Bucura Dumbravă  HAIDUCUL  Tradus  de  Teodor Nica  ediția a IV-a  București  Editura Librăriei școlelor C.  Sfetea  63-64, - Calea Moșilor, - 62-64  1919  PREFAȚĂ LA EDȚIA ÎNTÂIA  Isvoarele, de cari m-am slujit la studiul vieții lin Iancu Jianu și a timpului său, sunt cele următoare: Aricescu, Ioan Ghicha, Heliade Rădulescu, Hurmuzachi, Ionescu-Gion, lorga, Poboran, (istoria orașului Slatina), Tocilescu, Rangabe, Xenopol, Zallony, Genealogia familiei Jianu, precum și notițe din vieața Haiducului, te datoresc amabilității d-lui Ion St.  Cezianu, strănepotul eroului popular.  Material folcloristic am cules din scrierile d-lui F.  Marian și din cartea populară a d-lui N.  D.  Popescu despre Iancu Jianu, în care se găsesc adunate, cu lăudabilă sârguință, multe detaliuri și particularitâți istorice și culturale, care nu le-aș fi putut găsi in altă parte, fiindcă opere culegătoare de acest fel nu există încă în România.  În liniile mari m-am și ținut, în descrierea vieții de Haiduc a lui Jianu, de felul, cum a descris-o d-l N. D .  Popescu, m-am abătut insă acolo, unde istoria sau notițele mele particulare, m-au luminat într-altfel.  Cele mai prețioase deslușiri, însă, istorice și culturale mi le-a dat d-l Teodor Nica, care într-un mod cu adevărat prietenesc, mi-a pus la dispoziție tot tezaurul său încă ne publicat, de însemnări și observații, adunate de Domnia-sa in curs de mai multi ani, privitoare la obiceiurile și la vieața poporului Românesc.  BUCURA DUMBRAVĂ.  București, 1911.  PREFAȚĂ LA EDIȚIA A TREIA  Binevoitoarea primire, pe care a găsit-o edițiunea întâia si a doua a traducerii de față, ne-a îndemnat să mai scoatem încă o edițiune.  Graba și împrejurările, in care a trebuit să apară edițiunea I și II, va servi de scuze pentru multe defecte.  La edițiunea aceasta am ținut seamă, cu multă recunoștință, de toate criticele apărute, precum și de toate observațiunile prietenilor, și, întrucât le-am găsit întemeiate, ne-am grăbit să facem îndreptările cuvenite.  TEODOR NICA.  București, 1914.  PREFAȚĂ LA A PATRA EDIȚIE  Măgulitorul fapt că s-a sleit și edițiunea a treia de trei mii de exemplare, ca și celelalte doo de mai-nainte, ne-a determinat să scoatem și a patra edițiune — aproape neschimbată.  TEODOR NICA  București.  Martie 1919  I  Din ciucurii fiorilor de tei se scutura o făiniță aurie pe învelitoarea casei boierești.  Cete de albine mișunau prin frunzișul copacilor, bâzâind împrejurul garoafelor, mușcatelor și micsandelor, care cu învăpăiată strălucire, împodobiau marginile pridvorului.  La fiecare locuință Românească fie o mică căscioară, fie un palat, pridvorul constituește o parte arhitectonică caracteristică.  El este o prelungire a învelitoarei, purtată de niște bolți mici, rotunde de zidărie, așezate pe stâlpușori de lemn.  Aceste arcuri deschise dau clădirei, fie mare sau mică, o înfățișare plăcută și pare că ar voi să vestească că stăpânii casei sunt primitori de oaspeți.  Cu cât înainta ziua mai mult spre seară, cu atâta mișcarea albinelor se întețea și adunătoarele de miere se repezeau cu mat mare zor asupra trandafirilor acățărăitori dela piciorul ciardacului și dimprejurul ușei chelarului, așa încât, din pricina zgomotului lor, cânele cenușiu, cel ritai bătrâni al curții, care dormia pe pragul pivniței, își ridică capul în sus și hăpăind împrejurul său, se întinse căscând zgomotos, si 'și scutură sdravăn de ele.  Odată cu scăderea căldurei de peste zi începu și în casă o mișcare mai vie.  Slugile, si slujnicele,, toți țiganii robi, alergau dela odăile de gospodărie spre casele boierești și, lăsându-și galențele clăpănitoare înaintea ușelor, intrau numai în ciorapi în sală spre a nu face zgomot.  Înlăuntrul casei era răcoare și mirosea a ceară și a mare curățenie, iar când slugile deschiseră obloanele dela ferestre, un miros dulce de flori de tei străbătu în odăile scunde, spoite cu var.  De pe divanul, unde-și făcuse somnișorul de după amiazi, se sculă atunci boierul Amza Jianu, un bărbat înalt, în vârstă ca de cincizeci de ani, cu fata osoasă și serioasă.  Mustățile lui cărunte erau așezate pe niște buze cărnoase.  Întinse feciorului, îngenunchiat pe covor înaintea lui, un picior și apoi altul, ca să-i pună pantofii moi de safian roșu.  Se sculă apoi drept în sus și se întinse.  Eră îmbrăcat cu un anteriu lung de mătase vărgată albastru și cu galben, iar peste mijloc era încins cu un șal de mare preț.  Ficiorul îi aduse apoi o giubea de postav cenușiu, care, deși era vară, era îmblănită pe de mărgini. cu  pacele de samur.  Un fes civit îi acoperiă creștetul capului, și părul lui era tuns scurt.  Un al doilea slujitor sosi înaintea boierului, aducând dulceață cu apă rece pe o tavă de argint.  Dar ca să mai soarbă și din cafeaua, pe care i-o aducea un al treilea slujitor, nu mai avu vreme, fiindcă, pe neașteptate, se auziră afară plesnituri de bice, bătaia câinilor și chiotele prelungite ale surugiilor, care străbăteau printre zăngănitul clopoțeilor dela cai.  Boierul Amza ieși în pridvor.  În curte sosiau „brașovence” boierești, trăsuri de acele învelite, cum le făsceau Sașii din Ardeal pentru țara Rumânească.  De supt coviltirile tor lungărețe, de piele neagră, și care acoperiau întreaga trăsură, scoborau acum fete, gătite cu rochi în fețele cele mai deschise, și purtând pe cap niște mici tulpănașe, împodobite cu flori, ieșiau apoi cucoane tinere, îmbrăcate cu malotele de atlas, precum și boieri cu giubele de fețe deosebite, și purtând în cap ișlice, care semănau eu niște ciuperci uriașe.  Ișlicul deși era foarte mare,- nu era însă prea greu, făcut fiind din puf îmbrăcat cu postav foarte subțire, sau cu blănițe de mielușei nefătați.  După rangul boierului, vârful ișficului era o bucățică de postav cenușie-albastră sau verde.  La o margine a pridvorului era făcută o deschizătură pătrată prin care ducea o scară jos în curte.  Cine se urcă în sus pe această scară, apărea mai întâi numai cu capul deasupra podelei, și era o priveliște foarte hazlie, să vezi, cum ieșiau la iveală, pe aci, unul după altul ișlicurile cenușii și negri, clătinate pe capetele boierilor.  Boierul Amza Jianu primi pe musafirii săi, cum era obiceiul, în felul Turcesc, adică ridicând mâna dreaptă în cerc mare, întâiu Ia gură și apoi la frunte, Soția lui, copiii și ceilalți musafiri, veniți-de mai-nainte, îl înconjurau, și pe când poștalioanele zgomotoase se îndreptau spre grajduri în chiotele surugiilor, sus în pridvor se auziau încrucișându-se în mare veselie glasurile boierilor.  Puțin mai în urmă cucoana Catinca Jianu se retrase împreună cu celelalte cucoane în odăile ei, unde li se adusera dulcețuri și cafele negre, și se începu vorba despre soți și copii, despre măritișuri, însurători și dragoste.  Bărbații se adunară în odaia boierului, unde slugile le scoasera îndată încălțămintele, spre a le pune în picioare pantofi moi, fiindcă pe divanurile Turcești nu se putea ședea altfel, decât cui picioarele încrucișate sau lungit.  Fumau tutun aromatic din ciubucele de lemn mirositor, sau, când nu fumau, se jucau, ca să le treacă vremiea mai ușor, cu boabele uriașe ale mătăniilor de chihlibar, ahat sau de sidef, pe cari Ie purtau totdeauna la brâu.  Erau toți boieri cu moșii mari, vecini și rude de ale Jienilor, și în curând se încinse vorba despre nădejdiile și plângerile plugăriei.  — „Mie mi-a stricat gerul mai toată via”, zise Dumitru Jianu, fratele mai mic al găzduitorului, „iarna trecută va rămânea de pomină.  — „Să mulțumim lui Dumnezeu, că cel puțin avurăm parte de pace”, oftă un al t boier, apropiind de buze zarful cu cafea și sorbind din băutura gustoasă, cu mare mulțumire și cu mare zgomot.  — „De pace și de Vodă Caragea”, zise scurt Crețescu, un boier cu față fină și slabă.  — „Ori șade Caragea, ori Hangerliu, ori Ipsilant  în scaunul Domnesc al țării Rumânești”, zise Dumitu, „tot acea e, tot din Fanar sunt cu toții la urma urmelor”.  — „Ia te uită! ”  zise Columbeanu, un tânăr frumos, legat Ia cap cu uni taclit de mătase vărgat roșu cu vânăt, în felul cialmalelor.  „D-ta vorbești ca fratele D-tale Iancu, dușmanul Grecilor 1”  — „Asta ne-ar mai trebui! ”  întrerupse gazda, care de altfel era scump la vorbă, uitându-se cu asprime Ia el.  „Ajunge un cap sucit într-un neam”.  — „Nu face glume sarbede, prietene Columbene”, zise Mihai, al treilea dintre Jieni, punând mâna pe umărul lui Amza ca semn de îmbunare.  „Nenea Amza are destulă supărare din pricina lui Iancu, și împreună cu el și noi ceștilalti”.  Toți întrebară atunci deodată: „Da unde este frățiorul D-voastră cel mic acuma?  Tot ascuns șade la via lui din Drăgășanî? ”  Amza era acum așa de supărat, încât, lăsă pe frații lui mai tineri să dea răspuns prietenilor.  ședea cu picioarele încrucișate;pe divan și „bea tutun” din- narghileaoa de pe covor, „beâ” cu astfel de zor, încât se auzia clocotind apa din carafă.  Mihai Jianu își dădu micul fes vânăt spre ceafă și scărpinându-se pe frunte zise: „De!  