A.  VLAHUȚĂ  SCRIERI ALESE  Vol.  III  Ediție îngrijită, studiu  introductiv, note, co-  mentarii și bibliografie  de  VALERIU RIPEANU  SCRIITORI ROMÎNI  EDITURA PENTRU LITERATURĂ  București 1964  DAN  I  Un ropot de aplauze, și cortina de dril se lăsă pe mica scenă acoperită de ramurile a doi salcîmi.  Zgomotul de glasuri amestecate se înteți.  Mamele primeau felicitări pentru succesul dramatic al copilelor.  — Un adevărat talent. . .  Cine-ar fi crezut?  — Da' Titi, cum se grimase; nici n-o mai cunoșteam.  Cîte un hohot de rîs, tînăr, gîdilitor, se auzea ca o notă clară peste murmurul de vorbe.  și-ncet lumea începu să se miște spre cele doo uși deschise ale dormitorului de jos, prefăcut în salon de bal.  Deja Frau chunst, „tapeur -ul pensionului”, bătea-n clapele pianului un vals, pe cînd doi sublocotenenți încercau, nerăbdători, lustrul parchetului.  În mai puțin de cinci minute, salonul se umplu.  Colegiani, îmbrăcați elegant, țanțoși, cu gesturi și aere de oameni în vîrstă, studenți, ofițeri, de-abia ieșiți din școală, erau prezentați de surorile, de verișoarele lor la celelalte eleve.  Adesea, doo domnișoare, cu cîte un tînăr de mînă, se opreau față-n față:  — Îți prezint pe frate-meu. . .  — Văru-meu, Mavrodin.  și îndată cavalerii invitau la un vals pe noole lor cunoștinți.  Multă lume rămăsese în grădină.  Era răcoare.  Cîteva felinare de hîrtie colorată, atîrnate de crengile copacilor, împrăștiau o lumină discretă.  Arendași, fabricanți, negustori din provincie se întîl-neau și, fără să se cunoască, începeau a-și vorbi unul altuia cu acea libertate și lipsă de ceremonie a oamenilor de afaceri, și după cîteva cuvinte se recomandau singuri, spuindu-și, împreună cu numele, orașul și felul comerciului, după care urma alte indicări secundare: otelul la care trag întotdeauna, cîți copii au și ce calități mai de seamă au putut observa în unii din ei; apoi intrau în subiecte serioase, atunci figurile lor luau o înfățișare gravă, fruntea li se încrețea, ochii arătau o concentrare de atenție, o grijă parcă de a înțelege, și afla tot, de a mai apuca vro idee noo, privitoare la negoț.  Vorbeau de concurența pe care ne-o face America cu grînele ei, de seceta din Rusia, de împrumuturile statului, de ultimele falimente.  Uneori li se părea că e cineva care-i ascultă, îi spionează, ș-atunci își scoborau glasul, gesturile deveneau mai iuți, mai expresive, și vorbele lor șoptite aveau ceva din fîșîitul biletelor ipoticare.  Un toptangiu 3 din Călărași se găsise ceva rubedenie, după o soră vitregă a neveste-sei, cu un moșier din Ilfov.  Ce bucurie pe ei!  Fetele lor erau în aceeași clasă.  Oare ele știau că sunt rude?  „Ce de parale trebuie să facă asta cu școala ei! ”  și imediat începură a face socoteală: 120 de fete a o mie de lei; cît să cheltuiască ea? . . .  și calculau pe zi chilogramele de carne, rabatul de la o consumație așa mare, și după doo ceasuri de prețăluiri și operații aritmetice, rămaseră amîndoi, ca-n fața unei crime, uitîndu-se unul la altul, cu ochii mari, holbați, în umbra compactă a nopții: d-na Raspal cîștiga treizeci și patru de mii de franci pe an. . .  „Închipui-ți, nene Tănase! ”  Mamele pe la ferestre priveau de afară cu dragoste la tinereța dinlăuntru și făceau haz de îmbulzeala, de fierberea și zbuciumul acelei lumi noo, însetată de viață.  Erau copiii lor. . .  cum au crescut de mari, ce iute a trecut vremea! . . .  Erau copiii lor — fericiți, frumoși ca niciodată, cu obrajii rumeni, aprinși, și cu ochii scîn-teietori, îmbătați de plăcerea de a se găsi acolo împreună, de a se simți, de a se pipăi și strînge unii pe alții în calda, pasionata îmbrățișare a valsului.  și ei nici nu-și mai dedeau seamă, în amețeala lor, cît erau de înghesuiți și cum se loveau unii pe alții la fiecare mișcare.  Se vedeau perechi învîrtindu-se tot timpul în loc, cu o cheltuială de grații și cu o expresie de mulțumire ce te făcea să zîmbești.  De mai multe ori Frau chunst își simți coatele strînse de aproape între aceleași șolduri ce se frecau de ea cu o supărătoare stăruință.  Un termometru, uitat în părete, deasupra pianului, arăta.  28° R.  și Frau chunst, încălzită de zbuciumul acestei lumi, pe care ea, cu degetele ei, o agita ș-o amesteca în aceiași vîrtej nebun, bătea în clape din ce în ce mai violent; o adevărată fanfară de sunete pornea pe ușile deschise, străbătea grădina adormită, dînd tremur frunzișului negru, apoi se umfla din nou într-un coridor întunecat din capătul clădirei, și se înfunda în bucătărie, uride alimenta un ceardaș, pe care-l frămîntau de foc doi ungureni ș-o chati, din personalul de serviciu al pensionului.  În față, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire; lămpi mari de bronz, cu globuri de porțelan, aruncă o lumină albă peste covoarele orientale, ce îmbracă aproape tot acest interior luxos, unde nu sunt doo scaune la fel; fiecare lucru își are forma și coloarea lui deosebită — un amestec caprițios de mobile scumpe, dispuse într-o neorînduială intenționată: în spiritul modei de azi, uniformitatea și simetria denotă un gust ordinar.  Doamna Raspal, directoarea, într-un cerc de intimi, povestește o mică întîmplare ce stă în legătură cu ultimul scandal al capitalei.  În orașele mari, se știe, spiritul public e vecinie pus în mișcare de-o noutate emoționantă.  De zece zile, prin cafenele, pe stradă, în tren, n-auzeai vorbindu-se decît de Veronescu-Prisăcani: deputat și membru în comisia de indigenate, el primise bani de la mai mulți ovrei cari cereau împămîntenirea.  Lucrul se aflase, și un cerber din opoziție, orator distins, luase cuvîntul în Cameră.  Se ridica în numele moralității publice și al prestigiului parlamentar.  Dar o mulțime de împrejurări conspirau în contra dezbaterei pînă la sfîrșit a acestei alarmante afaceri.  Era ultima ședință.  Deputații erau osteniți și plictisiți de-o sesiune care-i ținuse cu prelungirile pîn-în iunie.  Era o căldură nesuferită în ziua aceea.  Veronescu făcea parte dintre acei luptători de rasă cari sunt vecinie în tabăra guvernului.  într-un moment dat glasul oratorului fu acoperit de un zgomot infernal.  Majoritatea striga: „La ordine! . . .  închiderea discuției! ”  Toți băteau cu pumnii în pupitre.  În învălmășală, Veronescu, congestionat, se năpusti asupra oratorului.  O cocoană, în tribuna damelor, dădu un țipăt de spaimă și leșină.  Într-un tîrziu furtuna se potoli, și primul-ministru, grav, solemn, senin, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, citi mesagiul de închidere.  Dar ziarele opoziției se așternură pe lucru.  Toată viața lui Veronescu fu scotocită și scoasă la iveală.  Cu patru ani în urmă, cînd a fost ales deputat întîi, se publicase o notiță prin care se arăta că acest mandatar fusese pe vremuri funcționar la vama Prisăcani, de unde a dispărut, într-o bună dimineață, cu cîteva mii de lei din casa statului.  Se afirma chiar că a fost prins și închis, mai tîrziu.  Dar el s-a grăbit a răspunde prin-tr-o scrisoare că în viața lui n-a fost funcționar și că nici nu știe că există o vamă Prisăcani, că e posibil să mai fie un Dumitru Veronescu și, în fine, că va da în judecată pe „infamul calomniator”.  Aceasta se vede c-a pus pe gînduri pe „infamul calomniator”, că lucrul a rămas atunci baltă.  De astă dată însă un reporter a fost trimes la Prisăcani.  Peste cîteva zile se publicau mărturisiri, autografe, fotografii, cari puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul, plin de aventuri rușinoase, toate umilințile și peripețiile prin cari trecuse omul acesta.  Acum nimeni nu-i mai zicea decît Vero-nescu-Prisăcani, și biografia lui era știută și de copii.  Se scriau cronici indiscrete asupra modului cum a știut să captiveze inima, prea simțitoare pentru vîrsta de 60 de ani, a unei văduve grase la trup și la pungă și să devie soțul iubit și răsfățat al acestei bătrîne senzuale, cu obrajii mari și fardați, în brațele căreia muriseră trei bărbați legitimi.  și pe cînd tot orașul fierbea de isprăvile lui și-i arăta cu degetul, el, rumăn și surîzător, se primbla în trăsura-i elegantă, asista Ia spectacole și-și purta pretutindeni același aer triumfător al parvenitului fericit, bogat și invulnerabil față de codul penal.  Acesta era pe-atunci eroul de tristă celebritate al zilei.  Doamna Raspal e îmbrăcată simplu, într-o rochie neagră, pe figura ei brună se mai văd urme de fru-museță, ochii și gura au ceva bărbătesc, nasul subțire și părul lins, de un negru-lucios; pe la tîmple se zăresc cîteva fire albe.  Ea stă la masă, pe un scaun de palisandru, exemplar unic, vorbește rar, liniștit, fără să afecteze, mînile-i albe și slabe netezesc inconștient penele de struț ale unui evantaliu cu plăselele de baga.  — Stăruisem la Cameră pentru pensia ce mi se cuvenea de la bărbatu-meu.  Ba azi, ba mîni, trecuse doi ani și nu se făcuse nimic.  Mă rugam — cunoșteam o mulțime de deputați — toți îmi făgăduiau, și degeaba.  Nu știam nici eu ce să mai fac.  într-o zi, ce să mă pomenesc?  Cu d-nu Veronescu în persoană.  Bucuria mea: știam că e în comisia pensiilor.  Fercheș, amabil, începu să ceară scuze c-a îndrăznit să mă deranjeze, că el a cunoscut pe bărbatu-meu și știe că a fost un profesor distins, că dreptatea mea e strigătoare la cer; în gîndu-meu: mai bine-ar fi strigătoare la Cameră; dar. . .  de la o vreme bag de seamă că parcă se cam iena. . .  Vedeam eu că are ceva de spus. . .  (Aici doamna Raspal închise puțin din ochiul stîng și dete din cap, c-un zîmbet șiret, care se reproduse și pe figura celorlalți).  „De, zic, domnule Veronescu, ce să mai fac?  M-am luat și eu de gînduri,. . ”  Da' el, indignat grozav, și dîn-du-și ochii peste cap: „O, doamnă, e teribil ce se petrece-n țara asta!  Oameni pe cari-i credeam cinstiți, la cari mă-nchinam ș-aș fi pus mîna-n foc pentru ei. . .  ei bine!  i-am văzut de-o venalitate, că mi-e rușine numai cînd mă gîndesc.  știți ce mi-au spus ieri doi colegi din comisia de pensii, pe cînd stăruiam pentru d-voastră?  Mi-au spus curat că nu vor să iscălească raportul pînă ce nu li s-o da cîte o mie de franci, că d-voastra aveți bani, ce mai umblați după pensie! ”  — și nu l-ați dat afară?  întrebă pripit un domn cu ochelari și cu barbete blonde,.  sculîndu-se de pe scaun, ca să se mai miște.  — Eu am rămas înmărmurită. . .  — și i-ați dat doo mii de lei, sunt sigur.  — Da' ce era să fac?  — și cu pensia cum a rămas?  — Într-o lună s-a regulat tot, fără să mă deranjez.  și nimeni nu băgă de seamă prin ce tranziție d-na Raspal vorbea acum — nu cu același calm — despre un director de pension care în toți anii păzește, în sep-tembre, sosirea trenurilor:  — De dimineață, el și nevasta lui sunt la gară, și cum văd un părinte c-o fată, îl iau pe nerăsuflate.  Aici doamna Raspal se sculă și, lăsînd evantaliul, își ridică mîna ca un om care salută și intră-n vorbă c-un necunoscut: „Dacă nu mă-nșel, domnul și-a adus copila spre a o plasa intr-un pansion. . . ”  și pe cînd bietul om umblă, zăpăcit, să-și scoată bagajul, să-și caute birjă, d-nul director, cu consoarta după el, nu-l slăbește și-i toacă la ureche: că-n cutare pension fetele mor de foame și capătă reumatism din cauză că școala e umedă ca o pivniță; că la m-me X nu se-nvață nimic și toată ziua stau fetele pe la ferești și fac bezele la băieții de pe stradă, că ministerul a hotărît să-nchidă cutare pension. . .  și-l amețește cu vorba.  Omul vrea să scape, spune c-a dat arvonă.  „Nu face nimic, eu vă scad arvona, zic că mi-ați dat-o mie, numai ca să vă scap copila din primejdie, nu de altă. ”  și-l apucă de haină, „întrebați, vă rog, întrebați pe toată lumea, șă vă spună de pensionul meu. ”  și-i ia geamandanul din mînă: „Avem trăsura noastră, poftiți, numai să ne vizitați școala, numai să vedeți cum suntem instalați, în toată Europa nu veți găsi o a doua instalație.  Poftiți, doo minute, numai să vedeți. . . ”  și bieții provinciali, unii de naivitate, alții de silă, cad în cursă.  Anul trecut domnul acesta mi-a luat așa de la gară opt fete cari erau înscrise la mine. . .  O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare:  — Da' bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete?  Se făcu un haz nespus, Bătrîna crezuse că tot de Ve-ronescu-Prisăcani e vorba.  Domnul cu barbete avea de gînd să-și manifeste indignarea, vecinica lui indignare, în contra a tot ce e necinste printr-o frază importantă și cu oarecare filozofie la mijloc; dar ce efect putea să mai aibă acum?  Atîta rîs pentr-un lucru de nimic. . .  începea să-l in-dispuie.  Cîte un cuvînt frumos, sonor îl obseda, îi umbla prin gură, enervant ca un fir de păr.  Făcu cîțiva pași, mai apăsați, ar fi vrut să găsească pe cineva demn de fraza care-l punea în neastîmpăr.  și, cu mînile la spate, se opri în fața unui tînăr ce sta deoparte, la o mescioară de nuc, și desina un cavaler pe dosul unui program.  — Ce zici, poete, de lumea asta?  — Nimic, domnule inspector, răspunse tînărul după un mic interval, fără a-și ridica ochii de pe hîrtie.  Domnul cu barbete era inspector peste monumentele istorice, post creat pentru el, Mișu Razi, nu pentru monumente.  își lo ochelarii și, scoțîndu-și batista, îi aburi, îi șterse și-i puse: toate acestea, cu o cochetărie de mișcări în cari neapărat degetul cel mic își păstra cu grație cunoscuta lui poziție, ceva mai în sus, firește, și mai depărtat de celelalte.  Se plecă și privi un moment chipul cavalerului, la care tînărul lucra-nainte c-un aer distras.  — Hm. . .  da' d-ta ai toate talentele. . .  toate talentele, braavo. . .  și asupra acestor aprețieri, la care nu i se răspundea nimic, se uită la ceas — erau aproape doosprezece, lumea începea să se retragă; privi un moment în juru-i, ca un om carte nu știe ce caută, apoi își netezi barbetele și salută ceremonios.  Directoarea îl petrecu pînă la scară.  Tînărul trase cîteva linii îndesate peste figura cavalerului său și, lăsînd creionul, se uită în salon — era singur.  Îi răsuna încă, supărător, în cap vorbele inspectorului, a cărui familiaritate îl enerva; poate chiar cuvîntul poet, de care conștiința lui lega un șir de dureri sfinte, îi făcea rău, auzit așa din gura omului acestuia, suficient, afectat și pururea încîntat de sine.  O domnișoară intră grăbită.  — Domnule Dan, trebuie să joci cu noi un cadril, nu se poate să ne refuzi.  El zîmbi și încercă să se scuze; dar încă doo eleve veniră și, vesele, vorbărețe, aprinse de joc, îl rugară frumos și-l înduplecară.  Dan era profesor de filozofie și de limba romînă la clasele superioare.  Pentru el erau afișate pe păreți, în cancelarie, atîtea programe oficiale, ca să nu se mai întindă la vorbă lungă, ca acum patru ani, cînd s-a pomenit în vară cu materia neisprăvită.  Fetelor le plăceau orele lui de lecție.  Examina foarte rar, ș-atunci făcea mai mult o conversație, și dădea note bune.  El căuta să pună pe eleve în curent cu mișcarea intelectuală a timpului, le învăța să gîndească — lucru puțin obicinuit în școală pe vremea aceea, profesorii bizuindu-se mai mult pe memoria decît pe inteligența elevilor — le arăta cit e de prețios darul de a observa, de a analiza și pricepe viața în toată însemnătatea și frumusețea ei.  Vorbea limpede, corect, liniștit.  Arareori se încălzea, într-un curent mai impetuos de gînduri.  ș-atunci se lumina la față ca un profet, fraza se deschidea, se lărgea, într-o bogăție de cuvinte sonore, puternice, emoționante; privirea, gestul, glasul lui căpătau ceva particular de atrăgător, hipnotic aproape.  Toată ființa lui respira o nemărginită bunătate.  Adesea inteligența lui elastică, generoasă prin rezerva și cumpănirea ei, făcea impresia acelor tablouri cu perspective mari, adînci, pierdute, ce par a nu mai avea sfîrșit.  Cînd intră în bal, elevele îl întîmpinară cu ovații zgomotoase.  Lumea se rărise.  Nu mai erau decît intimii.  Un glas puternic strigă: „En place, mesdemoiselles! ” Era comanda profesorului de dans.  și infatigabila 6 Frau chunst, călcînd pedala, porni cu brio primele tacturi de la figura-ntîi.  Dan avea mișcările jenate și nesigure.  El pășea cu ezitare, luînd seama la ce fac alții și ascultînd instrucțiile perechei lui de joc, o blondă zveltă, care-l lua de mînă și-l conducea, ca pe un copil, cu un aer de protecție fermecător.  Doamna Raspal făcea haz de stîngăciile lui.  Însăși Frau chunst întorcea capul, din cînd în cînd, să-l vadă jucînd.  Dar tocmai această jenă și neîndemînare a lui îl făceau mai deosebit simpatic.  și dacă s-ar fi uitat bine în fața domnișoarei Racliș, ar fi văzut cîtă recunoștință și nevinovată fericire era în ochii ei albaștri: sfiala, nedumerirea lui îi dădea prilej să-l învețe, să-l ia de mînă și, mlădioasă, triumfătoare, să-l poarte și să-l domine, oareși-cum, să se simtă și ea pentru cîteva minute stăpînă, superioară în ceva, fostului ei profesor.  și cu ce cuvinte drăgălașe l-a certat la figura a șasea, fiindcă nu se prea lăsa să-l ducă ea, cu toată puterea brațelor ei, în goana săritoare a galopului.  Nedeprins cu balurile, lui i se părea stranie, îl tulbura cu libertățile ei copila aceasta neastîmpărată, inconștientă, care se vîra în sufletul lui, aproape îl îmbrățișa, rîzătoare, luminoasă, de o diabolică frumuseță în rochia ei de vară, albă.  Uneori se trăgea înapoi, parcă-i era frică de atinge-rea ei, cînd o vedea viind așa nebună spre el, cu brațele întinse, cu gîtul gol, alb, marmorean, și cu o privire caldă, umedă, ce-i surîdea cu toată francheța și farmecul amețitor al nevinovăției celor șaptesprezece ani.  — Scăpași, domnule Dan, și de corvada asta, îi zise ea rîzînd, pe cînd o conducea la loc.  Ce mai ocazie pentru un tînăr cavaler să protesteze aici, și să-și plaseze cele mai galante și mai parfumate complimente, pe cari le au totdeauna fabricate gata tinerii cu educație de salon!  — Aș, nu-i vorba de corvadă, domnișoară. . .  da' nu știu, răspunse Dan, cu un glas trăgănat, avînd aerul de a se gîndi aiurea.  II  Dan se deșteptă tîrziu.  în odaie era o căldură ne-suferită.  șase ani de cînd era în București; și-ntotdeauna vara, după examene, îl apucau aceleași gînduri urîte: să nu s-aleagă și el la sfîrșitul anului, cu cîteva sute de lei, ca să se poată urni, să se ducă undeva, la munte, să se mai răcorească!  Simțea în el o lene, o osteneală ș-o neliniște apăsătoare.  Era așa de zdrobit și de îndurerat fizicește, încît efortul de care avea nevoie ca sa se scoale din pat i se înfățișa ca o durere de care parcă-î era frică.  și ce de lume pleca din București. . .  Se gîndea la prietenii, la cunoscuții lui, îi vedea în tren, veseli, fără griji, ducîndu-se departe, răcorindu-și viața în alte impresii, trăind într-o lume noo, fericiți, îmbătați de farmecul și surprizele călătoriei.  