Vlăsia sau ciocoii noi  CUM MI-A CĂZUT ÎN MÎNĂ  ACEASTĂ CARTE  Înainte d-a spune cum mi-a căzut în mînă, sînt dator a spune cititorului în scurt ce se coprinde în-tr-însa.  Este urzirea și izbucnirea revoluției de la 1848.  Din cele ce va vedea, cititorul se va convinge de un mare adevăr, acela că în trecut ca și acum n-au fost în sînul nației noastre decît doo partide: unul național și altul venetic.  Numirile de albi și roșii, conservatori și liberali, moderați și progresiști sînt numai niște cuvinte pentru a întuneca priceperea românilor.  și unele și altele din grupurile numite astfel, au fost și sînt niște cete pentru a înhăța puterea, iar nu niște partide întemeiate pe principii.  Naționalii și veneticii au fost și sînt răsipiți în aceste cete.  Cînd vreuna din aceste cete a izbutit să ajungă la putere, politica ei a fost după cum era și numărul care predomina într-însa: națională, cînd naționalii erau mai mulți, sau venetică, cînd străinismul avea mai mulți din agenții săi.  Autorul acestei scrieri n-a avut scopul d-a zugrăvi pe cutare sau cutare din societatea noastră.  El a strîns calitățile, înclinările, defectele pe cari le-a aflat răsipite în lumea noastră politică și scandaloasă și din ele a făcut cîteva tipuri.  Cu acele tipuri sau păpuși s-a servit pentru a juca faptele dramatice și comice ale istoriei contimporane.  Dar cum mi-a căzut în mînă această scriere, iacă ceea ce trebuie să mai spun, pentru a nu fi tras la răspundere de vreun moștenitor al anonimului autor.  Aflînd că este să se vînză prin licitație averea mobilă a repauzatului Episcopul X, cunoscut prin amestecul său în afacerile politice și galante, m-am dus și eu cu speranța d-a cumpăra vreuna din frumoasele imamele de chihlimbar ce știam că are.  Dar vai! . . .  Deși nu împliniseră nici trei luni de cînd sufletul repauzatului își luase zborul din această vale, care fusese pentru preasînția-sa înflorită cu toate plăcerile și dezmierdările lumești, și mai nimic nu rămăsese din acea mulțime de lucruri cari încîntau ochii prin frumusețea lor!  Mai toate se topiseră sau se schimbaseră. . .  poate, de dorul repauzatului.  Argintul, chihlimbarul, aurul, mărgăritarul, rubinul, smaraldul, prin o minune, care numai cerească nu putea fi, se schimbaseră în metaluri și pietre proaste.  Ceea ce m-a minunat și mai mult, a fost metamorfozarea frumoșilor săi cai, cari cîteva zile mai înainte mîncau foc, iar acum abia se țineau pe picioare.  Ceva mai mult: se schimbaseră și la păr.  După încheierea cuvenitului proces-verbal în care se constată că sigilele s-au aflat neatinse și toate lucrurile după inventar la locul lor, începu-licitația.  Telalul, adresîndu-se cu lacrimile în ochi, către portărel și grefier, ceru să se dea precădere cailor, căci picioarele lor tremurînde reclamau c-o oră mai curînd mila vreunui sacagiu sau căruțaș.  Cererea telalului se împlini și cei șase cai ai p. s . - sale  Episcopului X, cari fuseseră admirați în toată capitala, fură vînduți cu cîte 50 lei bucata!  Nu voiam să plec fără a cumpăra ceva. . .  Dar ce? . . .  Cele mai frumoase lucruri pe cari le admirasem la preasînția-sa, acum nu le mai vedeam, deși erau toate la facerea inventarului și punerea sigilelelor. . .  — Un anteriu de atlaz vișiniu, — strigă telalul, — nou nouleț.  Cine-l vrea?  Apoi adresîndu-se către mine, care mă uitam înduioșat la acel anteriu, căci de mai multe ori văzusem îmbrăcat cu el pe repauzatul, urmă:  — Cumpără-l, domnule, căci ce mai halat ai face dintr-însul! . . .  Ia pipăie materia! . . .  și pentru că telalul mi-l întinse, pipăii și eu mătasea.  Se întîmplă s-o pipăiesc tocmai în dreptul buzunarului.  Simții un pachet de hîrtii într-însul.  „Ce hîrtii or fi acelea? ”  — mă întrebai în mine, și sub îndemnul curiozităței, dădui un preț.  Nefiind alt mușteriu, mai cu seamă că eu dădusem un preț cam mare, telalul, după strigările legiuite, mi-l aruncă pe umeri.  Plătii și mă retrăsei din mijlocul mulțimei.  Scosei iute din anteriu pachetul de hîrîtii și-l pusei în sînu-mi.  Căutînd și în celălalt buzunar și neaflînd nimic, aruncai anteriul spre telal peste capetele mulțimei.  Bietul anteriu ajunse să fie călcat în picioare.  După ce m-am depărtat, mi-am dat seama că fapta mea era o hoție curată.  M-am liniștit însă cînd, scoțînd pachetul, am văzut că era un caiet scris tot mărunt, iar pe întîia față aceste cuvinte scrise de chiar mîna episcopului:  „Vlăsia sau ciocoii noi, carte pentru călăuzirea nepoților mei în lume. ”  Iar pe a doua față, aceste rînduri ca precuvîntare:  „Vlăsia este și acum una din cele mai întinse și mai bătrîne păduri ale României cîmpene.  înainte de 1848 ea se întindea în susul Bucureștilor ca un arc, cuprin-zînd în sînul ei verde o salbă de monastiri, precum Cernica, Paserea, Căldărușanii, țigăneștii, Snagovul, Ghighiul și Ciorogîrla, rămurindu-se în sus și în jos cu osebite numiri.  Cînd păgînii treceau Dunărea, pentru a prăda și arde, Vlăsia era cel dintîi liman, cea mai credincioasă ascunzătoare a familiilor cari fugeau de iataganul musulman.  Boieri, tîrgoveți și țărani, cu cățel și purcel, toți își scăpau viața în desișul misterios al acestei păduri.  Tot într-însa își aveau cuibul și cetele haiducilor cari, în timpul domniei fanarioților, erau răzbunătorii opincii.  Aci haiducii Colciag, Cloanță, Mîndrilă, Tunsul țineau calea și nivelau averile, luînd prisosul de la avuți.  Toată albăstrimea din țară ducea groaza Vlăsiei.  Haiducimea, sub frunzișul stejarilor seculari, era la largul ei, își rîdea de poteră.  De aci și vechea zicătoare, pe care și acum o auzim, cînd este a se veșteji o judecătorie, o casierie sau alt serviciu public unde funcționarii sînt cu mina lungă: „Parcă sîntem în Vlăsia! ”  zic cei nedreptățiți, prădați sau asupriți.  Este dar și o Vlăsia socială.  Dar în această Vlăsie omul este prădat nu numai de avere, dar și de onoarea lui, de credința lui, de iluziile lui.  Toți, bărbați și femei, intrăm în această lume cu io o comoară în mintea și inima noastră, idealul, la care ne închinăm.  Pentru ajungerea sau apropierea de acest ideal, toți ne întrecem a sui calvarul acestei lumi, stropind calea cu lacrimile, sudoarea și sîngele nostru, stîncile sîngerîndu-ne picioarele, spinii sfîșiindu-ne vest-mintele!  Iacă pentru ce am intitulat această carte Vlăsia sau ciocoii noi.  In culmea curiozităței și nerăbdărei alergai acasă, unde citii cele următoare.  1877  PARTEA ÎNTÂIA  PARTEA ÎNTÎIA METAMORFOZA CIOCOILOR  Lupu-și schimbă părul dar năravul niciodată.  Proverb  CUM A CONLUCRAT DRACUL LA ACEASTĂ CARTE  Cele ce urmează s-au petrecut cîțiva ani nainte de 1848, în noaptea din vinerea Patimilor.  Catina era un june, pe care natura îl înzestrase cu inteligență și inimă.  Era unul din acei buni tineri cari ajutau pe Cîmpineanu și Eliade în uriașa urzire a regenerărei românilor.  Își împlinea cu zel misia ce-i însemna comitetul, fără să poată vedea limpede scopul mare și național ce urmărea acesta.  Această nedumerire îl muncea foarte mult, mai cu seamă de cînd Eliade, neavînd poate destulă încredere, refuzase a-i mulțumi curiozitatea.  „Împlinește bine datoria ta; cît pentru locul ce va ocupa piatra cu care contribuiești la clădirea palatului patriei tale, vei vedea mai tîrziu cînd se va rădica 15 în toată mărirea și mîndria lui. ”  Acesta fu tot răspunsul ce putu smulge de la marele maestru, ceea ce fu departe d-a împăca pe junele Catina.  