Iancu a fost așa de mult răsfățat de părinții noștri, Dumnezeu să-i odihnească, încât el n-a învățat să-și pună nici un frâu Ia gărgăunii lui și la toate poftele”.  — „O inimă de înger”, adaogă Dumitru, „dar cu cap de drac”.  — „Numai cu urșii din pădure se simte în ale sale”, urmă Mihai.  „Se înțelege, că urmând astfel nimic nu se va alege din moșiele Iui.  Clăcașii lui s-au făcut cu toții tâlhari”.  — „și cu mintea lui cea agera ar fi putut să fie un minunat gospodar oftă Dumitru. .  — „Dar cine ar putea să-l înduplece la așa ceva? ”  zise Mihai.  — „Vre-o fată frumușică”, răspunde zâmbind boierul cel bătrân, „ca, de o pildă, mititica Ileana Golfineanu.  Pre cinstea mea!  când s-a scoborît adineaori cu mamă sa din trăsură, mi-a lăsat gura apă, cu toți perii mei cei albi!  Din opt copii, câți au fost, a rămas ea singură în viață, și prim urmare trebuie să aibă și o zestrișoară frumoasă”.  — „Dar tot nu ne-ați spus” începu iară vorba Crețescu, „dacă Iancu e la Drăgășani, sau aci, la moșia lui de lângă Caracal? ”  — „Este aici”, răspunse Dumitru, „și tocmai am trimis să-l aducă, am!  trimis chiar pe prietenul lui, pe Slugerul Tudor Vladimirescu, care a venit în treacăt, să cerceteze pe Amza”.  — „Cum, Tudor este aici? ”  întrebară toți musafirii cu mare interes.  —Numai Columbeanu se scutură și făcea parcă-i clănțăniau dinții în gură: „Brr!  Doamne, iartă-mă!  — „Ce va să zică asta? ”  întrebă Dumitru Jianu mirat.  „Eu credeam, că voi sunteți prietenii cei mai buni; n-ai dus tu zaherelele lui Vladimirescu la Dunăre, în vremea răsboiului? ”  — „Ba da!  Tocmai!  Dar ce am văzut ca acolo, n-au să mai uit nici în ceasul morții”.  Toți tăbărâră atunci pe Columbeanu, să le spună, ce-a văzut.  — „În toamna trecută”.  începu el să povestească, chutusoff era, cum știți, înaintea Giurgiului, si Vladimirescu cu pandurii lui era cu el.  Pe mine mă a trimisese Banul Bibescu cu doozeci de care, încărcate cu zaherele ca să i le duc lui Tudor.  Rușilor le mergea rău, erau aproape nimiciți după cinci ani de luptă cu Turcii, fiindcă întăririle nu sosiau niciodată la vreme.  Marele Napoleon zăpăcise toată lumea și o tinea cu privirile ațintite asupra sa”.  — „Slavă și mulțumită lui Dumnezeu, că însfârșit gerul, focul și țarul l-au biruit și pe acel Napoleon astă iarnă”, zise un prieten al Rușilor.  Columbeanui urmă:  — „Tudor era atunci foarte amărât din pricina isbânzilor din urmă ale Ienicerilor.  Dumneavoastră îl cunoașteți.  Pe acest om nu l-a văzut nimenea râzând, numai când pleacă la luptă, începe să cânte și să joace.  De multă vreme Rușii și cu pandurii noștri n-avuseseră, decât o înfrângere după alta.  Când am sosit cu însărcinarea mea, în tabără și când-întrebai, unde aș putea găsi pe Slugerul Tudor, mi se răspunse, că este de vale, la Dunăre, unde face judecată la patrusprezece Sârbi, cari treceau în fiecare noapte dincoace de Dunăre, ca să iscodească și să facă furtișaguri, și-pe cari, în sfârșit pusese mâna.  Mă dusei devale la malul Dunării.  Din dăpărtare încă văzui o mulțime de panduri și auzii un glas înfiorător strigând: „Să mori, câine, să mori, dihanie! ”  Mă apropiai, străbătând prin mulțime, și văzui înaintea miea pe TuL dor Vladimirescu, cum ridică sabia asupra urni Sârb îngenuchiat cu mâinile legate la spate; o lovitură cu sabia, și capul ras al Sârbului se rostogoli în nisip, iar trupul, despărțit de cap, căzu spre cealaltă parte.  Un șiroi de sânge mohorât curgea devale spre Dunăre.  și tot astfel Tudor tăiă capul la al doilea, la al treilea, la al patrulea, la al cincilea.  — „Peste putință! ”  strigau unii din cei de față.  — „La al șaptelea Sârb! ”  urmă Columbeanu, lovind cu pumnul în divan.  „Atunci n-am mai putut să privesc.  L-am cuprins cu brațele pe la spate și l-am rugat: „Iartă boierule, pe ceilalți, iartă-i pentru sufletul părinților răposați! ” .  El își mușcă în buză de mânie și mușcă așa de aprig, încât începu să-i curgă sângele pe bărbie în jos, și nu era chip să se oprească, atât era de înfierbântat.  Toate cârpele de in, care i se dădeau, să se șteargă, se înroșiau una ca și alta.  Dădu sabia sa, încruntată de sânge, unui pandur și porunci, ca ceilalți Sârbi să fie bătuți la tălpi.  Apoi se duse în cortul său, fără să se uite măcar la mine.  Abia a doua zi dimineața trimise să mă cheme și-mi zise — „D-voastră știți cum vorbește el, scurt și aspru: — „De nu erai omul lui Bibescu, te făceam bucăți! ” Privirea, pe care mi-a aruncat-o zicându-mi aceste vorbe, încă n-am s-o uit niciodată!  Pe când mă întorceam, călare la Craiova, mă scuturau frigurile de groaza celor ce văzusem”.  Mătăniile alunecau, sunând, printre degetele frământate ale boierilor și din ciubucuri se stinsese câte unul.  Stăpânul casei bătu de trei ori în palme, și o slugă veni cu grabă spre a pune cărbuni, din nou, la ciubucuri.  Crețescu care sta la fereastră, strigă de odată:  —„Mi se pare că vin! ”  înconjurați de câini, cari îi lătrau cu înverșunare, intrau în curte doi călăreți.  Unul purtă uniforma verde închisă de pandur și era călare pe un cat mic negru de Dobrogea, care împroșcâ în toate părțile spumele albe dimprejurul zăbalei sale.  Celălalt avea un cal alb, cu coama sburată în vânt, asemenea unei marame de mătase.  Acest din urmă era un tânăr subțire și înalt, îmbrăcat în haine oltenești.  Cioarecii lui strâmti și ilicul erau împodobite cu șireturi negre, cusături alcătuite după izvoade vechi și rare.  În cap ave o căciulită cu fundul rotund.  — „Iancu nu se poate lăsa cu nici un chip de portul țărănesc”, zise Mihai dând din umeri.  — „Dar îl și prinde bine de minune”, zise Columbeanu râzând.  La intrarea în casă a musafirilor celor noi, li se făcu o primire călduroasă și veselă,  Crețescu își făcu semnul crucii: „Doamne Sfinte, „După cum aud, adicătelea, Dumneata ai pus de gând să te faci în curând pustnic? ”  Iancu își aruncă, mândru, capul pe spate și zise: „Codrul nu minte, codrul nu înșală, și în codru' și pierde afurisitul de ban purtarea lui drăcească.  De aceea-negreșit, codrul nu este loc căutat de oameni”.  — „Dacă toți ar gândi astfel. . . ”  răspunse Crețescu dând din cap.  Dar Iancu scurtă vorba: „Atunci ar fi un soiu de gângănii mai puțin pe lumea asta.  și crede-mă pe mine, nici un copac nu și-ar smulge frunzele, si s-ar boci, dacă s-ar prăpădi chiar toată omenirea”.  Crețescu își făcu semnul crurii: „Doamne Sfinte, dar asemenea filosofie nu se învață nici chiar la școala Grecească d la Sf.  Sava, din București! ”  — „Negreșit că nu, căci dacă ar prinde rădăcini; în scurtă vreme n-ar mai fi nici școli Grecești, n-ar mai fi nici slujbași Greci de ai Visteriei, n-ar mai fi nici arendași Greci și isprăvnicei, n-ar mai fi nici Bei Grecești, sau cum îi chiamă pe toți acei pungași din Fanar, cari se răsfață la noi, se așează pe-țară ca muștele pe miere, o sug și apoi o spurcă”.  Zâmbind urmă cu bătaie de joc: „Liniștește-te și nu te uită așa de speriat împrejur.  Rar se întâmplă, ca astăzi, să nu fie nici un cațaon printre musafiri”.  Dumitru care auzise vorba batjocoritoare de „cațaon”, se apropie de ei: „Ce ai, Iancule, iară cu Grecii?  Mai lasă gărgăunii, băiete! ”  — „Dacă uo omi de treabă nu vrea să aibă aface cu potlogarii, ziceți că are gărgăuni”, răspunse laneu, ridicând umerii.  — „Destul este să fim noi cinstiți”, zise Crețescu.  „Pentru faptele altora n-avem să răspundem înaini, tea lui Dumnezeu”. . .  — „Se vede că ai fost la școala dela Sf.  Sava! ”  strigă laneu; „Numai acolo ai putut să înveți asemenea întortocheri ale dreptei judecăți.  De!  Eu, în neștiința mea”, judec altfel.  și mai bine decât să vând grâul meu la samisarii grecești, mâi bine îl dăruiesc țăranilor.  Dar să știi, că nici nu mai calcă pui de cațaon în curtea mea!  Ocolesc via mea pe departe, fiindcă știu! ,  că este acolo un butoiu cu păcură și că cel din urmă cataon, care a îndrăznit să intre.  în curtea mea să vorbiască de vreo daravera, a ieșit, iute, afară și în fugă turbată, negru ca dracu.  Îl boise bine Alexe, feciorul meu”.  Apropiindu-se pe la spatele lor, Vladimirescu puse mânia pe umărul lui Iancu și-i zise:  —„Fă să răsară fapte din mânia ta.  Peste tot lumea se mișcă.  oamenii visează de slobozenie și de dreptate, numai noi, Rumânii, stăm-amorțiți și ne lăsăm să fim înjugați ca niște boi la plug! ” .  Începură acum și ceilalți să fie băgători de seamă la ce se vorbia.  Simtiau.  că cei doi prieteni, Iancu și cu Tudor, sosisera amândoi aprinși și trebuia prin urmare să fi avut pe drum vreo ceartă, sau cel puțin, să fi urmat între ei. pătimașe  lămuriri.  Furtuna abia potolită amenință acum să înceapă din nou.  Ei se uitau unul la altul tintă în ochi.  Amândoi aveau fete hotărîte bărbătești.  însă deosebite cu desăvârșire, unul de celălalt.  Fata lui T. u - dor era mai rotunjioară, roșie și sănătoasă, cu niște sprâncene amenințătoare; gura lui era serioasă și adumbrită de niște mustăți stufoase, scurte, castanii.  