și adesea starea asta a lui, de descurajare și deprimare morală, căuta, ca la toți oamenii cari scriu, să se formuleze în fraze cumpănite, pe care el și le rostea în gînd, îngrijindu-se de structura, ordinea și ritmul lor, ca și cînd le-ar fi scris.  „Iată trei generații de oameni fără noroc.  Bunicu-meu, încurcat în judecăți, se zbuciumă doozeci de ani sub prigonirea unui Margopulo, ca să-și scape răzeșia, pierde tot, și din gospodar de frunte, cînd se vede la sapă de lemn, desperat, ia parul și, ziua-n amiaza mare, la arie, culcă pe grec dintr-o lovitură.  Eu nu l-am apucat, dar am auzit că era o mîndreță de om, vestit pe toată valea Similei , de cinste și de vrednicie.  Bunicu-meu a murit în ocnă.  Tata a luptat cu nevoile și cu sărăcia toată viața.  și eu. . . ”  Servitoarea intră binișor și-i puse cafeaua cu lapte pe masă.  El se sculă, dete cu puțină apă pe obraz — apa era caldă, parc-o luase de la foc.  Ceva mai rece era cafeaua cu lapte.  O sorbi în neștire.  Mintea lui era departe, cu atîția ani în urmă: o căsuță albă în Bîr-lad2, la mahala, într-o curte mare și cu livadă-n fund — figura blîndă și tristă a mă-sei, tată-său bolnav, ve-nind ostenit de la cancelarie, într-una oftînd și gemînd, cele doo surori mai mari, Aglaia și Smărăndița, cîr-pind la cîte-o treanță, prefăcind vecinie o vechitură în ceva bun de purtat, făcînd să circule aceeași haină de iarnă la toată familia, vînzînd o cruciuliță de aur de la botez, pentru a-i cumpăra lui un autor latin, și cîte sacrificii, cîte greutăți, cîte momente de spăimîn-tătoare lipsă, cînd în toată casa se făcea o tăcere și o frică de numai se uitau unul la altul și oftau.  Nici un ajutor, nici o speranță, de nicăiri! . . .  Numai cine a tre-cut pe-aici poate să-și închipuie ce putere de luptă îndelungată și tristă, și cîte acte de adevărat eroism se desfășură zi cu zi, și se pierd în întunerecul vieței acestor sărmane familii, cinsitite și mîndre în nenorocirea lor.  și cîte lucruri, neînțelese bine pe-atunci, i se deslușeau acum în minte.  Vara plecau cu toții afară, la un unchi al lor, care era vechil la Leonida, un grec bătrîn, burlac și cam într-o ureche, care rîdea tare, vorbea pripit și cepeleag 7, și spunea într-una că el, așa bătrîn, dar tot s-ar însura dacă l-ar iubi o fetiță nostimă și frumușică, așa cum e Smărăndița, și biata Smărăndița se făcea roșie ca sfecla, ceilalți rîdeau; în urmă se deprinsese cu prostiile grecului și făcea și ea haz.  și ce frumos era acolo la Rădăești.  Ca-ntr-o panoramă i se arăta acum satul răvărsat pe vale, ogoarele coapte în toiul căldurilor, și iazul somnoros, și pădurea întunecată, și toate locurile pe unde hoinărea cu băieții din sat, atît de veseli și isteți, cari știau cum se cheamă toate florile din șes și tot felul de păsărele și de gîn-daci.  Cum fuge vremea! . . .  și deodată îi apăru distinct figura șireată și prefăcută a unchiului său, pe care el de mic, fără să-și dea seamă pentru ce, nu-l putea suferi.  Își aducea acum aminte cum, în iarna cînd era el în clasa a șaptea, venea pe la ei aproape în fiecare săptămînă și cîteodată aducea și pe Leonda, și le dedea cofeturi și gologani, și steteau seara pînă tîrziu.  Apoi, în primăvară, într-o duminecă, el citea un roman de Dicchens.  Smărăndița avea o rochie noo, ș-a venit veselă lîngă el, i-a închis cartea și i-a arătat un inel frumos de aur, dar nu voia să-i spuie cine i l-a dat ș-au plecat amîndoi la primblare.  Era o zi frumoasă, caldă.  Străzile erau curate, și casele, văruite de Paști, străluceau în soare.  Ea-l întreba de pe la școală.  El îi povestea cîte nimicuri toate. . .  . . . ți- aduci aminte, Smărăndițo, cînd trăia bietu tata, la un Sfîntu Nicolai, eu i-am făcut de ziua lui o felicitare în versuri.  Ce bine-î părea, și cum mă-n-treba mereu: „Spune drept, tu ai făcut-o, din capu tău?  și seara, cînd a venit moșu, la masă, tata m-a pus să-i cetesc iar poezia, și după ce-am cetit-o, tata m-arăta cu mîndrie: „Vezi tu, el a compus-o, din capul lui, și mamei îi venea să plîngă de bucurie.  și atunci moșu, ce om rău, numai de ciudă, ca să strice bucuria mamei ș-a lui bietu tata, începu să rîdă: „Aș, cui spui fleacuri?  Asta am cetit-o într-un călindar, a copiat-o de acolo”. . .  Ce om rău și mincinos!  Nu pot să-l sufăr.  și tot vorbind așa, ba una, ba alta, au ieșit afară din oraș, ș-au trecut dincolo de grădină, departe, în cîmp larg.  Ce verde era iarba, și cum batea soarele!  și toate miroseau a vară.  țipenie de om nu se afla, și nici un zgomot nu mai răzbatea dinspre oraș.  Un cîrd de cioare trecu croncănind pe deasupra lor, și iar se făcu tăcere.  El aștepta — avea o presimțire vagă ca soră-sa are să-i spuie ceva în momentul acela.  Smărăndița îl privi țintă-n ochi.  — Să-ți spui?  — Da, să-mi spui.  — Mă mărit. . .  Cum semeni cu moșu cînd te uiți așa! . . .  Serios, mă mărit. . .  cu Leonida: nu-ți faci idee ce om cumsecade e, și ne mutăm cu toții la țară.  Tu ai să te duci la București.  N-ai să mai duci greu de-acum. . .  ș-atunci el zbucni într-un hohot de plîns nestăpînit.  Simțea că i se rupe inima de milă, de jale, și-n capul lui buimăcit răsunau, ca un bocet, aceste doo vorbe: „Biata Smărăndița! ”  ș-au podidit-o și pe ea lăcrimile, ș-au plîns amîndoi, ca niște copii pierduți și nenorociți; era o descărcare de suferinți inconștiente, pentru cari ei nu găseau cuvinte.  Pe drum, la întoarcere, i-a povestit ea toată istoria, toate stăruințile și învîrtiturile unchiului pînă să înduplece pe mama lor, care nu voia nici s-audă de asta la început.  Dar în atîtea rînduri Leonida îi împrumutase, la nevoi.  Se făcuse la el o datorie de cîteva mii de lei.  Cu ce s-o plătească? . . .  și biata copilă repeta mereu, ca și cum ar fi vrut să se convingă mai mult pe ea: „Eu îl iubesc. . .  De ce!  Să nu-l iubesc?  Un om bun, de treabă.  Ne-a făcut atîta bine! ”  și s-a dus sărmana după acest om, care putea să-i fie bunic, el a cumpărat tinerețea ei, și ea s-a vîn-dut și s-a jertfit pentru toți.  Ce viață putea ea să aibă în casa acestui bătrîn zuliar 8 și năbădăios?  La un an după asta mă-sa a murit.  Soră-sa Aglaia, trăia cu un-chiu-său.  Iată ce s-a ales din toată familia lui.  și de patru ani acum nu mai știa nimic de ele.  Au murit?  Mai trăiesc?  Cum se înstrăinase de toți!  Ce s-a făcut cu inima lui de-atunci și cu frumoasele lor visuri din copilărie?  Ce s-a făcut cu iubirea celor doo surori, așa de bune, așa de gingașe, cu acea iubire delicată care i-a modelat primele gînduri, primele manifestări ale sufletului lui!  Cum își închipuia el pe atunci că nu va putea trăi' niciodată fără ele.  Ce planuri își făceau împreună pentru viitor!  și acum. . .  Atîta nestatornicie și răsturnare de simțiri omenești îi ostenea mintea și-l umplea de-o nespusă melancolie.  Ca de-o viață trăită își aducea aminte de planurile ce îi treceau odinioară prin capul lui de copil.  Ce de prostii frumoase gîndea el cînd era mic! . . .  Noaptea, după ce sufla în lumînare, el nu dormea — atunci începea pentru el adevărata viață.  ș-atît de limpezi și fermecătoare i se arătau toate, ș-atît de curios de luminoase i se păreau propriele lui gînduri, că de multe ori se întreba: „Oare gîndesc și alți copii de vîrsta mea așa ca mine? ”  Era în clasa-ntîi gimnazială.  Ta-tă-său zăcea pe moarte.  Ce jale era în toâtă casa!  Cînd venea de la școală, nimeni nu-l mai săruta.  și el simțea, cu acel dar de intuiție precoce al copiilor nenorociți, că trebuie să tacă, să nu ceară nimic, să ia și el parte la durerile celorlalți.  și nu zicea nimic.  Numai se gîndea și ofta, cu inimioara lui de unsprezece ani.  Seara îl punea mă-sa să se închine și-l culca.  Atunci el își trăgea binișor plapoma peste cap și, cu ochii deschiși, trăia în lumea lui de minuni.  Se gîndea la Dumnezeu, adesea îl vedea: un popă frumos, cu barba albă, stînd liniștit într-un jîlț mare, de aur, așa cum văzuse pe David în vechea psaltire a mă-sei, și-mprejurul lui, sfinți mulți, cu chipuri de copii.  și se gîndea așa: Dumnezeu vede pe tata bolnav și pe mama cît îi de necăjită.  El poate toate, și știe toate.  El știe ce gîndesc eu acu.  și cum stă așa, o dată cheamă un înger și-i spune: „Du-te pe pămînt la casa ceea, unde zace bolnav tatăl băiatului care se gîndește acum la mine, și fă-l sănătos.  Na și punga asta cu galbeni, s-o pui sub pernă, unde doarme băiatul, să fie a lui, și banii să nu se mai isprăvească din pungă oricît va cheltui. . . ”  Ce mai motiv de fantezii nesfîrșite!  și-n mintea lui încălzită, surescitată de basme, începea să desfășure, în tablouri vii, scene atingătoare, al căror erou era el, copilul binefăcător, trimesul lui Dumnezeu, mîngîierea și sprijinul tuturor nenorociților.  Se gîndea cum are să se scoale dimineața, ș-are să vadă pe tată-său sănătos umblînd prin casă, și pe mă-sa veselă, și pe surori vesele, și el n-are să le spuie nimic.  și după ce se va îmbrăca, are să-și ia punga de sub pernă, binișor, să nu-l vadă nimeni.  ș-are să se duc-atunci cuminte la mă-sa, ș-are să-i spuie așa: „Uite, mamă — și inconștient buzele lui se mișcau de căldura și tăria gîn-dului — acu s-a făcut tata bine. . .  haidem cu toții în tîrg, să ne cumpărăm haine frumoase, și să cumpărăm smochine, ș-o cutie mare de halva. . .  și deseară să mergem la teatru”.  Iar biata mă-sa are să se uite cu ochi mari la el ș-are să-i zică: „Fă-ți cruce, dragul mamei, se vede că nu ești în toată firea.  