GHIȚĂ CĂTĂNUȚĂ  CĂPITAN DE HAIDUCI  NUVELĂ ORIGINALĂ  DE  PANAIT MACRI  BUCUREȘTI  Editura Librăriei și Tipografiei H.  STEINBERG  94, Strada Lipscani, 94  GHIȚĂ CATĂNUȚĂ, CĂPITAN DE HAIDUCI  Ziua omorului.  Era la anul 1800, adică cu vre-o 20 de ani înainte de ivirea acelui mare haiduc „Andreiu Popa”ucis în cele din urmă, după porunca lui șuțu, de vornicul Mihaiu Cozoni  În timpul acesta, în satul Stânca din județul Iași, plasa Braniștea, trăia un popă, numit Ghiță Cătănuță.  Părintele Cătănuță era proverbial nu numai în satul său, dar chiar și în tot județul, pentru dreptatea și evlavia cu care servea lui D-zeu.  Niciodată nu se culca înainte de a se închina și niciodată nu se întâmpla să mănânce sau să bea apă fără a-și face cruce.  De altminteri era și cu carte, el putea să spue, călare fiind, pe de rost Tatăl nostru.  Copilăria și-o făcuse într-o monastire unde fu introdus de un unchiu al său după moartea părinților săi, care lăsară pe sărmanul Ghiță numai în etate de 7 ani ca să se lupte singur cu valurile acestei lumi.  Aici în monastire el își făcu primele studii de popie, învățând psaltirea și toate cele-l-alte necesare unui bun preot.  Mulți ziceau că el n-ar fi bun de preoție.  Prea avea ochii jucători și când era mic, prea de multe ori înjura pe tovarășii săi.  Cu toate aceste Ghiță Cătănuță se făcu popă.  De cinci ani exersa robul lui D-zeu această sfântă misiune, fără ca cineva să vorbească despre el de cât numai bine.  Singure babele răutăcioase cârtiau în contra lui zicând că prea ar fi tânăr și nu.  face de popă.  — Vai de mine lele Paraschivă, zise într-o zi Catrina cumetrei sale; popa ăsta al nostru e bun de spânzurat.  — și de ce fă lele?  întreabă ea.  — De ce?  Dacă n-ai auzit ce a zis astăzi despre el bunica Stanca!  — Ce a zis fă?  — A zis că părintele Ghiță e un nelegiuit și noi nu trebue să ne mai ducem să ne spovedim la dânsul.  — și de ce așa?  — Uite, ascultă dragă lele: Tu știi că Ciorchină paracriserul iubește pe Vidra, fata frumoasă din satul Sculeni.  —- știu, cum să nu știu, moare de dragul ei.  — Zău așa, chiar că moare!  — Dar bine fă Catrino, asta o știe tot satul ș-apoi ce are aface una cu alta!  Auzi colo, paracliserul iubește pe Vidra și popa e de vină! . . .  — Ei, nu fă nu-i așa!  De ce nu asculți să isprăvesc vorba?  nu iubește numai paracliserul pe Vidra!  — O fi mai iubind-o și llie, că prea mult juca la horă cu dânsa.  Unii zic. . .  Ce mai departe, iată chiar nenea Mihaiu spunea, că dacă Vidra vine câteodată prin satul nostru, vine numai din pricina lui llie.  Fie fă leleo Catrino, că e și frumos băeat Ilie, bată-l să-l bată!  Dacă nu-l am eu de bărbat că ce l-ași mai iubi!  Cât despre Vidra, să-ți spun drept, nu e tocmai așa de frumoasă cum zice lumea.  — Dar ce are soro?  — N-ai băgat de seamă?  sprânceana stângă e mai groasă ca cea dreaptă.  — Mai groasă!  și nu-i nimica lele Paraschivo, d-o fi acolo o sprânceană mai puțin groasă de cât cea-l-altă.  Ori cum, Vidra e cea mai frumoasă fată din sat.  — Cea mai frumoasă! . . .  De cumătră Catrino, ție așa îți place, să lauzi toate fetele.  Uită-te la sprincenile mele; nu vezi cum sunt de negre și stufoase!  Nu-i așa că te înțeapă la inimă când te uiți la ele?  — Ba pe mine, soro, nu mai mă înțeapă, pe flăcăi poate să-i înțepe și la cap nu numai la inimă.  Dar tu, fă cumâtro, cu vorba mă făcuși să nu-ți mai spun despre nelegiuirile părintelui Ghiță. /  — Ia lasă Catrino dragă încolo pe părintele, că doar îl știe satul că e destul de sfânt și spune-mi cine mai iubește pe Vidra?  O fi llie nu-i așa?  ticălosul!  — Nu fă cumătro, nu-i Ilie, ci e. . .  — Cine dracu e atunci, doamne iartă-mă, că pomenesc pe necuratu!  zise Paraschiva lovindu-se cu mâna peste gură și resuflând cu putere ca și când cineva i-ar fi luat o piatră după piept.  Paraschiva iubea pe flăcăul Ilie.  — Nu e fă, Ilie, nu, e altul?  — Altul; dar cine e ăla?  — Părintele Ghiță!  — Alei!  Catrino, taci din gură, nu zice vorba asta; să nu te auză cineva!  — Ce să se audă soro, că chiar paracliserul Ciorchină s-a plâns la tot satu că părintele vrea să-i ia ibovnica.  — Dar cum ciorile.  — Zău așa!  Uite, bunica Stanca l-a auzit chiar cu urechile ei, când se plângea Ciorchină.  Astfel vorbiau aceste doo fete și în adevăr de câte-va zile, astfel începu să cârtească aproape tot satul.  Era însă el de vină?  Avea satul dreptate?  să vedem:  Intr-o Duminică, era chiar Duminica Floriilor, după isprăvitul slujbei, popa Ghiță eșia din biserică împreună ca paracliserul său, care servia totodată și de cântăreț.  — Ia ascultă Ciorchină, zise popa paracliserului, tot n-ai acum de lucru, vin-o până la mine.  — Viu, părinte, de ce să nu viu, răspunse el, caută însă să fie și ceva vin.  — Lasă Ciorchină că doar am îngrijit ca să nu lipsească sfânta băutură.  Atunci viu părinte, sărut mâna.  Astfel tot vorbind popa cu paracliserul, ajunseră acasă.  Aici ei intrară într-o cameră mică, al cărei mobilier nu se compunea de cât din doo paturi, o oglindă cât palma, un prosop de cele țărănești atârnat într-un cuiu și o mât ră aruncată după ușă.  — Așa e părinte Ghiță, că ți e urât de tot, ți-a murit cucoana preoteasă.  — Bine mă Ciorchină, tu știi că eu nu o iubeam de loc?  — Adevărat părinte, dar Dumnezeu s-o ierte, de când a murit, uite, nenorocitul pat e văduv.  — Văduv, e drept și eu m-am rugat mult lui Dumnezeu până să văduvească.  — Cum părinte, sfinția ta dorea ca să moară preoteasa?  — Se înțelege.  Lucrul acesta dorește orice bărbat, când nu-și mai iubește nevasta și mai.  cu seamă un preot, care cir anevoe se poate despărți!  La auzul acestor cuvinte, Ciorchină deschise niște ochi mari și privi pe preotul său. .  — și va să zică, sfinția ta. . .  — Da sfinția mea așteptă din minut în minut ca preoteasa să se ducă în lumea fericiților.  — Aoleo!  dar ai dracului sfânt mai e popa Ghiță!  zise paracliserul în sine.  — Ia-n ascultă Ciorchină, să lăsăm acum vorba și să mai bem ceva, căci mai mult pentru asta am venit, iată, oala aceasta e plină cu vin, toarnă în ulcică și bea.  — Da, să bem, pronunță Ciorchină cu o jumătate,de voce și cu gândul mereu la sărmana preoteasă.  Pe când paracliserul Ciorchină deșerta una după alta ulcelile, părintile Ghiță începu să-i zică:  — Așa frate Ciorchină.  E bun vinul?  Cum ți se pare?  -- E bun părinte și e roșu, Sângele lui Christos, nu altceva!  Alunecă ca un șarpe pe gât.  — Fă-l frate, paraclisere, fă-l să alunece mereu.  - Ca să n-ai grije, părinte.  După câteva minute de tăcere, părintele Ghiță începu din nou cu o voce mai slabă:  — Bine, mă Ciorchine, ucigă-l crucea te-a pus pe tine să spui pe la oamenii din sat că eu iubesc pe Vidra?  La auzul acestui cuvânt paracliserul se sculă în picioare, dar amețit cum era de vin, moțăi nițel și căzu iar pe pat.  — Păi bine părinte, sfinția ța mi-ai spus că o iubești.  — Am spus, dar am spus numai ție, nu ia tot satul.  — O iubești însă, nu-i așa?  — Cum să n-o iubesc!  O iubesc Ciorchină; ca ochii din cap!  — Dar ea pe tine, popă?  — S-a îmbătat motârlanu, zise Ghiță în gândul său acum să aflu tot dela el și după aceia să nu mai pierd timpul.  - Vidra doară nu o fi nebună să iubească pe un popă ca tine, care și-a omorâț preoteasa!  — Ce mă Ciorchină, te ai îmbătat, se vede treaba.  Cine ți-a spus că eu mi-am omorît preoteasa?  — Ce m-am îmbătat părinte?  beat oi fi tu nu eu.  — Păi de ce zici că mi-am omorît preoteasa?  — Tu singur mi-ai spus! . . .  — Eu?  — Da tu!  și mâine am să spun la toi satul că ai omorât pe sărmana Maria, iar acum, vrei să-mi ei pe Vidra?  — Taci mă Ciorchină că ai înebunit.  — Tu ai înebunit părinte, nu eu!  — Bine mă, ce-ți pasă ție, dacă iubesc pe Vidra?  — Ba să-ți pui pofta în cuiu!  zise Ciorchină cu batjocură.  Auzi vorbă!  dar cum să fiu-mi pese, măi popă, când eu mor după Vidra și mi-am pus în gând s-o iau de nevastă?  — A, înțeleg acum!  își zise Ghiță; tu va să zică iubești pe Vidra!  O, Ciorchină!  viță de fanariot!  sămânță a lui satana!  Dar crezi tu că eu te voi lăsa cu viață, că voiu suferi vre-o dată ca să te văd cu Vidra în brațe?  Nu, vei muri sărmane Ciorchină!  Tu m-ai făcut ieri de râs la tot satul, eu voi face ca să râdă tot iadul de sufletul tău!  — Taci popă fără de lege, răcni atunci paracliserul și se repezi numai decât la el.  Ghiță era înfuriat în aceste minute.  Din ochii lui ieșiau scântei și ducând o mână tremurândă la pieptu-i scoase un cuțit.  Când paracliserul văzu strălucind ferul rece în mâna părintelui Cătănuță, cu toată beția lui, înțelese că viața-i este în primejdie și voi să se apere.  — Nelegiuitule!  ce vrei să faci? !  răcni Ciorchină.  Ghiță tăcu.  — Aruncă cuțitul părinte!  urmă paracliserul.  Nu uita că ești preot!  — Nu voiu uita nici odată că tu iubești pe Vidra!  îi răspunse el.  — Ciorchină se uită în toate părțile casei și numai atunci văzu parcă, că este singur, că dacă ar striga, n-ar fi nimeni care să-i vie în ajutor și căzu în genunchi.  — Cerule!  îndură-te de mine!  exclamă el.  Ghiță se a-propie de dânsul.  Cuțitul îi strălucea în mână.  Ce voia oare să facă?  Va avea oare cruzimea ca să omoare pe acel nenorocit paracliser, care fiind beat, nu mai putea să se ție nici pe picioare?  Va fi el atât de crud?  Cătănuță iubea pe Vidra, o iubea de mult, de când era încă copil.  El o văzu într-o zi la monastire, venise cu mama ei ca să plângă pe mormântul sărmanului ei tată.  — Această fată, îi zise el atunci, e ca și mine orfană!  și din acea zi Cătănuță simți în pieptu-i o durere ce creștea cu cât zilele treceau.  În glasul clopotelor, în sunetul toacei, părea că auzia un plâns jalnic, și în fundul fămâei părea că vede pe Vidra îngenunchiată pe mormântul părintelui ei.  El o iubea, fără să se mai gândească că se află într-un loc sfânt.  Ce-i pasă lui.  A intrat el de bună voe în Monastire?  Om tânăr și voinic, era oare pentru monastire?  Nu!  Unchiul său l-a introdus acolo.  El crescu în mijlocul călugărilor, cari îi spuneau pe fiecare zi, că chemarea lui în lume este să semene adevărul și bunătatea.  Astfel crescut, astfel trebuia să devie.  Dar nenorocitul, nu cunoștea câmpul pe care trebuia să crească acea sămânță.  Pe vremea aceea țara era copleșită de fanarioți și la dânșii nu puteai vedea decât răutăți și hoții.  Deci, pe când gândul lui Ghiță sbura prin lumea ideală, făcându-și fel de fel de planuri, cari mai de cari mai sfinte și mai curate iată că-i eși în cale o fată de o frumusețe rară și-i schimbă toate gândurile.  Această fată era Vidra.  Ghiță o iubi; amorul nu întreabă și nu judecă.  Săgeata lui Cupidon străbătu tot așa de lesne peptul său de viitor sfânt.  El o văzu plângând pe mormântul părintelui ei și din acea zi sărmanul Cătănuță ar fi dorit mai bine ca să se închine la umbra frumoasei sale, decât la acele icoane, cari din zi în zi perdeau înaintea ochilor săi din sfânta lor valoare.  Pe Vidra, în adevăr nu o mai văzuse și ca să întrebe despre dânsa nu avea pe cine, ș-apoi nu știa cum o chiamă; cu toate acestea o iubea.  Era hotărât să se facă călugăr, acum însă își schimbă gândul.  Îi plăcu mai mult preoția.  Ca preot, își zicea el, se va putea însura și-și va lua o nevastă tot atât de frumoasă ca și fata acea pe care a văzut-o plângând pe negrul mormânt.  Așa și făcu.  După un scurt timp se însurăși deveni preot.  Patru ani duse el această viață liniștită când mergând într-o duminică din întâmplare în satul vecin, văzu pe Vidra, pe acea fată frumoasă, pe care o văzuse în monastire și care îi rămăsese în minte.  Când se întoarse seara acasă, bietul Ghiță nu era ca mai nainte.  El nu puse de loc mâna pe psaltire.  Când se culcă, nu-și făcu de loc cruce și preoteasa i se păru de astădată că este de o sluțenie nedescrisă.  Norocul însă îl favoriză.  Dumnezeu sau satana făcu în scurt timp să-i moară preoteasa.  De atunci el rămase singur și nu nutria altă dorință decât a se iubi cu Vidra.  Ghiță, după cum ziserăm, se apropiă cu cuțitul în mână de rivalul său.  Sărmanul Ciorchină nu mai putea să ție nici capul în sus de amețit ce era.  Hotărârea preotului fu crudă, el voia să-l omoare și nu era nimeni care să-l oprească dela crimă.  — Pe cât timp acest Ciorchină va trăi, în zadar voiu mai nădăjdui ca să mă iubesc cu Vidra!  ș-apoi mâine chiar, nu mai departe, mă va face de râs la tot satul!  Ghiță, după aceste cuvinte, se apropie de nenorocitul paracliser și cu o mână puternică lungindu-l la pământ, îi înfipse cuțitul în piept.  Un sânge roșu țâșni în toate părțile și stropi mâna ucigașului preot.  — Ce am făcut!  strigă ei după săvârșirea crimei; am omorât un om!  și privind la corpul încă cald al paracliserului care se sbătea, i se păru că se uită la el, că-i vorbește și că îi arată rana pe care i-o făcuse în piept.  Ghiță aruncă cuțitul, se învârti prin casă, era aproape să-și piarză mintea.  Deodată stătu pe loc.  — A, zise el; de azi înainte nu vei mai putea să spui satului că iubesc pe Vidra și tu n-ai s-o mai iubești!  Tatăl tău care era tot paracliser, — tu singur mi-ai spus, — a omorât cu otravă pe preotul acestei biserici!  Ei bine, fiul său a murit tot de mâna unui preot!  Am auzit eu de mult ce neam spurcat e acela al fanarioților!  Da, e o greșeală mare că iubesc pe Vidra, greșeala ta însă era și mare.  Tu Om mai mult bătrân, om care ai fete măritate, " să iubești o fată ca Vidra!  Nu, ei îi trebue un flăcău, un voinic, și de azi înainte voinic voi fi și eu!  Mă voiu duce în codru și acolo voiu omorî pe toți acei cari îngenuchiară țara noastră!  De mult aud plângerile poporului și multe mume văduve au venit adesea la mine și cu lacrimile în ochi îmi spuneau cum copilele lor au fost siluite de fanarioți și turci.  Ele mă rugau să chem urgia lui Dumnezeu asupra acestor spurcați și m-am rugat de multe ori.  