Părul-lui Jianu era creț, mustața lui subțire șî neagră ca pana corbului, iar în ochii Iui, verzui, era când zio și când noapte.  La fiecare simțire noo îi tremurau nările ca la armăsarii de sânge, dar fața lui de fildeș rămânea neschimbată.  Tudor era de treizeci de ani, Iancu abia de doozeci și cinci.  — „Parucicule”, zise Iancu, „Domniata ai slujit cinci ani cu Rușii.  Invățat-ai la ei, că se poate face ceva pe lumea asta fără putere covârșitoare? ”  — „Am învățat, că nu este putere, dacă nu este un conducător.  Tocmai de acea mi-ami dus Ia Ruși ca să învăț cum se conduce''.  — „Dar pe cine vrei să conduci în țara asta? ”  îi răspunse Iancu cu dispreț, „pe țăranii hămisiți de foame?  pe târgoveții stricați?  pe boierii, cărora otrava Grecească le-a pătruns sulfletul și i-a molipsit de putreziciune?  și mai ales pe boierii cei mari, cei din plămada noo, ale căror,merite, isvorîte din vreun butoi de scrumbii, de lângă vreo tijghea de căsăpie, sau de pe vreun scăunel de pantofar, sunt acuma răsplătite de Vodă Caragea, aproape zilnic, cu caftane de boieri mari.  Aceste lepădături vrei să le conduci?  Apoi toată această leotă nu vrea și nici nu poate să fie slobodă! ”  — „Boier! ”  zise Tudor, cuvântând rar și apăsat, „boier!  din creștet până în tălpi! ”  — „Cine? ” ,  zise Iancu aprins.  — „Tu”, răspunse Tudor, „fudul, fără răbdare și ușuratic”.  Cu ochii învăpăiați se apropie Jianu de prietenul său, dar Tudor își încrucișă brațele pe piept și-i zise: „Eu am plecat, dimpotrivă, de jos, din sat, dela pășune.  Am păzit oile tatei și am sgâriat buchile cu ghimpi pe Foi de stejar.  Eu vin de jos, sunt dela rădăcina neamului, pe al cărui vârf tu, și alții ca tine, vâjâiți ca mândrul frunziș al copacului.  Eu vin însă de jos, știu ce viețuiește acolo, ce mijește în acel pământ, știu ce bogăție zace ascunsă în acea rădăcină copleșită de vitrega soarte.  Dar înfigeți odată acolo plugul cel adevărat și la vremea cuvenită, și veți vedea apoi ce minunat are să încolțească, să crească și să rodească.  — „Plugul dracului!  da, acela ar trebui! ”  mârâi Iancu.  Sburase veselia și molateca sindrofie, ce domnise înainte de sosirea acestor doi musafiri cu capetele aprinse.  Se mai făcu multă politică, ca de obiceiu, în formă de plângeri bine alcătuite și de pilde, spuse în zeflemea și cu mult haz.  Dar pentru o ceartă bărbătească hotărîtă lipsiâ și puterea1 și libertatea.  Afară de aceasta Amza era foarte supărat, că băietanul Iancu, înldrăsnise să vorbească astfel în de fața lui și a celorlalți boieri mlai bătrâni, și dacă n-ar fi fost Slugerul Tudor, vestitul căpitan de panduri, potrivnicul lui în vorbă, fără îndoială i-ar fi porunct lui Iancu să tacă din gură.  Dar fiindcă era Ia mijloc Slugerul Tudor Vladimirescu, pe care-l deosebise marele țar Alexandru, după sfârșitul răsboiului, cu ordinul Sfântul Vladimir și pe care nu putea să-l dojenească ca pe Iancu, și de vreme ce el găsise de cuviință să stea de vorbă serioasă cu Iancu, era peste putință pentru Amza, gazda casei, să facă altceva, decât să-și înghită supărarea.  Atunci Crețescu încercă să schimbe mersul vorbei zicând:  —„înțeleg acum, Slugerule Tudor, că poți să înfierbânți inimile pandurilor!  Cuvintele frumoașe, pe care le-ai spus”.  Vladimirescu îi curmă vorba cu asprime:  —„Eu nu spun cuvinte frumoase.  Treaba asta o las ciocoilor.  Eu s-pun adevărul,.  dar ca să-l înțeleagă cine me ascultă, trebuie să nu -fie surd, sau să se prefacă a fi surd! ”  Crețescu, lăsând-o încurcată, dacă acest răspuns îl privia numai pe Iancu sau și pe ceilalți, zise cu diplomație:  —„D-ta știi multe, fiindcă ai văzut multe în viata d-tale, și. de  aceea te și ascultăm totdeauna bucuroși.  Acuma însă, spune-ne ce se petrece la-București, de oarece vii de acolo.  Ce se aude din lăuntru?  Ce face Împăratul Napoleon după înfrângerea ce a suferit-o m Rusia?  Cam supărat răspunse Vladimirescu:  —„Napoleon își arată acum colții Rușilor și Nemților chiar în țările Ghermanicești”.  — „Iară! ”  zise Dumitru, „iar aut mai fost bătălii? ”  — „Vodă Caragea încă nu primise dela Viena știri în această privință”, zise Tudor.  — „Dar d-ta pentru ce ai fost acum la București? ”  îl întrebă uni alt boier.  Toți urmară pilda lui Crețescu, îngrămădind pe Tudor cu întrebări, spre a-l împiedică să urmeze cearta începută cu prietenul său.  „Am o judecată”, mormăi Tudor, „Visteria nu datorește patruzeci de mii de lei, pe care i-am cheltuit cu pâlcul meu de panduri”.  -  — „Ei și?  Nu ți se plătesc?  — „Nu mi se plătesc”.  .  — „și ce ai de gând să faci? ”  — „Am de gând să mă jeluesc țarului”.  — „Așa dară stai rău cu Vodă Caragea? ”  Tudor răspunde după o mică tăcere: „Poate.  El m-a chemat și m-a firitisit pentru ordinul Sf-tului Vladimir pe care l-am primit”.  — „Cât trebuie să se suciască și să se învârtească un Fanariot ca el”, zise Cretescu zâmbind, „ca să-și potrivească treburile cu totii!  De Sultanul el este deadreptul atârnător și trebuie să se ferească de a-i pricinui vre-o supărare, dar, Doamne ferește, nici Tarului, și nici chiar atunci, când ar fi făcut răsboiu Sultanului”.  — „Ei, Padișahul s-a făcut pare că nar fi având știință de asemenea lucru”, zise Dumitru, „și le-a dat amnistie la toți, câți au luat parte Ia răsboiu. ”  — „Acuma cred, că Turcii nu vor mai aveâ nimica de temut din partea Rușilor; cel puțin câtăva vreme”, se amestecă Mihai Jianu în vorbă.  — „și noi nu vom aveâ nimic de nădăjduit”, zise Tudor.  — „De nădăjduit? ”  zise Cretescu deschizând ochii mari.  „Prietene Tudor, mă mir de asemenea nădăjduiri!  Mai bine de doo sute de mii de oameni au fugit din tară în timpul răsboiului din urmă, ca să scape de birurile grozave, pe care ni le-au pus Rușii pe capul nostru.  În București și-au închis opt-sute de negustori prăvăliile, spre a scăpâ de stoarcerile de bani și au trebuit pe urmă să le deschiză iarăși, fiindcă au-fost amenințați cu Siberia.  Basarabia au luat-o dela Moldova, noo ne-au cerut doo milioane lei despăgubiri de răsboiu, precum și patruzeci de mii de țărani și optzeci de mii de, boi.  Iar ia plângerea obștească generalul chutusoff: a răspuns, că li se vor lăsă Rumânilor totuși ochii,!  ca să poată să plângă”.  — „Răsboiul e răsboiu”, răspunse Tudor scurt.  Toate acestea ni le-au tăcuit Rușii ca dușmani ai Turcilor”.  — „Tot astfel ne vor face și altădată.  Rușii voesc tara noastră și nici prieteșugul nostru, nici binele nostru sau libertatea noastră”.  — „și sunt totuși de aceiași lege cu noi”, stărui Parucicul.  — „Prietene Tudor, mult m-ași mira, să n-ai vre-o socoteală încă de descurcat la milostivul nostru împărat — cu toată amnistia ce a dat-o el pentru toti! ”  — „Ca ostaș nu i-a jurat credință niciodată”, zise un.  alt boier cu aprindere, „noi Rumânii avem dreptul, să ne răsboirrt cu cine vrem și pentru cine vrem.  înalta Poartă n-are fată cu noi, alt drept, decât acela să ne proteguiască”.  — „și acela să ne mănânce”, zise Cretescu, „Turcii dau țării noastre frumosul nume de „cheler ai Devletului” — „hambarul împărăției Osmanilor, dar numai Dumnezeu și țara Rumânească știu, ce însemnează asta și cu cât se plătește.  —„De altmintrelea”, se amestecă Mihai în vorbă, „stai foarte bine, Slugerule Tudor, cu câțiva din Grecii cei mari.  Samurcaș, de-o pildă, acest mare învățat, este prietenul D-tale, nu-i așa? ”  — „Acuma în urmă am șezut la el în București”,răspunse Vladimirescu. .  — „Atunci, la o nevoie, te va sprijini la țarigrad? ”  — „Poate”, zise Tudor scurt.  — „Samurcaș? ”  întrebă Columbeanu, „dar cum mai merge tovărășia lui cea de taină, Eteria, însoțirea grecească a prietenilor? ”  — „Tot mai cântă ei cântece revoluționare Grecești prin București?  și tot se mai închină la proorocul lor, poetul Rhigas?  Tot mai visează o mare împărăție libera Elinicească cu comerție libera de lămâi? ”  zise Cretescu în bătaie de joc.  — „Dacă doresc slobozenie în tara lor, atunci li se cuvine toată cinstea”, zise Tudor aspru.  Iancu care tăcuse până acum, se apucă cu amândoo. mâinile  de cap și clătinându-se în dreapta și în stânga zise:  —„Puternice Dumnezeule!  Mai ai tu răbdare să privești la-această politică scârboasă?  Ruși, Turci, Greci, și printre ei și Rumâni de ai noștri vărsându-și sângele ba pentru unii, ba pentru alții!  Ingenuchiați și căleați ca vai de ei, și totuși m ai flecărind despre libertate!  Mare Dumnezeule din ceruri!  nu mă pedepsi, dacă, în asemenea vremuri, copacii mei din codru îmi simit din zi în zi mâi dragi! ”  — „Ajunge! ”  se răsti acum Amza la el.  Dar Crețescu se grăbi a bate pe Iancu pe umăr zicând:  —„Filosof!  Filosof fără cărți!  Mă făcuși să-mi aduc aminte de un alt filosof, cu cărți, a căruia poveste am păstrat-o anume, ca să v-o istorisesc astăzi.  și întorcându-se spre Vladimirescu: „Poate că-o cunoști?  Afacerea cu Logofătul Nicola, grămăticul Marelui Spătar al Măriei Sale”.  Tudor răspunse că n-o cunoaște, dând însă răspunsul în felul Turcesc, adică ridicând capul spre spate și plesnind din limbă.  