ș-atunci el — o dată să bage mîna-n buzunar și, scoțînd punga cu galbeni, să-nceapă a număra, cîte unul, cîte unul, și să dea întîi mă-sei, apoi lui tată-său, pe urmă la surori, și să le dea mulți, mulți, pîn' n-or mai încăpea grămezile pe masă. . .  ș-auzea deslușit întrebările lor, vedea atitudinile, gesturile, surpriza și bucuria de pe figurile lor.  Ce fericit adormea, ș-a doua zi se deștepta în aceeași priveliște dureroasă a vieței lor, din cale-afară chinuită.  De ce nu i se întîmplase niciodată, în atîta amar de vreme, nimic din cîte visase, nimic din cîte evocase, cu toată setea, cu tot focul gîndurilor lui, în nopțile copilăriei!  Ce neam de oameni fără noroc!  și, îmbrăcîndu-se, începu să observe cu atenție odaia, în care numai de cîteva zile se mutase.  își schimba locuința des.  Niciodată nu găsise o cameră să-i placă, să-i fie drag să stea acasă.  Uneori zile-ntregi umbla prin străzi retrase.  Cînd vedea cîte o căsuță mică, albă, ascunsă în fundul unei curți cu iarbă, și straturi de flori, și tufe de lilieci, se oprea în stradă și privea lung, așa undeva ar fi vrut să găsească el o odăiță, întotdeauna se muta cu plăcere.  și după o lună de ședere într-un loc, i se păreau vechi și ursuze toate lucrurile din odaie.  Se simțea străin, singur, și, cînd intra, seara, îl apucau tot felul de gînduri triste și nu putea nici să lucreze, nici să doarmă.  I se părea că se lasă tavanul pe el și păreții se strîng, s-apropie, or să-l înăbușe.  Îl gonea urîtul.  Odaia asta era ceva mai mare, mai veselă; dar afară de portretele din părete, care-i erau necunoscute, toată mobila i se părea aceeași: același pat de spital, cu aceeași plapomă roșie, același lavoar de fier, cu ligheanul și ibricul de tuci smălțuit, aceeași sticlă cu apă, cu paharul ei gros, și masa ovală de nuc, și sfeșnicul de alamă, și oglinda din părete în rama ei veche și simplă de lemn lustruit; și-n ceasul acela i se păru că șase ani l-au urmărit pretutindeni aceste mobile de otel din provincie, și tot așa s-au așezat, patul în fund, masa la fereastră, și lavoarul lîngă sobă, în toate odăile pe unde a stat.  Se uită la cufăr, acolo era tot ce-avea el: un rînd de haine, schimburi, și cărți de literatură și de filozofie.  De patru zile se ținea să le scoată, și tot amîna.  și pe cînd își încheia vesta, cerceta cu ochii cele trei scaune de paie, unul la masă, unul lîngă pat, la căpăta, și altul lîngă cufăr.  Erau la fel, și îndată îi veni în minte salonul doamnei Rașpal, apoi balul, cadrilul lui, domnișoara Racliș. . .  De mult nu mai stătuse el înaintea unei oglinzi așa ațintit. . .  și oricît s-ar zice că noi nu ne putem da socoteală de propria noastră figură, dar cînd ne uităm în oglindă, cu gîndul de a cerceta ce impresie a putut să facă chipul nostru asupra unei anumite persoane, se întîmplă să descoperim în figura noastră trăsături și particularități neobservate încă de noi, ca și cînd am fi împrumutat, pentru a ne examina mai de aproape, ochii acelei persoane.  Pentru Vasile Dan, care nu știu dacă și-ar fi putut recunoaște fotografia, fu aproape o surpriză să constate că era al lui acest cap cuminte din oglindă, ce dezvalea din păru-i negru și des o figură blîndă, smeadă, pe care gîndurile își pusese deja marca lor de distincție, acel reflex de frumuseță interioară, acea curioasă bătaie de lumină ce dădea nu știu ce aer misterios ochilor lui căprii, mari, cu pleoapele ostenite, și gurii lui puternice, umbrite de o mustață neagră, lăsată în jos.  . . . Dar  cum i s-a încrețit pielea pe frunte, și pe subt ochi!  și aceste doo crestături adînci pe amîndoi obrajii! . . .  Parcă era mai alb și mai întins la față.  Ce capete sclivisite aveau aseară unii giovini 9.  Erau fardați, se vede, prea semănau a manechini din vitrinele bărbierilor.  Cum dracu nu văd oamenii aceștia cît sunt de uricioși și de ridiculi așa linși, înfrizurați și lustruiți ca păpușele de porțelan!  și, cu puțin necaz, își înfipse pieptenele în păru-i aspru, ce nu părea de loc dispus a se supune încericărei lui de a-și alege o cărare în stînga, sfîrși prin a-l da în sus cu mîna, după obicei, își lo pălăria și ieși.  III  În cămașă, descheiat la gît, cu părul vîlvoi, foarte aprins și nădușit la față, Cezar Priboianu stă la o masă, plecat pe un teanc de foi patrate de hîrtie albastră, și scrie zorit articolul de fond.  E gras — adecă pare gras, pentru că-i așa buhav la față, și voluminos — ochii mici, verzi, duși în fundul capului, fruntea congestionată, nasul gros și puțin turtit la vîrf, o barbă roșcată și neîngrijită îi acopere mai mult de jumătate figura.  El e directorul și primul-redactor al ziarului Alarma.  Singurul copil la părinți, fusese dat de mic în-tr-un pension de fete, la Cîmpulung, unde tată-său avea o mică fabrică de apă gazoasă.  Acolo și-a făcut el cele patru clase primare.  Mă-sa îl răsfăța și nu-l lăsa niciodată să se joace cu băieți de seama lui, ca să nu ia apucături rele.  Băiatul creștea ca o floare delicată într-o seră.  Era drăguț, cuminte, și la expoziția de lucru a pensionului, în toți anii, avea și el horbote împletite, dantele și monograme cusute pe batiste de mînușița lui.  Adus 1a București, fu pus într-un pension de băieți de astă dată, cu toată părerea de rău a mă-sei, și învăță bine — cam sfiicios la început, dar s-a dat la brazdă.  O dată l-au prins băieții în dormitor lucrînd cu croșetul la o față mică de masă, ș-atîta l-au rîs, că l-au dezgustat pentru totdeauna de acest talent, care făcuse gloria copilăriei lui și la care mă-sa ținea așa de mult.  După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la Drept.  Dar acum era liber, și viața de cafenea, ștren-găriile cu prietenii începură a-l atrage.  La început farmecul necunoscutului, nevoia de a-și cheltui forța înmagazinată a tinereței lui virgine, în urmă deprinderea, lipsa de voință, discurajarea, acea opresiune a timpului pierdut care se lasă din ce în ce mai greu pe conștiința celor abătuți din cale, un fel dș silă distrugătoare și de neîncredere în el l-au făcut să-și piardă patru ani fără să se poată hotărî a trece un examen.  Un prieten, corector la Steaua Romîniei 10, l-a luat o dată la redacție ca să-i ajute.  Cînd s-a văzut stînd la un colț de masă și făcînd și el ceva în cercul acesta de oameni importanți, cari țineau spiritul națiunei în vîrful condeiului lor, ceva cald parcă i s-a ridicat de la inimă la cap ș-a simțit trezîndu-se în el un dor nedeslușit, o neliniște, care îi dedea arsuri pe inimă, dorul de a fi și el ceva în lumea asta, de a se apuca și el de-o treabă.  Peste cîteva luni făcea parte din redacție.  Era cel mai entuziast, cel mai harnic și nu cel mai puțin inteligent dintre tinerii care făceau, cum se zice, bucătăria gazetei: traduceri, informații, dări de seamă, cronici teatrale, din ce în ce mai bine scrise, ce nu poate un tînăr la doozeci de ani, cînd s-așterne cu dragoste și cu entuziasm să facă ceva? . . .  își găsise vocația.  Acum părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate.  Pleca dimineața și nu se mai întorcea acasă decît noaptea, de obicei foarte tîrziu și rupt de osteneală.  Cea mai mare parte din zi o petrecea la redacție.  Restul timpului, la birt, la cafenea, la berărie, și seara, de doo ori pe săptămînă, la teatru.  În viața de ziarist adesea intră ca o parte necesară apucăturile acestea de boem.  Dar într-o dimineață, tocmai cînd se gătea să iasă, o birjă se opri la poartă, ș-o femeie naltă și slabă îi apăru în prag pe neașteptate — era mă-sa.  A fost o scenă în adevăr sfîșietoare.  O mamă care cade în genunchi înaintea copilului ei și-l roagă plîngînd, este poate cel mai mare și mai sfînt simbol de iubire, de jertfă și de durere — și nu s-a găsit încă suflet de om să nu se cutremure și să nu se ridice din cea mai cumplită cădere la glasul acestei divine rugăciuni.  A plîns, a plîns, bietul băiat, cele mai calde și mai fecunde lăcrimi ce i-au dat vrodată obrajii lui palizi, și simțea că se duce cu ele tot întunericul de pe mintea lui, toată stricăciunea ce se depusese, în anii din urmă, peste inima lui bună, peste iubirea și castitatea copilăriei lui.  După trei ani, era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare.  Mă-sa a murit la cîteva luni după acea dureroasă întîlnire, și în același an a murit și tată-său.  Îi rămîneau vro patruzeci de mii de franci.  Ce și-a zis el?  „Banu-i cu dracu. . .  Cine știe ce nebunie m-apucă într-o zi și risipesc tot ce-a agonisit tata într-o viață de munca.  Să-mi iau mai bine un acaret.  și și-a cumpărat o casă în strada Fîntînii.  A fost un an judecător de pace în capitală.  Într-un proces pentru restituire de salar, intentat de Ministerul de Justiție unui magistrat destituit telegrafic, tînărul Priboianu, printr-o sentință foarte bine motivată, a respins acțiunea ministerului ca nefundată.  Atîta independență de la un judecător de ocol merita o atenție oficială, ca să servească de exemplu tinerilor magistrați; și i s-a dat: a doua zi a fost înlocuit.  înscris între avocați, prin munca și cinstea lui, și-a asigurat o mică clientelă, care-i aducea cinci sute de lei pe lună.  O, ar fi putut avea o clientelă mult mai numeroasă dacă s-ar fi lăsat de gazetărie.  Dar aceasta era pasiunea lui — i se părea că se născuse cu ea, îi umplea viața, și tot ce-auzea și vedea pe stradă, la tribunal, între prieteni, pe el nu-l mișca, nu-l interesa decît ceea ce-ar fi putut constitui material pentru ziar.  