De astă-zi însă, fumul tămâei va fi înlocuit cu fumul prafului de pușcă și sunetele clopotelor cu trosniturile puștilor!  Sângele tău, acest sânge pe care fam vărsat pentru prima dată, mi-a deschis pofta de a omorî și voiu omorî într-una, fără cruțare, fără frică de păcat, ori unde voiu vedea un străin!  Astfel vorbi Ghiță Cătănuță, privind la cadavrul lui Ciorchină.  Aruncând apoi cuțitul din mână, eși afară și se făcu nevăzut.  Nu trecu însă mult, și tot satul afiă că popa Ghiță a omorât pe paracliserul său.  — N-am zis eu bine, lele Catrino, zise acum Paraschiva cumetre!  sale — când îți spuneam mai deună-zi că pop-al nostru e bun de spânzurat?  — Zău așa, fă lele, îi răspunse Paraschiva.  Tu îmi vorbeai adevărat și eu nu voiam să cred!  — Auzi tu colo!  popă și să iubească o fată mare.  — De fă iele, așa ei Dar ce faci cu dragostea?  Ea nu te mai întreabă, de ești preot sau dascăl, ci intră așa d-odată, in pieptul românului. . . .  După trei luni  Trei luni în urma acelui omor găsim pe părintele Ghiță într-o pădure din ținutul Basarabiei.  Intr-o noapte luminată de slabele raze ale lunei, ei se plimba printre arborii seculari și fluera alene.  Deodată aude duruitul unor roate de trăsură.  — Trebue să fie vre-o liftă străină, își zise ei; mă duc la dânsul.  O lo iute printre arbori și în trei minute ajunse la marginea diurnului, care trecea prin mijlocul pădurei.  Duruitura se auzea tot mai aproape și îndată o trăsură frumoasă, trasă de doi cai cari scoteau flăcări pe nări, se arătă înaintea lui Cătănuță.  El puse mâna de asupra ochilor și se uită țintă în trăsură.  Văzu răsturnat pe o pernă de puf un turc gros, care trăgea fum dintr-un ciubuc lung.  — Oprește!  îi strigă Cătănuță și o detunătură de pistol făcu să răsune pădurea.  Turcu de la capră căzu pe spate sub roatele trăsurei, iar caii speriați o luară la fugă.  Celalt turc sări din trăsură și voi să se ascundă printre arbori, când deodată se pomeni în față cu un popă tânăr și robust.  Era Ghiță Cătănuță.  — Stai păgâne!  îi zise acesta, apucându-l de piept.  — Ce voești de la mine bre?  întrebă turcul cu o voce tremurătoare.  — Bani, răspunse Cătănuță, am nevoe de bani.  — Bani?  dar de unde am eu bani?  — Românii pe care i-ai jefuit, de la Românii cărora le sugeți sângele pe fiecare zi, fără să aveți teamă de nimeni!  — Nu-i adevărat părinte, eu n-am făcut nimănui nici un rău, In totdeauna am fost bun cu supușii mei.  — Cu supușii tăi! ?  și ochii lui Ghiță aruncară scântei.  — Dar cine sunt supușii tăi?  — Voi, răspunse turcul revoltat, voi ghiaurilor.  Dacă turcul este crud, are însă calitatea de a nu fi lingușitor ca fanariotul.  Ghiță Cătănuță se uită lung în ochii spătosului mahomedan și sângele i se ridică în cap.  — Cutează încă să-nu insulte neamul, să-mi insulte țara în care trăește și din care se hrănește atât el, cât și o mulțime de alte lifte spurcate!  Dumnezeule!  cum de ai atâta răbdare!  După aceste cuvinte trase iute un pistol dela încingătoare și-l descărcă în pieptul turcului.  Victima căzu pe spate lăsând să-i iasă din gură un vai de sânge.  Cătănuță băgă numai decât mâna prin buzunănle turcului, căută, dar nu găsi nimic.  — De sigur, trebue să fi rămas banii In trăsură.  Se uită după ea, însă trăsura dispăruse de mult cu cai cu tot.  — Mii de tunete!  bombăni Cătănuță și începu să-l caute din nou.  Bagă mâna în sânul rece al turcului și acolo dete de o pungă groasă.  — În sfârșit, nu mi-a fost munca în zadar mai zise Ghiță luând punga.  Lăsă apoi în mijlocul drumului cadavrul turcului și plecă în pădure fluerând.  Eră o lună frumoasă, suflă un vânt ușor.  Copacii se clătinau încet și sgomotul frunzelor produceau un freamăt dulce.  Ghiță se afundă în pădure.  Ce frumoasă i se păru acea seară!  Mai mult ca o jumătate de ceas rătăci el, cântând și fluerând; când deodată se opri pe loc.  — Această pungă, își zise cântărind-o în mână, — această pungă e plină cu aur.  Am luat-o dela un turc, dar turcul dela cine a luat-o?  tot dela săracii români Nu vedeai păgânul cum se ținea fudul și ce crude blesteme aruncă țării noastre?  O, doamne!  ce bine ar fi dacă ne-am uni cu toții mic și mare și punând mâna pe ce vom găsi: pușcă, topor, secură, coasă sau sapă, să dăm fără de nici o milă și să curățim țara de toate aceste lifte spurcate, cari ca niște lipitori ne sug sângele 1  După aceste cuvinte Cătănuță șezu jos și începu să numere banii găsiți în pungă:  —Cinci sute, îi zise el după câtva timp, cinci sute!  bune parale!  aproape o mie de galbeni, dar. . .  și Cătănuță începu să se gândeașcă.  — Ce să fac eu, cu acești bani?  la ce să-i întrebuințez?  Să-i dau Vidrei; când m-o vedea așa de bogat; măi va iubi. .  Deodată tresări:  — Nu, își zise el!  o femee nu trebue să iubească pe un bărbat pentru bani, pentru avere!  Am cinci sute de napoleoni, mă voi duce cu ei, în satul meu și acolo voi găsi pe argatul, Chiriță, care când a venit-mai dăunăzi să șe spovedească la mine, mi-a zis că nu poate să mai rabde bătăile fanariotului și că ar vrea să-și, facă singur seamă.  Nerodul!  îl voi învăța eu ce trebue să facă!  Să vie eu mine în pădure și la lumina zilei, sau la razele lunei să omorâm într-una pe toți acești nelegiuiți.  Nu!  românului nu e dat să-și plece capul!  Să-și arunce sumanul, să pue mâna-pe pușcă și să lovească în toți acei cari voesc să-i facă rău!  Voiu spune lui Chiriță să vie cu mine în codru, să părăsească pe acel nelegiuit de fanariot, care îl hrănește mai mult cu bătăi, de cât cu pâne și împreună cu al ți doi voinici pe care îi voi găsi, sâ venim aici și să jurăm moartea străinilor!  După aceste cuvinte, Cătănuță se sculă în picioare, băgă punga cu bani în sîn și lo încet spre marginea pădurei.  șeapte zile în urmă, înr-un revărsat de zori, toi în pădurea de mai sus, vedem unsprezece oameni voinici, cari își încrucișau puștile jurând resbunare în contra acelora cari le împilară țara, lăsând pe fii ei în sapă de lemn.  Printre acești unsprezece români vedem și pe Ghiță Cătănuță.  Oricine l-ar fi văzut, cu greu l-ar fi putut recunoaște.  În loc de potcap, își pusese căciulă, și în locul rasei, aruncă pe spatele sale o zeghe frumoasă.  Când era preot, avea o barbă lungă și neagră; acum o răsese și nu-și lăsă nici mustăți.  Eră ca pe palmă.  —Băeți!  le zise ei cu o voce resunătoare, v-am a-dus aci, v-am spus care o să fie lupta noastră; Ați primit cu toții și ați jurat pe țărâna strămoșilor noștri că vom fi întotdeauna gata să murim unul pentru altul.  Am jurat, că dacă cumva vreunul dintre noi va îi prins de poterile grecilor, cari cutreeră, va primi mai bine să moară, de cât să-și vânză tovarășii.  Ei bine, acum să vă alegeți un căpitan, care să vă ducă cum va ști el mai bine și pe care să-l ascultați fără împotrivire.  — Ghiță!  strigară ceilalți zece voinici.  Cine altul afară de tine ar putea ca să fie căpetenia noastră?  