Dominat de curiozitate se lăsă în voia pașilor săi, care-l duseră la Mitropolie.  Oricît de duioase sunt imnele și rugile cu cari biserica noastră amintește patimile lui Isus Hristos, ele însă lăsară nepăsător pe junele nostru.  Nici mulțimea făcliilor, nici mirosul florilor și al tămîiei care îmbălsăma biserica, nu-i învinseră preocuparea.  El ieși din.  templu nainte de terminarea serviciului religios.  Trecu pe sub poarta clopotniței și oprindu-se pe culmea dealului, de unde vederea se întinde peste toată capitala, se rezimă de un arbor.  Bucureștii înota în lumini, iar clopotele de la atîtea biserici făceau să vibreze aerul.  Nici această panoramă nu-i răsipi gîndurile cari-l urmăreau.  — Ce n-aș da, zise el, trecîndu-și mîna pe frunte și ștergînd asudeala unei minți înfierbîntate, ce n-aș da să știu cele ce se ascund în acest mare cuib al României!  — Ce ai da?  răspunde la întrebarea lui o voce, ca cum ar fi ieșit din pămînt.  Catina se uită împrejur, dar nici nu văzu pe nimeni, nici vreun loc unde ar fi putut să se ascundă cineva, deși era întuneric.  Un fior îi trecu prin spate.  Voi să plece, cînd iar auzi misterioasa voce:  — Dar de ce pleci?  Răspunde la întrebare, căci poate să ne învoim.  De astă dată vocea venea din sus.  Junele se uită în arbor.  Nimeni.  Încercînd să-și facă cruce, o mînă nevăzută îl opri, iar aceeași voce îi zise tremurînd:  — Lasă acest obicei care-mi supără nervii.  — Dar unde ești, drace?  strigă Catina, mai mult necăjitdecît speriat.  — Înainte d-a avea plăcerea să-mi vezi mutra, trebuie să ne înțelegem. . .  știu dorința ta. . .  Ce dai dacă ți-aș împlini-o, și încă cu prisos?  Sînt în stare să-ți dezvălesc nu numai cele ascunse din trecut și prezent, dar și cele ce vor fi în viitor.  Catina rămase pe gînduri.  Dorința d-a ști îl subjuga și mai mult.  — Ce să-ți dau?  zise el după cîteva minute.  știi că fac versuri.  Eliade susține că aș putea să ajung un poet.  Te voi cînta, drace, în culmea vervei mele poetice.  Un rîs cu hohot răspunse la propunerea junelui.  — Ce idee!  urmă vocea.  Se vede că de cînd versurile nu mai au căutare nici înaintea femeilor, voi, poeții, căutați acum pe draci să-i încărcați cu asemenea marfă.  Nu pe versurile tale, dar nici pe Manfred al lui Byron sau Faust al lui Goethe nu dau un gologan măcar.  Marfă veche, nu mai are căutare.  Ascultă! . . .  Scurt și cuprinzător: ai un suflet tînăr. . .  mi-l dai?  Catina voi iar să-și facă cruce, dar mîna nevăzută iar îl opri:  — Ci ia lasă această scălămbare. . .  Am ajuns într-un secul cînd orice superstiții și prejudiții se răsipesc la soarele civilizației. . .  Nu mai sta pe gînduri.  Ce-ți pasă de ceea ce voi face cu sufletul tău?  Eu unul mă leg să nu te smulg din viață decît atuncea cînd te vei sătura tu însuți.  Despre soarta sufletului tău să nu te îngrijești.  Fac parte dintr-o societate de capitaliști mari.  Am luat asupră-ne misia d-a coloniza un pămînt necunoscut cu suflete din această lume. . .  încă o dată: nu mai sta pe gînduri.  Gîndește-te că este puțin ceea ce-ți cer pentru ceea ce-ți dau.  Atîtea suflete vă dați dracului pentru doi ochi iubiți de femeie, și cînd eu îți propun tot ceea ce face mărirea și mîndria minței omenești, puterea d-a cunoaște toate cele ascunse din trecut, prezent și viitor, tu mai stai la îndoială! . .  Este ceva mai rușinos și umilitor pentru un om decît a fi jucăria ipocriziei și intrigei din această lume?  A ști și a vedea totul. . .  ce poate fi mai mare decît aceasta?  Tu care acum nu ești decît un vierme, primind tîrgul meu, ești tare ca un zeu.  Tîmplele junelui zvîcneau cu putere, auzul îi vîjîia, naintea ochilor îi treceau cele mai frumoase mirajuri.  Cu o mînă apăsîndu-și inima care sălta, iar cu alta acoperindu-și vederea, strigă:  — Fugi, lasă-mă! . .  Nu vreau. . .  — Nu fi copil, urmă vocea.  Nu-ți cer înscris cu marturi și legalizat de comisie. . .  Dă-mi numai mîna și tîrgul este gata.  Peste o clipă tu, care acum nu știi nimic din cele ce se petrec și se urzesc în aceste mii de case, le vei vedea și auzi toate ca cum toată lumea ar fi în palma ta.  Ce fericire cînd nici un cap, nici o inimă, n-ar mai avea nimic ascuns pentru tine!  Gră-bește-te, timpul trece.  Lumea poate să iasă din biserică și atunci mă vei căuta în deșert.  Catina era în culmea luptei.  O sudoare înghețată îi scălda tot corpul.  Nu mai vedea nimic decît ca într-o panoramă, împlinirea celor făgăduite.  Lo mîna de la ochi și o întinse, dar o retrase îndată ca cum ar fi pus-o pe foc.  — Iacă preoții și lumea încep să iasă din biserică, zise vocea îngrijată, — pentru a ocoli cu Hristos.  Dă-mi mina că trebuie să fug.  — Nu. . .  stai. . .  fugi. . .  nu!  — strigă bietul june frîngîndu-și minele cu desperare.  — Aud vocile preoților care-mi supără auzul, văd făcliile care-mi întunecă vederile. . .  Rămîi, orbule, în noapte, dacă nu vrei să m-asculți.  Mă duc.  — Nu, stai, strigă Cătina.  Primesc.  și bietul june căzu în genunchi, întinzînd mînele și închizînd ochii.  O lumină scăpără în jurul lui, o lumină vie care îl făcu să deschidă ochii. . .  și ce văzu?  Văzu un nor des și mirosind a pucioasă, iar din nor simți o mînă nevăzută că-i strînge mîna.  După o pauză vocea zise cu un ton voios:  — Sînt încîntat că ai primit propunerea mea.  Acum cînd ți-ai dat cuvîntul, cînd moaștele tutulor sînților din lume nu pot să nimicească pactul dintre noi, iacă, pe conștiința mea de drac, îți repet că ai făcut foarte bine.  Apoi, lăsîndu-l de mînă, ea urmă:  — Îngăduie un minut pînă cînd îmi voi pregăti toaleta.  Nu aveam de gînd să mă prezint nici unui muritor și de aceea mă abătusem pe aci în portul nostru obicinuit.  — Dar vreau să te văd, zise Catina, care se simți încurajat de voioșia cu care îi vorbea, înainte d-a fi silit să fugi.  — Silit să fug, de ce?  întrebă vocea cu mirare.  — De preoții și mirenii cari au început să iasă din biserică pentru a ocoli cu Hristos.  Un rîs cu hohot izbucni din sînul norului care se risipi îndată, iar Catina văzu naintea lui un june, sprinten și galant călugăr.  — Amice, zise călugărul, zîmbind și luîndu-l de braț, ființele cucernice ca mine nu se sfiesc d-a umbla pe lîngă lucrurile și persoanele sînte.  în acea lume laică și clerică, care iese din biserică, am o mulțime de confrați, tot draci neaoși ca mine ascunși unii sub costumul preoțesc, alții sub cel călugăresc, iar cei mai vicleni sub costumul femeiesc.  Dacă vrei să te încredințezi, să mergem puțin într-acolo.  Cu această ocazie vei face cunoștința multora dintr-ai noștri.  — Te cred. . .  Să nu mai pierdem timpul. . .  știi dorințele mele. . .  începe a le împlini. . .  și junele Catina strînse în brațe cu un aer rugător pe dracul călugăr.  — îndată!  zise acesta luîndu-și din cap caucul de catifea și netezindu-și un păr lung și creț prin care se vedea deasupra tîmplelor vîrful a doo cornițe.  Dar mai întîi, pentru că avem mult de vorbă, trebuie să știi cum mă numesc, pentru a nu ne împiedica în convorbire față cu alții.  Deocamdată îmi vei zice părintele Dionisie.  Catina nu mai putea de neastîmpăr.  începuse a blăstema în sine palavragia părintelui Dionisie.  Acesta, văzînd cele ce se petreceau într-însul, zise cu un zîmbet ironic:  — Iartă dacă sînt prea vorbăreț.  Ce vrei?  Noi aceștia, cari trăim tot în singurătate, duși cu mintea în sîntele cărți, sîntem foarte guralivi cînd întîlnim pe cineva cu care să mai vorbim d-ale lumii. . .  — Ascultă. . .  — Nu mai ascult nimic, căci iacă-mă la lucru.  Apoi plimbîndu-și vederea peste București, zise:  — Spre a-ți împlini dorințele într-un mod folositor pentru cunoștința și judecata ta, să-mi dai voie, amice Catina, a te plimba prin spațiu și timp, cum voi crede eu că este bine.  — Sînt sclavul tău, părinte Dionisie. . .  — și eu al legămîntului dintre noi.  Dorești să știi mărețul plan pe care-l urzește Eliade cu ai săi în adunările cari sînt secrete pentru voi tinerii, cari nu aveți încă experiența lumei?  Dar ca să înțelegi mai bine acest plan și cele ce vor urma, trebuie să cunoști întîi frăția de cruce încheiată între doi inși cari vor juca un mare rol în această țară.  Pune acest cauc în cap și uită că acum este noaptea din vinerea Patimilor, uită anul în care sîntem și du-te cu gîndul acolo unde te vor duce ochii.  și după aceste cuvinte, pe cînd Catina aștepta cu ardoarea și credința unui neofit, cu minele apăsîndu-și inima care zvîcnea în pieptu-i, părintele Dionisie îi puse caucul în cap.  N-apucă să-i așeze bine caucul în cap și toate pieriră ca prin farmec din jurul lui Catina.  Nu mai era noapte, nu se mai știa pe dealul Mitropoliei, numai vedea lumea înconjurînd biserica cu Isus Hristos, nu mai auzea sunetul clopotelor.  Toată ființa junelui nostru plutea și pătrundea oriunde o ducea voința lui.  Oricare era depărtarea, oricare era grămădirea învelitorilor, case și pivnițe, prin toate răzbea auzul și vederea lui.  Cronicar credincios, așternem pe hîrtie tot ce a văzut, auzit și înțeles Catina, prin puterea minunatului cauc al părintelui Dionisie.  UN CRAIDON DE CURTEA VECHE  Un tînăr ca de vreo doozeci și opt de ani, c-o îmbrăcăminte neobicinuită, care făcea pe toți cîți îi întîlnea, bărbați și femei, boieri, negustori, meseriași și țigani, să se uite după el mirîndu-se, crucindu-se sau rîzînd, venea iute despre Mihai-Vodă; pe dinaintea caselor lui Mihalache Ghica trecu în fugă.  Cînd ajunse pe podul gîrlei despre hanul Zlătari, se opri puțin și răsuflă.  Cîțiva trecători, văzîndu-l aci, se opriră și începură a se grămădi.  Necunoscutul nostru, din cînd în cînd punea mînele la spate și căuta să împiedice ciudata îmbrăcăminte d-a-i apăsa pielea.  Scălîmbarea figurii arăta că suferă, o suferință însă care-l făcea să zîmbească cîteodată.  Lumea se îndesa și mai mult.  O țigancă, care se îndoia sub greutatea unei coșnițe încărcată cu d-ale mîncărei, după ce se apropie și se uită lung la el, se retrase speriată și strigă către ceilalți:  — Fugiți, oameni buni!  Nu vedeți că trebuie să fie vreun nebun scăpat de la biserica Icoanei?  și avea dreptate biata țigancă să bănuiască una ca aceasta.  Necunoscutul nostru era înfășurat într-un rond de postav cenușiu; în cap avea o pălărie neagră cala-breză, ale cărei mărgini mari îi cădeau pe frunte; pantaloni ofițerești, iar în picioare niște pantofi de pînză cenușie.  Pe sub rond nu avea decît o cămașă io descheiată la piept, iar la gît nici o legătură.  Pe lîngă această îmbrăcăminte dezmățată, ochii lui aprinși, scălîmbările figurii, gesturile bruște, îi dădeau un aer care numai încredere nu putea să insufle.  După ce păru că s-a întremat puțin de iuțeala cu care venise pînă aci, își îndreptă corpul, puse mînele în șolduri, se uită la lumea care se grămădea din ce în ce mai mult, făcu cîtcva scălîmbări cari provocară rîsul și plecă iute spre Zlătari.  Coti apoi spre Stavropoleos și intră în han.  Urcă iute scara, bate la ușa unei camere și, fără să aștepte răspunsul, deschide ușa de părete și intră răpede.  Aci i se înfățișă un tînăr ca de vreo doozeci și cinci de ani, smead, cu ochii negri și vii, cu părul tuns militărește, de statură mică.  Acesta se scoală de la o masă unde erau cîteva volume din Prudon, Sînt Simon și alți scriitori politici utopiști; se uită lung la noul venit și strigă:  — Baboi, în halul acesta la noo ore de dimineața? . .  Iar te va trînti la arest Solomon, cînd va afla.  — De acum nainte, răspunse numitul Baboi, arun-cîndu-și rondul pe pat și oprindu-se în mijlocul camerei cu mînele în buzunar, adio armată, adio viață semănată cu romanțuri amoroase; m-am săturat și de una și de alta.  Vreau să renasc pentru o noo viață.  Dar ca să pot face aceasta, Sclipici, tu care ești un Cresus pe lîngă golanii ca mine, trebuie să mă împrumuți cu un irmilic.  Zicînd acestea, trase un scaun de brad, încălică 40 pe el, își rădică la spate cămașa pentru a nu-i atinge pielea și rezimînd brațele pe spatele scaunului, se uită lung la acela pe care-l numise Sclipici.  Acesta se duce la pat, scoate de sub perină o pungă de mătase verde, ia dintr-însa un icosar și i-l pune în mînă.  Baboi se uită la icosar, îl întoarce, se uită, iar îl întoarce, iar se uită; apoi rădicînd ochii la cel care i-l dase zice:  — Dacă mi-ai fi dat un firfiric, nu mai stăm la îndoială; dar cînd îmi dai un icosar, am tot dreptul d-a te întreba: Calp este?  — Calpunzanule, răspunse Sclipici, zîmbind, nu visezi decît calpunzanlîcuri. . .  Baboi scoase din sîn un ciorap lung și fin de femeie, se uită cu înduioșare la el, îl sărută, aruncă într-însul icosarul și îl puse în buzunar, zicînd plin de întristare:  — Cu acest ciorap mă aleg din toată tinerețea mea jărtfită pe altarul lui Marte și al Afroditei!  Sclipici pufni de rîs.  — Dar spune-mi, zise el, ce ți s-a întîmplat?  În adevăr, pînă azi n-ai fost cumsecade!  Niciodată însă nu te-am văzut în halul acesta. . .  — Ascultă, frate Sclipici, răspunse Baboi, luîndu-și un aer serios, care nu se împăca nicicum cu figura lui, sînt acum ca Ercul la răspîntia celor doo drumuri, momentul cel mai solemn în viața omului.  Îți voi spune întîi cele ce mi s-au întîmplat și apoi ceea ce am hotărît să fac d-acum în colo.  Deocamdată trămite pe dănciucul tău în piață cu acest icosar. . .  și zicînd acestea scoase icosarul.  — Să-mi cumpere unt proaspăt și cîteva foi de varză, ca să-mi oblojesc spinarea, căci iacă în ce hal este. . .  Vezi și te înfioară!  Baboi se sculă de pe scaun, se întoarse, își rădică cămașa și arătă lui Iancu Sclipici o spinare roșie ca postavul și bășicată.  — Dar ce ai pățit?  strigă acesta spăimîntat.  — Afrodito, Afrodito, multe pacoști m-ai făcut să îndur, se văita bietul opărit, dar aceasta jur că va fi cea din urmă. . .  Iancule, nu mai sta cu mînele încrucișate, trămite îndată să ia unt și foi de varză, că nu mai pot de usturime.  Cum îmi va trece puțin, îți voi spune și cele ce am pățit și ceea ce trebuie să facem, pentru că, între noi să fie, dar nici tu nu ești pe calea pricopselei mai mult decît mine.  Peste o oră Baboi era oblojit și usturimea spinărei începu a i se alina.  — Înainte d-a mă spovedi, zise el, să-ți spun ceva. . .  Scoate capul pe fereastră și ascultă.  — Ce să ascult?  — Fă ceea ce-ți zic!  Sclipici scoase capul și ascultă; apoi întorcîndu-se:  — Zgomot de lume.  — Dar prin acel zgomot, nepriceputule, mai este un vuiet depărtat și misterios, vuietul unei vijălii care se apropie. . .  o revoluție, înțelegi tu?  — O revoluție!  strigă Sclipici zgîind ochii.  — Da, o revoluție, și nu numai politică, dar și socială, ceea ce este și mai mult. . .  Deocamdată însă ascultă istoria spinărei mele.  AMORUL PARUCICULUI BABOI  Baboi, după ce se întinse bine în pat, mai mult într-o rină, ca să nu-i apese nimic spinarea, începu:  — știi săgețile cu cari diavolul Cupidon mi-a rănit inima din clipa fericită și blăstemată cînd am văzut pe frumoasa Corină.  