Cretescu își frecă mâinile, căci totdeauna simții o mare plăcere, când s-auzia singur pe sine vorbind, și cit grabă începu să istorisească:  —„Când Măria Sa vodă a numit pe Banul Grigore Spătar Mare, acesta a chemat pe omul său credincios Nicola, cil care se îndeletnicisera împreună, la multe învățături ” înalte și i-a zis: „Logofete, de oarece am ajuns Mare Spătar, să apuci și tu să lingi ceva din fagurul milei Domnești.  Te fac polcovnic al poterii din.județul Vlașca.  Polcovnicul Nicola mulțumi înaltului său protiguitor prîntr-un logos bine alcătuit și aducându-și smerit cu mâna stângă giubeaua la piept, apucă cu dreapta mâna Marelui Spătar și-o aduse întâiu la buze și apoi la frunte.  Abia se retrăsese în odaia sa, când premergătorul lui în slujbă se și înfățișă, cu adâncă plecăciune, și-i vorbi astfel: „Arhon Polcovnice Nicola, precum poate îți este cunoscut, înaintea Domniei-taie am fost eu Polcovnic în Vlașca, pe vremea Marelui Spătar de mai înainte.  Milostive Arhon Polcovnice, Domniata ești un om învățat!  Iți iubești cărțile și-ți place-o viată retrasă.  Vinde-mi mie slubja cea noo în care nu te așteaptă decât osteneală și alergături, trebuie să fii zi și noapte tot călare pe vânt și pe ploaie și dacă ajungi odată în sfârșit acasă, atunci trebuie să mai stai de dimineață și până seara, să judeci-pe tâlharii de Rumâni, să le dai pedepse și osân-de.  Eu îți dau: pentru slujba aceasta cincizeci de mii de lei pe an.  Nai decât să îi bagi în buzunar și să stai liniștit acasă.  „Bine, răspunse semeț Nicola, căruia începuse să-i furnice prin vine numele ostășesc de Polcovnic, „avem să ne mai gândim și apoi te vom chiema.  începu să cugete: „Vezi!  Cincizeci de mii de lei pe an!  Ce binevoitor e stăpânul meu pentru mine!  Nici n-ași fi crezut!  A doua zi, când Se înfățișă iară stăruitorul, Polcovnicul îi dădiî un răspuns respingător.  „Bine, zise celălalt, „am voit numai să te îndatorez, Arhonda! ” .  „Negreșit, negreșit, ești prea îndatoritor!  zise zâmbind înțeleptul Nicola, și mai șiret ca el.  Se duse apoi de-și lo slujba în primiire.  O casă mare în mijlocul linei curți largi, pridvorul și curtea pline de ciauși și de oamenii lor.  Trecură zile și săptămâni.  Ciaușii horcăiau prin pridvor și oamenii lor prin umbra copacilor.  Polcovnicul ar fi putut să horcăiască și el, dacă n-ar fi început iarăși să se gândească loghicește: — „La dracu!  Eu șed atei și cheltuiesc banii mei, dar de primit nu primesc nimic.  Pentru ce va fi voit pehlivanul acela, care a fost mai înainte polcovnic aici, să-mi plătească mie cincizeci de mii de lei pe an?  Trebuie s-o știu asta”.  Bătu din palme și porunci ciaușului, care se înfățișă, să-i pună îndată șeauia pe cal și poinî drept la București unde trimise să-i cheme pe fostul Polcovnic.  „știi ce m-am gândit?  îi zise, „tu mi-ai făgăduit cincizeci de mii de lei pe an, — eu îți cer numai doozeci și cinci de mii, dar să lucrăm împreună.  Celălalt mulțumi prea plecat.  Se alcătui zapisul de tovărășie și amândoi plecară împreună la slujbă.  Când sosiră, iu bucurie mare la vederea Polcovnicului de mai nainte: „Bine ai sosit, stăpâne!  strigau arnăuții, Dumnezeir să-ți dea sănătate! ”  Era să înebunim de vreme lungă!  Neavând nici o treabă.  „Așa, ăștia sunt băieții miei”, zise noul părtaș la tovărășia polițienească lui Nicola filosoful.  „Noi ne înțelegem bine unii cu alții, deși mai gâdilam câteodată pe câte unul,'și-l scărpinam mai asprișor.  Așa-i, Marine?  Ce ziceți voi, Stane, Ioane? ” .  „Numai sănătate să fie, boierule!  Biciul stăpânului îngrașă sluga.  „Așa dar acuma Ia treabă, băieți!  Vă sunt caii în bună stare și armele?  Să fiți gata pe diseară cu toții! ” .  Boierii se dusera apoi la masă.  După masă își făcură obicinuitul somjnișor și se răcoriră apoi cu dulceți și cu cafeluțe.  Mai pe seară, noul ajutor de Polcovnic chemă pe toți ciaușii în casă și le porunci, care în ce sate să meaTgă dimpreună cu oamenii lor.  Învățatului Nicola i se păreau aceste porunci un fel de halima.  El nu putea să înțeleagă ce noimă aveau.  A douazi însă sosi un ciauș după altul, vestind că din satul cutare și cutare s-au întors oamenii săi cu atâtea și atâtea vite cornute sau de altfel.  Polcovnicul cel de al doilea porunci apoi ca vitele să fie aduse în alte sate.  Pentru Nicola-asta era încă o halima!  Intr-aceea se umplea curtea cu țărani cari veniau cu genuchiul plecat și cu lacrimi fierbinți să se jeluiască pentru pagubele ce suferisera, iar înalta ocârmuire făcea cuvenita însemnare amănunțită despre fiecare plângere despre numărul și 'felul vitelor furate.  Satul se umpluse acum de oameni și cârciu marii aduceau laude lui Dumnezeu și harnicului Polcovnic!  Puțină vreme după aceea sosiră ciaușii cu oamenii, lor aducând vitele ce se furase: boi, vaci, viței și cai și istorisind ce au pătimit în goanele făcute după tâlharii, cari la urmă toți o rupsera la fugă.  țăranii recunoșteau vitele, și se făcu o măre harababura, până cândcel de al doilea Polcovnic porunci Ia toți, să tacă din guiră, căci curtea lui ar fi ajuns un adevărat bâlciu.  „Ai tăi sunt boii ăștia, Creștine? ”  întrebă el pe unul, „îi cunoști tu, cu adevărat? ”  „Cum să nu-i cunosc?  Că n-am avuit alții, 'decât numai ăștia doi bouleni”  „Atunci să-ți trăiască!  Vezi tu, băieții mei ți i-au găsit Frumoși- boi în adevăr!  Fac cel puțin cinci sute de lei.  A zecea parte ar fi prin urmare cincizeci de lei dijma lor.  Desleagă-ți băierile punguței, și să găsești acolo ceva și pentru băieți, căci, de, nici ei nu sunt slugile tale”.  „Aoleo!  Săracul de mine, boierule!  Zeu așa!  boii ăștia i-am cumpărat numai CU doo sute de lei,și dacă aș stă să-i vând acuma nu mi-ar dă ni- mem mai mult de o sută cincizeci de lei! ”  „Minți, câine de Rumân!  ori plătești cincizeci de lei.  ori scutură-ți căciula-și du-te dracului fără boi! ”  Așa veniau la rând, un țăran după altul.  Multe din vite, se înțelege, nu s-aui mai găsit, ca de obiceitf tocmai cele m! ai frumoase, fiindcă tâlharii apucasera cu ele drumul cunoscut spre Moldova.  În curs de doo-săptămâni se petreceau lucrurile astfel în fiecare zi.  Dijma ce se adună dela toate vitele furate făceă pentru Polcovnicul cam o mie de lei pe zi.  La vederea acestor coțcării, Nicola, înțeleptul, oftă adânc.  Incălecă iarăși calul, se duse înapoi! a  București, la proteguitorul sau, Marele Spătar, și-i istorisi foarte mâhnit ce rost avea slujba, pe care-o dăduse.  — „Eu sunt sărac, stăpâne”, zise „și cincizeci de mii de Iei sunt bani frumoși, clar mai bine mă lipsesc de ei! ”  și scuturând de doo degete marginea blănită a giubelei: „Vroiu să rămâiu sărac dar curat, cu cărțile mele, Ia biserica mea, unde am cântat în strană antifoanele, când vii Milostivirea ta la liturghie.  și voim găsi oricând pe cât timp îți va dărui Dumnezeu viață, Milostive, un codru de pâine în casa ta îmbelșugată, cum: găsesc atâția slții”.  Marele spătar, începu să râză cu poftă, și-i arătă înțeleptului Nicola, cu deamăruntul, cât e de prost, fiindcă toată Oblăduirea țării nu este așezată pe altă temelie, decât pe aceasta: Vodă își cumpără scaunul Domnesc penitriv câțiva ani dela Sultanul, adică nu numai dela Sultanul, ci și dela Marele Vizir și dela toți ceilalți Pași.  Deia Vodă apoi își cumpără toți veliții boieri slujbele lor și dela cei doisprezece mari boieri divaniți își cumpără slujbași cei mai mici slujbele lor—șiașa mai departe.  Firește că fiecare mai întâiu trebuie să-și-scoată banii dați pentru slujbă, apoi trebuie să trăiască și el și să mai pună deoparte și ceva bani albi pentru zile negre.  De aceea Marele Spătar trebuie să pună la mezat slujbele de polcovnici, ele se plătesc după județe până la o sută de mii de lei.  Logofătul Nicola, i-a căzut o asemenea slujbă „ca o prună coaptă în1 gură”, i-a fost dăruită, din curat prieteșug și bunăvoință și el îrdă acum cu piciorul!  Da, da, vorba Turcului:„Em chiel, em fudul”, — e un calic si tot e fudul.  — Ei, slavă Domnului, Logofătul Nicola poate să fie înlocuit oricând în polcovniicie cu altcineva.  Altfel ar fi, se înțelege, dacă el însuși, Marele Spătar, și-ar aruncă slujba Ia picioarele iui Vodă!  Dar oare ar fi aceasta p faptă patriotică? ” .  „Aferim! ”  zise Iancu în bătae de joc, „se vede că Banul Grigore n-a învățat degeaba loghica grecească”.  — „Aceasta”, zise Columbeanu, ridicând umerii, „este marele sistem de stat Fanariot al „Catahrisis”  — „Pe rumânește se chiamă al tâlhăriei”, isbucni Iancu, „Sfetarisirile!  — Stoarcerile puterilor!  — Jaful ocârmuitorilor! ”  mai traduceau alții.  — „De”, zise Crețescu,dar toate acestea, pe care le înșirați Domniile voastre, tot nu spun de-ajuns!  Acea vorbă frumoasă, singură poate să cuprindă, la un loc toate aceste lucruri folositoare”.  și ascuțindu-și buzele, cum fac Grecii, cu accent simandicos zise cu glas înălțat și cu un fel de părere de rău politicoasă: „Catahrisis!  Catahrisis! ”  Toți boierii începură să râză.  — „Dacă râdeți Domniile-voastre”, zise Tudor cu obicinuita lui seriozitate, „nici eu n-am de ce să plâng”.  