Te alegem pe tine!  — Vă mulțumesc, le răspunse fostul preot.  Se auzi un sgomot venit de departe.  — Veniți după mine!  le zise Cătănuță.  — Cine să fie?  Se întrebară noii oaspeți ai codrului.  — Vom vedea acum, le respunse căpitanul și cu toții Se îndreptară spre acea parte.  Nu merseră mult și zăriră vr-o patruzeci de oameni înarmați de sus până jos.  Ei mergeau uitându-se prin toate părțile pădurei.  Eră potera, care venea să prindă pe Gruie haiducul.  — Căpitane, întrebară cei zece oameni, ce ne facem dacă vom fi văzuți?  Vom muri cu toți, căci ei sunt o sumedenie.  Ghiță se gândi vre-o doo minute, apoi le zise:  — Veniți după mine.  Noii haiduci se supuseră.  După aceea Cătănuță îi împrăștie pe toți în câte-o parte a pădurei, zicâridu-le:  — Când veți auzi fluerătura mea, să începeți a da cu puștile și să vă mișcați din loc în loc, așa încât să faceți roata împrejurul pădurei.  Eu voi sta aici, ca să nu perd urma acestor spurcați.  — Bine căpitane, dar tu vrei să te lupți singur cu potera?  — Nu, când se va ivi prilejul, vă voiu chema și pe voi.  Când veți auzi a doua fluerătură a mea, să veniți cu toții lângă mine.  — Bine căpitane, răspunseră haiducii lui Ghiță Cătănuță și plecară după cum le porunci.  Potera rătăci prin pădure, ajunse pe ia jumătatea ei, când deodată se auzi o fluerătură puternică în cât răsuna tot codrul.  — Ce se aude?  strigă Efendi-Gatos, capul poterei.  — Cineva a fluerat răspunseră doi dintre poterașî.  '  De astă-dată însă se auziră zece trosnituri de pușcă care veneau din zece părți ale pădurei.  — Pe loc, porunci Efendi-Gatos.  Potera se opri.  — Haiducii lui Grue trebue să fie aici!  zise el.  — De sigur!  răspunseră mai mulți fanarioți și turci.  — Să mergem spre ei!  —- Dar unde sunt?  întrebară câțiva poterași.  — Bine, n-ați auzit detunăturile de pușcă?  — Ba am auzit, răspunseră poterașii tremurând de frică; dar ele au venit din vre-o 20 de părți.  — Așa e!  gângăni Efendi-Gatos.  — Trebue să fie și haiducii lui Codreanu tot p-aci, zise un grec spătos.  Vocea lui fu însă întreruptă de alte zece descărcături de pușcă.  Detunăturile de astă dată veniau din alte direcțiuni ale pădurei.  — Bre!  esclamă Efendi-Gatos; ce dracu!  se vede treaba că toți haiducii din ținuturile acestea s-au adunat aci în pădure.  — De sigur că și ceata lui Bujor tot pe aici trebue să fie, îngânară poterașii între dânșii, cu dinții clănțănind de frică.  — Ce te gândești!  n-auzi că toată pădurea e împresurată de hoți?  zise unul dintre ei, care ar fi dorit mai bine să intre în pământ, decât să dea ochi cu haiducii.  — Mi se pare că e și Pazavan, răspunse un alt grec.  — Eu mă prinz că hoții aceștia au aflat de venirea noastră, și s-au unit cu toți ca să ne prăpădească.  O altă salvă de detunături le asurzi urechile și le astupă gura.  — Să eșirn pe unde am venit, strigă Efendi-Gatos, căci altminteri suntem pierduți!  — Să ne întoarcem îndărăt!  răspunseră și poterașii.  Ghiță Cătănuță, care îi urmăria de aproape, și care cunoștea foarte bine limba greacă, auzi porunca lui Gatos, și băgând, doo degete în gură flueră pentru a doua oară.  — N-auziți bre?  haiducii ne-au înconjurat?  strigară o parte din poterași și o luară la fugă prin pădure.  Dar deodată se opriră în Ioc.  Alte zece detunături de pușcă le tăie drumul.  — Înainte!  porunci Efendi- Gatos.  Poterașii după ce se mai desmeticiră puțin, o luară iarăși la fugă.  In timpul acesta haiducii se strânseră împrejurul lui Ghiță Cătănuță.  — Aveți puștile încărcate?  întrebă el.  — Da, căpitane, nu numai puștile, ci și pistoalele.  — Atunci luati-o la fugă dar băgați de seamă să nu vă vază, căci este ziua mare.  — Unde s-o lom la fugă, afară din pădure?  — Nu mă!  le răspunse Cătănuță; pitulați-vă pe după arbori și trageți în poteră.  Haiducii făcură astfel și pe când poterașii fugeau, deodată unsprezece focuri îi ajunse de la spate și 18 dintr-inșii căzură la pământ.  Fanarioții nu se mai opriră și nici nu s-au mai gândit să se apere.  Groaza le îngheță sângele și uitându-se la tovarășii lor cum cădeau la pământ, o ținură tot într-o fugă.  Se împrăștiară în toate părțile fugind pe unde vedeau cu ochii.  Nu se zărea nimeni; era ziua mare și poterașii tot fugeau ca și când o urgie sau un potop i-ar fi gonit din urmă.  De unde veniau împușcăturile?  Însuși marele Efendi-Gatos căuta prin fugă să scapa mai curând la câmp liber, unde să-și strângă rămășițele poterei și cu ele să se întoarcă la iași.  Alte unsprezece descărcâturi de pușcă însă trimise de haiducii lui Ghiță Cătănuță, scurtară numai de cât viața atât lui Efendi-Gatos, cât și la alți opt voinici ca dânsul.  Din patruzeci câți erau, rămaseră acum numai 16 și ar fi pierit și aceștia, dacă n-ar fi fost mai aproape de isprăvitul pădurei.  După ce potera dispăru, Ghiță băgă iarăși doo degete în gură și flueiră.  — Suntem aci căpitane!  răspunseră cei zece haiduci, adunându-se împrejurul căpitanului lor.  — Ei, v-a plăcut băeți cum v-am condus de data asta?  întrebă el.  — Să trăești!  răspunseră haiducii.  — Acum, haidem să căutăm prin buzunările celor morți căci poate vom găsi ceva scule scumpe și ceva bani.  Haiducii despuiară numaidecât pe poterașii morți luându-le armele și câți bani se găsiră la dânșii, in buzunarul lui Efendi-Gatos deteră peste o pungă care conținea peste 130 lire otomane.  Banii fură împărțiți numaidecât de către Ghiță în părți egale.  Acum să plecăm din pădurea asta, le zise Cătănuță.  Zece minute în urmă haiducii părăsiau pădurea lăsând în urma lor 24 de cadavre pe care razele soarelui se încercau în zadar să-le încălziască.  Fuga Vidrei  Soarele era aproape să apună, când o trăsură mică cu doo roate, trasă de un cal roib, care scotea foc din nări, fugea lăsând un nor de praf în urma sa.  În trăsură se vedea un om tânăr ras peste tot.  Era Ghiță Cătănuță, care zbura spre iubita lui.  Când ajunse el în sat, se făcu întuneric de tot.  Ghiță merse deadreptul spre casa Vidrei.  Frumoasa fată ședea încă pe prispă și cânta un cântec de dor.  Bătrâna mumă adormise în casă și în somnu-i visa că scumpa ei fică devenise mireasă.  In timpul acesta Ghiță își opri trăsura lângă prispă.  Vidra se sculă în picioare.  — Cine e?  întrebă ea.  Nici un răspuns nu se auzi.  Prin întunericul nopții însă, o umbră de om se apropie de dânsa.  Copila începu a tremura.  Ghiță Cătănuță o apucă de mână și cu o voce dulce îi zise:  — Vidro!  te iubesc.  Nici un răspuns nu se auzi.  — Vidro, nu fii atât de crudă, răspunde, vei voi și tu să mă iubești?  Luna eși de sub niște nori groși, și lumină fața voinicului Cătănuță.  Vidra se uita la el.  Era așa de schimbat, că nu recunoscu pe preotul de altă dată.  — Ce voești tinere?  îi răspunse copila fără să-i mai fie frică.  — Nimic mai mult decât dragostea ta, inima ta!  — Dar bine voinice, eu. . .  — Ascultă.  