BUJOR HAIDUCUL  NUVELĂ ORIGINALĂ  COMPUSĂ DE  N. D .  POPESCU  ILUSTRATĂ CU PATRU GRAVURI  EDIȚIUNEA III  REVĂZUTĂ ȘI ADĂOGITĂ  BUCURESCI  DEPOSITUL LA LIBRARUL ANTICAR H.  STEINBERG  Calea Rahovei No 7  1892  DE ACELAS AUTOR  în ediție separată  DEPOSITUL LA H.  STEINBERG  Amazoana de la Rachova. . . . . . . 2a  ediție. . . . 1  volum  Banul Mărăcine, ilustrat. . . . . . . 2a  ediție. . . . 1  volum  Botezul de sânge. . . . . . . . . 2a ediție. . . . 1  volum  Bujor Haiducul, ilustrat. . . . . . . 3a  ediție. . . . 1  volum  Căpitan Buzdugan ilustrat. . . . . . . 2a  ediție. . . . 1  volum  Carte de Basme, ilustrată. . . . . . . 2a  ediție. . . . 3  volum  Codreanu Haiducul, ilustrat. . . . . . 2a  ediție. . . . 1  volum  Constantin Brâncoveanu, ilustrat. . . . . 2a  ediție. . . . 1  volum  Fata de la Cozia, ilustrat. . . . . . . 2a  ediție. . . . 1  volum  lancu Jianu Zapciu, ilustrat. . . . . . 1a  editie. . . .  1volum  Iancu Jianu Haiduc, ilustrat. . . . . . 4a  ediție. . . . 1  volum  Istoria Resboiululul Româno-Turc. . . . 3a  ediție. . . . 2  volum  Maria Putoianca, ilustrat. . . . . .  2a ediție. . . . 1  volum  Meșterul Manole, ilustrat. . . . . . . 2a  ediție. . . . 1  volum  Miul Haiducul, ilustrat. . . . . . . 2a  ediție. . . . 1  volum  Peneș Curcanu ilustrat. . . . . . . 2a  ediție. . . . 1  volum  Primul Rănit ilustrat. . . . . . . . . 2a  ediție. . . . 1  volum  Moartea lui Bujor, ilustrat. . . . . . 2a  ediție. . . . 1  volum  Prisonierul de la Plevna, ilustrat. . . . . . 3a  ediție. . . . 1  volum  Radu Anghel, ilustrat. . . . . . . 1a  ediție. . . . 1  volum  Radu al 111-Zea cel frumos epuisat. . . . 1a  ediție. . . . 1  volum  Sentinela de la Grivița, ilustrat. . . . 2a  ediție. . . . 1  volum  Sora de caritate. . . . . . . . . . 2a  ediție. . . . 1  volum  Tunsa Haiducu, ilustrat. . . . . . . 3a  ediție. . . . 1  volum  Voinea Haiducul, ilustrat. . . . . . . 1a  ediție. . . . 1  volum  Si vor eși în curând succesiv:  Alexandru Lăpușneanu, ilustrat. . . . . . . 1  volum  Dumitrașcu Cantemir, ilustrat. . . . . . . . 1  volum  Epoca Ghiculescilor, ilustrat. . . . . . . . 1  volum  Epoca Mavrocordaților, ilustrat. . . . . . . 1  volum  Istoria unei dinastii Basarabii ilustrat. . . . . . 1  volum  Junețea Iul Mihaiu Viteazu, ilustrat. . . . . 1  volum  Mihaiu Viteazul și călăul, ilustrat. . . . . . . 1  volum  Mihaiu Viteazul, domn al Ardealului, Moldovei, și țerei Românești. . . . 1  volum  Mihnea cel reu, ilustrat. . . . . . . . . . 1  volum  Mircea cel bătrân, ilustrat. . . . . 1  volum  Moartea lui Michaiu Viteazul, ilustrat. . . . . 1  volum  Moștenitorii Iul Radu Negru, ilustrat. . . . . 1  volum  Postelnicul Constantin Cantacusino, ilustrat. . . . 1  volum  Radu al III-lea cel frumos, ediție noue ilustrat. . . . 1  volum  Radu Negru și descălicătoarea, ilustrat. . . . 1  volum  Radu Vodă de la Afumați, ilustrat. . . . . . 1  volum  ștefan Vodă cel mare, ilustrat. . . . . 1  volum  Testamentul lui Petru cel mare, ilustrat. . . . 1  volum  Colecțiuni de nuvele, ilustrate. . . . . . . . 6  volum  I.  ȚERILE ROMÂNE în SECOLUL AL XVIII-lea  In secolul alu XVIII supranumit: secolul filosofilor, a fost pentru poporele din occident, aceia ce este aurora pentru premergătorul luminei, crepuscula unei senine, secolulu de lupte și de frământări pentru dobîndirea marelor concliiste, antemergătorul câștigării dreptății și a libertății, începutulu emanci păriî popoarelor, sfărîmătorul lanțurilor robiei, preludiul consfințăriî drepturilor de omu pentru toate ființele omenescî, fără nici o deosebire de clasă.  Acestu secolu pentru țerile Române a fost din contra: un secolu de durere, un secolu de apăsare, un secolu do robire!  La începutul seu Românii erau liberi, de sine stătători, înzestrați cu armate numerose și viteze, care adesea orî bătuse pe vecinii lor îndoit mai numeroși; ei erau cărmuițî de către domnitorii lor, aleși dintre fruntașii lor de boeril țerrei, și în fruntea administrației publice și a crucilor de oșteni Români, erau Români și numai Români care se purtau cu milă și îndurare către cel săracu și nevoiașiu.  In decursul acestui secolu și chiar de la începutul său aceste drepturi scumpe care făcu tăria unei națiuni fură perdute încetul cu încetul până ce nu rămase în picioare nici unul dintr-ensele.  Din țări libere și numai nominală legate cn Turcia, căreia îi plătea numai un tribut, fără ca ea să aibă drept a se amesteca în afacerile sale interioare, ele pe nesimțite, prin nenumărate și neintrerupte cotropiri, fură transformate, dacă nu tocmai în niște pașalicurî turcești' dar în niște beilicurî cu totul dependințe de Turcia.  Domnul țerrei nu mai fu ales de către boerii țerei dintre Români; el fură numiți direct do către Poartă și aleși dintre tot ce are străinătatea mai abjectă' dintre dragomanii fanarioțî, care mai întăî trădară pe compatrioțiî lor Greci, iar patria lor și-o transformară într-un adevărat pașalic, și pe urmă se năpustiră eu îndoită poftă de cotropire spre principatele române, ca să le aducă într-un hal mult mai reă, sa îi nimicească.  In fruntea administrației țerrei nu mai fură vechii boeri Români care se purtau omenesce cu connaționalii lor, ci năvăli o leotă de venetici, Fanarioți ca și Domnitorii, cel mai mulțî creditori ai acestor Domnitori streini, care pusese mâna pe resursele ambelor state, pe toate funcțiunile, pe toate arterele de viețuire ale principatelor, și începu a le exploata cu cruzime și neomenie ca să poată produce cat se pote mai mult și ca poporul să fie stors de toată sudorea sa, chiar până la sânge.  Armatele ambelor țărei, fala Românismului, gloria, strămoșilor noștri și mândria cea mai mare a neamului' fu desființată, ca una ce era o piedică puternică realizărei planurilor iubitorilor de cotropire, și fu înlocuită cu o sumedenie de slujitori, bostangii, beșliî, arnăuțî și sbiri armați cn bice, nuele și falange, uneltele de tortură ale tiraniei, cu care arme se năpăsteat cu urgie spre bietul popor, și prin chinuri și cruzimi care făcea să spue și laptele ce a supt la masa, îl îndupleca să scoață chiar apă din piatră seacă ca să le dea cât se poate mai mult și să sature neinfrănata lor lăcomie.  Românii îndurară toate aceste strîmbătățî cu mâhnire multă, dar cu resemnare, căci de mult fusese deprinși cu strămbătățile; își plecară ei cu răbdare gru-majii sub jugul turcesc și fanariot, plătiră cu averea, sângele și chiar libertatea lor tot ce li se cerură, unii din ei se dădură ca robi, împreună cu copii și urmașii lor veneticilor pentru ca să scape de grelele angarale ce li se cereau, dar când fu la iubita lor armă, la flinta ce țineau atârnată în cuiu, când fură siliți să se desarmeze, să înceteză de a mai fi oșteni, lucrurile se schimbară, luară altă turnură, devenită nu mult mai anevoioase: Românul se revoltă.  Foștii oșteni și fii lor, mai ales cei de la țară, tot ce avea țările române mai voinic, mai vânjos și mai viteaz, se revoltară contră ordinului de desarmare, se opuse cu putere la invitația ce li se făcuse de stăpânire de a depune armele, și preferară a-i părăsi familia, casa, satul și gospădăria sa și a se înfunda în bungetul pădurilor și în sghiaburile munților, de unde jncepu o luptă teribilă contra străinilor apăsători ai neamului românesc.  Se desființă armata regulată care se resboia cu streinul fățiș la lumina soarelui și în luciul câmpiei, și se înființa în locu-i haiducismul teribila luptă de partisani, caro isbea pe inimic pe la spate, pe furiș, la umbra codrilor și a nopței, resboiu care nu cruță, nu face prisonierî, nu acordă gratie învinșilor, și-și resbună mai adesea contra unor dezarmați.  Aceasta e în tot d-auna rezultatul strambătățiî, prigonirii, a” suprirei, tiraniei.  și robul odată rupe lanțurile și cu ele sdrobește capul stăpânului ne uman.  Haiduci au fost în ambele principate, dar cel mai vestiți, cei mal viteji și cei mai teribili, au fost în Moldova, căci ea sermană a fost mai apăsată ca sora sa de către cotropitori, fiindjmai săracă si mai istovită.  Legenda care a cântat faptele lor, bine-faeerile aduse de ei celor suferinzi, resbunările cu care au pedepsit ei pe apăsători și reparațiunile făcute de ei celor im-pilațî în dauna împilătorilor, fapte fără de care de mult s-ar fi despopulat Moldova, în cât n-ar mai fi remas Român în ea, păstrează pentru posteritate nu-male lor.  Cei mai principali dÎntr-înșiî fură: Păunașiu Codrilor, Corbea, Românu Gruia Grozoveanu, Ghiță Cătănuțâ, Stoian șoimul, Popa respopit, Grozea si în cele din urmă Bujor și Codreanu toți Români, toți ne temători de moarte, toțî dușmani ai păgânilor, gădî ai veneticilor și frați ai Românilor.  Viața lor fu un șir nesfîrșit de peripeții mișcătoare, de lupte eroice cu dușmanii neamului Românesc, de cruzimi ne închipuite, de fapte patriotice, de jertfe neasemănat de mari pentru binele comun și de fapte umane către Români, sacrificii care erau tot atât de mari pe cât de mari erau faptele neumane cu care pedepseau p?  străini.  