De cînd ți-am spus patima mea nu ne-am mai întîlnit, noi cari pînă în ajun eram nedespărțiți precum Castor și Polux.  Ce vrei?  Inimile încinse de focul amorului iubesc singurătatea.  Nepu-tînd să arză pe același rug cu ființa îndumnezeită, într-un iatac îmbălsămit de profumele Orientului sau în umbra deasă și răcoroasă a pădurii, ele își varsă focul contra soartei neîndurate pe biata lume, întor-cîndu-i spatele și fugind de ea.  înțelegi dar simțimîntul care m-a făcut că de atîtea zile auzul meu n-a mai sorbit pelticăiala discursurilor tale!  Dă-mi mîna și iartă-mă.  Că zodia celor doi gemeni m-a pedepsit îndestul, îți spune halul în care mă vezi.  și după ce strînse mîna amicului său și simulă ștergerea ochilor de lacrimi, comedianul nostru urmă:  — Ca să intri într-o cetate, noi, cari sîntem fiii lui Marte, știm că trebuie să procedăm după toate regulele tacticei.  Pentru a cuceri și eu cetatea mea-, mîndră și voluptoasă ca Venera lui Tizian, cu ochii negri și arzători, cu o gură mică și zîmbitoare, care te face să treci prin foc ca să-i furi o sărutare, cu brațele albe și rotunde cari parcă n-au altă menire decît a strînge pe fericitul amant la sîn, mi-am luat cuvenitele măsuri.  După ce am dat ocoale ore întregi casei în care stă închisă nimfa mea, după ce am intrat în vorbă cu cîteva bătrîne din vecinătate, după ce m-am asigurat de înalta protecție a unei țigănci din curte,.  după ce am aruncat mai multe ochiade cu tot focul inimei ce am putut pune în ochi spre fereastra crudei, am închiriat o casă mică de la a cărei fereastră puteam să mă uit în grădina Corinei mele. . .  — și prin fereastră ai sărit în grădină și din grădină în brațele cocoanei!  — îi tăie vorba pelticul Iancu Sclipici.  — Te înșeli!  zise cel cu spinarea opărită.  Nu tot-deauna Amorul are aripi.  N-a știut ce îndrugă Văcă-rescu cînd a zis:  Peste ape, peste munți,  Orișicînd o vrea amorul,  Orișicînd 1-o-mpingc dorul,  El pe loc își face punți!  Mai întîi între mine și Corina erau niște uluci mari și țeapene, îmbrăcate în partea de sus cu țepi de fier, apoi o grădină în care se preumblau doi dulăi mai fioroși decît Cerber din iad, apoi curtea plină de niște servitori zaplani, cu cari n-am avut curaj să schimb nici o vorbă, și tocmai dincolo de ei, peste capetele acestor Arguși sălbatici, la o fereastră sta ca o floare între flori, ca luna între stele, doamna inimei mele, iar lîngă ea bărbatul tînăr și frumos.  Cum să fac punte de unde eram și pînă la ea?  — Apoi? . . .  — Apoi, am răbdat o zi, doo, trei, patru, stînd ca un suflet osîndit cu ochii țintă la fereastra ei, pîn-dind orice prilej ca să-i trămit sărutări și ochiade.  A patra zi am sărit în sus de bucurie cînd am observat că s-a uitat lung la mine și a zîmbit, văzînd bălăbă-neala nunilor cu cari-i trămiteam sărutări peste sărutări.  Atunci am crezut că frumoasa stato începe a învia, a se îndoioșa, ca Venera de marmură sub săru-tările lui Pigmalion.  A doua zi se coborî în grădină.  Sării îndată la uluci și mă uitai printre ele.  — Cum ți-o fi licărit ochii printre uluci!  exclamă Sclipici.  — Ah!  s-o fi văzut cît era de frumoasă, urmă Baboi, cît era de mîndră, plimbîndu-se prin grădină și îngrijind florile!  Nu mai aveam timp de pierdut.  Alergai în casă și scrisei în iuțeala condeiului cea mai înfocată declarație de amor ce am putut face vreodată.  Dacă ierbăria armatei ar fi fost mai aproape, sînt sigur că s-ar fi aprins.  Rupsei de la mundir un nasture, îl pusei în scrisoare, ieșii și pîndind cînd Corina se apropie, îi aruncai scrisoarea la picioare.  Ea se uită spre uluci, zîmbi, roși, se uită împrejur și, nevăzînd pe nimeni, se plecă, lo hîrtia pe care o puse iute în sîn și plecă spre casa ei.  După amiazi, pe cînd pîndeam mereu la fereastra mea, o văd că scoate capul prin fereastra ei și începe a mustra pe servitori că de ce lasă cînii să umble prin grădină, căci strică florile.  Un servitor scoase îndată cînii.  Ce ai fi înțeles tu din toate acestea?  — Eu, răspunse amicul, aș fi înțeles că dacă n-ar fi cînii ar fi fericită să te vază în grădină.  — Așa am înțeles și eu.  O idee mi-a fulgerat prin minte, aceea d-a otrăvi cînii.  Am alergat îndată la amicul nostru Eduard spițerul și, după cîteva rugăciuni, l-am înduplecat să-mi dea hapuri.  Le-am pus în cocoloși de pîne și trecînd pe la poarta ei, le-am aruncat cînilor cari. . .  Dumnezeu să le ușureze sufletul! . ,  a doua zi erau aruncați pe Dîmbovița.  Am uitat să-ți spun că în ulucile despre mine era o portiță care dă în grădină, dar închisă cu o broască ruginită.  Am încercat toate cheile cîte le-am aflat.  Nici una nu s-a nemerit.  Atunci. . .  ce vrei? . .  Mama invențiilor, necesitatea mi-a dat o noo idee.  Am trămis dănciucul meu pe la toți mahalagiii din vecinătate să spună fiecărui că am pierdut cheia de la broasca ușii și că-i rog să-mi împrumute cheile ce vor avea. . .  poate să nemeresc vreuna.  — Năzdrăvan mi-ai fost, Baboi, strigă Sclipici rîzînd.  — Peste o oră soldatul se întoarce cu poala mantalei încărcată de chei.  Am încercat pînă cînd am nemerit una.  Atît îmi trebuia.  Lăsai broasca deschisă, legînd clanța însă cu o sfoară, pentru ca nu cumva de dincolo să încerce din întîmplare să vază dacă portița stă tot bine închisă.  Pînă aci totul îmi merse bine. . .  Către seară frumoasa mea se coboară iar în grădină.  Voiam să alerg la uluci, cînd observ, că în curtea mea se grămădeau oameni peste oameni, cari toți se certau cu soldatul.  Fiecare cerea cheile ce-mi împrumutase.  Soldatul era zăpăcit, nu știa cum să le aleagă.  Pierzîn-du-și răbdarea intră în casă, încarcă pulpana mantalei cu cheile, iese afară și le trîntește în bătătură, lăsînd pe fiecare să și le caute într-o grămadă de vreo patru sute de chei.  Îți poți închipui gîlceava și îmbulzeala care urmă dintr-aceasta.  Unii credeau că și le-au nemerit, plecau, dar se întorceau necăjiți că nu erau ale lor.  și amîndoi amicii rîseră cu hohot!  — Contemplam dintre perdele această comedie a soldatului meu.  Înnoptînd, femei și bărbați plecară, ocărind și înjurînd, căci cea mai mare parte nu putuse să-și afle cheile.  Liniștindu-se curtea, ieșii afară.  Des-chizînd portița încet, mă strecurai în grădină.  La lumina stelelor, văzui pe Corina stînd singură și visătoare sub o boltă de viță.  Mă apropiai și-i căzui la picioare.  — Nu te speria, zisei încet, sînt eu sclavul care pentru acest moment ferice este gata să-și jertfească viața.  — Nu numai că nu mă sperii, dar și te așteptam! —  îmi răspunse ea cu un ton batjocoritor.  — Drace!  zise Sclipici.  — Tonul ei mă încremeni.  Luîndu-mi inima în dinți și stînd în genunchi, începui a-i înșira toate jurămintele de amor de la Eva și pînă în ziua de azi, cari sînt unul și același: „Jur că te iubesc! ”  —Pînă acum nu mi-ai dat altă probă de iubire, îmi zise ea rîzînd, decît otrăvirea cînilor mei și amestecarea cheilor mahalalei întregi.  Mi-ai jărtfit ceea ce nu era al dumi-tale.  Aștept mîne o probă care să te coste ceva.  Pînă atunci nu-mi mai calcă piciorul în grădină.  Dacă-mi scrii, pune scrisoarea sub portiță.  Zicînd acestea ea se sculă și plecă din grădină, fără să mă lase a-i atinge mîna.  Rămăsesem în genunchi, dar în culmea fericirei pentru cele din urmă cuvinte.  Mă întorsei în cuibul meu și aruncîndu-mă în pat cu capul între perine mă gîndii mult, eu, care n-am nimic, cu ce să-i probez iubirea mea.  După multe gîndiri și răzgîndiri, îmi veni o idee, și nemaivenindu-mi alta, mă hotărîi s-o pun în lucrare.  — Sînt curios să văd cu ce jărtfă te-ai hotărît să-i probezi iubirea, zise Iancu Sclipici.  — O jărtfă foarte mare pentru mine, urmă Baboi, înțelegi bine că nu m-am gîndit a-i cumpăra nici vreun șal turcesc, nici vreun inel prețios, nici a-i face vreo poezie.  De cînd Eliade m-a prins cu mîța în sac, furîndu-le din grecește și dîndu-le sub numele meu, m-am săturat de sărăcăcioasa meserie a muzelor.  Cît pentru ideea de șal sau inel, nici nu mi-a trecut prin minte; deși a nemerit orbul Brăila, eu însă n-aș fi nemerit calea d-a găsi bani pentru asemenea tîrguieli.  Stă foarte rău creditul meu în piață.  Apoi nu sînt șapte strade în București prin cari să pot trece fără grijă de creditori, cari au devenit d-o obrăznicie. . .  — Dar urmează nainte, îi strigă Sclipici cu nerăbdare.  — Iacă ce-am făcut.  Am luat condeiul și, p-o foaie de hîrtie pembea, într-un colț cu doo porumbițe pupîndu-se în cioc, am scris:  „Preaslăvita mea stăpînă!  Tot ce am mai bun este inima mea, pe care de mult ți-am jărtfit-o.  Dar pentru că aceasta nu-i de ajuns și aștepți de la mine o noo probă de iubire, află, preaslăvita mea stăpînă, că dacă un militar ține la ceva mai presus de orice, dar mai prejos de doamna gîndurilor lui, ține la armele și calul său.  Îmi iubesc calul ca pe un frate.  Cu toate acestea mine la opt ore seara îl voi împușca.  Al grațiilor tale, preaslăvita mea stăpînă, sclav pînă la moarte. . . ”  Am semnat-o cu numele meu de botez și am pus-o sub portiță.  A doua zi dimineața, cînd m-am uitat, scrisoarea nu mai era.  Perfida Corină o luase.  — Perfidă, de ce?  întrebă Sclipici, — cînd pînă aci ea a mers după dorințele tale?  — Așteaptă să vezi. . .  — Aștept, dar spune mai iute.  Să-ți împuști calul! . .  Ce nebunie! . .  A!  stai, dar de unde cal? . .  Aveai o gloabă pe care ai vîndut-o iarna trecută.  — Ce!  Nu știi?  Am trămis soldatul și a luat din grajdul hanului. . .  calul tău.  — Calul împușcat. . .  calul meu, tîlharule!  — și Sclipici apucă și strînse cu furie de gît pe Baboi care scoase limba și bolboși ochii.  — Lasă-mă, strigă acesta, după ce descleștă brațele lui Sclipici, și ascultă. . .  — Ce să ascult? . .  Calul meu, unde este calul meu?  — Așteaptă să vezi. . .  — Nu vreau să văz nimic, fanariot blăstemat, răcnea bietul tînăr, amenințînd cu pumnii și bătînd din picior.  Avea dreptate bătrînul Golescu cînd îmi spunea că înhăitarea cu tine mă va duce la ocnă. . .  Cum, și pe mine, care-ți eram singurul amic, să mă furi?  Ieși din casa mea, să nu te mai văz.  și bietul Sclipici, fără milă de spinarea amicului său, începu a-i da ghionturi și a-l îmbrînci spre ușă.  Îl vătămase la pungă și acuma nu mai vrea să știe nici de amicie, nici de patrie, nici de nimic.  Baboi însă, în loc d-a ieși, se detc după ușă, apucă iute o sabie și se puse în apărare.  Apoi, văzîndu-se liber, înfipse sabia în seînduri, puse o mînă în șold și uitîn-du-se cu mîndrie la amicul său, îi zise:  — Dacă nu ți-a plăcut de bună voie, acum de frică ascultă istoria spinărei mele.  și rezimîndu-se în sabie urmă:  — Soldatul mi-aduse calul, pusei să-l plimbe în sus și în jos pe la ferestrele ei, apoi îl legă lîngă uluci.  Stătui mereu la fereastră, uitîndu-mă cu durere la cal și din cînd în cînd ștergîndu-mi ochii.  După ce apuse soarele și începu a însera, luai un pistol, ieșii din casă, sărutai calul, zisei și soldatului să-l sărute, apoi mă retrăsei pe prispa casei, de unde mă vedea Corina care sta la fereastră.  încarc pistolul, pun mîna la inimă, îmi șterg ochii. . .  Mă uit la ea. . .  Se uită cu nepăsare. . .  Nici un semn d-a mă opri.  Întind pistolul spre cal. . .  Rădic ochii iar spre fereastra ei. . . ,  aceeași nepăsare, nici un semn. . .  Atunci. . . bang! Calul  sare în sus și cade la pămînt.  — Tîlharule, strigă Sclipici, aruncîndu-se spre el; dar se opri, văzînd vîrful săbiei întinsă iar de Baboi, care urmă înainte:  — Cum spusei, calul cade la pămînt, soldatul se aruncă asupra lui și se vaită, iar eu intru iute în casă.  Înnoptînd, soldatul aduse o căruță, încarcă calul și plecă cu el.  Pe la zece ore aud bătînd ușor la fereastra mea.  Ies. . .  Era servitoarea cu care intrasem în vorbă.  Ea îmi spuse că este însărcinată să mă ducă, după miezul nopței, sus la Corina. . .  Strînsei de bucurie pe bătrîna țigancă în brațe.  O amor, amor, cu cît de dumnezeiești sînt plăcerile tale, cu atît de încet trec minutele în cari inima așteaptă împlinirea lor! . . .  Dar, tîrîș-grăpiș, veni și miezul nopței.  Stinsesem de mult lumina.  Pentru a nu mă incomoda uniforma, am pus în picioare acești pantofi de pînză, m-am înfășurat în rond și în cap mi-am pus pălăria calabreză.  Spălat, pomădat, parfumat, am urmat cu inima bătînd pe bătrîna țigancă.  Am intrat în grădină, de acolo am cotit în dosul caselor; călăuza ținîndu-mă de mînă, am coborît o scară care da în odăile de jos, am trecut o sală lungă și întunecoasă. . .  întunerec beznă și tăcere mormîntală.  Nu auzeam decît răsuflarea și sforăiala servitorilor cari dormeau. . .  ici-colo cîte un pat trosnind.  Am urcat o scară care ducea în catul de sus.  Aci tăcerea era și mai mare.  O candelă dintr-o firidă revărsa puțină lumină într-o sală așternută cu covor.  Servitoarea mă duse în dreptul unei uși, apoi șoptin-du-mi: „Aci! ”  îmi deschise încet.  Intrai.  Eram în salonul Corinei, mobilat oriental.  O lampă mică răspîndea o lumină dulce și discretă peste tot.  O mînă albă văd dînd în laturi perdeaua care acoperea o ușă, și Corina, într-o rochie albă și lungă, frumoasă și zîmbitoare, cu degetul pe buze, înaintă spre mine, ca o umbră, abia atingînd moalele covor, mă lo de mînă și-mi făcu semn să șed lîngă ea p-o sofa deasupra căreia se lăsa o perdea.  — Să-mi ucizi calul, tîlharule, repeta într-una Sclipici, în prada unei adevărate dureri, și apoi să ai și cutezanța a veni să-mi spui și năzdrăvăniile de berbant. . .  — Taci și ascultă, îi zise Baboi cu autoritate, învîr-tind sabia.  — Am hal să mai ascult, îngînă Sclipici cu resemnare.  — și cum spusei, urmă berbantul nostru, fără păs de durerea amicului său, ea mă lo de mînă și mă puse să șez pe sofa lîngă ea.  Imaginează-ți, după miezul nopței, într-un salon luminat d-o lampă care părea că-și pune mînele la ochi ca să încurajeze cutezanțele amoroase, să te afli singur c-o femeie frumoasă, care se rezima molatică și zîmbitoare pe perinele sofa-lei!  Inima-mi bătea, tîmplele îmi zvîcneau.  Neaflînd cuvinte ca să-i spun cît eram de fericit, vrusei să cad în genunchi, dar ea mă opri cu mîna, zicîndu-mi:  — Să vorbim în liniște.  șezui iar, sorbind-o din ochi.  Ea urmă:  — Ai multă inteligență, domnule.  Păcat că n-o întrebuințezi bine!  Am auzit că mama dumitale a murit din cauza relelor apucături ce ai.  I-ai vîndut pînă și singurele scule prețioase ce-i mai rămăsese și pe cari le păstra ca suvenire de la părinți.  Ce fiu fără inimă ești!  Cum poți fi un bun amant?  Auzind aceste cuvinte eu, care așteptam, după obiceiul descris în romanțe, ea, Corina, să-mi pună condițiile capitulărei și să-mi ceară cuvenitele jurăminte pentru o eternă fidelitate, mă pătrunse un frig în spate și începui a mă uita împrejur, bănuind c-am căzut în cursă.  Ea uitîndu-se la mine cu un aer batjocoritor, adăugă:  — De cînd ți-a venit ideea să te muți lîngă mine, mi-ai făcut multe neajunsuri: cu otrăvirea cînilor, cu ochiadele și sărutările ce-mi trămiteai zilnic de la fereastră, m-ai făcut de vorbă în mahala.  