Te iubesc de când eram copil, ai fost cea d-ântâiu față ce an întâlnit în viața mea, nu am iubit pe aita decât pe tine!  După aceste cuvinte Cătănuță căzu la picioarele Vidrei.  Această purtare din partea unui tânăr se întâmplă pentru prima dată frumoasei copile.  Ea îi apucă de mână și îl ridică în sus.  — Haide, scoală, inima Vidrei nu poate fi atât de crudă.  Ghiță se sculă, depunând pe mâna fetei care o strângea în mâinile sale, un sărut înfocat.  — Vin-o la mama, dragă voinice, îi zise ea; spune-i dorul tău și fii sigur că mi te va da ție.  La auzul acestor cuvinte Ghiță râmase încurcat.  Ce trebuia ca să-i mai zică?  s-o răpească?  Nu putea.  Vidra ar fi strigat și âr fi răsculat tot satul.  Să-i propue ca să fugă?  Nu cuteza.  Câte-va minute rămase ca mut, fără a îndrăsnisă scoată un sigur cuvânt.  Haide Bădiță, haide, îi zise în cele din urmă Vidra, trâgându-l de mână.  —Dar unde vrei să mă duci?  La mama.  — Draga mea, nu fii atât de crudă!  Frumoasa copilă se uită mai mult timp în ochii adoratorului ei, ca și când ar fi voit să-l întrebe: Ce ai?  sau: Ce fel de om ești?  —Cine-știe, contino Cătănuță, mama ta nu va voi să te; dea mie și eu, fără tine nu voi putea trăi.  Când te-am văzut pentru întâia dată, eram sărac, abia îmi scoteam pânea de toate zilele și d-aceia n-am îndrăznit ca sâ vin să te cer de nevastă; astă-zi, astă-zi când sunt bogat, când sunt stăpânul pădurilor și munților după împrejur cred că nu mă vei respinge.  Te voi purta în totdeauna la sânul meu, și tu vei fi împărăteasa mea.  Ce-mi va folosi viața, ce-mi va folosi lumina zilei, de voiu fi ursit să trăesc departe de tine?  Nu, Vidro, iubește-mă sau omoară-mă.  Disprețul tău va fi moartea mea.  Sufletul Vidrei se înduioșa la aceste cuvinte și cu un glas dulce, zise lui Ghiță Cătănuță:  — Dragul meu, nu te întrista de geaba, eu văd că mă iubești și de aceia, dacă cumva mama nu va voi ca să mă dea ție, atunci eu îți făgăduiesc că voiu fugi cu tine.  Haide!  Fii vesel, nu-ți face inimă rea.  Vidra va fi femeia ta, ea singură îți spune aceasta de și nu-ți cunoaște nici numele măcar.  Ghiță o lo în brațe și o sărută cu foc.  O sărută mult și luna ascunzându-se după nori îi lăsă în întuneric.  Minutele trecură repede și Vidra se smunci din brațele lui,  — Destul. . .  destul. . .  zise ea.  — Haide, dragă, îngână Cătănuță cu un glas tremurător; nu te mai îndoi de mine.  La câți-va pași ne așteaptă trăsura și puțin mai departe o pădure verde în mijlocul căreia voiu zidi pentru tine un palat frumos.  — De sigur,-și zise Vidra în sine, acesta trebue să fie Grue.  El e haiduc, căci altminteri ce ar căuta prin codri.  Să fiu femeia unui haiduc! . . .  Dar acesta a fost în totdeauna visul meu!  Să fiu femeia unui voinic, unui adevărat român, care după cum îmi spunea mama, se luptă din răsputeri ca să scape țara din ghiarele ciocoilor. . .  — Bine, voinice, se adresă după aceia lui Cătănuță, fiindcă voești, iată, voi fugi cu tine.  — Vidro!  draga mea, vino în brațele mele.  Tu ești pe atât de bună, pe cât de frumoasă.  — Nu, îl opri ea, nu voiu face acest pas până nu mă voiu duce să iau un sărutat dela buna mea mamă.  — Bine dragă, te aștept afară, dar dacă cum-va te va opri, dacă va bănui. . .  — Fii pe pace; mama doarme și eu îi voiu săruta mâna fără a o deștepta.  Zicând aceste cuvinte, deschise ușa și intră în casă.  Aici, pe un pat de scânduri, dormea o femeie bătrână.  De unde înainte visa un vis atât de fericit, acum visul i se schimbă și părea că vede pe fiica ei moartă.  Sărmana mamă suspina.  Vidra se apropie de patul ei, îi ridică măna și sărutând-o lăsa să-i cadă din ochi o lacrimă.  Atunci bătrâna Ileană, — astfel se numiâ muma Vidrei — se trezi și sări drept în picioare.  Visase pe fiica ei moartă și acum o vedea lângă dânsa, ținându-i mâna lângă buzele ei și plângând.  — Copila mea ce ai?  o întrebă.  — Nimic mamă, dar ce suspinai în somn.  — Oh!  un vis urât.  Erai parcă. . .  Dar Ileana se opri.  De ce să mai întristeze pe fiica sa.  — Vin-o de stai lângă mine, copila mea!  îi zise bătrâna trăgând-o lângă dânsa.  Vidra se supuse.  In aceste minate uitase cu totul pe străinul de afară. .  — Oh!  cât îmi pare de bine că m-am deșteptat!  —Mamă, dar ce ai visat?  — Am visat, draga mea, am visat că tu te despărțiai de mine!  La aceste cuvinte un fior rece trecu prin corpul Vidrei:  —- Da, contino bătrâna Ileană, ștergându-și lacrimile: părea că tu te despărțiai de mine, părea că tu te duceai în niște locuri depărtate.  In zadar te.  strigam, în zadar în-tindeam brațele spre ține, tu plecai și eu, eu trebuia să nu te mai văd.  Inchipuiește-ți acum, scumpa mea copilă, câtă durere trebue să/fi shnțit eu, care te iubesc așa de mult, care îți sunt mamă, vai!  și ce iubire poate fi mai mare pe lume decât iubirea unei mame!  Vidra ascultă cu ochii muiați în lacrimi cuvintele mamei sale și și schimba gândul pe care îi avea puțin mai înainte de a fugi cu voinicul care o aștepta afară.  Ghiță, văzând că se întârzie, înțelese că s-a petrecut ceva.  — Neghiob ce sunt!  își zice el, de ce am lăsat-o să mai intre în casă.  Cine știe, poate că nu va mai voi să fuga cu mine.  Așâ trebue să pat; am avut prilegiul și i-am scăpat din mână.  Nu isprăvi însă aceste reflexiuni și ușa sălei deschizându-se de odată apăru Vidra.  — Draga mea de ce ai întârziat atâta?  o întrebă el.  Nu știi cât e de crudă așteptarea pentru cei care iubește?  — Voinice, vin-o altă dată, îl întrerupse ea; acum nu pot veni cu tine.  Mama plânge.  A visat ceia ce eră să se petreacă.  — O, Vidro, o dragă mea, vei fi atât de crudă ca să mă iași să plec fără tine, care ești viața mea!  Ai dreptate, nu m-ai văzut decât astă dată și nu poți să mă iubești.  Însă eu, care te iubesc în umbră de atâția ani; eu, care te vedeam și nu îndrăsniam să-mi arăt iubirea; care muream de dorul tău, pe când tu treceai nepăsătoare pe lângă mine!  — De ce nu mă crezi că și eu te iubesc?  Inima mea bate tot așa de tare și tot cu atâta foc ca și a ta!  Te-am văzut acum întâia dată, este adevărat; cu toate astea, te iubesc de mult.  Mama mi-a povestit adesea vitejiile și frica ce au ciocoii de tine și de atunci în totdeauna te vedeam în visurile mele.  Tresăream întotdeauna la auzul numelui tău și rugam pe Dumnezeu să nu-mi dea alt bărbat, când va fi să mă mărit, decât pe tine, sau pe unul ca tine.  Vezi dar voinice că te iubesc și eu de mult și că iubirea mea, eră mare, căci nu te cunoșteam, nu te văzusem nici o dată, îmi închipuiam însă că ești voinic, tânăr și frumos.  Noapte bună, dar dragul meu, noapte bună!  Vino mâine, vino poimâne, vino în ori care zi vei voi și voi fi a ta.  În astă seară, însă e peste putință.  Vidra voi să intre în casă, dar Ghiță o opri.  — Am fost odată neghiob, își zise el; nu voiu mai fi și a doua oară.  — Ce vrei?  îi zise Vidra.  De ce mă oprești?  — Voiu să-ți spun ceva, îi răspunse, el.  — Dar bine, nu te gândești că poate să iasă mama afară și ce va zice, când mă va vedeâ cu un străin?  — Vino mai încoace Vidro, îi zise el și apucând-o de mână o târâ până lângă trăsura sa.  — Unde mă duci?  îl întrebă din nou cu oarecare spaimă.  Cătănuță nu mai pierdu vremea și astupându-i gura cu o mână, o apucă cu cealaltă de mijloc și o aruncă în trăsură.  Sări apoi și dând biciu calului, peste câteva minute fură afară din sat.  Veți crede poate că Vidra a leșinat; că e disperată, că ar vrea să se sinucidă?  Aș!  nimic.  Vidra nu făcea parte dintre gingașele aristocrate.  Ea era fiică de țăran, Nu era floare de acelea crescute la răcoare și la umbră și pe cari cel mai mic vânt le scutură frunzele!  ci era o floare de câmp, care s-a deschis la razele soarelui și din al cărei miros se îmbată aerul.  Pentru dânsa, purtarea lui Ghiță i se păru ceva obișnuit și de aceea, în loc d-a plânge sau strigă, s-a mulțumit să-l strângă în brațe și să i întrebe dacă o va aduce înapoi la muma sa.  — Fii sigură, fii sigură, dragă, îi zise el.  Era aproape miezul nopții și trăsura lui Ghiță Cătănuță sburâ încă pe câmpia întinsă.  Căpitanul haiducilor se credea acum în culmea fericirei, căci avea lângă dânsul pe Vidra, pe acea fată pe care a iubit-o așa de mult.  El credeâ că fericirea îl va purtă de aici înainte pe aripile sale și că nimeni nu ar putea să-i turbure dulceața unei vieți fermecătoare.  Dar totul e schimbător în lume; nimic nu poate fi stabil.  Atunci când ziua pare mai senină, când soarele strălucește mai frumos, vine norul de acoperă orizontul, și uraganul începe să sufle.  Cătănuță se credea acum fericit și pe când cu o mână ținea hățurile calului, cu cealaltă strângea talia frumoasei copile.  — O draga mea, îi zise el; cât sunt de vesel că mă aflu lângă tine, că voiu trăi cu tine!  Pe ce nu mă întrebi și pe mine, dacă nu simt aceeași bucurie.  Ah!  cât de mult doream ca să fiu femeea unui haiduc! . .  Dar bine dragă, cine ți-a vorbit despre mine, de unde ai auzit de numele meu?  întrebă Cătănuță plin de curiozitate.  —Hei, îi șopti Vidra, voinicii întotdeauna se aud și se iubesc.  — Vidro!  tu ai o inimă. . .  — Da, te iubesc Gruie!  — Drace!  exclamă Ghiță, fata asta e nebună!  —Ce ai zis dragă, duruitul trăsurei și vântul, care iți fură cuvintele, nu m-au lăsat să te aud.  — Am zis că fericirea mea e deplină, că mi s-a îndeplinit dorința!  — Dar de unde știi că mă chiamă Gruie?  — știu, fiindcă numai el e voinic ca tine!  — Cu toate astea, nu sunt eu Gruia.  — Ce zici?  strigă atunci Vidra.  — Zic că eu nu sunt Gruia, ci Ghiță Cătănuță, stăpânitorul munților și pădurilor care se întind prin aceste ținuturi.  pnm?  Ești Ghiță preotul din satul. . .  întrebă ea cu groază.  — Da, chiar eu.  — Tu ești acela care ai omorât pe paracliserul Ciorchină?  Care, după cum zicea satul mă iubea?  — Eu, și l-am omorât fiindcă te iubia.  —O, Dumnezeule, nu mă înșală oare auzul?  tu să fii Ghiță preotul care ai fost însurat și a cărui preoteasă a murit?  —N-am iubit-o nici odată, draga mea!  —țaci nelegiuitule, taci!  îi răspunse ea și acoperindu-și fața cu mâinile începu să plângă.  Ghiță e pretutindeni și nicăeri  Patru luni trecură.  Ghiță Cătănuță trăia acum cu Vidra, însă fericirea pe care o visase mai dinainte, i se schimbase într-o durere nemărginită și într-un traiu plin de amărăciuni.  De ce zilele treceau, de ce vedea mai mult că Vidra nu-l iubește, că nu poate nici să-l sufere.  Cu toate astea, nu se lăsa să fie doborât nici de dragoste, nici de durere.  Să lăsăm însă puțin pe Ghiță Cătănuță și să ne ducem, prin poteca numită a hoțului, care pleacă din mijlocul unei păduri și nu se isprăvește decât la Iași.  Acolo, la poalele munților, în partea dreaptă a orașului, vedem un om bătrân, cu o barbă albă și lungă, cu un toiag în mână și cu o traistă pe umăr.  Pare a fi slab și prăpădit, în cât abia ridică dealul.  Puțin mai în urmă, venea un turc înalt și spătos.  El pășea repede și după aerul feței sale, se vedea că trebue să fie grăbit. ,  Poteca era strâmtă, astfel că cu greu ar ti putut merge doi inși pe aceiași linie.  Bătrânul pășia încet și din când în când tot tragea cu ochiul la spatele sale.  Turcul se aproprie de dânsul și-i striga:  — La o parte, ghiaure!  Bătrânul însă, își ținu pasul regulat ca și când n ar fi auzit cuvintele turcului.  Acesta se repezi la bătrân și-i dete un așa brânci, în cat ai fi crezut că-l va turti la pământ.  Bătrânul se ținu însă nemișcat, ca o stâncă.  Turcul, duse atunci mâna la brâu ca să-și scoată cuțitul, dar nu avuse vreme.  Misteriosul nostru bătrân se întoarse repede și-l isbi așa de tare cu palma peste obraz, în cât sângele îi țâșni pe nas și pe gură.  — Ghiaure, bolborosi el.  — Te afli în țara românească!  îi răspunse bătrânul smulgându-i cuțitul dela brâu.  Turcul se trase câțiva pași înapoi, dar unchiașul cu barba albă se aruncă asupra lui, îi băgă cuțitul în piept și lăsându-l mort în mijlocul potecei, își urmă calea.  Abia se depărtă însă câțiva pași, și zări venind spre dânsul o poteră compusă din vre-o 28 de arnăuți.  Ei veneau călare, așezați în șir unul câte unul.  Bătrânul le făcu loc să treacă.  De odată însă dau cu ochii de turc și se opresc pe loc.  — Mă unchiașule, strigă unul din ei bătrânului, care își urmă calea liniștit.  Bătrânul își întoarse capul.  Vin-o încoace!  zise un altul făcându-i semn cu mână.  El se întoarse numai decât.  — Ce voiți?  întrebă dânsul.  — Cine a omorât pe acest turc?  — Nu știu, răspunse bătrânul.  Mai adineaorea am văzut 2 oameni, unul din ei era fioros și se numea Cătănuță,— după cum îi zicea celalt tovarăș al său — poate că acesta l-o fi omorât.  — Cătănuță!  exclamă o parte din poterași; — pe el îl căutăm.  .  — Atunci, mergeți repede, pe potecă înainte; poate să fie acela despre care v-am vorbit.  — Cum era la față?  întrebă cel mai mare al poterei.  — Potrivit, răspunse bătrânul, nici frumos, nici urât.  — Dar nu te întreb de aceasta.  — Atunci?  — Era tânăr, bătrân?  — Avea tocmai vârsta nepotului meu Neacșu: era cam de 23 de ani.  — De la bătrânul ăsta nu poți înțelege nimic, zise un alt arnăut.  — Ia ascultă, contino capul poterei, răspunde la ceea-ce te întreb.  Răspund jupâne, sărut mâna, ce doriți să vă spun?  — Acela pe care zici câ-l cheamă Cătănuță, era stropit de sânge?  — N-am băgat de seamă.  — Nici dacă avea barbă, sau mustăți?  — Nu avea nici mustăți, nici barbă; era ras ca pe palmă.  — Atunci el e.  și adresându-se către tovarășii lui le zise:  — Înainte băeți!  Fanarioții plecară, iar bătrânul își urma drumul înainte.  Peste un ceas el tu în Iași; apucă p-o stradă strâmtă, merse cât-va până ce dădu în strada mare și se opri înaintea biserici „Sfânta Treime", Aci întâlni un preot.  — Părinte, întrebă bătrânul, care boer e mai bogat în orașul acesta?  —De ce mă întrebi?  respunse preotul.  — Uite, sunt sărac, n-am mâncat de doo zile.  