Voiu descri o dată pe rînd viețele și faptele vitejesci ale tuturor acestor stranii luptători pentru neatârnarea neamului românesc, pentru că trebue ca posteritatea să le afle faptele, să le scuze crinjimele, comparăndu-le cu estravaganța situațiunilor și necesitățile timpului, spre a se constata din chiar expunerea faptelor, că între haiducii de altă dată și tâlharii de azi, chiar când ar fi ore-care asemănare de purtare pe la unele locuri, este aceiași deosebire ca aceia ce esistă între faptele oșteanului și ale rebelului.  De o cam data însă voiu descri numai istoria lui Bujor și a lui Codreanu, cei din urmă haiduci moldoveni, căci istoria faptelor lor se găsesce în strînsa legătură cu istoria Moldovei dintr-acele timpuri, căci el au fost primii Români care au cutezat să se ridice cu armele în mâni contra unei oști străine de inva-ziune și el singur au îndrăsnit să se resboiască, de și erau o mână de oameni, contra acelor ce venise să resluiască o parte din patria lor: Basarabia, și să se încerce d-a desființa cu totul existența țerrei lor: Moldova.  II.NUNTA DE LA COPĂCESCI  Doue flagele îngrozitoare bântuiau Moldova pe la finele secolului al XVIII; unul din ele se numea fanariotismul în totă ororea sa și altul haiducismul în totă cumplirea lui; unul era încarnat în personele beilor trimiși de Portă din Stambul, care au luat în arendă tronul acestei nefericite țerrî spre a o sărăci, și cel alt era representat prin ștefan Bujor haiducul care domnea peste pădurile Moldovei.  Cel d-ănteiu, prin asupririle și strămbitățile sbirilor lor, Greci ca și el, făceau să țipe pruncul în pântecele mumei de Român, și cel alt, prin îndrăneala voinicilor lui băgase groază de moarte în inimele tuturor străinilor și apăsătorilor sărmanului popor.  Unii svântau pe serac, sărăceau pe văduvă, lăsau pe drumuri pe orfan și pustiau satele și orașele, spre a-și înțoli golanii compatrioțl, și cel alt punea la a-spră globă pe bogătașii țerigrădenî și ucideau și jefuiau pe apăsători, spre a pune în loc o parte din ceia ce luau veneticii prin strămbătate din spinarea serm a nulul Român.  Era o luptă cumplită între ambii dușmani, o luptă de uriași teribilă prin armele de care se serveau și groasnică prin nedreptatea și violența cu care se întrarmau.  Vai!  triste vremuri era pe atunci când nenorocitul popor ascepta mântuirea de la codru și a-suprirea îi venea de la tron!  Oamenii pacinici, oamenii cu frica lui Dumnezeu erau nevoiți să ajute și să ocrotească pe haiduci, și să mință și să păcălescă pe a-ceia ce țineau în mână cumpenile lege! !  De aci o luptă surdă și îndărătnică între putere și norod, între guvernanți și guvernați, între străini și Români.  Unii se luptau pentru conservarea Fanarioților și cel alți pentru isbânda haiducului Bujor.  Astă adversitate îndărătnică, astă ațîțare surdă, astă luptă dîrjă asmuțea pe ambele părți dușmane neintrerupt una asupra alteia și-i făcea și pe unii și pe alții să fie mai aprigi, mal violenți, mai neînduplecăcioși.  Fanarioțil aduceau din patria lor falange întregi de simigii, bragagii și clefți de drumul mare, golani și sdrențeroși, și pe aceia îi asmuțeau spre avutul bieților Români, și Românii câțî mai păstrase o farîmă de bărbăție în inimă, părăseau satele și orașele și populau pădurile și scorburile munților ca să îngroașe ceata lui Bujor și a semenilor sei, pentru ca să potă a se împotrivi contra acestor apăsători, iar cel mal slabi îemăneau p-acasă și răbdau toate strâmbătățile ca să dea pe sub mâna apărătorilor lor ajutor la vreme de nevoie,  Vezându-se astfel încuragiat și sprijinit de români haiducul devenea din ce în ce mai îndrăsneț și săvîrșea fapte care făcea să înghețe sângele în inimele chiar a celor ce se ascundeau după trîmbele compacte ale lefegilor palatului.  Cine era acest om și de unde venea lui astă putere în cât se putea bizui a se lupta cu puterea unei domnii și a o birui?  Legenda purtată din gură în gură, singurul mijloc prin care s-a transmis generațiunelor presente istoria acestor cutezători apărătărî ai drepturilor poporului în epoca de apăsare, nu ne spune nimic alt decât că Bujor era Bujor, iar dosarul judecării lui aflat în archiva moldovenească ce se găsesce acum în chișineu, precum și contele de Langeron în memoriile sale publicate în colecția Hurmuzache, ne spune numai că era un originară din Basarabia și că era om deștept și cunoscător de mai multe limbi.  Desigur ei a fost fiu din popor, căci numai un fiu din popor iubesce poporul până a-și jertfi viața pentru el, dar negreșit a avut părinți de oare care considerațiune și cu oare care avere; a fost cum se zicea pe atunci fecior de oameni (cuvînt boeresc care pe fii poporului, pe talpa casei, prostimea, nu îi considerau ca pe oameni, ci începea a privi om numai pe acela ce începea a se apropia de ciocoi; el după presupunere a trăit o parte din copilăria și primii ani ai junețiî sale în Cetatea Albă numită atunci Acherman, și că acolo a învețat până la perfecțiune limba turcească, grecească și italienească de la negustorii Genovezi, care încă aveau pe atunci stabilite într-acele oraș Important e cantore de comerciu.  El trebue să fi suferit mult, să fi îndurat adversități grave, să fi fost isbit de sortă în modul cel mai cumplit, și din acea cauză a fost silit să părăsească lumea locuită, să se ia după Grozea care haiducea prin Bugeac pe atunci, cam de la vârsta de 22 de ani și peste doi ani, murind Grozea, să-lu urmeze ca căpitan, găsindu-se cel mai capabil dintre toți.  El era brav, dibaciu, ager, impunător, teribil în momentele de luptă și dușmanul cel mai de temut.  El ar fi fost și mai teribil și mai de temut dacă n-ar fi avut un defect, un singur defect, dar care cu toate acestea fu pentru un om ca el un foarte mare defect, care era în stare să nimicească de multe orî marele sale calități, să î înstrăineze o foarte mare parte din afecținî și să-i compromită siguranța sa și a cetei sale.  Bujor era mueratic, iubea peste măsură femeile si fetele și cam avea obiceiul sădea cu japca prin nevestele altora.  Ast învăț reu nu venea de loc la socoteală părinților și bărbaților însurați, căci mai cu seamă hoțomanului îi plăcea fete și neveste tinere și frumoase, viță curată de Român, și nu câte una, ci câte mai mai multe de o dată.  De aceia balada ni-l zugrăvește astfel:  Colea-n vale la fîntănă  Doă fete spală lînă,  Bujor le ține de mână;  Colea-n vale la pârîu  Doă fete spală grîu,  Bujor le ține de brîu.  Ei!  dar ce să vezi!  avea de ce să fie birbant diavolul, căci era frumos de pica hoțul, în căt se înamora fetele și nevestele după el, și de multe orî chiar dînsele îl puneau în ispită de a călca în gura lăcomiei.  Unde-l vedeai nalt ca un brad, falnic, subțire și mlădios ca o salcie pletosă, cu mustăcioara mijindă pe buze ca un spiculeț de grîu în luna lui Iunie, cu o buzișoară rumenă ca garofa înflorită făcută tocmai bună pentru sărutat și cu niște dințișorî de os de fildeșul; cu nisce ochi mari și negri înnecăndu-se în lacrărai ca nisce ochi de fată mare, și niște mânușițe făcute să mânuiască condeiul de grămătic în locul flintei de haiduc!  Când îl vedeai de departe mal mult îți venea să-l mănâncî cu ochi de drăguț ce îțî părea, de cât să te îngrozești de el ca de un tâlhar.  Când mergea el pe calul seu cel sereap și cu stemă albă în frunte, jucându-se și sbeguindu-se pe pajiște ca un copil ce era, sau sburând în goana fugaciului seu cu coma resfirată în vent, ori câad îl vedeai călcând falnic iarba cea mătăsoasă cu piciorușele sale de femee strânse în nisce imenei numai flori pe denșil, sau când îl audeai grăind cu vocea sa cea dulce și argintină, vorbe de marghiolii și de dragoste, zeu că credeai că te afli de faciă cu un logofăt tinerel croit pentru îndrăgostire iar nu cu un căpitan de voinici, care băgase năbădăile în mii de cochinți.  Ei așa era el de faciă cu fetele și nevestele și cu dragii lui de Românași, dar când se vedea în facia dușmanului, se schimbă omul.  Alelei maică!  atunci ochii lui cei dulci și afemeiați se roșiau întocmai ca sângele și se roteau în orbita lor bolovănoși și înspăimântători; figura lui cea drăgălașe se brăzda de niște cute care-i da o înfățișare îngrozitoare și mânușița lui mică și mlădioasă se transforma într-un arc de oțel.  Val de nenorocitul care cădea într-acele minute în ghiara lui!  el era jertfit fără milă sau îndurare, căci ruga și umilința n-aveau înaintea sa nici o trecere.  Dar și când vedea câte o fată sau femee care să-i placă!  numai era chip să scape din brațele sale, de s-ar fi pus d-a curmezișul dorințelor lui orî-ce obstacol, ori-ce împotrivire.  Nici chiar temerea d-a înmulți prea mult numărul dușmanilor sei și d-ași primejdui.  Nimene nu-l stînjinea din îndeplinirea scopului său.  