și pe când spunea aceste vorbe, se uita așa de amărît jur împrejur, încât privirile tuturor i se abăteau din cale, numai ochii lui Iancu nu.  — „Eu nu râd”, zise el, căci mi se întoarce rânza pe dos.  Eu nu râd, eu plec la codru! ”  — „Dă-l dracului de codru! ”  strigă Tudor, pe are îndărătnicia sumeață a prietenului său.  îl scoase acuma din răbdări.  „Nu care cumva ai te faci haiduc, sa te întovărășești cu Mereanu.  — „și încă ar fi o meserie mai cinstită acea de Polcovnic! ,  zise Iancu.  — „Deci, fiindcă nu mai poate fi nici o cinste în Tara asta”, strigă Tudor cu glas tunător”, fiindcă la noi toate sunt de vânzare litica a ajuns o umblare prin mocirlă, de aceea trebuie acum să ia lucrurile o schimbare.  Altă î tare nu este ou putință decât să alungăm fanarioți din scauntul Domnesc și să așezăm iară Domnitori din sângele nostru, ca ddir când un Mihai și un Matei Basarab domn; cinste și cu dreptate”.  Boierii se speriară la vorbele fiului de la Vladimir.  Iancu, singurul, care îl înțelegea pe deplin care avea un mare dispreț de oameni, zise:,,E a fost odată, dar acuma nimeni nu are vremi rupă lanțurile, fiindcă pentru aceasta ar tre se lipsească de somnișorul de după masă, sa se stingă ciubucul, — și țara aceasta nu e vri de asemenea jertfe.  Cu o privire care lui Columbeanu îi aduse minte de măcelărirea, pe care o văzuse la Dunării, răspunse Tudor:  —„Bătaia de joc, armă grecească! ”  Iancu scoase un gemet încet, iar ceilalt mureau de frică, nu cumva să se încăiere hărtăgași.  Se auzi însă o bătaie la ușă, și cu zâmbitoare năvăliră cucoanele, grămadă.  Au ieșit în pridvor, ca să privească la horă.  Dacă stați închiși, aici, se înțelege, că inimile D-voastră n-au să se aprindă.  Haide, mai bine veniți afară! ”  Eră praznicul lui Sân-Petru și în curte se adunasera țăranii încet-încet, îmbrăcați în hainele lor de sărbătoare.  Veniau în cete pe potecuțe înverzite, înaintând cu pași ușori și liniștiți, căci opinca nu îngreunează piciorul, și piciorul Rumânului este îngust, iar gleznele lui sunt subțiri.  țăranul și în deosebi Olteanul, ține totdeauna capul în sus, chiar și când stă cui căciula în mână, înaintea stăpânului său.  Aceasta face ca înfățișarea lui să fie plăcută și cu demnitate.  În curte stăteau bărbații și femeile, în cete deosebite unii de alții.  Bărbații aveau cămăși albe, lungi, strînse în cute împrejurul mijlocului cu brâne de lână roșii sau verzi.  Marginile cămășilor erau împodobite cu flori meșteșugite, negre și roșii.  Femeile purtau vâlnice crețe, lipite de mijlocul lor, subțirel, ca al Tanagrenelor.  Poalele iilor, albe ca zăpada, ajungeau până la glezne.  Mijlocul îl strângea un brâuleț îngust de betelii roșii sau cu alesături de fir.  Mânecele crețe, crețe, fâlfâiau ușor în vânt, erau cusute cu felurimi de flori în toate fețele, după isvoade vechi.  În cap aveau, pe subt marame, un 'fel de cauc, care le arătară cu o palmă mai înalte, iar maramele, albe sau gălbuie, așezate pe cauc, erau aduse cu un căpătâiu pe subt bărbie, și cu celalt capăt lăsat să atârne în jos, pe spate până la genunchi.  Fetele aveau flori în cosițele, împletite strâns de tot.  Toți împreună străluciau ca niște flori de câmp în lumina soarelui pe asfințite.  Când ieșiră boierii în pridvor, toti oamenii din curte își îndreptară privirile în sus, unde printre stâlpișorii îmrbrăcați în verdeață, strălucia bogăția veștmintelor 'boierești și frumusețea fetelor albe ale cucoanelor.  Cât era de neastâmpărată mișcarea sus în pridvor, cât de zgomotos se râdea acolo și se vorbia, cui câtă lipsă de sfială se întorceau ochii cei frumoși și plini de foc ai cucoanelor, tot atât de cumpătată se înfățișă lumea adunată în curte.  Asemănat unor crăiese stau țărăncile, ținând câte un copil în brațe sau de mână, sau având amândoo brațele încrucișate pe piept subt marama albă ca zăpada.  — „Bine ati venit”, zise Amza de sus din pridvor.  Bărbații ridicară căciulile și răspunseră:  — „Să trăiești, boierule, bine te-am găsit sănătos! ”  — „Unde sunt lăutarii? ” ,  întrebă Dumitru, „să zică pentru joc”.  Trei țigani, îmbrăcați în giubele lungi de fete închise, ieșiră din curtea gospodăriei, foarte grăbiți, și după ce se închinară de nenumărate ori înaintea boierilor din pridvor, se așezară în mijlocul curții și începură să cânte, unul din lăută, celalt din cobză și al treilea din naiu.  Câțiva flăcăi înalți și chipoși ieșiră atunci din cetele Oltenilor și prinzându-se de mâini, începură să joace strămoșeasca horă.  Lăutarii se așezară în mijlocul cercului, care, cu pași măsurați, când se lărgea și când se strângea spre mijloc.  Eră un cerc luminos de figuri 'bărbătești, în alb împrejurul sâmburelui întunecat al țiganilor.  O fată se apropie de horă și despărțind mâinile între doi flăcăi, se prinse între ei.  Mișcarea horei începu îndată să fie mai domoala.  Nu se mai iacă „bărbătește”, ci ca cu nevestele, se făceau adică pașii mai mărunței.  După fata cea dintâiu urmă a doua, apoi intrară și femeile în horă și se formă un șir bogat de fete, toți strânși umăr ia umăr, iar pașii tuturor se legănau, cum leagănă vântul de seară lanurile de grâu.  După melodia undulată a horei, urmă ritmul săltăreț și scurt al brâului, la care cobză bâzâia mereu ca un bondar turbat.  Flăcăii jucau acum „voinicește”.  Săriau și bateau din picioare, se plecau și-și înfigeau călcâiele în pământ, apoi se repeziau iar drepți în sus, aruncându-și pletele pe spate; fiecare mușchiu din trupul lor tresăria împreună cu tactul, sau mai bine zis în contra tactului, căci atât jocul cât și muzica- merge în sincope, și cine nu le simte pe aceste în tot trupul lui, din umeri până în talpe, acela nu poate să nimerească niciodată ritmul unei hore sau al unui brâu.  și cine n-are mușchii oteliți, nu poate s-o ducă la jocurile Rumânești nici cinci minute.  Tudor sta la marginea pridvorului, privind în curte, și când se apropia Iancu de el îi zise: „Uită-te la ei, necredinciosule, — un popor care joacă așa, nu piere! ”  Iancu nu răspunse nimic.  Căci, deși își bâtea joc cu amărăciune de starea desnădăjduită, în care ajunseseră lucrurile din țara lui, totuși nu putea să se împotrivească la ritmul plin de viată ai jocurilor păstrate din bătrâni, care ii pătrundeau, până în măduva oaselor și îi fură inima.  Nu putea să ru vadă, câtă putere și câtă demnitate mai erau încă păstrate în jocurile acestui popor, după atâtea asupriri și suferințe.  În cântecele și în jocurile unui neam se plămădește, și în ele trâieșțe sufletul lui.  Vorbele lui Tudor le auzise cucoana Crețescului și băgase de seamă, cum privirea lui Iancu din ce în ce era mai ațintită la joc.  Ea puse atunci mâna pe umărul drăgălașei Ileana Golfineanu și zise: „Du-te și tu de joacă”.  și pe când fata ale cărui piciorușe se mișcau încă demult, în tact, sub rochiță, aruncă o privire întrebătoare spre mama sa, înroșindu-se:ie bucurie, cucoana Crețescului se apropia de Iancu și-i zise zâmbind: „Așa de frumos nu se leagănă nici un plop Ia suflarea vântului, cum se leagănă mica noastră Ileana, când joacă brâulețul! ”  Îndată ce se prinsese fetica între flăcăi, unda jocului se potolise, iar cercul nuse mai aruncă zbuciumat la dreapta și la stânga, ci pasul se făcea acuma „pe loc”, așa încât tot șirul de oameni, se mișcă numai în ritm din când în când într-o parte sau într-alta.  Una câte una se prinseră și țărancele în joc și Ileana juca întocmai ca și ele, foarte liniștită și ținând capul ridicat în sus, iar ochii plecați în jos.  În pridvor se auziau numai vorbe de laudă, ceea-ce făcu și pe alte cucoane tinere să scoboare, chihăind, în curte și să se prindă în horă, ca să fie și ele lăudate.  Când ridică însă Ileana încă odată ochii în sus, Iarocu nu mai privia Ia horă, întorsese spatele spre curte și vorbia cu Tudor.  Deodată se întoarse însă cu iuțeala acea năprasnică, Vijelioasă, care era în toate mișcările lui.  Toți câinii se repeziseră lătrând nebunește spre poartă, fiindcă o roată de călăreți se oprise acolo.  Nările lui Iancu tremurau ca ale unui armăsar, când simte o fiară sălbatică în apropiere.  — „Cine este? ”  întrebă el uitându-se cercetător, peste capetele lumei din curte, spre drumul de afară.  — „E Cârc Sărdarul Pervanoglu”, zise Tudor.  „Când trecui acuma prin Pitești, el era acolo cu potera lui, urmărind pe haiducul Mereanu”.  — „și deocamdată jefuia Piteștii, așa e! ”  zise Jianul în aceiași vreme sosi o slugă în pridvor și vesti: Cârc Sărdarul Pervanoglu face întrebarea, dacă boerul Amza vrea să-l primească.  Stăpânul casei dădu din cap cu demnitate: „Să poftească, îmi este bine. . . ”  Iancu însă îi tăie vorba ca un fulger: „Nu vei îngădui doară, ca acel nemernic să calce pragul casei Domniei tale! ”  În obrajii lui Amza se vedea urcându-se o văpaie de mânie, dar el se stăpâni și de astădată, din cauza musafirilor și zise, parcă ar fi vorbit un copil fără judecată: „Dar cum aș putea să fac una ca asta, chiar dacă aș dori să nu-l primesc pe acest om? ”  — „Trimite-i vorba că n-ai poartă să fii acasă”, zise Iancu cu ochii scânteietori.  