murit, zise el.  Vino.  Mă lo de braț pe stradă.  Sara era rece, stradele pustii, când văzui luminându-se într-un colț depărtat patru oameni ce duceau un sicriu negru de brad, cărora le urma un preot în pas repede și după el — ca și când durerea ar fi fost repede — urma într-același pas un bătrân într-o manta sură, lungă și veche și o fată îmbrăcată sărac.  Ne apropiarăm de convoi, ce mergea repede spre cimitir.  Intrarăm, prin crucile și mormintele ninse, lângă o galbenă groapă săpată din nou, astfel încât din fundul ei ieșea încă un ușure abur de căldura pământului, pe când bulgării prinsese brumă.  O-nmormântare într-o sară de iarnă.  Cioclul își răzimase bărbia unei fețe adânci și posomorâte pe sapa cea lată și plină de lut, luna trecea ca un vis prin norii palizi și reci, preotul cânta un "Pomenește, Doamne. . . " ,  iar bătrânul tată își descoperise capul.  Pielița [feței lui] era galbenă, iar pe ea țesuse ani și dureri în toate părțile trăsuri care mai fine, care mai adânci — capul său, mai mult fără păr: părea că perii argintii, presărați numai, erau sădiți de mâna unei ființe nedibace. . .  Ochii săi erau uscați și necapabili de-a plânge. . .  privirea țintea fixă asupra sicriului, încât părea că toată expresiunea durerii celei adânci se concentrase în capul său pe jumătate nebun și-n ochii săi turburi și fără seamă.  Înainte ca purtătorii să depună corpul în sân[ul] său cel adânc de lut, bătrânul, ca prin instinct, făcu un semn, capacul se ridică, și din fundul sicriului prea mare vedeai parecă o umbră albă, părul în dezordine, fața de-un alb vânăt și împietrit ca al marmorei, buzele supte și ochii cei mari închiși și-nfundați sub fruntea lată și veștedă.  Bătrânul s-apropie și apăsă lung timp buzele sale reci pe fruntea copilei moarte.  Sora sa stătea, o marmură vie, un geniu al durerii, răzimată, cu fața topită de durere, lângă un copac ce-și scutura frunzele galbene și pline de neao pe fața ei albă și rece.  Ochii închiși și seci, gura ei trasă cu amărăciune, fața ei ce sta să plângă și nu putea te făcea să crezi că maestrul Canova își săpase pe acele morminte o operă a marmoreului său geniu și c-o întronase printre cruci și morminte acoperite de ninsoare.  Ca un nebun sări Ioan, palid ca o stafie, de lângă mine, și-și apropie buzele lui de ochii moartei.  Apoi capacul recăzu, pe funii fugea sicriul cel negru în noaptea pământului — și pe pământ nu mai rămăsese decât suvenirea cea amară a Sofiei.  Mi-am închis ochii și-am visat. . .  ce? . . .  Nu știu.  Când i-am redeschis, eram singur în cimitir.  Luna revărsa printre arborii ninși și străluciți în haina lor argintie o lumină dalbă ca visul de vară, iar bătrânul cioclu arunca încet, nepăsător, melancolic bulgării ce sunau pe scândurile uscate ale sicriului.  Un vis de moarte, de mormânt, iată tot.  Când mă întorsei și intrai în mansarda mea, Ioan sta lungit drept pe patul meu, părul său era răslățit ca noaptea pe perina albă și mâinile unite asupra capului, fața neclintită și ochii închiși.  Pe o masă alături cu patul sta o claie de cărți prăfuite, deasupra lor ardea în sfeșnic de lut o lumânare de său, necurățită, făcuse mucul negru și mare și vărsa o lumină galbenă și nepricepută asupra feței nesimțitoare a junelui.  Pe masă sta un pistol.  M-apropiai încet și-l luai de acolo.  În letargia în care-l aruncase durerea sa cea adâncă, Ioan n-auzi nimica.  