Gîndurile, observațiile lui i se formulau și i se așezau în cap pe coloane de gazetă.  „Mă, nu știu, spunea el o dată, după a treia halbă de bere, da' eu lumea asta o văd în șpalturi, mă, și toată prostia omenească uite-așa o văd, pe șpalt! . . . ”  și, desfăcîndu-și brațul stîng, își fixa privirea în pal-ma-i deschisă, cu aerul unui presbit care citește.  Acum își avea ziarul lui.  În toate verile se ducea să petreacă doo săptămîni la Cîmpulung.  Un bun prietin al lui tată-său i-a propus într-o zi să-l însoare cu fiica unui proprietar de-acolo, și pe cînd îi descria avantajele unei asemenea căsătorii — educația, frumusețea, zestrea fetei, perspectiva de a fi ales deputat în localitate — el, dînd din cap, și cu toată seriozitatea, îi tăie vorba: „Nu pot, nene Tache, degeaba mi le spui', eu sunt însurat. - ,  am nevastă și copii. ”  și temîndu-se să nu-i vie rău lui nene-său Tache, care arăta o schimbare la față îngrijitoare, scoase din buzunarul de la piept ultimul număr din Alarma și, bătîndu-l binișor cu palma, ca și cînd ar fi mîngîiat obrajii unui copil: „Uite, vezi?  asta-i familia mea, de acum. . .  Fiecare om, nene Tache, cu slăbiciunile lui. . .  aud? ”  și-și plecă urechea, ca și cînd i s-ar fi făcut o obiecție pe care n-a auzit-o; aceasta însemna „să poftești să-mi răspunzi aici dacă ai ce”.  Ziarul era în al cincilea an.  Cu ce plăcere povestea el originea acestei întreprinderi!  „De la o vreme bag de seamă că d-l director îmi aplica cenzura în toată regula.  Nimic, nici o vorbă de rău, la adresa guvernului nu se mai putea publica în Steaua Romîniei.  Îmi tăia orice observație, orice aluzie la adresa acelorași oameni, despre cari, cu cîteva luni mai înainte, iubitul nostru director zicea în fiecare zi: „Să nu-i cruțați, băieți, sunt niște canalii infecte”.  în sfîrșit, viu eu într-o dimineață c-un articol la care muncisem doo zile. . .  da-l scrisesem, nu mă-ncurcasem.  Mă rog, combăteam la cataramă; înfieram infamiile guvernului, pentru că, vezi d-ta, așa a lăsat Dumnezeu, pesemne, ca un guvern să nu poată fi decît infam.  Se uită în fugă pe manuscris și o dată-l văd că se încruntă la mine și-mi zice, apăsînd pe cuvinte, îngrijat oareșicum de încăpățînarea mea: „Domnule, nu-nțelegi că noi, în situația în care ne aflăm, nu putem decît să sprijinim guvernul? ”  Da- eu vrusei să fac pe naivul: „Nu înțeleg, domnule director, guvernul nu s-a schimbat, oamenii sunt aceiași”. . .  „Ei, nene, dacă nu-nțelegi, n-am ce-ți face, d-ta crezi că politica-i așa. . . ”  și fluturînd din mînă, îmi întoarse spatele necăjit, îmi iau frumușel manuscrisul.  „Vă salut, domnule director”, în gîndul meu: politica dumitale. . .  am înțeles-o.  Să-ți fie de bine.  Se plictisise omul de-atîta opoziție.  Tot aia și iar aia. . .  Toate bune, da ce mă fac eu?  Unde mă înham?  Zece ani de gazetărie nu e glumă.  ș-apoi, la mine, asta-i o boală.  Mă, nu puteam să dorm.  Mă gîndesc eu, mă gîndesc, în sfîrșit, zic: unde-o ieși să iasă.  și chem într-o seară la mine pe Iurașcu, pe Pogonatu, pe Dan și-ncă vro doi, și le spui planul meu: o gazetă fără patron politic, fără zgardă; cine-i de treabă-i de treabă, cine-i porc-de-cîine. . .  dă-i la cap.  Roș, alb, tricolor național, puțin ma importă, să fie romîn cumsecade, să facă și el ceva-n țara asta, și ce-o face, să facă bine și cinstit, să nu-mi umble cu pungășii.  „Uite ce vreau eu: Să ne gîndim serios la chestia țărănească.  Unde ne ducem noi cu orașele noastre dacă lăsăm satele-n urmă?  Mă, sunt patru milioane de romîni, romîni adevărați, cari sufăr, și se chircesc de boale necăutate, de mîncare proastă, de ignoranță, de asupririle primarilor și arendașilor, și noi întindem colea din buget, ne-mbătăm de palavre și facem politică de procopseală.  Asta nu poate să meargă mult așa. . .  Viitorul țărei nu e în coconașul Guliță, care-mi vine de la Paris, izmenit, cu monoclu-n ochi, cu nasul zbîrciog 11, parcă tot îi pute ceva, și numaidecît îl vezi deputat, prefect. . .  și, în sfîrșit, ce să mai lungesc vorba?  — le-am spus scurt: Mă băieți, vreți voi să facem o gazetă? . . .  da' gazetă, să-ți fie drag s-o iei în mînă.  Iată, eu pun la dispoziția talentelor voastre experiența, munca mea cea mai pasionată și. . .  doosprezece mii de franci; veți lucra toți cu tragere de inimă să facem ceva?  Bine.  Nu? . . .  O să-nchidem prăvălia și. . .  pace bună. ”  și ne-am învoit; am botezat-o, ș-am tras o cumetrie la „Caru cu bere” pînă-n zio.  ș-acum, slavă Domnului, avem patru mii de cititori; nu i-am adunat nici cu poliția, nici cu suprefecții. . . ”  Cezar Priboianu n-are stil îngrijit, nici fraze de efect.  Dar are ceva mai bun decît asta.  În toate articúlele lui se vede curajul și francheța unui om drept și adînc convins de ceea ce spune, care-și toarnă, în primele vorbe ce i se prezintă, toată credința, toată căldura inimii lui.  Revistele de ordinar le face el.  Stilistul redacției e Dan; acesta conduce partea literară a gazetei.  în ziua aceea Priboianu scria un articol privitor la scandalul Veronescu-Prisăcani și încheia cu necesitatea tristă a guvernelor de a se sprijini pe tot ce e mai stricat și mai odios în elementul romînesc, de a se încurijura de samsari și de lingușitori ordinari, pentru ca, în urletele lor, să nu mai audă furtuna care se ridică, glasul celor patru milioane. . .  Tocmai isprăvise articolul, cînd intră Dan.  — A, bravo, mi-ai venit la pont, șezi colea ș-as-cultă. . .  dar ce?  parcă nu ți-ar fi boii acasă. . .  ce ai?  și, fără a aștepta răspunsul acestuia, începu să-i citească.  Asta era slăbiciunea lui Priboianu, să-și citească articolul înainte de a-l trimete la tipar.  în fața lor, la o masă lungă, acoperită c-un postav verde, pătat de cerneală, pe care se cunoșteau urmele halbelor de bere, Iurașcu, un tînăr spînatic, lungăreț la chip și cam adus de spate, făcea corecturi; Pogo-natu — d-nu doctor, cum îi ziceau băieții — își trăgea cotletele 12, și, grav, cu mustățile rase, în fața unui maldăr de gazete străine, mari cît cearșaful, pufăia din-tr-o havană și regula politica exterioară; îi plăceau grevele la nebunie, și vai de cotletele lui cînd erau greve mari în Europa; Armășanu, un ardelean voinic, iredentist înfocat, lucra frumușel cu foarfecă, înaintea lui erau răvășite ziare din provincie și din Transilvania, pe care le „perforase”, cum zicea el, o sticlă cu gumă arabică ș-o halbă, fără bere: pe asta o „operase”.  Informatorul nu venise încă.  În camera de alături papa Săndulescu, vecinie cu nasu-n registre, făcea socoteli.  La o altă masă, în picioare, un băietan nalt și pistruiat [. . . ]  pregătea benzile pentru expediție.  Era vremea dejunului.  Pogonatu isprăvise.  — Papa Săndulescu, te-atac c-un pol.  — Bucuros!  (Cu trei o. )  Cînd este, este.  și puindu-și condeiul după ureche, trase sertarul, dete d-lui doctor o hîrtie de doozeci de lei, își scărpină puțin barba căruntă și-și puse iar nasul în registru.  Dan ascultă cu plăcere articulul.  El, care-și migălea fiecare frază și-și tortura capul pentr-un epitet, simțea uneori o adevărată voluptate s-asculte proza lui Priboianu, cu fraze largi, pe une locuri oratorice, aruncate în goana condeiului, neîngrijite, barbare, dar pline de căldură și păstrînd, pînă și în disproporția lor, acea cadență naturală, acea mlădiere de talaz pe care numai focul convingerei și descărcarea liberă a emoțiunei pot s-o dea.  Dar Priboianu rîdea și schimba vorba de cîte ori Dan voia să-și arate admirația lui pentru acest mod fericit și expeditiv de a spune ce gîndești, de „a face fără dureri”, cum zicea el.  — Dejunăm la Iordachi împreună, îi spuse-ncet Priboianu, puindu-și cravata.  Ușa se deschise larg, și junele Alfred Gamulea, ce-i mai zice și Bimbirică, apăru.  Nalt, cu părul negru, buclat la tîmple, cu jobenul pe ceafă, un baston gros la subțioară, de-un fir negru de mătase îi atîrnă monoclul pe vesta albă de pichet, jachetă cafenie, foarte lungă-n poale la spate, pantaloni largi, în coloarea oului de rață, se crede frumos, deștept, irezistibil, și pe figura lui vecinie oțărîtă se vede un dispreț, un dizgust de toate cele, ca și cînd ar zice mereu: „în ce lume infectă, Doamne, pu ce canalii sunt osîndit să trăiesc!  A făcut în șase ani trei clase gimnaziale la Craiova.  și-a fabricat un certificat de șapte clase.  A fost cîteva luni funcționar la Regie, unde-și crea peste leafă mici suplimente nu tocmai cinstite.  A servit doi ani, ca spion, în poliția secretă a capitalei, de unde a trecut de-a dreptul reporter la o gazetă guvernamentală subvenționată (ce pleonasm! ) .  Ușile tuturor înaltelor autorități îi erau deschise, la „Capșa” discuta politică cu mărimile — reporterul partidului — nu umbla pe jos decît la brațul unui ministru, ș-atunci muscalul lui „domnu Alfred” mîna la pas pe lîngă trotuar; punea supre-fecți în slujbă, înlesnea furnituri, antreprize, tranzacții între stat și particulari” deplasa voturi în Parlament. . .  O, era teribil domnu Alfred în zilele lui de glorie.  Dar s-a lăcomit din cale-afară; ș-a făcut și imprudenți. . .  într-o zi a publicat în „ziarul său” o informație, cam pripită: „Aflăm cu plăcere că simpaticul nostru amic și confrate Alfred Gamulea se va logodi zilele acestea cu gentila d-șoară Ema Comino, fiica domnului colonel Comino.  Felicităm etc. . . ”  A doua zi colonelul a tras doo palme militărești simpaticului ginere.  Lucrul a făcut zgomot.  