Amza dădu numai din umeri și porunci încă odată slugii, să poftească pe Cârc Sărdar înăuntru.  Iancu intră în casă, iar Mihai zise către musafirii dinprejur, oftând: „Cu băiatul ăsta Dumnezeu ne-a pedepsit pentru păcatele noastre”.  Amza așteptă pe Cârc Sărdarul, în capul scării.  Acesta intrase cu cei patruzeci de arnăuți ai lui în curte.  Soarele apunea, văzduhul era înroșit și pe cer se vedeau mielușei roșiatici, semn că ziua de mâine va ăduce furtună.  Lumea de jos din curte alcătuia o minunată icoană vie și bogată în fel de fel de fețe, luminate de asfințitul soarelui.  Lefegii din potera aveau ghebe roșii peste șalvari creți și purtau fesuri roșii în cap.  Puștile lor lungi le aveau atârnate de-acumezișul peste spate.  Cârc Sărdarul era muiat în aur.  Avea ceacșiri verzi de mătase și o cialma bogată cu împletituri de aur învelea capul lui hâd și respingător.  Obrazul lui era pocit rău de vărsat,  Pomojnicul său, un căpitan cu fata galbenă verde ca veninul, și cu niște mustăți lungi negre, sărise de pe cal, ca să dea ajutor lui Pervanoglu la descălicat.  El îi ținea scara, iar doi Arnăuți stăteau la capul calului și un al treilea îngenuchiase, ca să-i slujiască Cârc Serdarului cu spatele drept scăunel.  Un al patrulea Arnăut, împreună cu veninosul Pomojnic -îl sprijiniră pe Grecul burduhănos de subțiori, când fu în stare, în sfârșit, să stea pe picioarele lui.  Gâfâind ajunse Pervanoglu1 sus în pridvor, dar când Amza-l întâmpină cu „bun sosit”, ei îi scurtă vorba repede și pițigăiat.  — „De!  dacă Mata, ținstite boerule, ziți ca ți pare bine pentru c-am venito sa te țerțetez, atunți negreșit trebuieste să te crez, deși mi s-a părut, ca ai cam stato la îndoiala, dacă sa ma primești sau sa nu ma primești.  Sa nu tagaduesti, fiindcă la ochii mei nu scapa nimica nevăzuta.  Pentru țe sint io chirch Sardar.  La urma sa poate ca d-ta ai mitusito acuma, rute, — iute dinainte me pe aței talhar de Mereno, si sa poate sa fie ascunso chiar in haine femeeste acolo printre ațele fete frumușele, care sa gramadesco ca niște mielușei.  Nu ar fi re ațesta ascuzatoare! ”  Vorba Grecului vroia să fie glumeață, dar înțelesul ei era o șiretenie.  Haiducii fiind toți Rumâni, erau totdeauna ocrotiți de pământeni, oricând vroiau să se ascunză pe la ei, nici odată nu erau vânduți.  — „Nu cred că faci bine”, zise râzând Mihai, dacă spui astfel de bănuieli istețe în gura mare, Cârc Sărdarule, căci s-ar putea să faci pe cineva să se folosească de ele”.  Pervanoglu, ale cărui galeșe priviri se lipiseră de grămăjoara fetelor frumușele, se apropie și mai mult de dânsele, și, legănându-se răspunse: „Carnaxi, ai dreptate, boerule, as vra sa fio chiar io singur acum ațela, care sa ma folosesco”  Un slujitor vesti că este dat la masă pentru cină.  Amza veni grăbit pe deoparte la Pervanoglu, iar Mihai de cealaltă, și-l poftiră la masă, însoțindu-l până la sofragerie.  În treacăt Amza zise aspru lui Dumitru: „Să aduci pe Iancu, trebuie să stea la masă cu noi”.  Tudor care auzise această vorbă, le zise: „Nu v-ași sfătui, să faceți asta”.  Dar Amza, care se simția jicnit în mândria lui de cap al familiei, nu era de înduplecat.  La urma urmei voința lui trebuia să fie îndeplinită.  Sofrageria era scundă și mai mult lungă decât iată.  Pereții erau spoiți cu var alb.  Pe masă ardeau multe lumânări de ceară în sfetnicile de argint.  Pervanoglu se purtă gălăgios și bădăranește, spunând vrute și nevrute, iar Mihai și Crețescu își dădeau multă osteneală, să le acopere, vorbind și ei cât se putea mai tare.  Amza tăcea ca de obiceiu.  Cucoanele mai tinere râdeau câte odată de glumele prea îndrăsnețe ale Grecului.  Cucoanei Catincăi însă nu-i venea îndemână deloc.  Fetele nu ridicau ochii din farfuriile lor.  Cârc Sărdarul însă nu-și mai lo ochii dela Ileana Golfineanu.  Dumitru se uită mereu la Iancu, care nu mânca nimic, și vedea, cum împrejurul buzelor lui se zărea câte odată o tresăltare, iar pe fruntea lui sudori.  Acuma începu să-i pară rău lui Dumitru, că-l silise să vină la masă, văzându-l cât sufere.  „școala, îi șopti el.  Du-te de te plimbă puțin afară”.  Dar Iancu n-auzea.  El ședea pe aceeaș parte a mesei, unde ședea și Cârc Sărdarul.  Deodată se plecă înainte și se uită pironit la Pervanoglu.  — „Draco sa te ia! ”  strigă Grecul la el cu limba îngreunată de băutură și râzând.  „De țe-mi impediți vedere?  și asa nu se vede dechit foarte puțin din ațea țe este lucrul țel mai frumos.  Abia se vede ghipul la ațeste. . .  „U! ”  țipă el, pe jumătate lunecat, căci un pahar plin cu vin îi sburase, glonț, în față.  .  — „Afară! ”  strigă Iancu sărind în sus, „ieși afară! ”  Toată lumea se ridicase, femeile sperioase fugiră din odaie; iar Tudor și cui Dumitru îl apucară pe Iancu de umeiri, de amândoo părți.  Pervanoglu, care rămăsese dintâiu amuțit de harțag, își regăsi iarăși glasul și țipa înțeglat: „Căpitane Duța!  Sa-l împusti pe ațesc chine, să-l împusti acom indata!  și tota ațasta adunatura de Rumuni ticăloși! ”  Dar cu mare grabă o rupse Grecu spre ușă țipând pițigăiat de frică, când Iancu, scăpând din mâinile celor ce încercasera să-l rețină, turbat de mânie și cu pasul rar ca o fiară, se apropia de dânsul.  Pervanoglu, răsturnând toate scaunele din cale și împingând la o parte pe toți cei din prejur, ajunse afară strigând mereu:  — „Caii!  Caii! ”  Lucrurile se petrecusera cu iuțeala fulgerului așa încât boierii abia pe urmă putură să-și dea seama Aumza, Dumitru și Mihai alergară după Grec, dar degeaba fu osteneala lor să-l liniștească.  El făcea spume la gură și tremura de frică, era și beat și turbat de mânie.  Alergă nebun prin pridvor în sus și în jos, până să-i sosească caii, și înjurăturile lui năpraznice se mai auziau.  încă și când ieșise în drumul mare, însoțit de poterașii săi.  Amza, stăpânul casei, era foarte amărît, și nu știa ce să facă.  Niminea nu cuteza să-i vorbească.  Dintre cucoane nici una nu se mai arătă, se zăvoriseră cu toate în odăile lor.  Slugile înspăimântate vorbiau numai șoptind în sofragerie.  Era lună ca ziua și Amza umbla în pridvor în sus și în jos, ținându-și amândoo mâinile pe spate încleștate sub giubea.  Alergă frământat, de-i sbura anteriul și i se bătea de glezne.  —„Nemaipomenit! ”  zicea el mereu.  „Nu s-a mai văzut un asemenea lucru!  Să îndrăznească el, să facă una ca asta în casa fratelui său celui mai mare! ”  Deodată se opri hotărît și porunci: „Să vină Iancu aici, acuma, îndată să vie! ”  — „Te rog”, zise Crețeseu, „lasă, nu tocmai acum, prea sânteti întărâtați amândoi”.  — „Nu!  fără nici o întârziere!  Să vie îndată Iancu aici! ”  strigă Amza.  „Ademenea faptă nu o pot lăsă nepedepsită!  Ce îndrăzneală!  În casa mea! ”  — Nu mai găsiâ a-lte vorbe și repetă mereu tot astea. ,  Mihai voia tocmai să intre în casă când se întâlni cu Dumitru piept în piept. ,  — „Unde este Iancu?  Ai fost la el? ”  — „Am fost”, răspunse celălalt frate, ridicând din umeri: „De!  Nu trebuiâ să stăruiască, să vin” la masă!  — „Dar iartă-mă, frate, iartă-mă! ”  răspunse Mihai „nici toate nazurile acestui băiat nu pot ținute în seamă! ”  — „Eu am dreptul să primesc în casa mea pe cine vreau eu! ”  strigă Amza, bătând din picior.  „Pe cine vreau eu!  și cum vreau eu! ”  — „Da, da, negreșit, nene”, căuta Dumitru să-l liniștească, „D-ta ești capul familiei noastre și noi.  Mihai și cu mine, deși oameni însurați și cu copii, nu ieșim din vorba D-tale.  și Iancu are cea mai bună voință, însă el se scarpină pe frunte, „pricina aia cu Grecii îl face să-și pearză sărita, și îndată îl prind un fel de friguri.  — „Dacă e nebun, atunci locul lui este la Mala-moc, iar nu în casele noastre'', zise Mihai, iutit-  — „Adu-I încoace! ' ,  porunci Amza iară.  După puțin timp se auziră pașii, iuți și ușori ai lui Iancu prin sală, îndteptându-se spre pridvor.  Era galben ca lumânarea de ceară, și ochii lui aruncau scântei.  — „Îmi pare foarte rău, nene Amza”, zise el, „că- ti-am pricinuit această supărare, dar la oricare alt prilej ca acesta, tot astfel are să se întâmple.  Eu nu le fac temenele acestor stârvuri din Fanar”.  — „Așa? ”  strigă Amza, „adică tu-mi dai povețe?  N-ai vrea cumva să-mi spui, că o tară poate să fie fără ocârmuire?  Acești oameni sunt astăzi ocârmuirea noastră și eu am trebuință de ei, fiindcă am nevastă și copii, am casă și moșie, și n-am vreme sa umblu, hoinar, prin păduri, după năluci! ”  — „Înțeleg”, răspunse Iancu, „dar atunci nu mă chema pe mine din, pădure, să stau în fata lor”.  — „Iți jur, că n-am s-o mai fac! ”  strigă Amza.  „Rămâi acolo, unde este locul tău, cu lupii și cu urșii.  Te opresc să mai calci în casa mea!  Ai înțeles? ”  Dumitru ar fi vroit să zică ceva, dar Amza îi tăia vorba: Tine-ți gura!  aici eu sunt stăpân!  Să se ducă!  Să plece! ”  Iancu plecă repede pe scară în jos, încet.  