Deschisei un oblon al ferestrei și-aruncai pistolul pe-un troian de ninsoare.  Apoi ieșii din casă și mă dusei să-mi răcoresc visurile și impresiunea vie, turburarea întunecoasă [a] sufletului în noaptea cea senină și rece de iarnă.  A doua zi mă-ntâlnii cu Ioan.  — Ai văzut toate fazele acestei drame a inimii, Tomo, aide acuma de-ți vezi de aproape actorii. . .  aide la bătrânul și la fiica ce i-a mai rămas.  O Dumnezeul[e], nu sunt egoist, dar cu toate astea tu știi că eu aș fi vrut ca astlaltă. . .  — Taci, zisei eu, nu face un păcat.  Astlaltă poate asemenea să facă un fericit, Ioane!  E tot așa de frumoasă și pare-se tot așa de bună. . .  Dar, în fine, aidem.  Ajunși la casa bătrânului, intrarăm în odaia încălzită și familiară.  Bătrânul sta, în durerea lui, mut, în fotoliul cel vechi, cu capul plecat asupra pieptului.  Fata ședea visătoare lângă fereastră și se uita în fruntea înflorită a unei roze ce lucea ca o stea înfocată alături cu-ale ferestrei flori de gheață.  O bătrână-și făcea de lucru lângă gura sobei.  Ziua era așa de posomorâtă încât în casă părea sară.  Ei mai nu simțiră intrarea noastră.  Ioan s-apropie de fată, i-apucă mâna și zise c-o tandrețe de frate:  — Poesis, ce faci tu?  — Ce fac?  Nimic — vorbește-ncet. . .  tata doarme, numai că somnul său se cheamă durere și desperare. . .  Nu-l deștepta din somn! . . .  Singurul nostru sprijin, Sofia. . .  s-a dus.  — Îți prezint pe domnul, zise Ioan, arătându-mă pe mine.  — A!  Domnul! . . .  zise ea încet și înclinându-se nepăsătoare și uitită, parecă nu mă văzuse. . .  Ioane, -ți mulțumesc, zise ea, strângând mâna lui, care sta pe scaun față-n față cu ea, ai fost în acea sară și tu.  Sărman copil!  Cât ai pierdut!  — Eu n-am fost, n-am putut, Poesis, întreabă pe domnul dacă n-am căzut în zăpadă nesimțitor, pe calea de-a veni la voi.  Domnialui mă-nsoțea.  — Domnul?  zise ea surâzând cu tristețe.  Dar tu ai fost. . .  nu te-am văzut în fereastră?  — Va să zică am fost, zise el încet și mișcat, va să zică am asistat la expirarea ei.  O, Tomo, cât rău mi-ai făcut.  Să mă-nșeli, să-mi spui c-am visat.  Mi-o imputam de-o crimă că nu venisem, dar acum. . .  sunt scuzat înaintea ei în ceruri. . .  ea știe. . .  eu am fost. . .  Dar de ce nu mi-ai spus-o?  M-aș fi întors de unde eram noi și. . .  — În starea în care erai?  zisei eu.  De-ai fi venit, Ioane, azi nu răspundeam de mintea ta și de viața ta, lucruri la care știu că nu prea ții, dar la care era datoria mea de-a ținea.  — Sărman copil!  Cât ești de nenorocit!  Eu aș fi nebunit de mult!  zise ea, plecându-se și sărutând fruntea cea curată a lui Ioan.  Fruntea lui rămase liniștită, dar se acoperi c-un nour de vise.  — O voi urma, zise el încet și mișcat, și ochii săi se umplură de lacrimi, o voi urma în curând.  — Taci, zise ea, să nu ne-audă!  Arătă cu ochii la tată-său, ce stătea pierdut în durerea lui mută și adâncă.  Mai stăturăm câtva. . .  foarte puțin. . .  ș-apoi ne-am întors înspre casă. . .  Inima mea era înecată-n raze, sufletul meu — îmbătat de-o dulceață nemărginită și plin numai de-un chip, de-unul singur. . .  Poesis!  Ioan se despărțise de mine.  Eu intrai în casă și, trântindu-mă dinaintea mesei cu cărți:  — Poesis, murmurai răpit, te iubesc!  Am visat. . .  am cântat, am scris, toate despre ea. . .  