Tot pe atunci — căci așa vin afurisitele de belele, cu grămada — cîțiva indiscreți s-au plîns că domnul Alfred le-a luat bani ca să le dea slujbe, ș-au rămas pe drumuri. . .  Dacă vă închipuiți că tînărul Gamulea, în fața atîtor scandate s-a dat afund, sau și-a mai pierdut din aerele sale de erou, vă înșelați amar: nu-l cunoașteți.  E drept că, victimă acestor infame calomnii, s-a retras de la ziar.  De astă dată informația începea așa: „Anunțăm cu regret pe cititorii noștri că. . . ”  Dar același june galant, cu aceeași figură importantă și desprețuitoare, se primbla pe Calea Victoriei (căci și fără muscal te poți primbla pe Calea Victoriei), își lua regulat obicinuita consumație la „Capșa”, și dacă miniștrii erau mîndri și nu se mai primblau cu el la braț, avea în schimb foarte mulți deputați și persoane de considerație cu cari era per tu și cari s-ar fi dat în foc pentru „nostimul” lor Bimbirică.  știa atîtea drăcii, făcea atîtea servicii. . .  La franțuzește o cam codăl-ghea 13: se gîdila grozav cînd îi vorbeai limbă străină.  Acum, de cîteva luni, era informator la Alarma.  — Cam tîrziu, logofete, îi zise Priboianu, uitîndu-se la ceas, și, luîndu-i foile, se așeză la masă, c-un creion albastru, să le citească, căci — pentru motive știute — controla întotdeauna știrile d-lui Alfred.  — Cică mai slăbește-ne, nene, cu „consiliele de miniștri! ”  „Aflăm din izvor sigur că mîine la orele 4 p. m .  se va ținea un consiliu de miniștri. ”  Ei și? . . .  Nu mai pune, dragă Bimbirică, informații de astea!  După ce mai tăia cu creionul cîteva știri bănuite, trimise foile la tipografie, își îndesă pe cap pălăria lui moale, foarte veche, despre care Dan zicea într-o zi privind-o cum sta pleoștită pe masă: „Domnule director, zău c-a-nceput să-ți semene ca un frate pălăria asta, uite, mă uit la ea și văd figura d-tale”.  Erau doosprezece.  — Hai, băieți, dați-i zor, să ieșim la doo!  Hai, Dane.  Acesta scria o notiță despre „Serata școlară” a pensionului „Raspal”.  Priboianu se impacienta.  — Sper că n-o faci în versuri.  Afară îl întrebă, privindu-l în ochi cu o dragoste și bunătate părintească:  — Tu poate vroiai ceva lei? . . .  Dan se jena-ntotdeauna să ceară-nainte.  Avea trei sute de lei pe lună, pentru doo foiletoane pe săptă-mînă, avea și de la pension 1. 500  de lei pe an, dar era foarte nepractic și nechibzuit în privința paralelor.  Nu știa nici el singur cum se face de e vecinic în deficit cu leafa pe-o lună.  — Aș vrea să mă duc pentru cîteva zile la Sinaia, zise plictisit și evitînd de a răspunde direct la întrebare.  Priboianu îi dete un bilet de-o sută și îi spuse zîm-bind, ca unui copil:  — Bagă de seamă să n-o pierzi.  Era ceva din duioșia și delicateța unei mame în iubirea pe care-o avea Priboianu pentru Dan.  și greu și-ar fi închipuit cineva o așa apropiere de sentimente între acești oameni.  Priboianu, gros, vorbariț, expansiv cu toată lumea, zgomotos, iubitor de chefuri și absolut străin de tot ce e artă.  Dan, slăbuț, blajin, sfiicios cu lumea, pururea gînditor, contemplativ, figură și temperament de artist.  Avea mult în el din resemnarea, evlavia și melancolia mă-sei.  ș-adesea îi revenea în minte, ca un tablou, atitudinea ei de sfîntă și de martiră, o revedea, stînd îngenuncheată ceasuri întregi la icoane, cu ochii în psaltire, cu buzele tremurînd de-o șoaptă, pe care numai Dumnezeu o auzea, și toată figura ei tristă, scăldată într-o lumină stranie, ca la unii sfinți din cărțile bisericești. . .  De unde venea oare lumina aceea misterioasă, ce cădea ca o mîngîiere divină pe capul blînd și nefericit al mă-sei? . . .  El purta încă melancolia părinților ș-a copilăriei lui, pe cînd în Pri-boianu trăia nealterată veselia, francheța și spiritul de afaceri al fabricantului de la Cîmpuluțg.  Dar amîn-doi buni, cinstiți și plini de milă pentru durerile altora.  Făcuse cunoștință la birt, acum șase ani.  Priboianu era mai mare cu zece ani; dar nu pentru asta-i zicea tu și mă; așa zicea el din prima zi la toți acei cu cari vroia să păstreze raporturi amicale.  Dan, însă, cu toate protestările acestuia, nu-și putuse deprinde limba să-i zică altfel decît dumneata și domnule director, fără nici o intenție de a limita familiaritatea.  La dejun Priboianu îl întrebă de ce nu s-apucă să fac-o carte didactică, o gramatică romînă, bunăoară,, ar fi o afacere minunată.  Dan zîmbi.  Îl seduse o glumă.  — Domnule director, cred că asta nu-i în legătură cu suta noastră de adineoarea.  Apoi îi explică cum ar trebui schimbat întreg sistemul de învățămînt; azi și programele, și cărțile didactice, și profesorii fac din școală o fabrică de spoială.  De mic îl ia pe copil la „substantive, prepozițiuni, in-terjecțiuni”, și el, sărăcuțul, se trudește, cu figura speriată, să le pronunțe, să-nvețe papagalicește ceea ce nici dascălul nu pricepe; înlăuntru mintea lui doarme pentru școală, și pe deasupra s-așterne un lustru, o pojghiță, care crapă și cade cum dă de soare, și de libertate, cum scapă de bidineaua dascălului.  și bieții băieți trec prin școală ca printr-un loc de tortură.  Desfătarea cu care la sfîrșitul anului, imediat după un examen, își aruncă școlarul cărțile, caietele, tot ce-i mai amintește chinurile unei clase de care-a scăpat, este, poate, cea mai elocventă manifestare și revoltă a conștiinței lui în contra acestui sistem de a-l îndopa în silă și pe nemestecate cu o hrană nepreparată pentru el și imposibil de digerat.  Cum să nu-i pară bine, cînd scapă de școală, că poate să uite, să-și ușureze capul ostenit și amețit de-atîtea lucruri, pe cari nu le-a înțeles, nu le-a simțit intrînd în mintea și-n viața lui, ca ceva cald și sănătos care se topește, se amestecă cu sîngele lui și-i face bine.  Dan se încălzea.  Erau gînduri cari-l frămîntau pe el de mult, și parcă simțea că i se limpezesc și mai bine spuindu-le.  — O gramatică romînă? . . .  Dar aceasta ar trebui să răsară, să crească din mintea și vorba copilului, cum îi cresc dinții în gingii, iar nu s-așternem cu lopata definiții stupide și forme goale, cari-l sperie și-l zăpăcesc.  O bună carte de lectură, cu explicări blînde, omenești, cari să-i arate înțelesul, funcțiunea și viața fiecărei vorbe, să vadă copilul că limba e ceva viu, organic, să-i fie drag s-o învețe, s-o priceapă bine în toate secretele dezvoltării ei;. . . asta  ar trebui mai întîi.  Ce comoară de frumuseți doarme îngropată în poeziile poporului nostru, și bieții băieți habar n-au cîte cunoș-tinți ar putea ieși de-acolo!  Ei își cheltuiesc o bună parte din energia și spontaneitatea minței lor crude pe tipicurile pedante, pe formulele goale ale unei învățături artificiale.  Ce dragoste să mai simtă pentru limba romînească bietul școlar, cînd dascălul moțăie cu nasu-n gramatică și crede c-acolo-i toată pricopseala! . . .  Priboianu, cu coatele pe masă, se uita țintă în ochii lui calzi, mobili, expresivi, îl asculta cu nesaț.  Dan, ușurat ca de-o greutate ce-i apăsa mintea, respiră adînc și fața i se lumină într-un zîmbet ce părea că anunță o glumă.  — E, domnule director, am și eu utopiile mele, de mult visez o școală, un ideal de școală, unde băiatul să vie cu plăcere, să-i fie drag să-nvețe, nu pentru o diplomă, ci pentru a-și satisface neliniștea, nevoia firească a minții lui, o școală unde să nu fie examene, și note, și apel nominal, unde profesorul să fie un prieten bun al elevilor, pentru ca aceștia să-l iubească, să le fie dor de el cînd nu-i de fața, să li se pară că-i aud mereu cuvîntul lui, blînd și înțelept, toată viața să-și aduc-aminte de ce-au învățat cu el la școala. . .  în sfîrșit, ce să-ți mai spun?  Cînd vei fi ministru de culte, îți voi expune pe larg planul meu de organizare! . . .  și Dan sfîrși c-un gest mare, exagerat, ca și cum ar fi rîs de vorbele altuia.  IV  Dacă pleci din București cu trenul care merge spre Predeal, după trei ceasuri de drum — bineînțeles acci-dentele nu intră-n socoteală — și dacă lenea și lipsa de dragoste pentru priveliștile naturei te țin pironit pe bancheta ta plină de purici — să nu te plîngi, cititorule, că nu te-a prevenit nimeni — începi a vedea tot mai des nălucind pe la ferestre rampele podurilor, și-n aceeași clipeală auzi vîjîind pe sub vagon o apă repede și puternică, ce parcă numai cu acest vuiet al ei îți dă o senzație de răcoare; apoi, dealuri neregulate, din ce în ce mai strînse, mai apropiate, încep a se ivi pe la ferestre, ca niște pumni monstruoși, amenințători, ce parc-ar voi să spargă geamul, să te provoace: scoală, călătorule, c-ai intrat în umbra îmbătătoare a Carpa-ților, scoală de vezi munții cum se ridică nainte ca niște domuri colosale în ruină, și Prahova cum fuge, se îndoaie și șuieră, ca un șarpe formidabil, sub roțile vagoanelor.  Privește.  S-a dus monotonia cîmpului ras.  De-aci încolo, clipești, și alt tablou, altă vedere ți se deschide.  Valea se îngustează, de o parte și de alta maluri surpate, dealuri rupte, prăpăstioase, ca niște animale fantastice, își arată pîntecele desfăcut, cu urme de rugină roșii ca sîngele, pe sus stînci urieșe, diforme, se încalecă, se-nghesuiesc, unele parc-au plecat, ș-o dată s-au răsgîndit, cîte un „in-folio” gigantic îți dă închipuiri fabuloase.  Trenul urcă mereu.  Din cînd în cînd vezi șoseaua încingînd ca un brîu puternic șoldurile munților.  