Acum voiși să rîzi și de mine, făcîndu-mă să cred că-ți vei împușca calul.  În adevăr, ai fost foarte dibaci în rînduiala acestei comedii.  Nu știai însă că ochii bătrînei țigănci, care te-a adus aci, văzuseră printre uluci că soldatul legase calul de picioare așa că, la pocnirea pistolului, trăgînd frînghia, calul a căzut la pămînt, precum ar fi fost împușcat.  — Cum. . .  Așadar nu mi-ai ucis calul?  strigă Scli-pici, plin de bucurie.  — Negreșit că nu.  — și este în grajdul hanului?  — Da, chiar de aseară.  — Mă duc să-l văd.  și Sclipici merse spre ușă.  — N-ai voie, îl opri Baboi, pînă cînd nu voi termina cele ce am de spus.  Apoi, culcîndu-se pe pat, ca mai nainte, urmă:  — Înțelesei că nu aveam decît să mă scol și să plec, ceea ce și făcui!  Ea însă mă opri zicîndu-mi:  — Nu poți pleca decît atuncea cînd voi vrea eu.  și sculîndu-se îmi zise răstită:  — șezi!  șezui iar pe sofa, văzînd că căzusem, nu în brațele de crin ale amorului, ci în ghearele unei tigroaice.  Rădică perdeaua și, făcînd un semn, intră țiganca, călăuza care mă adusese în acel labirint, unde întîl-nisem un balaur. .  ținea în mînă o farfurie plină cu o materie neagră și aburindă, despre care nu puteam să-mi dau seama.  — Domnule, îmi zise Corina rînjind, dumneata  ești bolnav de creieri și o bună cataplasmă îți va face bine.  — Doamnă, zisei eu, sculîndu-mă, uitați că aceasta este o insultă pentru mine, care sînt ofițer.  — Da, domnule; ți se va da însă cuvenita satisfacere.  Dar eu cum nu știu să mînuiesc armele, voi însărcina pe bărbatul meu.  Deocamdată cred că nu trebuie să-l deștept, iar pentru dumneata este mai bine să îngădui a ți se pune cataplasma.  și făcînd un semn țigăncei, aceasta se apropie de mine și-mi smulse rondul.  Rămăsei precum mă vezi.  Căzui în genunchi și cerui iertare.  Se uită lung și desprețuitor la mine, făcînd iar semn.  înțelesei că trebuia să mă supun.  Tigroaica era fără îndurare.  Ea trecu un minut în altă cameră.  Servitoarea se apropie de mine.  O rugai să mă scape; ea îmi zise:  „Suferă și taci, că nu știi ce cîinoasă este! ”  Apoi, cum eram îngenuncheat, îmi rădică cămașa și-mi întinse cataplasma pe spinare.  Era caldă.  Îmi lăsă cămașa și mă înfășură cu rondul.  — Gata, cocoană!  șopti ea, și, intrînd Corina, ea se retrase.  Perfida, pufnind de rîs, mă invită să șed.  șezui că nu aveam încotro.  Începu a-mi vorbi despre gelozia și sălbătăcia bărbatului ei.  Mă lo de mînă și mă duse în camera vecină, d-acolo într-alta unde mi-l arătă dormind în pat, iar deasupra patului pe covor acățate mai multe iatagane, pistoale și puști.  Mă trecură fiori.  Ne întoarserăm încet în salon, unde începu iar să-mi vorbească.  Peste cîteva minute începu să mă înțepe în spate, apoi să mă usture.  Usturimea devenind nesuferită, nu mai puteam să stau în loc.  Mă zvîrcoleam de durere.  Ea, în timpul acesta, se silea să-și înfrîne rîsul.  Am rugat-o cu lacrimile în ochi să-mi dea drumul.  N-a fost cu putință s-o înduplec.  M-a ținut, zvîrcolindu-mă și mușcîndu-mi mînile de durere, pînă a început să se albească de zio.  Atunci s-a apropiat de mine și mi-a zis:  — Acuma poți să te duci, cu o condiție însă.  — Care?  întrebai, turbînd de durere.  — De aci să te duci unde vei ști, dar nu acasă la dumneata și să nu-ți mai calce piciorul prin strada mea.  — Jur! . .  — N-am trebuință de jurămînt. . .  Destul să știi că vei păți-o iar.  Apoi făcîndu-mi semn, ieșii, îndoindu-mă de durere.  Cum mă văzui în stradă, alergai la Dîmboviță, unde, dezbrăcîndu-mă, intrai în apă și mă spălai de afurisita cataplasmă.  Era muștar amestecat cu tere-bentin sau. . .  dracul știe ce!  și acum mă arde și mă ustură, de-mi săr ochii.  Iacă ce-am pățit.  Acum du-te să-ți vezi calul și vino, căci, scăldîndu-mă în Dîmboviță și gîndindu-mă la viața ce ducem, la viitorul ce ne așteaptă, am luat o hotărîre care dacă o vei împăr-tăși și tu, vom ajunge alfa și omega în țara românească.  CE NAȘTE DIN PISICĂ ȘOARECI MÎNCĂ  Cititorul n-a uitat că toate acestea se petreceau sub vederea și auzul cunoștințelor noastre de la în-ceput, junele Catina și părintele Dionisie, cari, sub același cauc, erau nevăzuți.  Pe cînd Baboi își schimba oblojeala spinărei, iar Sclipici se dusese să-și vază calul în grajd, următoarea convorbire începu între mărturii noștri nevăzuți:  — știi, părinte Dionisie, zise Catina dracului, că încep a mă căi de tîrgul ce am încheiat împreună?  — De ce?  răspunse dracul cu mirare.  — Pentru că începi a nu te ținea de cuvînt!  — Eu?  — Da! . .  Ce-mi folosește mie să văd și să aud nebu-niile unor descreierați, pe cari nici nu-i cunosc?  Mărturisesc că a-mi vinde sufletul pentru acestea, este a mi-l vinde pentru nimic.  Dar nu trebuie să uiți că dacă am încheiat un legămînt, acel legămînt este întemeiat pe împlinirea unor condiții din parte-ți, și cînd chiar de acum începi a le călca, să-mi dai voie, părinte Dionisie, a-ți declara verde și lămurit că prin aceasta nimicești însuți legămîntul!  — Dar știi că ești scurt de judecată, domnișorule?  îi tăie vorba dracul cu parapon.  Cum?  îți pare nefolo-sitor a vedea și auzi nebuniile unor descreierați, despre cari însuți zici că nu-i cunoști?  — Firește.  — Apoi dacă este așa, află de la mine, cap de cocor ce ești, că acești doi inși, așa de stricați cum îi vezi, vor face val-vîrtej țărișoara românească, tîrînd poporul de nas și făcîndu-l să joace cum îi vor cînta ei?  — Aceștia?  strigă Catina cu dispreț.  — Da, aceștia vor fi chiar așa, cum zise unul din- 10 tre ei: alfa și omega. . .  — O întrebare, la care te rog a-mi răspunde cu mîna pe conștiința ta de drac.  știi foarte bine că noi muritorii, pe lîngă atîtea nevoi și neajunsuri cu cari ne luptăm în viață, mai avem și nefericirea, unii dintre noi, d-a pierde mintea, cel mai frumos și mai scump dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.  Aș dori să știu dacă și voi dracii sînteți expuși la nebunie.  — Nu, aceasta este un privilegiu al genului omenesc și de care nu trebuie să vă plîngeți, căci cum a zis Iov: „Dumnezeu dă, Dumnezeu ia, și tot el redă. . .  cînd vrea. ”  — Ai citit Biblia, cum văd!  — îi zise Catina cu ironie.  — Am citit-o, deși nu aveam trebuință, ca unul ce sînt din eroii acestei sînte și eterne poeme.  Am citit-o pentru că unul din cornorații mei confrați mi-a spus că traducerile ei sînt pline de neexactități și așa și este.  De aceea voi căuta să intru în tratare cu Societatea Biblică din Londra, pentru a face eu în cîteva limbi o traducere cumsecade.  Dar să lăsăm acestea.  Pentru ce mă întrebi dacă și dracii sînt expuși sau nu la nebunie.  — Auzindu-te că acești doi dezmetici vor fi tari și mari în țara mea, îmi vine să cred că ești nebun.  Dracul începu să se strîmbe de un rîs care, cu cît rîdea, cu atît devenea mai spasmodic.  Peste cîteva minute liniștindu-se, lo de braț pe Catina, și uitîn-du-se la el cu un aer în care se amesteca milă, ironie trufie, îi zise:  — Ascultă, tinere!  — Ce să ascult?  întrebă Catina, silindu-se a-și înfrîna ciuda.  — Cele ce am să-ți spun și cele ce vei auzi vorbin-du-se între acești doi inși pe cari nu-i cunoști!  răspunse dracul cu autoritate.  — În adevăr că nu-i cunosc, nu i-am văzut niciodată între acei, cari luptă pentru cultura și libertatea românilor.  — Așa este.  Pînă acum nici unul nu s-a amestecat între aceia cari visează cai verzi pe păreți, adică o Românie mare, liberă, bogată și fericită.  