ființa mea era plină de-un singur vis. . .  mintea mea nu vedea alt chip decât pe-acel înger de marmură: "Poesis! "  L-am căutat pe Ioan și-am cercat a-i spune.  Dar el devenise tăcut și respingător. . .  ne-ncrezător cătră orice.  Își râdea de cer și de Dumnezeu; desprețuia oamenii, încât ți s-ar fi părut că sub zdrențele lui râde un rege sceptic și crud ca Satana.  Nu mai puteam vorbi cu el.  Îl întrebai numai într-o zi despre împrejurările acelei familii.  — Mizerie, zise el, mizerie, soartea sufletelor mari, sufletelor de îngeri. . .  pe când cei mari, idioți în mărirea lor, se primblă în trăsuri aurite.  O!  acești mari!  n-ar putea ei să încurajeze, să susție pe acel bătrân poet ce-și hrănește viața cu visuri, ce moare de foame cu tot geniul său, care e silit să-și lase fetele să umble goale și sărace pe strade, astfel încât prostituțiunea îmbrăcată în mătase râde cu hohot pe urma virtuții zdrențuite?  O, prostituțiunea și rușinea se-ngroapă-n morminte de marmură și-n sicrie de plumb acoperite de catifea, pe când virtutea doarme somnul ei etern între patru scânduri de brad.  și la ce există virtute, la ce?  Pe teatru cu virtutea, cu noblețea — ce-nsemnează acei oameni de nimica, care-ntr-o lume de răi, de fațarnici, de egoiști fac pe virtuoși[i], pe nobili[i], pe sufletele caste.  Poate oare virtutea să-nvingă viciul. . .  Învinsu-l-a vrodată?  Când?  Pe teatru, pe scenă cu virtutea, nu în viața practică, unde-ți trebuie mișelie ca să nu mori de foame, și părerea, numai părerea omului onest ca să mori fericit și neplâns de cei ce rămân în urmă. . . mai  ales dacă lași avere.  O!  am văzut scene unde mama ascunde testamentul tatălui în sânul ei, de frica fiilor ei, ce, aproape cu cadavrul ne-nmormântat încă, caută cu ochiri umede, însă de șarpe, testamentul răposatului.  Am văzut asemenea scene, unde soția leșină numai pentru că letargia și libertatea ce dă paloarei sale îi șade bine.  E infam tot ce e om. . .  Nu cred în această bestie răutăcioasă care se trage din măimuțe și care și-a adus toate obiceiele rele ale străbunilor ei.  — Taci, zic eu!  Sofia ta n-a fost femeie? . . .  — Femeie, ea?  zise el, surâzând amar — ea, femeie?  Aiurezi!  Un înger a fost, un înger cum îl cugetă Dumnezeu numai o dată în mijlocul eternității sale fără margine.  Ce e femeia?  Acest om ce trăiește pentru a-și spoi fața cu colori, vorba cu minciună și ochii cu lacrimi înșelătoare?  O sfinx ce plânge când te tradă, ce râde în inima ei când ochii ei sunt plini de lacrimi.  O, ea n-a fost o femeie. . .  Protest în contra numelui.  Asta era dispozițiunea lui Ion în urma morții Sofiei.  Mult timp în urmă, el, deși cu inima sfâșiată, deși cu sufletul turbure, însă cu fruntea sa de artist etern senină, nu te lăsa să întrevezi nimica.  Eu, din contra, care văzusem figura frumoasă a acelei fiice a pământului, a acelui înger blond, eu îl visam zi și noapte, și mi se părea că atuncea când îngenuncheam la o icoană neagră de lemn din biserica noastră, când dascălul murmura în strana lui rugăciuni într-o limbă veche și mai mult slavă, pe când preotul în altar își înălța slabele sale mâini spre ceruri, mie mi se părea că mohorâta roșie icoană a Maicii Domnului din iconostas lua conture din ce în ce mai albe, fața sa cea ștearsă și ne-nțeleasă devenea ca suflată de-argint trandafiriu, părul său acoperit de maramă brodată cu aur părea că undoia în lungi și dezordinate bucle blonde ca aurul, ochii săi stinși de vreme păreau că lucesc ca doo flori vinete, iar buzele sale sânte, galbene și închise păreau, rozate, a murmura vorbe, pe când haina cea plină de falduri și roșie devenea în ochii mei painjeniți albă ca gazul cel alb.  