Pe albia-i neregulată, Prahova, verzuie, păstrând încă sălbătăcia și răcoarea munților din cari-a ieșit, aci parcă se lenevește, se-ntinde molatic, ca brațul ostenit al unei cadîne frumoase, aci spumegînd se repede cu furie și strigă parcă de frica stîncilor ieșite din pămînt, ca niște mîni schiloade ce vor s-o cuprindă.  Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezișul; dar o gură neagră se cască în masa vînătă de piatră, toți se reped la geamuri să le închidă, intri-n întuneric.  E primul tunel, apoi altul, și valea se lărgește, codrii întunecați îmbracă înălțimele, se întind, se scoboară tot mai aproape, valea se îngustează iar, în dreapta un părete verde-închis — te miri cum stau copacii — dar în stînga începe să s-așeze un platou la poalele brădi-șului, din care iese gol masivul Bucegiului.  Sus pe platou apar vile, din balcoane copii și bone salută trenul cu stăruitoare fluturări de batistă.  și ce curios răsună pe-aici, repercutat, huruitul roților și gîfîitul greu, puternic al mașinei.  Un șuier lung, speriat, aproape jalnic, trezește somnul codrilor, toată valea auiește de-un ecou frumos, muzical. . .  Sinaia.  E dimineață; apele aburesc; somnoroase, vilele încep a-și deschide ferestrele, țăranii cu cai pregătiți de ex-cursiune așteaptă pe la porți; cîte un domn cu ochii împainjiniți, în cămașă de noapte, iese-n balcon și, scărpinîndu-și coastele, stă cîtva buimac, cu privirea dusă, uitită — copacii par osteniți, asudați: clopotul din deal, de la mînăstire, răsună ca-n pădure, clar, tremurător, duios.  Piscurile munților se auresc.  Sinaia e în umbră.  Copii veseli, aduși la grădină de bone ce fac pe melancolicele, se joacă, aleargă, sub piciorușele lor sună prundul de pe aleele dispuse în amfiteatru, Între cele doo oteluri principale.  începe lumea să iasă la plimblare.  Jos, în parcul de sub ferestrele hotelului „Caraiman”, s-a înființat obicinuita partidă de crochet.  Mulți tineri se opresc16 în loc sa privească, nu că jocul în sine ar prezinta vreun interes pentru spectatori, dar între parteneri sunt cîteva domnișoare drăguțe, și între acestea, în primul rînd, e cunoștința noastră de la pension, Ana Racliș.  și, oricum, e o plăcere să te uiți la o fată frumoasă.  Dacă pe stradă, și-ntorci capul după ea, și parcă-ți pare rău că trece așa, inconștientă de ce fior îți lasă; dar cînd poți ceasuri întregi să stai deoparte și s-o privești cum umblă, cum rîde, cum își ridică brațele, cum își mlădie trupul. . .  Cel puțin, aceasta trebuie să se petreacă în gîndul domnișorilor de pe de lături, cari de-o oră nu găsesc altă-ceva mai bun de făcut decît să se uite la un joc despre care sunt de acord cu toții că e cît se poate [de] anost și la care-ar fi foarte fericiți să ia și ei parte.  Ana, c-o pălărie mare de paie dată cam pe ceafă, într-o rochie de flanelă albă cu dungi albastre, umbla, legănîndu-și capul și trupul ca un copil răsfățat, vorbea tare, rîdea de toate cele.  Privirea, gesturile, toată ființa ei avea un aer ștrengăresc, care-o prindea de minune.  Un ofițer din roșiori iar își ciocni tocurile și, drept ca-n fața unui superior, nu știu ce-i mai spuse — ceva de haz, probabil, că ea începu să rîdă cu hohot și, ridi-cîndu-și capul, ca o vrabie care bea apă, o dată conteni din rîs și făcu ochii mari ca de ceva neașteptat. . .  — A, domnu Dan, bună dimineața, cînd ai venit?  Dă-te jos, c-am să-ți spun ceva.  și toți se uitară în sus, să vadă cu cine vorbește; dar nu văzură nimic.  Dan se sculase pîn-a nu se lumina bine de zio.  În otel dormeau toți.  Se-mbrăcă mai mult pe-ntuneric și, deschizînd fereastra care dădea-n grădină, începu să privească cum se dezvălesc încet din umbră și parcă cresc în desișuri negre de copaci vilele cochete ale acestui orășel de munte, singurul adăpost răcoros mai aproape de capitală; și fantazia lui, pururea darnică, ti spuse să-și aleagă una, care i-o plăcea; și el își alese una micuță — de-abia se zărea într-un boschet de brazi — pe dealul din față; dar n-apuca să se instaleze bine, și îi veneau o mulțime de prietini, și nu-n-căpeau toți, atunci își alegea una mai mare. . .  ș-adecă de ce nu și-ar lua-o pe cea mai bogată și mai încăpătoare? . . .  să-și aibă fiecare odaia lui, mobilată frumos; pe lîngă asta, avea, bineînțeles, o bibliotecă frumoasă ș-un venit. . .  ca să poată trăi și iarna, să lucreze, să scrie, cu prietinii — să fie o întrecere între ei; fiecare să scrie în secret de ceilalți, și cînd va isprăvi, să-i adune pe toți și să le citească.  Se gîndea la cele mai însemnate talente ale timpului său: poetul Stelian, care dăduse deja literaturei romîne un volum de poezii de cea mai mare originalitate ca adîncime de gîndiri și ca tăietură de vers și care era nevoit să-și cheltuiască tot focul, toată splendoarea inteligenții lui scriind articole politice la un ziar de partid, umplîndu-și sufletul iui delicat și visător de proza amară a unei vieți de intrigi și de lupte viclene și meschine, din cari el, în orice caz, va ieși învins și nenorocit; dar bietul Graur, unul din cei mai buni nuveliști romîni, lucrînd șapte ceasuri pe zi la contabilitatea Ministerului de Interne, unde toți șefii de birou se cred mult mai deștepți decît el, și-și fac semne cînd îl întreabă cîte ceva, și glumesc pe socoteala hainelor lui cam vechi, a umbletului, a pieptănăturei și a tot ce li se pare caraghios, fiindcă iese din sfera așteptărei și priceperei lor; dar Petroni, scriitorul dramatic care a dat teatrului romînesc primele piese, pline de viață și de talent, și care se zbuciumă de atîția ani în întreprinderi comerciale, pentru a căror reușită se cere spirit practic și o mulțime de alte însușiri pe cari el nu vrea să se convingă că nu le are. . .  4și Dan îi lua pe toți și-i ducea cu el departe. . .  acum nu mai vroia la Sinaia, îi ducea cu el ia o moșie mare, unde fiecare-și avea vila lui separată, înconjurată de arbori seculari, acolo scriau capodopere, moșia lor devenea centrul intelectual și artistic al țărei, vara plecau cu toții în străinătate.  Unde era el, cînd gălăgia de sub fereastră îl deșteptă.  Se uită jos; deocamdată nu cunoscu pe Ana, dar glasul și rîsul ei îl asigurară imediat că sub pălăria aceea mare era ea.  De un ceas o privea cum se joacă, zglobie, veselă, amețită, ca de un vin tare, de propria ei tinereță și sănătate.  și toate gîndurile lui se abătură asupra acestei vieți curate, pentru care lumea nu era încă decît vis și lumină.  Rămasă fără mamă la vîrsta de noo ani, Ana crescuse pînă la 16 ani în pensionul doamnei Raspal.  Familia ei făcea parte din vechea aristocrație a capitalei.  Sora ei mai mare era măritată cu Nicu Lambrino, ministru de culte pe vremea aceea; tată-său, un om fără multă învățătură, dar bun și plăcut la vorbă, venea mai în fiecare duminică c-o cutie mare de bomboane; Ana aștepta, gătită ca de bal: avea rochii multe, de o eleganță și de o scumpete ce nu se potrivea de loc cu vîrsta ei.  Tată-său o ducea la șosea, la „Capșa”, la teatru; o dată a dus-o și la club, dar copila, sastisită de-atîta lume străină, l-a apucat de pulpana jachetei și, gata să plîngă, l-a rugat s-o ducă la pension.  În școală învăța numai ce-i plăcea ei și intra în clasă cînd voia.  Uneori o apucau toane de răutate: țipa, spunea mici obrăznicii guvernantelor și chiar directoarei; altă dată se ducea c-o cutie plină de bomboane-n grădină, fetele se strîngeau în jurul ei, cele mici întindeau mî-nuța, închizînd din ochi ca pisicele; ea deschidea cutia și, luînd cîte-o bomboană, o ridica în sus, se făcea c-o dă și o scăpa jos, unde o strivea imediat cu piciorul, ș-o amesteca bine cu țărna, ca și cînd s-ar fi temut să nu adune cineva frimiturile; după ce le chirfosea așa pe toate, învinețind de răutate și de pofta distrugerii, rupea cutia și, aruncîjid bucățile, apucată de un hohot, jumătate rîs, jumătate plîns, fugea în odaie — avea odaia ei — unde se încuia cu cheia și nu ieșea pînă seara.  Cîteva zile nu mai vorbea cu nimeni.  Apoi deodată — în timpul unei recreații — începea să îmbrățișeze pe camaradele ei de clasă și, deschizîndu-și pupitrul, le împărțea bomboane, gravuri, cutii, creioane colorate și tot ce avea acolo, tot tezaurul ei de nimicuri scumpe, pînă la piesele de aur, cari constituiau banii ei de buzunar, dedea tot; și ochii îi scînteiau de bucurie, mînile-i tremurau; era o criză nervoasă, o adevărată beție de a risipi, de a-și arăta toată vanitatea ei de fată bogată și răsfățată.  Dan își aducea aminte ce rîs impertinent avea la început, la lecțiile lui, și cum îl strîmba și-i reproducea gesturile, pe cînd el vorbea; din cînd în cînd o fixa, urmîndu-și șirul, cu o privire blîndă, apoi cîte-o mica aluzie în cursul lecției, și Ana, mai întîi agasată, în urmă, învinsă și oareșicum umilită de atîta răbdare și bunătate pe care nu izbutise s-o tulbure, sfîrși prin a înțelege ș-a se căi; după doo luni îl rugă s-o asculte și pe ea, spunînd c-o adorabilă naivitate că-i place psicologia și literatura și s-a hotărît să le învețe serios.  Directoarei nu-i venea să creadă, tot pensionul s-a crucit de această minune.  Cînd a împlinit șaisprezece ani, n-a mai vrut să stea în pension.  Soră-sa o ducea în toate balurile.  Din cînd în cînd venea încă pe la lecțiile lui.  Adesea o vedea la teatru, ș-atunci ochii lor, în mulțime, găseau parcă o plăcere noo de a se întîlni, de a-și căuta o linie de privire printre capetele care se mișcau și de a-și trimite gînduri de mulțumire, de ascunsă înțelegere, de simpatie.  