Aceste lucruri se petreceau cum pe la 1783, pe când domnea în Moldova năbădăiosul Alexandru Mavrocordat supranumit Delli Beiu dușmanul cel mai înverșunat al haiducilor.  Mavrocordat fu în curând informat despre astă parte slabă a dușmanului său și numai de cât lo măsurile cuvenite ca să se folosească de dînsa.  Până să nu afle astă particularitate lăsase pe haiduc să haiducească în voe și nu luase nici o măsură ca să se scape de un asemenea rival păgubaș, fiind că scia prea bine că era de surda orî-ce încercare, căci dușmanul său se bucura de favoarea norodului; dar după ce află că era cu putință să compteze pe concursul celor nedreptățiți de sburdălniciele haiducului, atunci își schimbă Vodă tactică și își trămise spre pădurea șerbilor din județul Putna, presupusa reședință a lui Bujor, o ceată mare de poterașî cu poruncă să-l aducă la Iași viu sau mort.  Spre a ajunge mai lesne scopul ce urmărea, ei trămise pristavi pretutindeni ca să vestescă prin surle și tobe întote unghiurile țărei că ori cine va da de gât pe Bujor, va dobîndi ertare pentru ori-ce crimă ar fi săvîrșit, va fi scutit pe viață de ori-ce biruri și angarale, și va căpătă pe d-asupra și un bacșiș de 200 de galbeni turalii, chiar dacă ar fi fost din ceata lui.  Făgăduiala era măreață și amăgitătoare, dar nu găsi între Români nici un vînzător; nici chiar într-aceia are aveau să se plăngă de el că le spărsese casa și le amărîse zilele, căci Românii aveau arme și sânge în vine ca să se lupte și să și-l verse în luptă drâptă cu asupritorul lor, dar inimă d-a-și resbuna prin vînzare n-avea nici unul.  De aceia nădejdea toată remase în isprava poterașilor.  Aceștia își îndepliniră cu chiu cu vai sarcina, înconjurară codru șerbilor și începură să-l bată pe de margini cu hăitași și pușcași întocmai ca la o vînătoare domnească, dar în inima codrului nu întrară nici morți.  Pe când oamenii stăpănirei își dau asemenea trude care băgasă spaimă și groza în toți lupii și epurii din pădure, se întâmplă să fie într-o zi de Duminică o nuntă mare și frumoasă în satul Copăcesci care era la o palmă de loc departe de pădure.  Alergătorul satului, cum am zice azi perceptorul, se însura și lua de nevastă pe fata lui al de moș popa.  Nunta era veselă și frumosă, căci satul era populat și bogat: în sat și prin împrejurimi se aflau o mulțime de fete tinere și mândre precum și o mulțime de tineri voioși gata de joc, va să în bătutura popii hora era mare și largă, mai cu seamă că în mijlocul curții stau desfundate doue buți cu vin ca rubinul și chihli-barul și din mila sfîntului era o vremefrumosă luminată de un soare de Maiu care scotea de după vatră chiar pe hărca de o sută de ani, și pe lângă astea mai cântau și doue tacâmuri de lăutari de sootea din fire pe sfinți, ne cum pe fete și pe voinici!  Ah!  Domne ce mai veselie și chiloman!  ce joc!  ce de nebunii!  fetele și flăcăi jucau de detuna pământul sub umbrarul de verdeață, dinaintea tindei casei, însuflețiți de bătăioase cântece, balaurii de lăutari cântau de scotau morții din groapă, însurăței și însurățelele de doi trei ani, cât pe aci pe lângă tineri bateau la tălpi opinca de sărea ca la trei palme de pământ; codanii și codanele umblau și ei forfota încurcând dănțul cu jocurile lor copilăresci, și mai la o parte fruntașii satului, oameni mai învîrstiți și mai potoliți făceau cinste împreună cu nevestele lor sfintei plosci, pe care o sărutau într-una, zicându-și mereu unul altuia:  — Noroc cuscre.  — Noroc cumetre.  — Noroc să dea Dumnezeu.  Tocmai când era nunta în toiul ei și jucau tinerii mai cu foc, iacă că deodată se auzi despre pădure o detunătură formidabilă, după care urmară mai multe împușcături isolate care ținură aproape un minut.  Pe vremea noastră astă întâmplare n-ar fi pricinuit nici o turburare, dar pe atunci când țara era desarmată și creștinul dormea epuresce de frica lefigiilor stăpânirei și groza încălcărilor haiducilor, care se resboiau într-una cu poterașii, aceste pocnituri îi făcu să tresară înspăimântați și să se desprindă din danț, asceptând când de când să dea dosul în cad de vr-o primejdie.  În acele momente de uluială, intră pe poarta casei unde era nunta un flăcău tîner nalt și chipeșiu, mai mare dragul să te uiți la el, îmbrăcat cu vestminte albe ca fulgu, cn ilecelu alb și găitănat cu negru, cu brîul numai bete împodobite cu mătăsuri și fluturi și în cap cu o căciuliță de hârșie pusă cam pe o sprinceană; băețandru, căci n-avea mai mult de 24 de ani după arătare, venise pe jos tocmai din partea pădurei.  Intrarea sa fu salutată cu un chiloman de bucurie; toți flăcăi își aruncară căciulele și pălăriile în sus spre semn de veselie eșind întru întâmpinarea lui, și tote fetele și nevestele tinere se roșiră ca cireșele de bucurie că l-a văzut, și începură a se îndesa unaintr-alta ca să-l vază mai bine și mai pe sub ascunsu.  — Ei!  bine ai venit sănătos frate Voineo!  începură să strige flăcăii stringându-i mâna cu căldură.  — Bine v-am găsit sănătoși verișcanilor, răspunse Voinea, strîngend cu transport manele ce i se oferea.  — Dar de ce ai venit așa de tîrziu, bădiță Voineo?  întrebă o fată făcându-se roșie ca bujorul de rumeoră.  — De!  surată, respunse Voinea stringând-o nițelu cu mâna cam pe lângă talie, cum obișnuesc a saluta tinerii pe la țară pe fetele frumoase.  Am vrut să mă fac și eu mândru cu voi, și vremea vremuesce și drumul lung ceasurile jecmănesce.  — Ai trecut prin pădure?  întrebă un bărbat mai în ilichie.  — Ba o ocoliiu, căcî știi vorba celuia: nici pe dracu să-l vezi nici cruce să-ți faci.  — Dar ce?  ție ți e frică de pădure măi nea Voineo?  întrebă un camarad.  — Ba nu neiculiță, dar nici dragă părdalnica; căcî de o diastimică de vreme satele s-au puștiit și colnicele s-au bătătorit.  — Măi!  pe semne că ție ți e frică de haiduci!  esclamă uu flăcău, care lipsea cam des noaptea d-acasă.  — Ba nu tocmai, dar sciî vorba celuia: când se gălcevesc doi, se întîmplă adesea ca să plătească aldămașiu al treilea, mai ales dacă o fi adevărat că codru Sîrbilor este cercetat de un cîrd de vreme de cinstitele obraze ale slujbașilor stăpănirei.  — D-aia așa e, și bine faci, replică un om mai invîrstit; cine ocolesce, mai curînd sosesce, zice povestea.  Voinea întinse mânele, o apucă repede cu o mână peste mijloc, și o aruncă cu totul leșinată d-acurmezișul pe cal.  — Tote bune, esclamă Voinea, dar ia spuseți-mî pentru ce stațî voi locului nemișcați ca nisce cocostârci și procleții de scripcarî au amorțit ca nisce degerați?  — Dar bine mă tu nu știi?  n-ai auzit?  strigară cu mirare toți flăcăii de o data.  — Ce să știu și ce s-aud?  esclamâ la rîndul seiî Voinea sperios; ce vi s-a întemplat?  spuneți-mî ați pățit vre un pocinog?  — Ba una asta nu, feresce Domne, răspunse unu unchiașiu; dar despre codru; vii din partea locului și nu ai auzit nimic?  — Dar ce s-auz tăiculiță?  ce s-a întemplat frățiore?  ca spuneți o dată că stau pe ghimpi, răspunse Voinea cu un aer îngrijurat și intrigat.  — N-auzișî acel pocnet de împușcaturi ce isbucniră din pădure mai adineaori?  — Ti!  bată-vă să vă bată că hâtri mai sunteți, esclamă Voinea puindu-se pe un rîs sgomotos; să mă speriați și pace bună pentru un lucru așa de nimic!  măre zurlubiați v-ați mai făcut de un cărd de vreme să-mi vie alte alea pentru un lucru de nimica.  — Dar ce lucru de nimic sunt la tine împușcăturile', măi creștine?  eclamă un unchiașiu.  — Dar ce pote fi moșicule?  căci doar nu suntem în resboiu sad în rășmiriță!  — Nu, slavă Domnului; dar potera e aprope.  — Ei și!  — Te pomenesci cu Doamne apără când cu gândul nu gândesci, și țoropoc beleaua!  vezi că se încinge o luptă țapănă între haiduci și poterași chiar îm inima satului, Ei!  atunci ce ne facem?  — Ce să ne facem?  ce ne pasă noă?  sucească-și și unii și alții gatul cât le place, și noi să ne vedem de jocu.  — Noi să jucăm când s-or omorî unii pe alții?  — Bună morte î o lua.  — și la sfîrșit biruitorii să se puie a prăsnui isbânda pe spinarea hoților de păgubași, adica a nostră care n-am sărit să dâm ajutor unora sau altora?  — Ia taci moșicule și nu purta grijea altora, că Bujor nu e așa de neghiob ca să vie tocmai în codru șerbilor și să le zică poterașilor care l-au înconjurat cu surle și cu tobe: mănâncă-mă lupe d-a gata.  Ia aide fraților să ne apucâm de joc, că vreamea trece și sorele se apropie de scăpătat; iar voi lăutari cântați fără nici o frică, căci cu bună seama potărașiî au dat câte o împușcătură în vent ca să se îmbărbătese unii pe alții, și acum au plecat spre politie.  Flăcăii îl ascultară, lăutarii începură să cânte, hora se alcătui la loc și nunta reincepu să fie animată ca și mai nainte.  III.BUJOR!  Multe din fetele prinse la horă erau mândre și nurlii dar ca Ioana Simziana fata lui al de moș Condoi din Pădurenî nu era nici una și nici că putea fi; par-că era un luceafăr pintre stele, un crin între ghiocei, o roșă între bujori, un diamant între perozele.  