În biserică, în locul maicii lui Dumnezeu, eu priveam, prin lacrimile mele amare de amor, pe acel chip drag inimii mele, pe Poesis.  Cine era ea?  Ce era?  Cu ce se ocupa?  Actriță de mâna a doua, de la un teatru de mâna a doua, ea juca subrete, deși pasul și atitudinea arătau pe tragediana.  Teatrul era într-un suburbiu al orașului, zidit de scânduri în mijlocul unor grupe de arbori care formau, în complex cu alții mai depărtați, un fel de grădină sau, mai bine zis, pădurice.  Pe-o ușă la capăt puteai privi pe scenă, cu toată crasa ei dezordine naintea reprezentării, cu boschetele a căror verde e amestecat cu pete roșii, roze adică, cu bănci ce stau încă trântite pe scenă, cu fondaluri ce spânzură pe la jumătatea scenei, cu fundul în care vezi încă stând mobilele grămădite una peste alta, candelabre peste scaune, mese culcate cu picioarele-n sus pe canapele, oglinzi întoarse cu sticla spre perete, scoarțe învălătucite, rechizite aruncate una peste alta, și-n stânga, și-n dreapta cabinete de scânduri numite garderobe, în care se-mbracă și se spoiesc actori[i] și actrițele.  Intrai și eu pe scenă, printre mulțimea cea foitoare de mașiniști care se-njură unii pe alții, și m-apropiai de una din cabinele de scândură în care știam că se-mbrăca ea.  Printre spărturile scândurii am privit și eu înăuntru.  Sărmana copilă!  Abia-i murise sora-sa, și ea trebuia să joace un rol vesel.  Puțin alb trebuia feței sale celei de-o albețe palidă, o lină adiere cu roșu îi dete un fel de reflect trandafiriu asemenea [cu] al luminii serii.  Sânul ei era acoperit numai c-o ușure cămașă de gaz care trăda mai mult decât acoperea piepții cei mai rotunzi, mai albi, mai mici, ce păreau sculptați într-o marmură de argint de mâna unui sculptor orb, căci, văzând, n-ar fi putut decât să sfarme de gelozie opera sa.  Ea juca pe-un înger, într-o feerie fără de înțeles cu dei ex machina, care plăcea și era frumoasă numai pentru că persoanele ce jucau în ea plăceau și erau frumoase.  Își pusese aripile albe; își gătise complet toaleta și, pe când orchestra începu uvertura cu rugăciunea din Norma, Poesis căzu pe scaun într-o atitudine visătoare, cu capul lăsat peste umere și cu mâinile unite, astfel încât nu te-ar fi prins mirarea dacă, răpită de acel cântec ce suia la cer, ea s-ar fi urcat încet, încet, nemișcată și tristă, ca sufletul unui înger suind, la ceruri, purtată ca pe nesimțite de aripile ei albe-argintii.  Eu stam și-o contemplam.  Voluptatea acelui sân de marmură, visătoria acelei fețe palide îndreptate spre cer, acele mâini mici și albe unite ca pentru rugăciune, acele brațe rotunde, goale, fragede, lăsate în jos ca și când ar fi denunțat desperanța, acel corp ce sta să-ngenunche, acele aripi ce stau să se miște și s-o ducă — toate astea făceau un singur chip, un singur corp frumos, dulce, ideal — Poesis!  Dar clopoțelul cel amorțit al sufletului zgârie aerul scenei și eu mă depărtai de cabină, pentru ca să nu observe cumva ea că eu surprinsesem frumusețea ei în forma sa cea mai plastică și mai divină.  