În cursul săptămînii se vedeau la școală, ochii lor nu se mai priveau așa; ea părea că aduce îm creții rochiei ei de mătase ceva din frivolitatea și cochetăria balurilor în cari fusese.  Soarele era sus, și Dan, cu coatele amorțite, tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă.  El se roși, se retrase iute de la fereastră.  Îi părea rău c-a stat atîta. . .  și ea, ce idee să-l strige așa tare în fața atîtor necunoscuți!  Un moment se gîndi să nu se ducă, dar ar fi fost ridicul.  Își aprinse o țigară și, îndesîndu-și pălăria pe cap, ieși cu un aer plictisit.  Ea-i sări înainte, întinzîndu-i mîna de departe.  — Dă-mi voie să-ți prezint pe nepotu-meu, Albert Lambrino; dorea de mult să te cunoască.  Vezi ce nepot, mare am eu?  Un tînăr nalt, alb la față și frumușel, cu părul blond, scurt și creț, se apropie de Dan și puțin jenat la început, îi spuse că învață literile la Berlin, unde studenții ro-mîni au fundat o societate literară, un cerc în care se citește cu dragoste și se discută tot ce se produce în literatura noastră.  — Acolo numele d-voastră e cunoscut și iubit de toți.  În ochii tînărului se vedea dorința sinceră de a auzi, de a sorbi cuvintele lui Dan, ca să aibă ce duce camarazilor lui de la Berlin.  Nimic din fumurile și strîmbăturile feciorilor de bani gata.  De la cele dintîi vorbe ale acestuia, dispoziția și figura lui Dan se schimbă.  Totdeauna în atenția și interesul pe care ni-l arată un nou cunoscut, sufletul nostru găsește o plăcere, o sete irezistibilă de a se dez-văli, de a-și cuceri parcă o noo simpatie, și nu știu ce fior de virginitate încălzește și cheamă afară cele mai intime gînduri ale noastre.  Ana îi privea cu un zîmbet de mulțumire cum steteau amîndoi deoparte și-și vorbeau, ca doi buni prieteni cari nu se văzuseră de mult.  Crochetul se isprăvi.  Ana veni lingă ei.  — Haideți de-aici, că bate soarele.  și tustrei porniră, pășind încet prin alee, pe unde mai era puțină umbră.  Dan vorbea de cercurile literare din București, de mișcarea intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică; în linii repezi schița figurile scriitorilor mai însemnați și felul lor de a înțelege arta.  În fața otelului „Eduard” se opriră.  Albert îl rugă să dejuneze împreună cu ei.  În restaurant, bătrînul Racliș citea un ziar; era singur la o masă cu vro zece tacîmuri.  — Tocmai te citisem, domnule Dan, ia șezi colea. . .  Ano, uite Alarma , e un articol de domnu Dan.  știi cum citește ea ș-adună tot ce scrii?  Uite-așa are-un teanc acasă.  și bătrînul își ridică cît putu palma deasupra farfuriei.  Apoi începu a se plînge de picioare și de inimă, mai ales de inimă.  Nu putea să umble mult pe jos.  Avea numai cincizeci și cinci de ani, dar era alb tot și, cînd punea mîna pe ceva, îi tremurau degetele.  În ziua aceea părea mai abătut, mai bătrîn.  Dan se sculă în picioare și salută, puțin jenat.  Era familia lui Racliș: ginerele și fiica lui, ș-o fetiță de vro noo ani, cumnatu-său Peruianu, cu alți doi copii. . .  Atît zîmbetul afabil al domnului ministru, cît și imperceptibila închidere de ochi a doamnei păreau a spune: „Degeaba te emoționezi, băiete, că noi nu te băgăm în seamă”.  Dan, între Racliș și Albert, vorbea încet despre căldurile și starea sanitară a capitalei, pe cînd ceilalți plă-nuiau pe franțuzește o excursiune la Peșteră.  Ana se aplecă spre Dan, pe la spatele tînărului Lambrino.  — Vii și d-ta mîine cu noi.  Dan ezita.  Dacă în acest noi, gîndea el, n-ar fi atîtea mutre insuportabile. . .  — Dar nici nu mai încape vorbă, desigur că merge și d-nul Dan cu noi.  și Albert îl rugă cu atîta insistență, că-l înduplecă.  — Dacă n-ai n mers d-ta, nici eu nu m-aș fi dus, zise Albert, cu ochii plini de mulțumire.  Ana își întoarse capul, puțin ironică.  — Bre, ce prietenie!  Dar imediat își lo seama și, schimbînd tonul și figura, cu o mobilitate de actriță, se grăbi să repare impresia rea ce o făcuse amîndurora.  — Vezi Albert, trebui să-mi fii recunoscător, numai mie-mi datorești asta.  După masă Dan se duse să-șî scrie foița pentru jurnal, ca să fie liber a doua zi.  Era cald.  Lumea se retrăgea prin odăi.  Pe-o bancă umbrită de brazi, Ana citi cu Albert articolul din Alarma.  Era o dare de seamă, asupra unei cărți de curînd apărute în Franța: L-irréligion de l-avenir de Guyau 5.  După ce expunea în scurt cuprinsul volumului, arăta influența binefăcătoare pe care o va exercita asupra tinerimei, filozoful modern ce deschidea, prin ideile lui generoase și umanitare, un nou cîmp de cercetări și de discuții, un nou mod de a înțelege lumea și viața.  „Veacul care vine, sfîrșea articolul, s-anunță bine.  Peste melancolia și descurajarea pe care a împrăștiat-o în sufletele noastre, a tinerimii de azi, filozofia amara și dizolvantă a lui Schoțenhauer, glasul lui Guyau se ridică, mîntuitor, ca un cîhtec profetic, divin, care cheamă la viață și la simpatie. ”  — Ce cap distins, zise Albert gînditor, și.  cum seamănă c-un profesor tînăr de la Berlin, Ering!  — Da- să vezi lecții ce face la pension!  Noi rămî-neam cîteodată extaziate, și cînd ieșea din clasă, nici nu mai știam unde ne găsim.  — Păcat că nu-i tata altfel de om; i-aș spune să facă cunoștință mai de-aproape cu el.  — Aș, n-ai idee ce sălbatic e.  Eu m-am mirat grozav că vrea să meargă mini cu noi. . .  Uite Drăghici!  Uf, ce asomant e!  Era ofițerul de roșiori.  Își zornăi pintenii într-un salut milităresc.  — Ce-ați hotărît, domnișoară, pe mîine?  Mergem la Peșteră?  — Da, și s-a mai mărit caravana, merge și d-nu Dan.  — N-am onoarea.  O fi tînărul balaoacheș de azi-dimineață. . .  — E profesorul meu, domnule Drăghici, și unul din cei mai talentați scriitori.  E de mirare că nu știți încă.  — Scuzele mele, domnișoară; vedeți, noi, ăștia, militarii, nu prea suntem în curent cu literatura.  Care va să zică, mîine dimineață. . .  la drum!  — și sper că nu veți mai disprețui așa pe noul nostru companion.  — A, dimpotrivă, voi prezintă omagiele mele cele mai sincere domnului. . .  cum i-ați zis, vă rog?  Albert, roș, simți că-i vîjîie sîngele-n urechi și avu nevoie de-o rară stăpînire de nervi ca să poată spune, fără să tremure:  — Domnule locotenent, vă găsesc ironia cam. . .  deplasată!  Drăghici se făcu alb ca hîrtia.  În spaima lui de-un scandal cu fiul ministrului, se agăță de prima scăpare, o minciună îi fulgeră prin minte și-i readuse imediat sîngele-n obraz.  — Ei, vedeți cum v-am mistificat, eu știu foarte bine pe d-l Dan și sunt unul din cei mai pasionați admiratori ai talentului lui. . .  E adevărat că nu-l cunosc personal, dar am citit tot, l-am auzit și la Ateneu — ce conferință. . .  superbă, pe onoarea mea.  și Albert i-a făcut loc pe bancă, ș-au mai citit o dată articolul din Alarma .  În timpul acesta, tatăl Anei, în odaia sa de la otel „Eduard”, făcea o penibilă siestă.  Trebuia să plece în străinătate, să facă un consult pentru boala lui de inimă; dar era în întîrziere cu trei rate la credit — nu-l mai puteau păsui; erau și alte datorii de plătit, moșia era scoasă în vînzare, avea un teanc de somații pe cap, nu putea să lese încurcătura asta în urma lui.  Cine știe, poate e nevoie de-o operație, poate moare.  și cum rămîne Ana?  A, vedea el bine că de cîțiva ani se pierde-n datorii, se-nfundă, ca-ntr-un pămînt moale, ce-l sorbea încet, pîn' la glezne, pîn- la ge-nuchi, pîn' la brîu. . .  știa, dar nu credea, c-o să vie așa curînd. . .  și mintea lui parcă se temea mai mult de cuvîntul „ruină” decît de efectele ei.  — Întoarce, te rog, cheia. . .  Așa, să nu ne mai tulbure nimeni.  Avea ceva solemn bătrînul în liniștea lui.  Ginere-său era agitat, posomorit și respira zgomotos.  — Uite, dragă Nicule, cum stăm.  și scoțînd carnetul, întinse un creion ș-o foaie de hîrtie lui Lambrino și-ncepu a-i dicta sumele datorate, cu indicarea dobînzii și scadenței lor.  După doo ceasuri de socoteli, rezulta: vînzînd moșia, s-acopereau toate datoriile, cari se urcau la vro cinci sute de mii de franci.  Îi mai rămînea o casă în Calea Victoriei, pe care-i oferea Zissimo Avlami, bancherul, o sută optzeci de mii de franci.  Bătrînul tăcu.  Aștepta un cuvînt de la ginere-său.  Acesta era agitat; lăsă creionul pe masă și oftă.  Privirea bătrînului îl întreba, îi cerea un răspuns.  — Ce să faci?  Vinzi și casa și. . .  ne-mplinești noo zestrea, dumneata ai cu ce trăi, ai pensia. . .  — A, nu-i vorba de mine, dragă Nicule, tu uiți câ mai am o fată; Ana cum ramîne? . . .  și ochii i se umeziră, glasul începea să-i tremure; bătrînul adora pe Ana.  Lambrino se impacienta.  — Cu Ana?  Ce sunt eu de vină? . . .  îi rămîn patruzeci de mii de franci, uite, mai renunțăm noi la zece mii din ce ni se cuvine; cincizeci de mii. . .  ce vrei să-i facem? . . .  — Bine, dragă, nu te supăra. . .  ai dreptate. . .  ne-am înțeles, rămîne-așa. . .  Lambrino ieși; bătrînul încuie ușa după el.  Cînd s-a însurat, avea patru moșii mari; ș-asupra împrejurărilor în care le-a vîndut, gîndurile lui se opreau acum ca la niște date importante, ce-i împărțeau viața în epoce deosebite.  Ana s-a născut. . .  înainte de vînzarea Cristeș-tilor; Caterina, nevastă-sa, a murit în anul în care a vîndut Sălcuța, a treia moșie.  Atîția ani fusese prefect, apoi ambasador pe la curțile străine, fără să primească un ban de la stat.  „Cine are avere e dator să-și slu-jască țara lui fără leafă; destui lefegii are țara asta. ”