Un bordei ce am avut, mi i-a ars focul și de atunci umblu rătăcind din loc în loc, fără să am ce mânca, nici unde să-mi plec capul.  — Dacă-i așa, zise preotul, du-te la Chir Spiru.  — Ce creștin e acesta?  — Un arvanit, putred de bogat.  — Ești bun să-mi spui unde șade?  — Iți pot arăta de aci.  Uite, vezi casele alea mari?  — Din a căror ogeac iese fum?  — Da.  — Le văd.  — Ei bine, acolo șade Chir Spiru, boer cu nume și cu intrare la curtea domnească.  — Îți mulțâmesc prea sfinte, fii acum bun și dă-mi o ulcică cu apă, ca să-mi ud îst suflet însetat și Dumnezeu îți va înapoiâ pomana pe lumea cea-l-altă.  — Vino înăuntru, îi zise preotul.  Bătrânul urmă pe popă și intră într-o mică chilie.  — Așteaptă-mâ puțin bătrâne, îi zise el, să mă cobor în beciu, că acolo țin apa, ca să fie rece.  După aceste cuvinte, preotul deschise un mic oblon și se lăsă pe niște scări într-un beciu adânc.  Bătrânul se repezi numai decât la gura beciului și iasă oblonul, puindu-i și lacătul.  — Ce este?  răcni preotui când se văzu în întuneric.  — Nimic îi răspunse bătrânul râzând, stai acolo, că e mai răcoare!  — Dumnezeule!  strigă preotul din fundul beciului, — tu erai un hoț și mie îmi erâ milă de tine.  — Nu sunt hoț, bunul meu sfânt; eu sunt Ghiță Cătănuță. :  — Ghiță Cătănuță? !  exclamă preotul, tu ești Ghiță acel  Popă care s-a lăsat de sfânta liturghie și s-a făcut haiduc?  tu ești acel nelegiuit?  Atunci sunt pierdut!  — Nu-ți voiu face nici un rău, răspunse căpitanul de haiduci!  nu mi-ai făcut nimic și n-am dece să mă răsbun pe tine.  — Atunci de ce m-ai închis aici?  Ghiță nu voi să-i mai răspunză.  Se desbrăcă iute de hainele sale; se îmbrăcă cu haine călugărești, puse pe cap un potcap în locul căciulei de oaie și plecă spre casa lui Chir Spiru.  Când ajunse aici îi ieși înainte o slugă și-l întrebă ce voește.  — Jupân Spiru e acasă?  întrebă Cătănuță.  Acasă, răspunse sluga dar dece întrebi?  — Nu pot șă spun decât numai lui.  Sluga se sui numai de cât la stăpânul său și-i spuse că un călugăr voește să-i vorbească  Intreabă-l cum se numește, zise Chir Spiru.  Sluga împlini porunca și venind pentru a doua oară te stăpânul său, îi zise.  — Se numește Efsevie.  — Spune-i să intre.  După câte-va minute bătrânul călugăr se afla în fata marelui hoț de zio, Chir Spiru.  — Ce voiești părinte?  îl întrebă acesta.  Am să-ți vorbesc cevâ interesant.  Interesant I să te vedem, cutează, eu te ascult.  — Voiu cuteză n-aibi grije, zise haiducul în sine, apoi contino cu o voce tare.  — La o depărtare de câteva poști am o moșie, pe care mi-a lăsat-o un nepot al meu.  După cum vezi, eu sunt un călugăr și nu mă pot ocupă cu plugăria, de aceia a-și vrea s o vând Efendiei voastre.  —Bucuros, răspunse arvanitul, văzând că un nou chilipir îi va cădea în mână; dar mai întâi trebue să văd moșia.  — Bine, când veți avea vreme, veniți cu mine, să vedeți toate locurile, să vâ arăt și înscrisurile, și testamentul, ca să te pliroforisești.  — Minunat părinte, vino mâine de dimineață la 12 când mă scol.  Voiu spune vizitiului să pue caii la trăsură și vom merge să vizităm moșia.  Dacă mi-o vinzi eftin, ți-o cumpăr.  — Așa dar mâine de dimineață, la 12, să fiu aici?  — Da, da.  — Cu Domnul, fie numele lui binecuvântat Călugărul se sculă să plece.  Chir Spiru se sculă de asemeni ca să conducă pe acela dela care a doua zi trebuea să cumpere o moșie aproape pe nimic.  Doi pași făcu călugărul spre ușe și întorcânduse iute, apucă pe arvanit de piept și il trânti la pământ.  Chir Spiru rămase încremenit.  El voi să strige, dar călugărul îi arătă un cuțit zicându-i:  — De vei scoate un singur cuvânt, să știi că ești mort Grecul tăcu.  — știi cine sunt eu.  — Nu, răspunse Chir Spiru.  — Află atunci că mă numesc Ghiță Cătănuță.  Arvanitul începu să tremure.  — Dacă voești să scapi cu viață, să-mi dai toți banii, ori de unde nu, te vei scălda în sângele tău.  — Dau, gângăni Chir Spiru, numai să nu mă omori.  Ghiță ridică pe arvanit dela pământ și împreună trecură într-o altă odăiță unde eră casa cu bani.  După ce haiducul lo bani cât a putut să ridice, legă mâinile arvanitului, îi astupă gura și luându-și toiagul eși afară.  Când se văzu în stradă, o lo spre dreapta, o coti apoi spre stânga și dând într-o uliță dosnică, își lepădă numai de cât rasa, aruncă potcapul și rămase în niște sdrențe de haine, pe care la purtă înadins, pentru a se putea preschimba.  Astfel deghizat, Ghiță Cătănuță o plecă spre cârmuirea din acel timp, cum ar fi azi poliția.  Aici găsi un fanariot răsturnat pe o sofa fumând alene dintr-un ciubuc.  — Ăsta e hoțul cel mai mare!  zise Cătănuță intrând în odaia în care ședeâ marele magistrat, având încă alți doi lângă dânsul, cu cari se consultă.  — Ce voești mojicule, întrebă cu un aer îngâmfat fanariotul de pe sofa.  — Am să dau o jalbă, stăpâne, zise haiducul băgând mâna în buzunar.  —Haide, dă-o mai curând, îi răspunse unul dintre consilieri.  — Ce să dea, pronunță cel după sofa, noi nu primim jalbe de la mojici ca acesta. ,  —Dar eu nu sunt mojic, răspunse căpitanul haiducilor; sunt un voinic, care singur pot să omor zece ca voi!  Sunt Ghiță Cătănuță.  Cu aceste cuvinte, întinse un pistol spre fanariotul care zisese că nu primește jalbă de la mojici și îi risipi Creerii  Cătănuțâ descărca apoi un al doilea pistol.  Odaia se umplu de fum și întuneric; Streaja, care păzea afară, intră să vadă ce este, iar el, profitând de zăpăceala produsă între fanarioți, o rupse la sănătoasa.  Jumătate de ceas în urmă, tot lașul eră pus în mișcare în toate părțile umblau călăreții Înarmați, căutând' să găsească pe Ghiță Cătănuțâ.  —Ai auzit îndrăsneală!  își ziceau unii: să omoare pe carmuitorul pus de domnie ca să judece pe cei nedreptățiți!  și unde?  tocmai în camera, dreptăței!  E român cu inimă!  ziceau alții.  El omoară fără frică, toata lumea, în sfârșit, nu vbrbia de cât despre Ghiță și in.  toate părțile nu vedeai de cât oameni de ai stăpânirei care cautau prin cârciumi, prin poduri, pe ori unde își dădeau cu mintea ca s-ar fi putut ascunde acel mare hoț, după cum îl numeau ei.  Numai un țigan negru și urât, cu mustățile pe jumătate arse de foc, se plimba pe strade, nepăsător de sgomotul, care resculașe aproape tot orașul și striga din când în când.  — Lacate, pirostrie avem lacate bune. . .  Acesta era Ghiță Cătănuțâ.  Când se înserase bine, toți cei trimeși ca sâ-l aducă vis șau mort pe Câtănuță, șe întorceau cu capetele pleoștite la comisariatul ca să zicem astfel, in care marele ora al dreptăței căzu trăsnit de pistolul cutezătorului haiduc.  —L-ați găsit băeți?  întrebă unul din cei doi consilieri ai marelui judecător mort.  Nu răspunseră unii din ei.  L-am căutat în toate părțile, nu am lăsat un ioc, unde să nu fi scotocit, dar nimic.  —Parcă s-ar fi bagat în pământ!  adăugară alții.  