îl întrebă Mihai pe Tudor, cel scump ia vorbă: „N-ai putut să-l faci să înțeleagă? ' '  — „N-are răbdare! fu răspunsul lui, mânios, „vrea să le ia toate-n coarne”  Iancu se duse la grajd.  Doo felinare cu lumânări de seu revărsau o lumină turbure în grajdul scund și deșteptau pe ici, pe colo, câte o licărire, ca de oglindă, pe spinările cailor, înșirați la iesle.  Numeroșii vizitii și țigani încetară îndată vorba, cum intră tânărul boier în grajd.  — „Calul meu! ”  porunci Iancu.  Cu mare zor se repezi o slugă între cai, dar tot atât de repede se rostogoli înapoi, fiindcă armăsarul bălan, pe care voise să-l apuce de căpăstru, începu să asvârle, nechezând.  „Lasă-l în pace, nătărăule! ” ,  zise Iancu și se apropiă singur de nebunul său de bălan.  În acelaș timp fu deslegat și murgul de alături.  Omul, care-l deslega, fu recunoscut de agerul ochiu al lui Iancu că era unui din Arnăuți.  — „Tu ce mai cauți aici? ”  strigă Iancu la el.  „Ori te-a lăsat stârvu ăla de Grec, ca iscoadă în urma lui? ”  — „Ba nu, stăpâne”, încercară unii din oamenii curții să-l liniștească, „i se rupsese chinga dela șea și a trebuit să i-o coasă Dincă, curelarul nostru”.  —„I s-a rupt chinga!  Vorbă să fie. . . ”  mormăi Iancu, aruncându-și singur șeaua, cu dibăcie, pe spinarea îngustă a bălanului, — „Ticăloșie! ”  Iute și în tăcere, își încăpestri și Arnăutul calul său.  — „Încotro a apucat afurisitul lui de stăpân? !  întrebă Iancu.  — „Spre Caracal, boierule, răspunse vătaful grajdurilor.  Un țigan, sosi în fuga mare: „Trăsura cucoanei Maria Golfineanu!  Conița vrea să se întoarcă la Caracal”.  — „ține-ți gura, dobitocule! ”  strigă Iancu la el.  țiganul se rugă de iertare.  Nu știuse, zicea, ca boierul era acolo, căci n-ar fi îndrăznit să vorbească așa de tare.  Intr-acea Arnăutul scoase calul său afară din grajd cu mare grabă.  Bătrâna cucoană Maria Golfineanu, a căreia față galbenă, cu ochii scufundați, era îmbrobodită cu o maramă neagră, în felul cum obicinuesc a purtă călugărițele, stăruia să plece din curte cât mai grabnic, căci după vijelia, care bântuise casa lui Amza ocoprinsese o neliniște superstițioasă, parcă ar fi fost dânsa pricina nenorocirei ce se întâmplase.  —„Ileana și cu mine am venit într-uu ceas rău, zise ea rudei și prietenei sale Catinca Jianu, care însă nu voia să împărtășească această părere, și care aruncă toată vina pe cerbicia cumnatului său celui mic.  — „Dumnealui, bărbatul meu, a făcut, după moartea părinților săi, tot ce a putut, ca să domesticească pe acest băiat sburdalnic, și l-a lăsat, timp de trei ani de zile, în Craiova, la curtea banului Dumitru Bibescu, care este un bun prieten al casei noastre, pentru ca să învețe acolo obiceiuri bune și purtări frumoase, să se cioplească în mulțimea de oameni, cari umblă în casa unui boier așa de mare.  Degeaba însă.  și ce-a fost și mai rău, el îi juca pe toți pe degete, când voia să fie drăguț, și cu glasul lui, — cântă minunat, — se furișa în inimile tuturor”.  Cucoana Maria oftă.  La bătrânețele ei amărâte ar fi fost o mare mângâiere, să poată face un asemenea ginere.  Cucoana Catinca îi gâcise gândul.  „De, cine știe, cum vor mai veni încă lucrurile! ”  o mângâia dânsa și urmă: „Cearta de astăseară nu s-a iscat, crede-mă, numai din pica ce o are Iancu pe Greci, ci s-a iscat mai ales pentru Ileana.  Înnebunise Cârc Sărdarul, uitându-se la fata D-tale, n-m văzut numai eu asta, ci au văzut-o toți ceilalți”.  Cucoana Maria oftă iarăși.  Apoi își lo rămas bun și mama cu fata plecară la Caracal, unde ședeau, și care nu era departe.  Înlăuntrul trăsurei era întuneric, numai pe ferestre se vedeau afară în luminia lunei, cum alergau parcă, unele după altele gardurile și copacii.  Ileana ședea puțin plecată înainte, pare c-ar fi voit să iasă din cutia întunecoasă și să se bucure de noaptea de vară.  Ochii mamei erau pironiți la profilul drăgălaș al fetei, pe care razele lunei parcă-l desemnau cu un condeiu de argint.  Despre întâmplarea din casa lui Jianu nu se făcu nici vorbă.  Tânăra fată în deobște nu îndrăsnea să spună ceva, iară ca mama ei să fi deschis mai întâia vorba.  Dar în sfârșit nu se mai putu stăpâni, și cu mare sfială întrebă: „Mamă, de ce este boierul Iancu altfel, decum sunt frații săi? ”  — „Nu este treaba femeilor”, îi răspunse mama să judece cum sunt bărbații”.  și Ileana trebui să se mulțumească cu această maximă de supunere.  Ea tăcu iarăși îndelungat.  Gândurile ei însă sburau și rătăciau pe departe, așa departe, cum nu se mai avântaseră, de când era ea pe lume.  Zarea acestei vieți de șeasesprezece ani se mărginise până acum numai la ulucile grădinii celei mari dinprejurul casei părinților săi, așa pre-cum se cuvine pentru o fată de boier.  și casa ei părinteaseă era foarte retrasă.  Pe tatăl său Ileana nici nu-l cunoscuse, fiindcă ea se născuse după încetarea lui din vieața.  Frățiorii și surioarele ei se dusesera pe rând, unul după altul, la peretele bisericii Sf.  Treimi spre odihna de veci.  Mama ei trăia numai pentru pomenirea răposaților săi și lăsase pe fata cea din urmă ce-i mai rămăsese să crească de tot retrasă, până când se găsi deodată față-n față cu ea, ca înaintea unui piersic înflorit peste noapte.  Atunci scrise verișoarei sale Catinca și începu să lege iarăși ițele de prieteșug, pe care Ie rupsese de mulți ani.  Acuma când abia înceuse Ileana să iasă și dânsa în lume — se cutremură de ce văzuse.  ședea gânditoare și-și încorda toate mințile, ascultând  Deodată zise: „Mamă, auzi par-că un tropot de cal? ”  — „Sunt caii noștri”, răspunse cucoana Maria Golfineanu.  Dar Ileana se pleca iar înainte, ascultând, tot câte putini mai mult înainte, ca să nu bage de seamă mama' ei, și când putu să scoată capul pe fereastra trăsurii, văzu la lumina lunei, prin norul de praf ce se ridică după trăsură, un călăreț îmbrăcat în haine albe cu un cai bălan.  Inima ei se sbuciumă deodată foarte puternic, aproape dureros, și apoi se opri de a mai bate.  Ea se lăsă iar pe scaun înapoi, încetișor — și numai întrebă nimica.  Caracalul era depărtare cale de un ceas dela moșia lui Amza.  Pe atunci un oraș Rumânesc de provincie se deosibea de un sat numai printr-aceea, că era mai întins, avea mai multe biserici și vre-o câteva case boierești.  De altmintrelea era tot ca și un sat, o grădină bogată de arbori, așezată între holde și livezi, printre ale căror spice și flori se pierdeau casele de pe la margini.  Ulițele erau scofâlcite și brăzdate, și, după vreme, pline de praf sau de noroiu.  Zăngănind din clopoței, poștalionul cu cinci cai al cucoanei Maria intră în orașul luminat de lună și scufundat în somn, înaintând până se opri la zidul văruit al unei curți boierești.  Cele trei slugi bine armate săriră de pe capră și de pe jilțul din dosul trăsurii și începură să sgâlțâie la poartă.  Trebuită să strige cam multișor, fiindcă nu se așteptase cuconițele pe astăseară, și oamenii din casă dormiau duși.  În curte crescuse iarba mare, fiindcă rar se ieșia și se intră pe porți.  Caisa albă boierească era străjuită de niște tei înalți.  Cucoanele se dădură jos din trăsură și intrară în casă.  Curând după aceea domnia iarăși o liniște adâncă în curte.  Dar călărețul îmbrăcat în: alb și cu calul bălan, pe care-l zărise Ileana la lumina lunei și-l recunoscuse, se ținea tot pe lângă poartă, în umbra copacilor.  Părea că ascultă la ceva, deși nu se mișca nimica, nici măcar frunzișul copacilor.  Deodată se auzi din lăuntrul casei un țipăt pătrunzător, un țipăt de femee.  Părea că-l așteptase sau îl presimțise călărețul din afară.  El își întoarse, cu o repede mișcare, bălanul în loc și cu o singură opintire, sări peste zid, din mijlocul drumului, strângându-și capul și umerii la un loc și străbătând printre crăci, drept în mijlocul: curții.  Apoi se repezi în dosul caselor, dând peste o ceată de femei, care, speriate, voiau să fugă de el: „Eu sunt Iancu Jianul” strigă la ea: „Ce s-a întâmplat?  Am auzit un țipăt! ”  — „Doamne, Dumnezeule!  Milostive boierule”, începu una dintre femei să se bocească, „tâlharii ne-au răpit pe cuconița noastră — din casă!  Trebuie să fi fost ascunși în odăi.  Abia se retrăsesera cucoanele la odihnă, când auzirăm și noi strigătul.  Am alergat la iatacul cuconiței Ileana, — fereastra era dată în lături, zăbrelele erau rupte — odaia goală! ”  — „Unde sunt oamenii?  Slugile? ”  striga Iancu cu asprime.  — „În grădina de pomet, într-acolo i-a văzut vizitiul pe tâlhari fugind. ”  Jianu și sărise de pe cai și începuse să alerge spre gradini=a de pomet, când se întâlni fată în fată cu slugile, — erau șase — care aduceau pe o altă slugă plină de sânge.  Iancu află că vizitiul, care prinsese cel dintâiu de veste și se luase după tâlhari, ajungându-i tocmai când se urcau pe o scară, ca să treacă zidul, iar când se apropiase de ei, cel din urmă îi înfipse un cuțit în piept.  Până să sosiască celelalte slugi, tâlharii se făcuseră nevăzuți.  — „Unde? ! !  strigă Iancu bătând din picior.  „N-a putut să sboare în cer?  Nătărăilor!  