Dar timpul nu este trecut. . .  Dintr-o zi într-alta îi vei vedea în capul mesei, mîncînd plăcintele și mustrînd cu asprime, în aplaúdele și aprobarea mulțimei credule și stupide, pe acei cari le-au făcut, că n-au făcut nimic.  — Ce hazliu ești, drace, cu aiurările tale!  — În loc d-a mă întrerupe, domnișorule, ai face mult mai bine să mă lași a vorbi și a-ți săpa bine în minte cuvintele mele.  Da, sînt drac cît poftești, dar am și eu morala mea.  Trebuie să-ți declar o dată pentru totdeauna: oricît de mare interes avem noi dracii, să colonizăm întunecoasa noastră împărăție cu sufletele voastre, totuși niciodată nu cutezăm d-a sugruma libertatea voastră de cugetare și acțiune.  Nu primim decît pe aceia cari vin din îndemnul lor.  Noi, ca niște neguțători ce sîntem, nu facem decît a le propune condițiile noastre și-i lăsăm în toată libertatea să se hotărască!  Le convin?  Vin cu noi!  Nu le convin?  Rămîn în voia lui Dumnezeu.  Niciodată însă, oricît de mult ai răsfoi analele influenței infernale în această lume, nu vei întîlni un singur fapt care să te îndreptățească a crede că vreunul din noi ar fi cutezat vreodată să atenteze la conștiința sau libertatea vreunui muritor.  Sîntem cumpărători de suflete prin bună tocmeală, atît și nimic mai mult.  Cele ce-ți spun fiind sîntul adevăr, te întreb acum: Oare voi, muritorii, tot așa de onești sînteți în relațiile voastre?  Tot așa ca noi țineți la conștiința și libertatea fiecăruia dintre voi? . . .  întîia voastră dorință cu care intrați în lupta vieței, nu este alta decît a năbuși conștiința și libertatea celor cari vă ies în cale, căutînd sau a-i face neputincioși în com-baterea intereselor voastre, sau a face din ei niște instrumente oarbe cu cari să lucrați orice veți voi. . .  Vezi dar că noi, dracii, sîntem mult mai onești, mai toleranți și mai liberali decît voi, muritorii!  — Așa este, zise Catina, cu oarecare umilință; dar nu înțeleg ce legătură este între lauda ce faci semenilor tăi și păcatele noastre?  — Nu este nici o legătură, răspunse dracul cu mîn-drie, și chiar cînd ar fi, n-am pune niciodată temei pe ea.  ți-am arătat cu cît dracii întrec pe muritori în respectul datorit moralei și libertăței, pentru a te face să înțelegi că nu trebuie să te miri cînd îți afirm că acești doi descreierați într-o zi vor fi tari și mari în această țară.  — Dar cum!  Prin ce mijloc?  — Le vei afla toate, la timpul lor însă.  Deocamdată să-ți spun cine sînt acești doi inși, cari de acum nainte îi vei întîlni nedespărțiți în viață, completîndu-se unul prin altul.  Dezmățatul care a venit cu spinarea pojărită este fiul unui grec din Corfu, rătăcit prin Constantinopol, de acolo venit în țara Românească între servitorii lui Costache Ipsilante.  El se numea Sotir Zefchide.  Ca toți cei de seama lui, omizi și lipitori pentru biata Românie, cum ajunse aci, întîia lui grijă fu d-a căuta să se însoare c-o bună zestre.  Ajutat într-aceasta de politica domnilor fanarioți, cari unelteau prin toate mijloacele pentru a dărîma în ochii poporului prestigiul boierilor pămînteni, și cum unul din aceste mij-loace era d-a mărita fetele boierilor cu liftele străine, Sotirache se și însură c-o fată bogată, orfană însă de tată și mamă.  Nu trecu mult și tocîndu-i toată zestrea, lăsă biata femeie cu un copil mic, năpîrca care o vezi, trecu în Rusia de unde se întoarse între servitorii lui Alexandru Ipsilante la 1821.  Ajungînd în București, Sotirache, în loc să caute a împuțina durerile nefericitei soții și mame, el se înhăită cu craidonii de atunci și începu a face curte unei tinere și frumoase jupînese; dincolo de St.  Elefterie, a cărei casă și acum se vede dărîmată pe dealul Cotrocenilor.  Omul acesta a făcut cel mai mare rău românilor; de aceea și fiul lui nu va fi mai bun pentru dînșii.  Tudor Vladimirescu de mai multe ori trămisese scrisori la înalta Poartă, în cari arăta că românii n-au același scop cu grecii, că românii nu s-au sculat contra Turciei, ci contra domniei fanarioților, cari i-au adus în sapă de lemn.  Nici una însă din aceste scrisori nu ajunsese la destinație, pentru că toate fură oprite de cei necredincioși cari înconjurau pe Tudor.  Bănuind el aceasta, îndată ce se retrase de la Cotroceni, spre Golești, însărcină pe un tînăr Gimpa să ducă el un memoriu la Constantinopol.  Fatalitatea făcu că tocmai acel tînăr să fie și el fărmecat de ochii cei frumoși ai jupînesei din dealul Cotrocenilor.  În loc d-a pleca îndată peste Dunăre, el mai zăbovi cîteva zile prin București, pentru a-și prăji inima în dogoarea cochetei jupînese, care nu se da în lături din calea lui.  Într-o zi pe cînd Gimpa sta cu ea în pridvor, se întîmplă să vie Sotirache călare.  Cunoscînd în tînărul oltean pe unul din pandurii lui Tudor, voi să se întoarcă de la poartă, care era cu streașină.  Dar calul nedeprins cu aceasta, dăte năvală nainte și așa de iute îneît bietul grec n-avu timp să se plece și rămase atîrnat de streașină porței.  Fericiții din pridvor se puseră pe un rîs nebun, uitîndu-se ia Sotirache, cum sta spîn-zurat, roșu ca un rac și turbînd de mînie.  Potolindu-i-se rîsul, Gimpa lo o scară și ajută pe grec să se dea jos.  Se dăte dar jurînd răzbunare, contra acelui care îi fusese cauza umilinței.  Însoțindu-se cu cîțiva greci d-ai lui bimbașa Sava, pîndi pe tînărul Gimpa, care nu se îndură să plece de lîngă iubita lui decît noaptea tîrziu.  Tăbărînd toți asupra lui cu iataganele, îi smuciră armele, îl schingiuiră cumplit și îl dezbrăcară.  Pe cînd îl dezbrăcau, Sotirache Zefchide dăte peste memoriul lui Tudor.  Văzînd cele coprinse într-însul, a doua zi de dimineață plecă la Tîrgoviște, unde se retrăsese Alexandru Ipsilant și-i dăte memoriul.  Din acel moment moartea marelui patriot român fu hotă-rîtă.  — și fiul acestui venetic să ducă poporul român de nas?  strigă bietul Catina în culmea indignărei.  Părintele Dionisie, puindu-i mîna pe umăr și uitîn-du-se la el lung și plin de milă, îi zise:  — Nu acest grecotei singur ci împreună cu celălalt bulgăroi, și nu numai că-l vor duce de nas, nu numai că-l vor exploata cum le va veni mai bine, dar îl vor face și de rîs în ochii lumei întregi.  Ascultă-mă.  Deși sînt drac, dar, precum ți-am spus, avem și noi, dracii, aceeași morală care domnește nu numai în cer, dar și pe pămînt, morala universală și eternă, morală pe care voi zilnic o călcați în picioare, dar de la care noi nu ne abatem o linie măcar.  Trebuie să știi că, deși voi, muritorii, vă rîdeți de voința lui Dumnezeu, noi însă nu avem altă grijă unică decît a nu o călca întru nimic.  Morala fiind voința lui, ea este cea dintîi pe care o respectăm în toată întinderea și amăruntele ei.  Dumnezeu ne-a dat lumea în exploatare sub condiția d-a nu influența cîtuși de puțin liberul arbitru al fiecărui muritor.  Avînd în vedere supremul meu respect pentru morală trebuie să dai tot crezămîntul cuvintelor mele.  Ascultă dar. . .  știu că patriotismul tău va suferi, dar n-am încotro; trebuie să-ți spun adevărul.  Cunosc atîtea popoare din lume!  Nici unul însă nu este atîta de tîmpit, de găgăuț, nepăsător de interesele prezentului și viitorului său ca poporul lui Traian, Matei Basarab și Vasile Lupu de la Dunăre.  — și ce te face să ai o idee atît de rea pentru noi?  — Faptele voastre! . .  Dar nu mai mă întrerupe și lasă-mă a termina cele ce am să-ți spun despre origina acelor cari într-o zi vor fi tari și mari în patria ta.  — Vezi bine că te ascult. . .  