Ea ieși în curând din cabină.  Mă văzu și surâse; eu încercai să invent un compliment cât se poate mai nestângaci.  — Ce te-a adus în atmosfera asta ce miroase a colori de ulei și ulei de lampe?  zise ea surâzând.  M-am roșit și-mi plecasem ochii ca un băiat din școală surprins asupra găinilor de hârt[i]e ce le face într-ascuns și pe sub bancă.  Dar luându-mi inima-n dinți, pentru că, în fine, trebuia. . .  — D-ta!  zic.  — Eu?  Glumești, zise ea. . .  și albul dat pe față nu putu opri ca fața ei să se înflăcăreze ca focul.  Fondalul se lăsă cu desăvârșire la pământ, și noi rămaserăm după el.  — De când te-am văzut, urmai, apucându-i mâna, ochii mei au orbit de lumina ta și inima mea s-a-nchis pentru toată lumea din cauza amorului pentru tine.  Poesis, am uitat cărțile colbăite, știința și poezia, idealele uneia și-a alteia, de când ai apărut tu înaintea mea.  Nu știi, nu poți ști cât te iubesc.  Tot ce e frumos azi pentru mine, azi se-ntrunește-n tine: floare și pasăre, primăvară și basm de iarnă, albeța Nordului și flacăra Sudului, toate, toate idealele pierdute le regăsesc într-un singur chip, într-al tău!  — Replica, zise ea repede și turburată.  — Mă iubești?  zisei eu, îngenunchind și reținând-o cu furie.  — Da, zise ea turburată, surâzând, roșind, dar fugind totodată dinaintea mea acolo unde-o chema replica ei, astfel încât auzii vocea ei, de-un timbru umed și copilăresc, pătrunzând scena, și publicul ce aplauda entuziasmat la apariția acestui înger pământesc.  Eu rămăsesem în genunchi și cu mâinile unite după fondal și sorbeam cu tot sufletul meu notele de argint a vocei sale ce veneau până la mine.  Eram zdrobit de fericirea mea.  Pe când stăteam extaziat, cu capul plecat în pământ, răpit ca de-o suvenire și setos să mai ascult vocea ei, ce încetase, aud în dreptul meu un foșnet de rochie. . .  îmi ridic ochii. . .  era ea. . .  Se uita cu o milă nemărginită, c-un amor nemărginit asupra figurii mele îngenuncheate.  — Poesis, șoptii eu, ridicându-mă și întinzându-mi brațele.  O clipă, și zăcea ca înmărmurită pe sânul meu, încunjurând cu brațele ei albe și goale gâtul meu.  Cu buzele mele căutam fața ei, ce se ascunsese pe pieptul meu, dar în acel moment ea-și descleștă un braț al ei demprejurul gâtului meu. . .  îmi atinse cu dosul mâinii gura mea însetată, apoi, întorcându-se, dispăru surâzând.  În zadar întindeam plin de dorință brațele mele spre umbra ei fugitivă. . .  Ea zbura.  Se-ntoarse înapoi.  — Copilul meu, zise ea c-un aer serios, netezindu-mi fruntea.  Acompaniază-mă pân-acasă.  Tatăl meu e în orchestră, el ține violoncelul. . .  până la actul al patrulea e încă mult. . .  apoi el vine singur acasă.  La revedere!  zise ea, intrând în cabină și roșindu-se ușor, ca și când s-ar fi rușinat de ceea ce zisese.  Ieși în curând, schimbată în hainele ei de totdeauna și învelită într-o scurteică blănită, care-o prindea de minune, și c-o pălărioară de catifea în cap.  — Uite!  na legătura!  zise ea, dându-mi în mână o legătură.  Ieșirăm pe portița de din dos a teatrului și-n curând ajunserăm câmpul, în care se vedea de departe căsuța bătrânului muzicant, a cărei ferestre ardeau în noapte ca doo plăci de argint.  Era așa de tăcută și albă câmpia, era așa de rece și senin aerul, era așa de fierbinte și întunecat amorul meu!  Mergeam cu ea alături, cu ea, care trecea, un suflet cald și tânăr de copilă, peste câmpia ninsă și bătrână. . .  