Unde o vedeai înaltă, subțirică, bine făcută, cu ochi verzi ca smarandul și mari ca paharele; cu buzele sângerânde ca sâmburii de rodii, cu obrăjori rumeni ca trandafirii înfloriți, cu dinții de măgăritar și gătu de lebădă; pe cap avea un păr galbean ca beateala, pe faciă, pe găt și pe tot corpul o pieliță albă ca cașu.  Cum era îmbrăcată cu nisce haine albe ca fulgul pestrițate maestrit cu felurite flori de mătăsuri și fire de aur și argint,zeu ți-ar fi venit s-o mănânci de drag!  Pe cât era de frumosă pe atât era și de bogat îmbrăcată; catrințe le ei erau numai de mătase, fir și fluturi de aur, la gâtul său atârna o salbă de mai multe sute de rubiele, mahmudele și taleri de aur, șî mijlocelul ei era prins într-un colan de sărmă de aur cu paftelele numai flori de aur și de pietre scumpe.  Asemeni pe cât era de bogată și de frumosă pe atât era de modestă, sfiiciosă și nevinovată la înfățișare, o adevărată comoră de tote darurile.  Cum se formă iarăși hora, Voinea își roti ochii în tote părțile, și zărind-o, scose un mic țipet de bucurie și alergă să se prinză lăngă dînsa; ea văzîndu-l și simțind manele lui într-ale salle, se făcu roșia ca para, și feciorescul său sînișior începu să tresalte de palpituri de bucurie.  — Bună ziua surată Ionă, zise Voinea prinzîndu-se la joc și stângându-i ușurel mănișuța ei cea de zahar.  — Bine ai venit sănătos, bădiță Voineo, răspunse încetinel Ioana, silindindu-se a-și stăpâni tremuratul ce vrea să-i dea de gol emoțiunea de care era coprinsă.  — De mult ai venit?  — După la prânzcior; gândeam că și d-ta o să fii tot așa de grăbit.  — Mă iartă surățică dragă, că nu sunt eu de vină cam întîrziat, murmură Voinea cu o voce dulce și armoniosă.  — Cine a zis că esc!  d-ta de vină?  replica țărăncuța cu acel ton întepat și apăsat cu care se servă tote femeile după suprafața globului spre a-și manifesta supărarea și neincrederea.  — N-ai zise cu gura, dar o arăți cu chipu, și n-ai dreptate, zeu pre legea mea, n-ai dreptate.  — Dar de unde să am eu dreptate?  esclamă Ioana cu acellași ton răutăcios, are Sultănica din șindrilari care te face să-ti uiți jurămintele și să-ți calci fagăduelile.  — Iac-o năpaste pe bună dreptate!  esclamă Voinea, rîzînd cam silit; de unde tătarii ți-a mai dat în cap și astă nagodă, surioră dragă?  — Lasă neică, lasă nu mai tăgădui, căci unde tai tu lemnele eu adun surcelele.  — O fi surată unde o fi, iar aicea n-ai dreptate.  — Zeu!  dar de unde ai neicuță aceste bete cu mărgele havaii, că acu doă septemănî când jucarăm amândoi la hora de la Făurei nu le aveai?  — Le am cumpărat de la bâlciu de Sâmbătă de la Panciu.  — Ce spui?  să nu fie alea care le purta Sultănica Duminica trecută la hora de la Izesci?  că prea seamănă ca doo picături de apă.  — Zeu pre lagea mea nu, zise Voinea cu un ton cam ne sigur.  — Taci neicuță, nu te mai jura, căcî aminterî te crez că esci un minciunos, și îmi iau și eu vorba în napoî.  Spune mai bine pe șleau sântul adever, și mărturisesce că-ți sare cățușea în cârcă și-ți face silă, de ciudă că vrei să mă iei pe mine de nevastă și nu pe ea.  — Eu îți spui drept că nu sciă nimic din câte-mi spuî tu și nici nu cunosc cine e Sultănica aia  — Vai!  de mine câtă minciună!  și Duminică a jucat până seara lăngă dînsa!  — Am jucat cu cine mi s-a întâmplat să mă prind dacă am vezut că tu nu vii cum ne-a fost vorba.  — și întâmplarea a brodit ca să te prinzi tocmai lângă dușmana mea, ai?  tii, că prefăcut mai esci nenișorule!  — Ia să lăsăm noi vorba asta la o parte, și dacă e pă așea să-mi spuî mie și d-ta, care îmi bagi atâtea ponoase, unde-mi ai fost Duminică de n-ai venit la hora de la Izesci.  — Am stat a casă căcî am avut treabă.  — Zeu!  dacă e așa spune unde erai când-ți a furat năframa Dragomir al lui Moș Onofrei?  — Mie năframa!  esclamă la rîndul seu Ioana coborînd ochii în jos rușinată.  — Nu tăgădui Ioano, că nu e bine să-ți minți logodnicu care mâine poimâne are să-ți fie bărbat; mai bine grăesce adevărul.  — Ce sunt eu de vină dacă e el obraznic și-mi face dragoste cu sila?  — Pentru ce te ai dus la horă în lipsa mea?  — Pentru că-mi era urîț să stau singură acasă.  — De ce n-ai venit unde sciai că sunt eu?  — Pentru că mama și tata erau duși la Odobesci și n-avea cine să mă ducă la Izesci.  — Ei și acum ai rămas fără măramă?  — Ba zeu nu, căci pe mine nu mă chiamă Sultănica, ca să-mi dau betele pe la flăcăi care sunt în vorba să se cunune cu alte fete, ci cum am vezut că birbantul îmi smulge marama de la brîu fără să prinz da veste, m-am luat după el ca să-i o iau, și vezând că nu vrea să-mi o dea cu binele, m-am dus plângînd la masa, și nu m-am lăsat până n-am luat-o înapoi.  — Bine, om descurca noî altă dată tote aste socoteli.  — Nu am teamă, răspunse Ioana ridicând în sus fruntea cu mândrie și pronuncind aceste cuvinte cu acel ton impunător și fără replică ce ese din peptul unei conștiințe curată.  Intr-acest timp intrase în curte mosafiri noi, o ceată de peste doă sute de poterași cu căpetenia lor în frunte, îmbrăcați după moda de atunci, adică în haine turcesci, și luase locuri pe lavițele ce li se așezase pe lângă zaplaz.  Gazda casei, adică tatăl ginerului, cum afla că i se face o așea mare cinste de către oamenii stăpînirei, eși întru întâmpinarea lor în mână cu plosca plină, după obiceiu românesc, semn de pace și îndestulare, și pofti bimbașii și oamenilor sei bun venit.  După ce se schimbară gratulările obicinuite și se goliră mai multe plosci, bimbașa începu să spue gazdei și bătrînilor satului care se adunase în juru-i, că el și oamenii sei erau trimiși de stăpînire ca să curețe țâra de hoți; pe ei negreșit nu se numera, și că au venit să înconjura și să cutriereze codru șerbilor, în care, după spusa celor de la Iași, își avea conacul vestitul hoț numit Bujor.  — Vezi lucru comedios!  esclamă moș popa, noi stăm aici la o palmă de loc de codru șerbilor și nici n-am auzit de Bujor, și cei de la Iași îi scie și culcusiul unde e!  mari oameni trebue să fie ăia după acolo!  — Mie mi se pare că sunt secături curate, răspunse bimbașea, căci de cinci și el ne-a făcut să trapădăm și să hoinărim prin pădure în crucișiu și în curmezișiu fără să dăm de picior sau măcar de urmă de hoț.  — Cine scie cine!  o fi legat la gard!  murmură socru cel mare.  — Sunt oameni cu cap haiducii ăia!  obiectă moș dascălul.  — D-ar fi cu capul căt banița tot ași pune mana pe ei dacă așiu sci unde sunt, replică bimbașea cu fudulie, dar cine umblă după icre verzi mănâncă răbdări prăjite.  — Efendi, obiectă ciaușul poterașilor, eu mă prinz că noi nu umblăm după icre vertjb și suntem pe urma tâlharului.  — Iar vrei să-mi vii la omul teu eu bârsana în spinare?  replică bimbașa cam restit.  — Iar, fiind că acel om a fost Bujor, cum sunt eu Pavlache Loghiopopulo, ceaușiu de poterași în oștile hatmăniei Mării sale Alexandru Mavrocordat voevod, respunse ciaușul.  I-am cunoscut calul, i-am cunoscut boiul, căci el e acel care mi-a crestat ici obrazul ziua namezea mare în lupta de la Cosmin.  — Ia lasă-mă măi Pavlache cu parimiile tale, replică bimbașea, căci cine face ca mine de se ia după poveștile voastre, o pate ca mine, adică sperie de surda pe oamenii pacinici și nevinovați cum făcui eu mai adineaori.  — Adineaori dacă mă ascultai dai cu mâna de Bujor, murmură Pavlache cu necaz.  — Cum am dat mai deună-zi când am ascultat pe tovarășiul teu Spirache!  Dacă v-ar crede lumea pe voi, n-ar sci ce să creazâ de acel Bujor.  Unul zice că e nalt, bine făcut, subțire, smead, cu perul castaniu și cu mustăciora plăviță pe buze: altul că e mărunt, oacheșiu, gros, fălcos și cu mustăți negri și mari d-un cot: altul că e mijlociu la statură, cu fața roșie și ciupit de vărsat, cu ochii veriji spălăciți în sânge, și cu perul plăviț și spîn; altulu că e pitic slab ca un țîr, cu părul negru și creț, și mustățile cătînd a oală.  Unul că are nu mai mustăți, altul că are barbă mare; unul că e tîner, altul că e betrîn, unul că e drept ca un brad, altul că e cocoșat; unul că e cbipeșiu și frumos, altul că e urît ca păcatul în sfîrșit D-zeu să ve înțeleagă.  — Toate astea dovedesc că Bujor e un hoț dibaciu!  care scie să se prefacă, murmură Pavlache.  — Mă iartă căpitane, zise popa dar mi se pare că mai adineaori ai că s-a întâmplat nu știu ce în pădure, care negreșit a pricinuit acele pocnituri de pușcă ce aurirăm mai adineaori.  Ce s-a întâmplat tăiculiță, spune-ne așa să trăesci că o sfeclisem?  — ei ce să se întâmple?  am vzut un om, nu știu cine o fi fost, călare pe un cal sereap, pe spinare cu o sarică mocănească și în cap cu o căciulă de bârsană, trecend agale prin mijlocul pădurii fără să se gândească că noi suntem la pândă.  Cum l-a vetjut Pavlache al meu a început să strige: iată Bujor, și eu ca un prost am poruncit să se ia după el și să se dea focuri.  — L-ați omorît?  strigă popa spăimântat.  — Ba nu, căci săracul a rupt-o la fugă în cotro a vezut cu ochii, și a scăpat din norocire teafăr și nevătămat dar fără de sarică, căci i-a căzut jos din spinare.  — Bine ca dat D-zeu de n-ați săverșit morte de om c-ar fi fost păcat: zise popa scoțînd din pept un suspin ușărător.  — Bine ar fi fost de l-am fi nemerit, căci atancî hotărît scăpăm de Bujor, murmură îndărătniculu de Pavlache.  Puțin după astă convorbire hora se sparse și flăcăii și fetele se apropiară de poterașî și începură să se uite la ei cu curiositate, căci p-acele timpuri de umilire, când armata țeriî era desființată și paza poporului lăsată în grija haiducilor, vederea unei cete de omeni armați pricinuia poporului cea mai mare curiositate.  Bimbașa care era bulgar din nascere, se întâmplase a fi om chefliu și apropiat, pe cât era de arțăgos și respingător locotenentu seu ciauș Pavrache Loghiopopulo care era grec.  El începu să vorbescă voios cu băețiî și fetele și să spue la snoave și vorbe glumețe, pe când grecul, uitându-se pe sub coada ochiului, observa cu atențiune toate fisionomiile bărbaților, ca cum ar fi vrut să le scruteze conștiințele.  Cănd zări pe Voinea tresări, și apropiindu-se de moș popa îl zice:  — Taică părinte, cunosc!  cine este acel tîner?  — Dar cum să nu-l cunosc dacă e baștină de Român crescut sub ochii noștri!  și locuesce la o palmă de loc d-aci, adică în tergul Panciu.  — Îl cunosc!  bine, bine de totu?  — D-apoi cum nu?  când e mai în tot d-auna, când nu umblă după negoțul lui, aici în sat de bedreag cu noi!  — Ce fel de negoț învîrtesce?  cu ce se îndeletnicesce elu?  — Cu strângerea de grâne și de vite, pe care le vinde la Brăila și la Galați cum a făcut moișu seu și strămoșii sei?  — Este răzașiu sau iobag?  — E Vrănceanu boerule; în Vrancea nu se scie ce este iobăgia.  — Mă iartă părinte că eu sunt străin și nu știu tote alea.  Unde e locașiu lui de hrană?  — El are mai multe case unde șa de și mai multe petice de moșie lăsate de părinți: una la munte p-aproapede Soveja; alta în preajma Mărăsescilor, a treia în sus de Bacău și o vie cu obrațe în dealul Odobescilor, dar locuința lui de obiceiu este, cum ziseiu, în Panciu.  — Cine îi lucrează moșiile?  — Elu singur, prin oameni plătiți, că este harnic nevoe mare, om slujit și știutor de carte, căci copilăria 'și a făcuto în curtea boerului de la Mircesci.  — Ce purtare are el?  e om de ispravă, sau are niscava narăvuri?  — E florea flăcăilor din toate satele din prejur.  — Lipsesce adesea de acasă?  — Dar cum ciorele să nu lipsească când el umblă după negoțul seu prin totă țară.  Când este acasă însă, atunci își face veacul numai lângă logotnica lui, acea fetișoră mândră ca un soare ce se gudură Lngă el.  — Ce fel?  se însoară?  murmură grecul oare cum pus pe gânduri.  — Da, după secerată în câslegile lui sântu Petru o să facem o nuntă mai abitir ca asta.  — Mă iartă tată de supărarea ce ți-am făcut cu atâtea întrebări.  — Nu face nimica fiule, căci am grăit numai adeverulu.  Grecul se depărta de moș popa, dar ochii de la Voinea nu-și lua.  De mai multă ori se opri drept în faciă-i și se uită țintă în ochii lui, dar Voinea n-avea ochi să vază d-ai de astea, căci privirea și atențiunea lui era pironită numai spre frumoasa Iona' care asemeni nu-și deslipea ochii de la el.  Dacă vezu și vezu că căutătura sa mereu ațintită asupră-i nu producea nici un efect asupra lui Voinea și nu-l distra de loc de la preocupațiunea sa, Păvlache se depărtă de dînsulu ca omul ce crede că sa înșelat d-o asemănare, și se duse să se amestece printre camarazii sei  Ploscile începură să circule cu îmbelșugare între poterași limbele să se deslege și voioșia să se general iseze prin bine fâcătoarea influență a fericitei poame descoperită de tata Noe.  Chefliul bimbașea sumese la brău poalele antiriului, se prinse voios cu țăranii la danț, și se puse a trage o sîrbă pe a pajiște mare, să se ducă pomina de danț de beșleagă; subalternii sei se grăbiră a-lu imita; mai marii satului nu se lăsară mai pe jos, și într-o clipă țeranii și poterașii, românii și străinii, se făcură tot o apă și se pusă se joace vîrtos.  Numai cobea de Pavlache sta la o parte sudând mereu din nas întocmai ca prepeli carul care se simte lângă vînat dar nu poate să-i dea de urmă.  Pe când danțul era în toiul seu, se auzi un tropot formidabil de copite de calu și Pavlache avu satisfacțiunea d-a vedea mai întăl ca toți, pe cei doi fustanlii lăsați de pândă la capătul codrului, trăgând în silă de căpăstru după ei un cal sereap cu stea albă în frunte, care sufla groznic din nări, asvărlea din piciore și se smăcea întocmai ca un cal sălbatic.  — A!  strigă cu satisfacțiune grecul sărind din loc și alergând întru întîmpinarea camarazilor lui care aduceau acel cal furios; iată vorbele mele adeverite, iată dovadă că vederea nu m-a înșelat; iată calul lui Bujor; bimbașa Efendiacu n-ai ce să mai zici.  Bimbașa aurind aste vorbe se deprinse cam cu inima îndoită din horă, se apropiă de cal, se învîrti împrejurul lui, se uită la dînsul cu băgare de seamă și n-avu ce să mai zică, căci dacă era opinii atât de felurite și nepotrivite în privința fisionomiî lui Bujor, nu esista însă nici o contradicțiune în privința semnalmentelor calului lui, a căruî pele avea o culoare cu totul deosebită de a celor alțî cai.  Bimbașa rămase dar mut înaintea evidenței, și ne avînd ce să răspunză locotenentului seu, care se uită la el cu un aer triumfător, zise  — Sa dam slavă Cerului și să-i mulțumim ca ne-a dat un ajutor așa de neașteptat; căcî cu puțină dibăcie și prin mijlocirea astui cal, putem descoperi cu înlesnire scorbora tîlharului.  Să încalice unul din noi pe el iar toți cel l-alțî să ne aținem ici colea după dînsul, căcî el negreșit ne va duce la viziunea hoțomanului, pe care-1 vom prinde fără de veste și pe nepusă masă; ai ce crezi Pavlache de părerea mea?  nu e așa că e nemerită?  — E plănuită întocmai după gândul meu, răspunse cu fudulie grecu.  — Atunci dacă e așa, să încaleci tu pe cal, căci esci mai dibaciu și mai cu răbdare de cat noi toți, și apoi să ne lom după tine.  Pavlache prinse bucuros și se apropia de cal, începu să-l netezească pe cap și pe lângă coamă, dar șoimanul haiducesc cum simți pe pielea sa mâna de cochinț, ninchezi groasnic, se smuci cumplit, și sucindu-se fără veste la dreapta, lovi pe grec cu pulpa piciorului din napoi și-l aruncă cât colo d-a rostogolul în țerînă.  Bimbașea începu să rîză cu poftă de neindemnarea ceaușului lui, se apropiă el de calu cu un pas înțepat și îngănfat, dar cum îl simți calul lângă densul, se smăci din noă și, lovindul cu piciorul din napoi, îl aruncă și pe el cam în acelaș loc unde căzuse bietu Pavlache.  Vezîndu-se astefel umilit în facea subalternilor sei, bimbașea, ca ră-și scape ne atinsă demnitatea și amorul propriu de șef superior și în toate competinte, dete ordin tuturor oamenilor săi ca sa încerce pe rând d-a domoli cumplita!  dobitoc, ca încă!  s o pață toțî ar niun urna!  el, și avu satisfacțiunea d-a vedea tote încercările încoronate de cel mal deplin nesucces, adică d-a vedea pe toți oameni sei răsturnați, loviți, cotonogiți și speriațî de teribilul dobitoc, ale cărui nebunii, din noiocire, nu pricinui nici un accident regretabil.  Intr-ast timp Pavlache nu perdea din ochi pe Voinea, ci se uita țintă mereu spre el ca cum inima-i ar fi spus că între el și năbădiosul cal esista oare-care legături tainice; dar de geabă fură toate spionările lui, căci în mușchii trăsurilor lui Voinea nu putu descoperi alt de cât mirarea și curiositatea ca p-alle tuturor celor alți spectatori.  Vezînd că nu scoate la cale cu spionaju, se apropiă de cal, și despletind după cotul mănei sale un biciu gros și nodoros, legă calul de un copaciîi gros din bătătură, începu să-l bată într-un mod cumplit peste nas, peste bot, peste ochi și pe sub burtă pe unde doare mai reu, doar mila va da de gol pe stăpânul lui, dar Voinea nu se arăta mai milos de cât cel lalți, nici mai rece ca ei în fața unuî spectacol așa de neomenos.  Vezând că nicî cu chinuirele n-o scoate la cale, făcu cu ochiu un semn bimbașiî și acesta zîse adresându-se către țeranî:  — Ia cercați și dumneavoastră, care sunteți mai deprinși cu caii de munte, să vedem dacă sunteți mai norocoși.  țeraniî se puse cu ardoare la astă cercare, care reaprindea în animele lor firescele lor deprinderi cu luptele vitejescî; flăcăi și bărbații mai în vîrstă dovediră că în adever erau mai esperimentațî în mânuirea cailor selbaticî; unii din ei isbutiră chiar d-a se urca pe spinarea lui și da-i apuca frânele în mână dar nici unul nu putu să se menție pe spinarea lui, căci năbădăiosul dobitoc începu să sară în loc în picioarele dinainte și dinapoi și nu se oprea până ce nu se vedea scăpat de povară, pe care o aruncă cât colo la păment.  — Ia să fac și eu o încercare, zise în și Voi-nea, vezînd mai mulțî camarazi rostogoliți la pămînt rușinați și cotonogiți; să-mi încerc și eă într-o doră norocul, căci cat am fost în curtea boerească am dumesnicit mulțî cai selbaticî aduși din pustietățile Bujeacului, și dacă nu-i-oiu face eu de petrecanie, să scițî că nici dracul nu-i vine de bac.  — Se va da în sfîrșit de gel, zse în sine Pavlache scoțînd un mic țipet de satisfacțiune, cercând cremenea de la pistdalele ce avea înfipte în brîu.  Din, nenorocire însă bucuria sa n-avu lungă durată, căci cum simți mâna lui Voinea pe lângă gâtul seu, calul se smăci și mai cumplit, rupse hățurile cu care era legat de pom și o reteză d-a fuga prin curte, aruncând cu picioarele de dinapoi de ridica în urmă-i un nor de praf și de bolovani de păment.  Voinea însă în loc d-a se da drept bătut, se agăță vîrtos de coma lui, începu să fugă alături de el tot așa de repede ca și dînsul, și când simți că-și-a făcut în destul vînt, se repezi în sus, și căzu drept pe spinarea lui.  Calul în loc d-a se da de învins începu să sară când în picioarele din nainte, când în cele din napoî, să fugă într-o goană vîrtegioasă aplecându-se când la dreapta când la stânga, mai să dea cu șoldurile de pămînt, dar Voinea se făcu scaiu cu manele înfipte în coama lui ti cu picioarele încolecite sub burta sa, și se lăsa a fi smăcit și bălăbănit de furio-lus cursier fără să-și piardă de loc cumpătul,  In decursul acestei lupte supreme între om și dobitoc, între dibăcie și selbătăcie, toate sentimentele străine închietudinei ce pricinuia desîegarea acestei res-boiri încetară; chiar Pavlache uită bănuitorele sale cercetări și nu se gândea de cât a privi cu nelinisce la toate peripețiile astei înourrări primejdioase și a lua chiar oare-eare măsuri de precauțiune la ca de catastrofă.  încă de când rupsese calul șleaul, lumea speriată se retrăsese spre tinda casei și spre laturile gardului, lăsând câmp liber luptătorilor ca să se combată în voe.  Intr-astă alergare rotită, Voinea trecuse de mai multe ori pe lîngâ draga lui Ioana, care pe jumătate leșinată, privea plină de groză acea în-currare de care spânzura viața iubitului său, și de mai multe ori îi trămisese în treacăt cuvinte încuragiatoare; când mai trecu însă încă o di tă mai ars ca ori când pe lîngă dînsa, Voinea întinse măinele, o apucă repede cu o mână pe sub mijloc și o aruncă cu totul leșinată d-a curmeziș-ul pe cal; dapă aceia sburâ ca o nălucă pe lângă Pavlache, care deschisese ochii mari de tot, și cât clipesci din ochi, și mai na-inte d-a se desmetici cine va din uimire, întinse a doua mană, în care ținea un pistol ascuns pe sub betele brîului, îl descărcă drept în facia grecului, apoi scose din pept un țipet ascuțit, și sălbaticul cursier ciuli urechile, se supuse frîului, se repezi spre gard și sări împreună cu îndoita sa povară dincolo de gard peste țăruși și oamenii fără ca măcar să-I atingă.  — Bujor!  stiigă toată mulțimea înfiorăndu-se cu groază.  — Foc, foc spre el, strigă și bimbașa, tocmai când îndrăsnețul haiduc intra în dumbră viora de dincolo de gard.  — Nu dați, îndurare stapîne, nu dațî că-mi omorîți copila, strigară doi unchiași, un bătrîn și o babă, părinții Idnei eșind din mulțime și îngenunchind la picioarele străinului; nu ve faceți păcat că-mi omorîțî de surda fata, adaose unchiașu sărutând cu transport pdla hainei veneticului.  — Foc, vă zic, că ne scapă tîlharul și ne spânzură pe toți pârcălabul, esclamă din noubimbașa, desfăcîndu-se brusc de îmbrățișările bătrînilor, care căzură grmadă la pămînt scoțînd căte un gemet dureros.  — E prea târziu, cinstiți boeri, replică popa, care nu perduse din ochi pe haiducu în fugă, și-l urmărise cu vederea cu o stăruință, în care poterașii, dacă ar fi fost în mințile lor, ar fi cetit cel mai viu interes.  Uitați-ve a și intrat în pădure și d-acolo nici tătarii nu-l scdte.  — După el copii; cine l-o prinde viu sau mort are de la mine 4ece pungi cu bani, strigă bimbașa eșind în fugă din curte în fruntea oamenilor săi care încă nu eșise de tot din zăpăceala ce le causase astă faptă îndrăsneață a vestitului cupitan de haiduci.  IV  STRUNGA HANGULUI.  Până la jumătatea secolului al XIX; supranumit secolul luminei, trei părți din pămîntul Moldovei și al țărei Românesci era acoperit de nisce paduri falnice și stufoase, care de când lumea nu fusese atinse de secura pădurarului; astăzi lumina a pătruns până și în păduri, căci unde mai nainte domnea cea mai deplină obscuritate în mijlocul acum omul se prigoresce vara de arșița soarelui și iarna înghiață bântuit de asprimea frigului.  Acolo unde acum se întinde cămpii întinse goale de orî-ce urmă de vegetație, p-atuncî cresceau falnici nisce codri magnifici înconjurați de o vegetațiune luxuriantă, sălașiu nepetrunzibil pentru haiduci și fiare sălbatice.  Monăstirile mai cu seamă erau ocolite de nisce veritabile speluncî.  Iată pentru ce haiduci!  erau pe atunci în așa mare prosperitate și pentru ce elenii grecesc nu prea s-a încuibat prin chinoviile depărtate de orașe!  Intre amândoă țările Române, Moldova era cea mai ăduroasă, și strunga Hangului cea mai mare și mai deasă dintre pădurile monastiresci.  Acea strungă era virgină în totă puterea cuvîntului; eea mai mare parte din ea nu vexase așcuțitul toporului de când eșise primul lăstar din pămînt, și pajiștea de sub uriașii sei copaci nu fusese brăsdată cu poteci de nici o urmă de păsuri omenescî.  Abia lupii, urșii, vulpele, rîșiî și câte un plăpând epurașiu călcafi cu labele piciorelor lor frunza cea uscată ce acoperea de veacuri acele locuri isolate.  Monăstirea nu era clădită drept în mijlocul pădurei, ci la o parte, la marginea dreaptă, pe o moviliță din capătul codrului, adică tocmai unde copacii erau mai rari și mai tineri.  Imprejurimele monastirii erau cutreerate și ziua noptes de călugurî și închinători, secura resturnase mulți bușteni prin preajma locului și chiar ferul plugului se înfipsese în pămînt pe ici pe colo, dar mai departe spre laturea stângă a drumului ce conducea la chinovie, nimeni nu cutezase să înfrunte prăpăstiile speluncelor și desimea copacilor, de teama fiarelor sălbatice, care, după spusa călugărilor, erafi în stare să sfâșie omul în mijlocul verei și ziua nămiaza mare.  Toată lumea credea că acele spelunci, în care soarele nu pătrundea nici o dată, erau pustii și necălcate de picior omenesc, și cu toate astea într-una din zilele lunei lui Iunie din anul 1786, un foc viu strălucea prin desișul frunzelor și un fum gros plana pe d-asupra copacilor, chiar în anima pădurei.  Dacă s-ar fi văzut din marginea pădurei sau de la mănăstire acel foc licăritor, negreșit toată lumea-și ar fi scuipat în sin, și făcendu-și cruce ar fi zis cu siguranță, că s-a deschis iadul și s-a ivit necuratul spre a pedepsi omenirea pentru multele sale păcate; dar din norocire pădurea era mare, foarte: deasă și brăsdată cu văgăuni adănci, în cât sătenii din cătunele vecine și sfinții părinți din mo-năstire, nu văzură nimic și se culcară în pace o dată, cu găinele.  Pe când lumea de afară se astâmpăra și se arunca fără grijă în brațele somnului, focul misterios se a-țăta într-una și într-una se împrospăta de către cinci șase ființe înfășurate în nisce ipingele negre, care stau tolănite pe saltele de frunte uscate împrejurul focului, și care semenau mai mult a voinici de codru, de cât a demoni.  — Câte ceasuri o fi măi Hărgot?  zise unul dintre voinici, aruncând d-asupra văpăi un maldăr de ratini uscate.  — O fi câte-va, măi Coșmeliță, căci cucuvaia din ulmul scorboros a cântat pănă acum de trei ori.  — și pănă acum n-a mai sosit nici unul dintr-ai noștri!  esclamă un al treilea tolănindu-se pe iarbă. .  — Ce-ți e frică de dihănii, m[i țandură?  întreba Hărgot cu un ton lotor îu rîs.  — Mie frică!  replică cu o voce detunătoare țandură, lovind cu putere paturile pistoalelor care-i orna încingătoarea de la brîu; se vede neică Hărgot că ți s-a urît cu haiducia, de-mi grăesci astfel!  — Ba nu mi s-a urît vericule, răspunse Hărgot cu același ton, dar pe semne că ție-ți a plesnit în cap să te faci arnăut domnesc, de nu-ți mai place să mai stai singur în codru.  — Hărgot, striga acesta cu o voce detunătoare sărind în sus și scoțînd de la brîu doă pistole, pe care le îndreptă spre camaradul seu, hotărît că n-ai să mar vezi lumina de mâine și fără să ascepte replică, furiosul haiduc trase piedeca cocoșiului și doo pocnituri sburară în spațiu spre a fi repetate de mii de orî de către aprigul ecou; glonțele însă în loc d-a se înfige în peptul lui Hărgot, spre care fusese îndreptate, șuerară printre frunte și sburară în văzduh pe d-asupra copacilor, căci o mană nevăzută apucase pe la spate brațul haidncului și 'i strâmbase direcțiunea.  — zii țandăra si lasă-l în pace, zise după aceia o voce de la spate, și îndată se ivi în zarea focului o noă ființă omenească, un tinerel scund, dar chipeș și bine legat.  — Codreanu!  esclamară cei alțî haiduci sculându-se de jos și salutând respectos pe noul venit.  — Ei ce noimă a mai avut și ăsta noo ceartă?  zise Codreanu așezându-se și el la toc lângă camarazii sei.  — A vrut să-și râză de mine, strigă țandără ca un ton necăjit  — Am glumit Codrene taică, replică Hărgot, care se esprima astfel fiind că începuse să cărunțească; nu lua și tu în seamă tote snoavele unchiașului.  — Ia ascultați, zise Codreanu cu resfire, căpitanului nu-i plac nici glumele nici gllcevile, și când pedepsesce nu glumesce; aide dați-vă mâna și gloanțele păstrațile pentru dușmani.  țandără dete cam fără voe și cam mărăind cu fostul seu dușman, mănă ce vrusese să-l curețe din lume cu un minut mai nainte, dar în sfârșit o dete căci n-avea ce face, căci căpitanul care nu glumea, nu scia altă pedeapsă de cât ștreangul, păstrând glonțele pentru dușmani; de aceia baeții și camarazii sei i se supuneau orbesce.  Hărgot însă care era mai bun la animă, el întinse mana mai cu voie bună acelui ce era sâ-l șteargă din numărul celor vil, și uită cu totul necazul.  Intr-ast timp pădurea pustie și tăcută începu să fie ne întrerupt turburată, când de urlete de lupi când de lătrături de câini, când de miorlăituri de pisici, când de chelălăituri de vulpi și de țipete de bufniță, și după fiecare glas de dihanie, apărea în cercul luminos câte o ființă omenească sau câte o grupă de doo sau trei individe, în felurite costume țărănesci și tergovețe, care, cum soseau în dreptul focului intrau într-un desișiu de crîng din apropiere, și după o lipsă de câte-va minute eșau cu totul transformați, adică, din nisce ființe sfiose și inofensive, se schimbau în nisce haiduci groasnici la înfățișare și armați până în dinți cu pusei, pistoale, iatagane, cuțite și alte u-nelte de destrucțiune.  Cum eșeau din crîng, acești noi voinici se apropiau de foc, dau mana în tăcere sau într-un mod sgomotos, după temperament, cu cel sosiți de mai nainte, și îngroșeau mereu grupa ce sta pitulată pe lângă foc, până ce pâlcul de cățî-va omeni se schimbă într-o ceată de aproape doo sute de inși; o veritabilă armată pentru acele vremuri.  Era curios și instructiv aspectul acestei masse de oameni strînșî împrejurul unul foc mereu crescând și asceptând în linisce sau cu neastâmpăr desfășurarea unor evenimente ne prevăzute, foarte adesea periculoase și mai tot d-auna sângeroase.  Eisionomiele lor era o adevărată colecțiune de tipuri, și vîrstele lor curat o scare cu tdte treptele etăței omenesc! .  Se găsea întră el tot soiul de vîrste: copii, tineri, bărbați și bătrînî, de la 15 până la 60 de ani; tot felul de fisionomii de la heruvimi omenesci, pană la scbi-lodenii monstruoase; o colecțiune întreagă de chipuri frumoase, potrivite, mal așea, urîte, spâimăntătoare; cu pelițe albe, rumene, roșcate, smeade, ocbeșe, arâmii, aprope negre; cu boiuri nalte, mijlocii, merunte și pitici.  Unii erau cu fisionomie simpatice, inocente ori indiferente, alții cu înfățișări respingetore.  viclene, răutăciose, stupide, deștepte, diavolice; în fine mai tote variațiunile lăsate de natură spre a împestrița neamul omenesc.  Aceste individe adunate pentru un singur scop: ținta d-a jefui la drumul mare sau în păduri, în sate și chiar orașe pe cochinții apăsători sau pe străinii groși la pungă, ceia ce era tot una pe atunci, din cauză că Romanii sărăcise, boerii calicise, străinii de alte neamuri nu făceau stare, ci numai grecoteii din Fanar se îmbogățise, și devenise fruntașii țerei.  împinși la plecarea d-acasă de diferite imbolduri, ei luase flinta haiduciei la spinare, unii fiind revoltați de asupririle cu care autoritatea vitregă năpăstuia pe sărmanul popor, alții alergase în codru alungați de biciul cu trei sfircurî al arendașilor asupritori, unii se făcuse haiduci ca să-și resbune contra acelor ce vindeau dreptatea pe bani și-i despoiase de răzășia strămoșească spre a o da la parpaleți; cei mai mulți fusese urniți d-acasă de dragostea de a se face păunașl de codru, și o parte destul de bunicică alergase în creeriî strungilor îndemnați de lenea de a munci, de pofta d-a se îmbogăți repede, de firea cea rea și sângeroasă ce le dădusa natura.  Cum vedeți ațâtea caractere deosebite câte fisonomii, atâtea țeluri opuse câte ființe; tote acestea trebuiau conduse într-o deplină armonie și spre un singur scop, de un om cu însușiri superiore și cu o înaltă artă de a guverna.  Cum vedeți posițiunea de căpitan de haiduci nu era o sinecătură, și Bujor, comandantul lor, nu putea fi un om de rînd, dacă putea să satisfacă atâtea aspirațiunî, să cârmuiască atâtea înclinări și să astâmpere atâtea pofte.  Dar cârtirile uemulțu-miților și ale invidioșilor cătă bătaie de cap îl da ca să înlăture revolta dintr-o massă de oameni atât de variată și atât de certată cu ascultarea! . . .  Intre cei ce sosi mai în urmă în strunga Hangului fu un om scund, oacheșiu, cu ceafa groasă, mustățile negre și lungi până după urechi, cu chica ca abanosul, căzind în bucle legate pe latul seu spate; cu sprîncele negre, grose și îmbinate, cu nasul pleoștit pe buse, cu gura mare și busele late, cu un cap gros, urechi mari și gîtu scurt cu o talie grosă și burtoasă, cu măinî scurte, piciore mici, un adevărat tip de boloboc, dar cu toate astea agil în mișcările lui.  Ochii acestui individ verzî spălăciți nu stau nici o dată astămpărați în orbita lor sângerosă, și buza lui era în veci contractată de un surîs sarcastic și batjocoritor.  Gura lui nu tăcea de cât numai când vedea că se îngroașe gluma, atunci își lua vorbele înapoi spuind c-a șeguit.  Căpitanul chiar nu era cruțat de mușcăturile lui, mal ales când lipsea, dar căpitanul nu lua în serios înțepăturile mușcăturile lui veninose, care adesea deveneau primejdiose, și acest despreț îl desaspera pe flecar.  Din causa ăstor însușiri firesci, camarazii sei, pe lângă numele seu de Ion, îl dăduse și porecla de Bot de năpărcă.  El cum intră în cercul luminos al focului, după ce eși din stufișiu unde își schimbase portul, nu zise ca tot omul camarazilor sei: noapte bună sau bine v-am găsit sănătoși, ci-și roti ochii în juru-î și esclamă cu un ton de satisfacțiune;  — Mă prind că nici acum nu e căpitanul intre voî.  — Nu, răspunse Hărgot.  — Nu-ți am spus eu de aqju dimineață că n-o să vie nici astă nopte?  replică Bot de năpârcă; cine scie cu ce catrință de fată sau nevastă-și o petrecând el desmierdări, pe când noi ne prigorim sub focul carabinelor poterașilor.  — Ei, si ce-ți pasă ție dacă e sau nu căpitanul, între noî odată ce sunt eu aici?  esclamă Codreanu apropiindu-se de Bot de năpârcă cu mâinele rezemate de paturile pistoalelor ce-i erau înfipte în brîu, și măsurîndu-l de sus până jos cu o privire provocătorc.  — Ei și dacă esci tu!  replică Ioniță aruncându-i o căutătură desprețuitore, tu nu esci căpitanul.  — Sunt vechilul lui, răspunse Codreanu ridicând fruntea în sus cu mândrie.  — Tu vechilul lui Bujor!  esclamă Bot de năpârcă isbucnind într-un rîs sgomotos; șterge-ți nasul măi băiete, că încă nu ți s-a uscat.  — Ioniță ai să te căesci!  strigă Codreanu cu un ton detunător, dând fisionomiei sale, cu totă frăgezimea juneței, o înfățișare împunătoare, și aruncând din orbita ochilor sei nisce scăntei arzutore.  — Ce te ai supărat plodule dac-am vrut să glumesc o țîră?  întrebă Ioniță cu un ton care ca prin farmec se făcu dulce și blajin; ia lasă la tătaiiî mănia că nu e bună de nimic, și să ne gândim la ale ndstre, la folosul nostru obstesc, tară fudulie că unul e mai mare și altul mal bătrân, căci aminteri  — Ce spui tu măi de grabă-ți o fi?  esclamă rînjind Ioniță cu un aer îndrăsneț și un ton dîrz; ce pe la voi omnl care spune adevărul se spânzură de mucoș!  ca al de tine?  Ce gândesc!  așa merge treaba cu una cu doo, măi?  hă!  hă!  hă!  că hătru mai esci!  — Nu sunt nici hătru, nicî mucos, ci om în toată firea și în mințele mele, care mă gândesc și judec cu totul șiartul; dar nu gură rea și treabă rea ca tine!  dar ce să clic!  nu trebue să mă mir de loc de ceea ce faci tu, căci așa te-a făcut măta, flleoncă cățăitătoare, care șa ațâțe pe alții la rele și el să nu fie vrednic să se măsoare nicî cu un purece.  Mă mir numai de Hărgot, de țărăngoiu, de țandnră și de Coșmeliță, oamenii în totă firea și voinici care nu dă dosul în facia primejdiei, mă mir de ei că dă ascultare unu!  farfara și-lu îmbărbătează să tae la burețî de surda, cu tote că toți scie că acestea toate sunt fleacurî curate.  Dar cine v-a pricopsit pe vo!  mă! ?  cine v-a făcut din pălmaș!  nevoiaș!  și fără rost, fruntașr cu câte șease perechi de boî, cu vaci, o!  și ban!  buluc Ia chimir?  Bujor săracul, Bujor pe care acum îl ocărîțî, Bujor pe care vreți să-lu răsturnați, Bujor căruia î!  sunteți dator!  pănă și viața.  Dacă.  nu era el, mă!  țărăngoiu, așa e că te lua poterași!  