Ce este dincolo de grădină?  — „Mai sunt alte grădini, boierule, — și ziduri! ”  Iancu și încălecase din nou: „Deschideți-mi poarta de grabă! ”  Le porunci el, și ca o nălucă sbură afară.  Ca un turbat străbătu prin ulicioarele sucite, printre grădinile caselor și bordeielor, cufundate în somn, și, înconjurând. într-un cerc larg toate proprietățile dimprejurul casei Golfinenilor, ajunse la marginea orășelului, unde se află cea din urmă cârciumă, o cocioabă de pământ, învelită cu, stuf răpănos.  Ei smulse un par din umbrarul de alături și începu să isbească cu el în ușă.  Supărat, dar grăbit, deschise ușa un om îmbrăcat cu șalvari de aba.  — „Ascultă, Bulgarule”, îi zise călărețul, „trebuie să fie trecut pe aici niște Arnăuți din potera cu o fată, pe care au răpit-o!  încotro au apucat, spre Olt la vad? ”  Cârciumarul, pe care-l amăgia portul țărănesc al lui Jianu, îi răspunse mojicește: „Da ce știu eu? ”  — „Trebuie să știi! ”  strigă Iancu Ia el, cum numai un boier știe să strige, și o pereche de palme zdravene răsunară pe obrazul Bulgarului, „Eu sunt Iancu Jianu! ”  îndată căzu cârciuimarul în genunchi și sărută vârful cismelor lui Jianu, zicând: „Da, milostive boierule, au trecut pe aici niște Arnăuți din potera, unul tinea în brațe, pe dblâncul șelei, o ființă ome-nească1''.  Iancu își întoarse bălanul și o lo, în goana mare, învelit în praful argintiu în spre Olt.  Calul parcă simțiâ groaza sălbatică a stăpânului său, și-I duse ca un fulger, până la malul apei.  Un cearcăn de aburi se așezase împrejurul lunci, și micșoră lumina ei.  Zăduful creștea.  Calul și călărețul erau scăldați în sudori.  La coliba dela vad se opri Iancu o clipă, căutând să zărească ce era dincolo, la celalt mal al râului.  El zări, cum podui plutitor tocmai ajungeâ la mal și cum o ceată de călăreți ieșiau la țărm.  Dincolo așteptă o butcă care, înconjurată de Arnăuți, porni îndată înainte.  Ar fi trebuit cel puțin o jumătate de ceas, până să se întoarcă podul înapoi.  De aceea, fără' a mai stă pe gânduri, laneu își îndreptă calul în pânza de apa, lată și strălucitoare, care se scurgea la vale cu o domoală gorgăială.  Bălanul înota sforăind și strănutând, îndreptat de stăpânul său prin strângeri cu pulpeic sau din căpăstru.  Iancu-i ținea capul în sus și se ridica în scări, urmând cu ochii lui de șoim drumul, pe care-l luasera Arnăuții.  Era drumul mare, care duce spre miazănoapte Ia Slatina.  Jianu ajunse Ia celălalt mal.  La stânga și la dreapta se întindeau livezi largi, din care se înaltă în văzduh țârâitul greerilor, acum crescând și acum scăzând.  Mii și mii de flori împrăștiau un miros, aproape înnecător, în căldura nopței, din ce în ce mai întunecoase.  Va fi alergat bălanul vre-o doo ciasuri și mai bine, și acum răsuflă greu prin nările lui largi, Iancu însă nu ținea seamă.  O lumină slabă roșiatică străbătu deodată văzduhul.  Un vânt începu să mâne înaintea sa un nor, bine mirositor, pe deasupra livezilor.  Greerii încetară cântarea lor.  La lumina fulgerului celui de al doilea, se văzură niște nori negri amenințători și la al treilea fulger se cutremură văzduhul de tunete și o vijelie îngrozitoare, însoțită de ploaie în șiroaie, se deslănțui pe toată valea Oltului.  Iancu se plecase, și se lipise de gâtul calului, silindu-l mereu înainte sălbatic și nebunește,-împotriva vijeliei.  Printre necontenitele tunete cădeau din cer puhoaie de apă, care la lumina fulgerelor părea văpsite trandafirii.  Trosnituri: îngrozitoare, asemănate cu acele ale unor ziduri, care se surpa; răsunau Ia urechile lui Iancu.  Dar el tot silea pe sărmanul său cal înainte.  Deodată acesta căzu în genunchi de oboseală.  Iancu sări jos, se plecă spre el, și îl pipăi la mână.  Ea rău se mai sbătea.  Calul se lăsă într-o dungă și-și întinse picioarele.  Atunci Iancu aruncă frâul pe coama credinciosului animal, cu o înjurătură, și începu să alerge înainte pe jos.  Dar curând pierdu drumul.  Ajunse în niște livezi cu iarbă mare, udă și încâlcită, prin care putea să înainteze nulmai cu mare greutate.  Umibletul lui era acumia ca acel al unui om stăpânit de un vis greu și curând înțelese Iancu, că acest umblet era fără de folos.  - i  Se muncea totuși să înainteze, numai fiindcă nu putea să se oprească.  Vijelia dimprejurul lui nu mai înceta, și el nu mai putea să găsească drumul, înainte de ce se va lumina de zio.  După multă orbecare se lovi de un gard.  Pipăi cu mâna dealungul gardului, găsi o portiță; o deschise, și văzu la lumina unui fulger în curte o căsuță țărănească.  Bătu în ușă, și la întrebarea, ce i se făcu dinăuntru, el răspunse: „Un creștin, care s-a rătăcit.  Atunci ușa se deschise.  În casă toți Oamenii erau deștepți și se închinau prin întuneric.  O lumânărică galbenă de ceară licărea slab prin odaie, ca un ochiu care se stinge.  Era lumânarea dela Sf.  înviere, care se aprinde spre apărare când este vreme tare.  Iancu se așeză pe un scăunel, pe care îl îmbin gazda și o femeie, îi zise punându-i mâna pe spate:  „Nu vrei să desbraci hainele astea ude? ”  — „Nu pot să stau, trebuie să merg înainte! ”  răspunse Iancu răgușit „Cum se chiamă satul vostru? ”  — „Isvoru, Da urate vrei să mergi pe asemenea vreme? ”  Iancu nu răspunse nimica, ci, sprijinindu-si capul pe amândoo mâinile, gemu: „Isvorul! ”  — Acest sat era foarte mult abătut din drumul, care ducea la Slatina.  — „Aveți un cal? ”  — „N-av-em”, răspunse țăranul.  — „Dar are altcineva în sat! ? ”  — „A fost strângătorii de biruri pe la noi”.  zise țăranul cu glas încet, „și fiindcă n-am avut bani, ne-au luat caii și boii”.  Tunetele se urmau, bubuind, și ploaia vâjâia împrejurul bordeiului. .  Până să se lumineze de zio, Iancu trebuia să rămâe acum aici.  Să mai rătăcească pe jos, pe vremea asta cumplită, naveâ înțeles.  și de când se oprise din mișcare, și nu mai putea să facă nimic alta, decât să șadă în întuneric și să lasă să curgă șiroaiele de apă pe trupul său în jos, se aprinseră toate flăcările Gheenei de mânie, care chinuia răsvrătitu lui suflet.  Isbucnise acuma în el o simțire, care până acum nu o mai cunoscuse.  Teama pentru Ileana deșteptase deodată ca prin niște biciuri de foc, dragostea în inima lui mândră.  Numai după ce ochii spurcați ai lui Pervanoglu se opriseră asupra acestei fete, numai atunci o văzuse el.  știa că acest Cârc Sărdar nu cunoștea nici o altă lege, decât desfrânata lui poftă trupească.  Din Fanar se adusese, cam de o sută de ani, de când erau Domni Greci, și molima părerii josnice, ca femeia este făcută pe lume numai pentru mulțumirea poftelor bărbătești, și ei nu i se dădea alia băgare de seamă, decât spre a i se cunoaște farmecele trupești și a le gustă.  De aci urmă și veșnica neîncredere a bărbaților unul față de altul.  Spre apărarea cucoanelor de vre-o călcare, Iancu Jianu însoțise, călare, trăsura Golfinencelor până la Caracal, având teamă, că Pervanoglu, chiar dacă ar fi fost numai din răzbunare pentru rușinea ce o pățise, va încercă să pună mâna pe tânăra fată, la întoarcerea lor în noaptea aceea la Caracal.  Negreșit că Arnăutul care întârziase — învederat din porunca Grecului — în curtea lui Amza, era să-l vestească de plecarea lor.  De aceea așteptase lăncii, pe urmă, câtva timp la poarta Golfinencei, și avusese dreptate să bănuiască.  El scrâșnia acum din dinți, de-l dureau fălcile.  Pe când trecuse însă, Oltul în înot, ceata blestemată ajungea la caleașca Grecului, care așteptă pe celalt mal și-i aruncase prada în brațele lui.  Iar ceeace vedea acuma Iancu în sufletul său, îl făcea aproape să înnebunească.  Împrejurul bordeiului ploaia bătea mereu.  țăranii se închinări cu glasul pe jumătate.  Erau doi bărbați și doo femei, și când femeile, făcând mătănii atingeau cu fruntea lor lutul, cu care era lipită casa pe jos, se auzea un zgomot tășit.  Deodată se ridică un glas de copil dintr-un colț:  — „Mi-e foame, maică! ”  și un al doilea copil începu să plângă.  — „Tăceți, drăguții mamii, acum se face zio”,le răspunse o femeie, dibuind prin întuneric pe lângă Iancu, spre a ajunge la coltul unde erau ghemuiți copilașii.  —Da, și apoi dimineața ne spui că vine acușica seara, și noi tot nu căpătăm nimica de mâncare”, se jelui copilul.  — „Da nici mama și tata n-au ce să mănânce”, îi mângâia femeia.  — „O Doamne, mare Dumnezeule, fie-ți milă de noi! ”  zise o altă femeie, „și strânge-ne de pe pamatul ăsta! ”  — „Taci din gură, babo! ”  strigă unul din bărbați ia ea.  — „Ba nu tac! ”  răspunse femeia, „nu tac!  Voi vă rugați la Dumnezeu pentru viața voastră!  Dar, nici un câine uter dori să aibă o astfel de vieață ca a noastră! ” .  Lumina unui fulger străbătu prin toate crăpăturile ușei, și pe deasupra casei se auzi un tunet asurzitor.  Bărbații, femeia cea tânără și copiii își făcură cruce, speriați.  Baba însă urmă cu glas răgușit: „Te-am auzit, Doamne Dumnezeule!  Ia trăsnește casa blestematului -de ciocoiu, care ne suge măduva din oase!  Din holda ce o muncim, nici un bob nu ne lasă să folosim.