În acel moment vedeam în ea totul. . .  idealul meu, îngerul meu, femeia mea.  Femeia mea. . .  când îmi imaginam că acea copilă dulce și blândă ce trecea alături cu mine putea să mă numească vrodată bărbatul ei, un farmec ne-nțeles, o căldură ca aceea a camerei încălzite în timp de iarnă, un aer îmbălsămat, apăsat, familiar trecea prin noaptea cea pustie și rece a sufletului meu.  De doozeci de ori eram să mă repăd s-o strâng în brațe c-un amor copilăresc și nebun, de doozeci [de ori] zâmbetul ei mustrător și viclean, care părea că ghicește tot ce se petrece-n mine, își râdea de încercările mele.  În fine ajunserăm la casă.  Iute și grațioasă, ea sări nebunatec gardul și dispăru râzând prin arborii cei ninși ai grădinii, eu o urmai -și intrarăm prin ușa de din dos a casei, ce da în grădină, în tinda întunecoasă, în care lucea într-un colț gaura cheii de la ușa camerei iluminate.  Intrarăm înlăuntru.  Lumina ce-o arunca căminul cu oblonul deschis era roșcată, aerul cald, și un miros de cafea prăjită, îmbătător, făcea ca aerul și lumina din casă să doarmă parecă.  Singura schimbare a casei era că pianul venea acum de-a lungul peretelui de lângă fereastră, astfel încât clapele sale veneau tocmai alături cu fereastra, în care stau oalele cu o roză roșie și-nflorită și cu un palid crin, ca o copilă înamorată, și strălucit ca argintul.  Ea-și aruncă blana de pe sine și rămase într-o rochie cu talie, de mătase sură.  Tălioara ei subțire, s-o cuprinzi cu mâna, zâmbetul și ochiul ei cel viclean, apoi un fel de slăbiciune molatecă, ce cuprinsese toate mișcările ei ca adorminde, făceau ca ochii mei să se aprindă de-o dorință nemărginită și ne-nțeleasă.  Am tras un fotoliu față cu căminul ce ardea și răspândea o căldură moleșitoare și am silit-o mai mult să se arunce în el.  Lumina roșie ce-o revărsa focul sobei peste fața și fruntea ei palidă, zâmbetul ei trist și vesel ce părea că acordă totul, genele ei deja pe jumătate închise. . .  și eu, ce îngenuncheasem în față, țiindu-i amândoo mâinile cu mâinile mele și uitându-mă cu sete și cu amor nemărginit în fața ei.  Am cuprins cu amândoo brațele gâtul ei, eu însumi mă ridicam încet, încet, ca poate să-i răpesc o sărutare lungă și fermecată.  Dar ea păru că se trezi din visăria ei molatecă și somnolentă. . .  Își deschise pe jumătate ochii, mă respinse cu blândețe și, lovindu-mă peste frunte, surâzând, zise:  — Copil ce ești!  Du-te!  Apoi, desfăcându-se cu o silă de putere grațioasă din mâinile mele ce țineau pe-ale ei, ea se duse de se așeză pe fotoliul de lângă piano și deschise coveltirul.  M-am repezit și la fotoliul acela și, aruncându-mă în genunchi, am cuprins cu beție talia ei cu amândoo mâinile și-mi apăsai capul amețit de amor în poalele ei.  Astfel, în atitudinea această, ea-și întinse brațele pe clape și-ncepu să bată clapele cu o vioiciune melancolică; era un vals turbat, înamorat și trist, a unuia din maeștrii germani, ce mă amețea, mă tâmpea și mai mult.  N-auzeam note și armonie ci numai un vuiet melancolic și voluptos, care se pierdea încet, încet.  Îmi ridicam capul, priveam cu atâta amor în fața ei roșită de căldură și strânsoarea brațelor mele, simțurile mele erau îmbătate și nu puteam răspunde de ele de iritate ce erau, privirea mea era un foc, strânsoarea mea o turbare.