care pusese mana pe tine la încăerarea de la Cosmin, și pănă acum bănănăia!  în furcî?  Așa e, ce ce dreptul, murmură țărăngoiu șiop-tind abea în buze umilit și rușinat.  — Așa e mă!  Hărgot că fără el te manca fript parpalețiî care pusese ghiara pe tine când cu călcarea de la Mușătesci.  — Așa e, murmura și Hărgot cu vocea mai francă.  — și tu țandură, și tu Coandă și tu Coșmeiiță, și tu Usturoiu, mai v-ațî resfăța voi acu sub umbra mândrului codru, dacă nu ar fi fost Bujor care să ve scape din feluritele toroape în care ațî căzut la Găvanele și Poiana Mărului în Muntenia, la Moinesci și Agafton la noi dincoa, și la Girgani dincolo peste Prut.  Dacă el nu și-ar fi pus viața lui în primejdia pentru a voastră ați mai fi în viață acum?  — Nu, murmurară cei patru.  —și cu toate acestea acum vreți să-l dațî de gît să-lu resturnațl, să puneți pe altul în locu-i, pentru că nu-i mai place ochii logofătului Ioniță Bot de Năpârcă, limbă de șearpe, inimă de Iudă, viteaz între cel mal viteji și ne fricos între cei mai nefricoșî, care intră în doî ca în doi-spre-zece și nu poată să-l scoță nici doă-zeci și patru!  — Hă!  hă!  hă!  esclainară toți haiducii într-o isbucnire de rîs.  — și pentru ce pricină fotă astă ură pe d-lui?  oare pentru că nu l-a îmbogățit și pe d-lui?  din potrivă, era nevoiașul nevoiașilor, nemernic la nemernici, argat la argați, gol pușcă și fără opinci în pici ore, și Bujor-l-a făcut om cu chiag, chiabur între cei mai chiaburi, căpetenia fruntașilor din satul lui, poate că l-o fi lăsat pe el de mai în vr-o primejdie, pe când pentru alții s-a făcut luntre și punte că să-i scape dar nici asta nu e măre, căci pe el l-a scăpat din ghiarele morții de trei ori; așa e mai gură veninoasă?  — Cine tăgăduesce binele ce mi-a făcut, murmură Ioniță bosumflat, căci vedea bine că vorba lui Codreanu începuse să schimbe facia lucrurilor și să potolească furtuna.  — Atunci pentru ca cărtesci?  pentru ce te plângi de el, pe cătă vreme îți umple mereu chimiru și-ți încarcă într-una desagii după urma lui?  Poate te simți mai destoinic ca el, mai cu cap ca el, mai viteaz ca el?  așa să fie măi Bot de Năpîrcă?  — Cine-ți tocănesce toate astea?  murmură cu același ton Bot de Năpîrcă.  — Tu destoinic!  tu care dac-ai fost trămis o dată de căpitanu, o singură dățică, cu doi agiamii de cu-rînd venițî ca sa puneți mâna pe un grecoteii!  care mergea singur pe drumul mare, te-ai întors pe jos perdut de tovarășii tel, bătut măr și jefuit de grec.  Tu cu cap?  tu care dacă o dată te-ai întâlnit piept în pept cu un poterașiu, care-și vedea de treabă mergînd pe drumul mare, fără să tecunoscă, n-ai trecut pe lângă el ars ca cum usturoii!  n-ai fi mâncat, ci ai luat-o rasna în gona calului înapoî spre tabără și ai venit glonț la noi în codru Adjudului, cu poterașiul cât colea după tine, cu care prilej am fi perit cu toții dacă Bujor n-avea cap și nu fugea cu noi cu toți prin potecî ascunse pănă să nu ne înconjoare potera Despre vitejia ta nu mai vorbesc, căcî este știut de toți că inima ți se face cât un purece ori de câte ori pleci la vr-o ispravă, și că căpitanul te ar fi dat de mult ca p-o măsea rea din ceata sa, dacă nu-i era milă de copiii tei și nu te scia nevrednic d-a te hrăni cu munca.  Dacă toate sunt astfel precum în adevăr sunt, pentru ce ore îlu dușmănescî?  — Eu nu-lu doșmănesc, murmură Ioniță din ce în ce mai domol, ci zic numai că ar fi bine să stea mai mult cu noi.  — și ce să facă mereu cu noi aici?  — Ce facem si noi.  — Dar el e ca noi?  grija lui e numai cât a n6s-tră?  el are numai o ceată?  și păstrarea acestor cete nu-lu îndatorează pe el să îngrijească de paza oamenilor sei?  Măi de geaba stai tu lângă el, căci n-ai fost în stare să-lu pricepi.  Voi fraților sciți mai bine ca acest nevoiaș, urmâ Codreanu, adresându-se către cei alțî camarazi, că capul lui este pas la preț, și că pe lângă bani mulțî să hârădesce și ertarea oricărui nevoiaș, care ține minte binele cum ține ciuru apa; ce trebue să facă el ca să scape de atâtea curse?  Ca să amăgească prigonirele vîndătorilor și să ne pădească pe noi neatinși, e silit sa șî schimbe fața și să ste între noî fără să-lu cunoscem.  Ca să scane de goana poterașilor e nevoit să fugă de la Dorohoî la Covurlui și de la Neamțu la Fălciu, făcând felurite negustorii sub nume și chip de om de treabă, cunoscut de lumea toată, și ca să adorme ori-ce bănuelî trebue să mai stea și prin sate pe lângă fete și neveste, că ele au limba mai lungă și poate să tragă mai lesne cu urechia lucruri care să-lu scape de multe primejdii.  Cuî să dea prin cap că groasni-cul căpitan este acel făt frumos care joacă într-una la horă sbeguindu-se cu codanele?  Toate le face măre pentru binele vostru, și voî mai cărtițî!  și voî care-i sunteți dator tot, ve folosițî de bine-facerile lui fără să se găsească dintre voî unul măcar care să-i ia apărarea încât sunt nevoit să-i o iau eu, eu un mucos, cum zice Ioniță, un venetic de erî de alaltăieri, care n-am apucat să-i fiu dator cu nimic, dar am apucat să-li înțeleg și să știu cât îi plătesce pielea? ! . . .  — Codrene frate, zise Hărgot înduioșat, întindîndu-i amândoă măinele, ai vorbit ca un Dumnezeu, am greșit, iartă-me; viața mea întreagă este a lui Bujor.  — Iartă-mă și pe mine, zise țandără cu vocea sa cea bruscă, așa pate cine se ia după muște.  — și pe mine, și pe mine, și pe mine, strigară toți haiducii.  — Eu feții mei, n-am să ve ert nimic, dar vă po-vățuesc să aveți încredere în Bujor, că el scie ce face și ve iubesce.  — Avem pe viață și pe morte; trăiască Bujor!  strigară toți haiducii entusiasmați.  — Trăiască Bujor, strigă la urma urmelor și Bot de Năpârcă ne mai avend în cotro.  — Vă mulțumesc băeți, răspunse o mogăldeață neagră, care se ivi fără veste în mijlocul lor fără să se scie de unde și pe unde a venit; dar acum nu e vremea de înduioșări și litanii, ci de treabă; luați în fugă iarbă și gloanțe multe, umpleți-vă dăsagil bine cu merinde și năvală la cai, că avem o treabă bănoasă de tot dar primejdiosă.  — Primejdiosă, esclamă Ioniță înfiorându-se.  — Da primejdidsă, respunse noul venit care nu era altul de căt Bujor; dacă-ți-e frică tu poți să remăi.  — Ba nu rămăîu căci cu tine nu-mi e frică nici în iad.  Aideți băeți, trăiască Bujor!  Intr-o clipă doă sute de voinici tot unul și unu fură încărcați cu arme și muniții și călare pe caii scosese din inima pădure!  unde păsceau zina și noptea când n-aveau de lucru.  Bujor. . .  ridicând d asupra capului șeii o ghioagă mare și grea de rădcină de alun, ferecata cu cue de oțel, o repedi cu o adresă surprinzătoare și o lăsă să cadă cu greutate drept în fața inamicului.  Pag.  57  V.LUPTA DIN PĂDUREA DOCOLINEI  In Moldova ca și în țara Românescă era obiceiu ca cu ocasia sărbătorilor turcesc!  numite Baeram să se trimită la înalta Portă haraciul consfințit prin felurite tractate, precum și ploconul de bairam, care consista în mai mulți cai, mai multe bordușe de unt și 360 pungî de bani, adică 180000 de le!  vechi.  De obicinuit acei bani și acele plocoane se trimeteau prin boerî mânați într-adins la Gapuchehaiaoa țeril din Stambul, care îi da în mâna marelui vizir și pentru care primea răvașiu de primire de la marele hasnatar.  Une orî însă, când guvernul turcesc avea lipsă mare de bani, trăiuitea ei însuși pe cate un funcționar într-adins, sau pe câte o pașe de pe marginea Dunărei mai nainte de soroc ca să-și primescă dreptul seu de suzeran, și forte rar se întorcea cu mâna golă, fiind câ plata haraciului era însoțită de mai multe contese și firmane de învestitură, iar refusul atrăgea după sine o mazilie sigură.  Pas de refusă!  Domnii după atunci care n-aveau nici o milă de țară sau dur de păsurile sărmanului popor, de care era înstrăinat și prin sânge și prin sentimente, daca avea bani plătea și petrecea ne trămis până la Dunăre cu o escortă cuviinciosă, al cărei cap lua de la trămis răvașul de primire și nu se mai făcea vălvă, iar daca visteriea țerei era golă, ceia ce se întîmpla forte adesea, atunci se mai complica lucrurile.  Vodă nu deschidea de loc visteriele domnesc!  nici se atingea de veniturile domenielor, care asemeni erau apanagiul trănului, ci orânduia numai de cât cisiă peste iote braslele și isnafurile; impunea cate o ludă extraordinară, și daca nu se ajungea sau nu se găsea nimic ca să ia jecmănii ce să năpusteau cu urgie peste țeră, atunci puneau la gloabă mănăstirile pământene și câți fcoerî Român!  mai rămăsese cu avere, ferindu-se ca de foc d-a se atinge de veniturile monastirilor închinate și de averea boerilor venetici.  In timpul domniei lui Alexandru Mavrocordat Deli Beiiî, Turcia avu forte multe strîmtorări, fiind că se pregătea în ruptul capului de resboiu cu Nemții și Muscalii, care după tote probabilitățile erau gata să--i caute certă, și trămesese de multe ori pe pașalele sale ca să strângă din Moldova și țara Românescă și ce avea și ce n-avea să ia.