Odată însă o poteră se opri dinaintea ușei  —Stăpâne, zice capul acelei poteri, cruntul haiduc, Ghiță Catanuța, după a căror urme am plecat, a omorât astâ-zi pe poteca numită a hoțului, pe un biet turc care venea spre oraș.  —Nu poate!  exclamă cel de la masa dreptății.  Ghița Catanuța a fost aici și a împușcat pe Efendi Varulachi își isprăvi cuvântul din, urmă-ȘMată--că intră și arvanitul Chir Spiru?  — Pentru toți dracii!  zise acesta.  Ghiță Cătănuță, mi-a astupat gura și mi-a furat toți banii!  Tot în vremea asta, iată că intră și un preot.  — Oameni ai dreptăței!  zise el, hoțul Ghiță Cătănuță, a venit astăzi la mine, m-a închis în beciu, m-a prădat și dispărut.  — Dar bine!  Ghiță Cătănuță e dracu!  exclamară cu toți.  — Ghiță e pretutindeni și nicăeri, strigă atunci un țigan, care slobozi doo pistoale cu patru focuri, culcând încă trei la pământ.  Apoi, ca fulgerul, se făcu nevăzut din ochii tuturora.  Cel din urmă sărutat.  În mijlocul unei dese păduri, acolo unde razele soarelui pătrund cu greu, acolo unde iarba crește fără a fi călcată de picioarele oamenilor și unde secura nu a putut încă pătrunde, își făcuse Ghiță Cătănuță cuibul său.  Intr-un bordeiu frumos, împresurat numai de flori și arbori cari își împleteau ramurile, ședea retras voinicul haiduc, împreună cu mândra lui, cu frumoasa Vidra.  Trecuse mult timp de când trăia cu dânsa și cu toate astea, nici o scântee de iubire din partea ei.  În totdeauna o vedea plângând, în totdeauna fugia de privirile și îmbrățișările lui.  — Vidro, de ce nu mă iubești?  De ce inima ta e atât de rece!  Pentru ce te mai gândești la Gruia?  Nu sunt și eu tot așa de voinic ca și dânsul!  Tu iubești pe un om care nu-l cunoști, pe care nu l-ai văzut niciodată.  — Taci!  îi răspundea Vidra.  L-am văzut în totdeauna în visurile mele!  E un tânăr voinic, curat la față, curat și la inimă!  Pe dânsul îl iubesc și dacă soarta a fost așa de rea cu mine; îmi voiu îneca suspinele și voiu aștepta moartea ca să-mi aline suferințele și dorul.  — Dar ce ți-am făcut eu, Vidro dragă?  — M-ai înșelat și m-ai răpit dela căsuța mamei mele!  Dece nu mi-ai spus atunci că ești Ghiță preotul, care ai omorât pe paracliserul Ciochină?  — L-am omorât, este adevărat, fiindcă te iubea!  Era un nemernic, un strânge mucuri dela biserică. . ,  — Toate bune, dar cum te pot iubi, când mă gândesc că ești un nelegiuit, care ai părăsit biserica, ca să apuci calea codrului?  — O, Vidro!  am părăsit biserica în care slujiam lui Dumnezeu, pentru a intra într-o altă biserică în care să slujesc țărei mele!  Am fugit de psalmii profeților, pentru ca să aud detunăturile puștilor!  — și în cele din urmă, contino Vidra, tu ai fost însurat înainte de a mă avea pe mine, aveai preoteasă.  La aceste cuvinte, Cătânuță își plecă capul, și rămase gânditor.  — Dacă vrei, îi zise Vidra; dacă vrei ca în toată viața să-ți fiu recunoscătoare, ascultă-mă Ghiță, du-mă înapoi la mama!  Scoate-mă din acest codru întunecos, unde nu pot vedea lumina zilei, unde nici rază a soarelui nu-mi luminează fruntea obosită. . .  — O!  Vidro, dar cum aș putea să mă despart de tine?  Spune-mi să-ți dau orice; spune-mi să-ți dau chiar viața!  Sunt gata!  — O, te știu cât ești de crud!  Răspunse ea suspinând.  Ghiță se apropie mai mult de dânsa, o strânse la sânul său și-i zise:  — Vidro, lasă întristarea, cântă ceva!  Cântecul tău e dulce și ori de câte ori îl aud, îmi perd tristele gânduri.  Vidra avea, în adevăr, o voce fermecătoare.  Când începea să cânte, frunzele păreau că se opresc de a se mai mișca pe ramuri, râurile de a mai curge, paserile de a mai sbura și cu toate ascultau parcă glasul Vidrei și păreau că suspină odată cu ea. . .  — Să-ți cânt, îi zise dânsa.  Dacă ție îți împrăștie gândurile, mie îmi mărește durerea.  Să-ți cânt, să-ți cânt. . .  și ea cântă, cu accente de disperare, această baladă, întreruptă din când în când de câte un adânc oftat:  Pe cel deal, pe cel colnic  Trece-o pruncă și un voinic,  Voinicelul haulind  și pe murgul netezind  și din gură așa zicând:  — Ia-mă bădiță călare  Numai pot sta pe picioare,  Drumu-i greu și grunțuros  și nu pot merge pe jos!  — Puiculiță chip frumos,  Eu te-aș lua bucuros  Dar mi-e murgul sprintenel,  In picioare subțirel  Murgu-i mic și drumul greu  Mijlocul cu armele,  Abia duce trupul meu!  Trupul cu păcatele.  — Nu ți-e milă și păcat;  De la mama m-ai luat  și-n răi codri m-ai băgat!  Dare-ar Domnul Dumnezeu  Să fie pe gândul meu!  Să te duci, bădiță duci,  Până-i cădea rob la turci,  Cu picioarele-n butuci  Si cu mâinele în cătuși:  Să te ajungă dorul meu;  Unde-o fi drumul mai greu  Să te bată jalea mea,  Unde-o fi calea mai grea!  Murgul să se poticnească,  In creștet să te trântească,  Mâna dreaptă să-ți scrântească  Mâna stângă  Să ți-o frângă.  Să ții dârlogii cu dinții,  Să mi te plângă părinții.  Să te însori de noo ori.  și să faci noo feciori,  Să mai te însori odată  Ca să faci numai o fată. . .  Ei să treacă șuerând  Când te-or auzi plângând.  Ea în palme să-ți tot care! . . .  Apă tulbure ș-amară  Tu să bei, să bei mereu. . .  Gândind la blestemul meu!  Ceea ce cântă Vidra era un blestem, ea îl cântă eu o voce tremurătoare, având ochii ațintiți în ochii lui Ghița.  Căpitanul haiducilor pentru întâia dată lăsă să-i cază din ochii doo lacrimi.  Vidra le văzu și se înduioșă.  Ea îi mai cântă încă alte doo cântece mai vesele, îl mângâie puțin cu mâna și în urmă obosită de durere se culcă.  Era miezul nopței.  Vidra dormea, când de odată tresări — Dumnezeul meu, zise ea scuiandu-se, să fie adevărat ceeace am visat?  Să fi murit mama! . . .  și ochii i se umplură de lacrămi.  Eși afară.  Eră lună și în razele ei părea că vede umbra mamei sale.  A murit!  își zise dânsa.  Inima-mi-o spune!  N-am s-o mai văd! . . .  și Vidra căzu în genunchi, ridică mâinele spre cer și începu să se roage.  Vre-o jumătate de oră stătu ea astfel.  Se sculă apoi se duse la calul lui Ghiță, care era legat de un arbore, în-călecă, și voi să plece.  Când murgul simți că e un străin, necheză așa de tare, încât Ghiță sări din pat și văzu că Vidra nu-i lângă dânsul.  Se repezi afară.  Se duse la calul său.  Calul nu mai era acolo.  Atunci un fior îi străbătu corpul.  Pe când stătea gânditor, rezemat cu capul de copac, auzi în depărtare nechezitul murgului.  Vidra plecase, dar unde se ducea?  Nu cunoștea drumul, n-avea de călăuză decât durerea.  Ea părăsia pădurea; părâsia bordeiul, părăsia pe Cătă-nuță și sbura acolo unde dorul, cel mai sfânt dor după pământ, dorul mamei o chemă!  Se ducea s-o vadă. . .  era mult de când n-o mai văzuse. . .  trecură luni din acea seară când a lăsat-o plângând pe patul de scânduri! . . .  Ghiță, după minute de gândire, își ridică de odată capul și-și zise:  — Da trebue să mă iau după dânsa!  trebue s-o ajung!  și plecă.  De odată, auzi o fluerătură.  Ghiță răspunse printr-o altă fluerătură.  — Cine ești?  întrebă după aceia Cătănuță.