Scutește-mă însă de abaterile vorbei cari ne fac să pierdem timpul.  Nu trebuie să uiți condiția legămîntului nostru și nerăbdarea ce am d-a ști scopul la care tinde mișcarea ce se urzește în această țară.  — Ce nerăbdători sînteți voi, tinerii!  exclamă dracul cu o mîndră compătimire.  Tocmai aceste abateri sînt făcliile cari luminează labirintul ce ai să străbați cu mine.  Dar ascultă.  și după ce mai trase o dată tabac, părintele Dionisie urmă:  — Sotir Zefchide, tatăl lui Baboi, nu se mulțumi numai d-a duce la Ipsilant memoriul răpit, dar drept răsplată ceru să ia parte și la pedepsirea lui Tudor.  Că acesta fu îndată osîndit să fie ucis, nici nu mai încape îndoială.  șapte inși fură însărcinați cu moartea lui, între cari și Sotir.  Se dezbătu mult modul cum să fie trămis în cealaltă lume.  Ipsilant, Caravia și alți greci, cari luaseră armele mișcați în adevăr de iubirea patriei lor, opinară să fie împușcat sau spînzurat.  Ideea lui Sotir însă, d-a-l ciopârți cu iataganele, întruni mai multe glasuri, înaintea căror ceilalți n-avură decît să plece capul.  — Bietul Tudor!  Bietul Tudor!  repeta Catina și lacrimile curgeau șiroaie pe obrajii lui.  — Tudor nearmat fu scos noaptea din monastire, dus sub paza unei cete de mavrofori pînă în vale și acolo predat în mîna celor șapte călăi.  Era o frumoasă noapte de vară.  Luna și stelele revărsau o lumină vie, ca cum se întreceau a nu lăsa să le scape nimic din crima ce avea să se comită.  — Ah!  strigă Catina, izbindu-și fruntea, și cînd cuget cu cîtă ușurință au rădicat grecii pe Tudor din mijlocul taberei sale, în ochii căpitanilor săi, sub nasul pandurilor săi, și toți au stat cu mînele în sîn și s-au uitat cum îl legau și nici unul n-a sărit în ajutorul lui, îmi vine să blăstem soarta care, născîndu-mă român, a pus și pe fruntea mea o parte din această pată rușinoasă și infamă!  — Ai dreptate, îi zise părintele Dionisie c-o adîncă compătimire, ai dreptate să te indignezi, căci nu se poate o crimă mai mare pentru un popor decît a lăsa în ghearele neamicilor săi pe acela care s-a sculat în apărarea drepturilor patriei!  și după o mică întrerupere el iar urmă:  — Cei șapte inși luînd în primire pe Tudor, îi legară mînele la spate și plecară cu el.  Noaptea era adîncă.  Nu se auzea decît freamătul frunzelor, vuietul rîului și din cînd în cînd cîntecul sinistru al cucuvelelor, cari răsunau ca niște blăsteme din ruinele Tîr-goviștei.  Tudor mergea înainte tăcut și gînditor, iar grecii după el cu minele pe iatagane și tremurînd.  Merseră astfel o oră și mai bine.  Sotir Zefchide rămase vreo doo sute pași în urmă.  Ajungînd la marginea unui șanț prin care curgea încet apa de la o moară, printre niște sălcii cari-și împreunau rămurile, Tudor se opri și întorcîndu-se le zise:  — Iacă loc bun. . .  Sînt gata!  Toți se retraseră speriați și stătură încremeniți.  Patriotul român nu le lăsă nici sălbatica plăcere d-a-i spune că trebuie să-și ia adio de la viață.  El înțelesese că zilele lui erau numărate și voia să moară tot așa de mîndru cum și trăise.  Nevăzînd nici o mișcare din partea lor, un zîmbet amar îi încreți fața, și uitîndu-se lung la ei, îi întrebă:  — Ce mai stați?  Scoateți pistoalele și trageți.  Nu vă vede nimeni. . .  este noapte. . .  șase inși armați contra unui nearmat.  Grecii șoptiră între ei.  Remușcarea sau rușinea îi făcea să nu cuteze a comite crima.  — Fugi!  îi zise unul dintre ei.  — Să fug? . .  Dar dacă voi nu roșiți a lovi pe la spate, eu roșesc a dosi din fața morței.  — Fugi! . .  Te făcern scăpat. . .  Jurăm pe capetele noastre că nici unul n-avem un pistol. . .  Fugi pînă nu ajunge Sotirache.  și zicînd acestea, unul din ei îi tăie legătura de la spate.  Tudor își întinse mînele, lo cuca din cap, își șterse sudoarea de pe frunte și, strîngînd mîna la doi dintre ei, le zise:  — Vă mulțumesc, dar nu pot fugi. . .  Trebuie să mor! . .  Faceți-vă datoria ca ostași, fără grijă de remuș-care, căci eu vă iert ca creștin. . .  Vîndut de ai mei, înțelegeți că viața pentru mine ar fi mai amară decît moartea.  O rugăciune vă fac însă.  Am fost judecat și osîndit fără să fi schimbat o vorbă măcar cu Ipsilant, așa că nu știu pentru ce m-a dat morței.  — A prins o scrisoare a ta către Poartă, în care spui că tu nu te-ai sculat contra turcilor, ci contra domniei grecilor. . .  — Ceea ce este o vină în ochii voștri, strigă Tudor, este o datorie pentru noi.  Nu avem alt vrăjmaș mai cumplit și mai răpitor decît străinul cocoțat pe tronul românesc.  Ascultați-mă.  Dumnezeu e bun și drept.  Mor cu credința că din sîngele meu va ieși iar domnia pămînteană.  Iar dacă de acum nainte între ai mei s-ar mai afla suflete căzute și minți tîmpite cari să îngăduie o noo strecurare a străinului la tronul țărei, aceia blăstemați să fie, ei, în fiii, nepoții și strănepoții lor. . .  — Ce este?  strigă grecește Sotirache care tocmai atunci se apropia.  Se uitară unul la altul fără să răspundă.  — Te așteaptă să dai semnalul, viteze Sotirache!  îi zise Tudor c-o amară ironie.  — Slugere, fă-ți rugăciunea!  urmă Sotirache, sco-țînd iataganul.  — Rugăciunea mea este credința că Dumnezeu va scăpa țara de străini și blăstemul ce las acelor cari vor mai îngădui întoarcerea. . .  Dar cel din urmă cuvînt fu înecat de iataganul cu care Zefchide lovi în față pe Tudor.  Sîngele țîșni șiroaie și stropi pe călău.  Loviturile urmară cu turbare.  Martirul se împletici cîtva pe picioare, apoi căzu într-un lac de sînge.  Unul din ceilalți greci, văzînd cît de stîngaci era călăul, și pentru a curma grozava agonie a lui Tudor, care gemea și sforăia, săltînd în sînge, se apropie și c-o lovitură îi tăie capul. . .  Peste un minut cu aburul sîngelui se înălța la cer și sufletul marelui patriot.  Zgomotul acestei tragedii deșteptase cîteva privighetori, cari chiar atunci începură să cînte în sălcii.  Iată cine a fost tatăl.  Cine este fiul? . . .  Urmărește-l și vei vedea că fiul.  Baboi Zefchide, va fi și el cel mai dîrz contra românilor și mai cu seamă contra lui Dimitrie Gimpa.  De ce?  Pentru că așa a voit Dumnezeu, ca: ce naște din pisică șoareci să mînce, viciuri și virtuți să se transmită moștenire din tată în fiu.  FRAȚII DE CRUCE  — Cine este fiul?  strigă Catina mișcat de istoria uciderei marelui român.  Era de prisos a-mi mai spune.  Cînd cunosc pe tatăl, înțeleg ce trebuie să fie și fiul.  — Așa este, adăugă părintele Dionisie; dar în copi-lăria și tinerețea lui Baboi sînt lucruri atît de hazlii, încît ar fi păcat să nu le știi.  — După cele ce mi-ai spus despre Tudor, nu sînt dispus a face haz.  — Acum cînd știi cum îl cheamă, pe oricine vei întreba despre dînsul, îți va spune ore întregi.  Este cunoscut în tot orașul ca un cal breaz.  Numai tu care ai trăit retras, n-ai auzit de comediile lui Baboi.  Tre-buie să știi însă că toate lacrimile mamei și stăruințele rudelor lui, de a-l face să învețe ceva în colegiul Sîntul Sava, au rămas în zadar.  A trecut prin clase ca cînele prin apă, făcînd desperarea familiei și profesorilor lui.  într-o zi Aristia, mustrîndu-l pentru lene și nebunie, îi zise: „Nici de sacagiu nu vei fi bun în această țară.  A doua zi Baboi, numai în cămașă, cocoțat p-o saca, intră în curtea colegiului și propune directorului să aducă el apă zilnic cu prețul jumătate.  și cîte alte nebunii mai boacăne decît aceasta!  — Nu înțeleg ușurința unora d-a face haz de niște fapte cari, departe d-a proba spirit, nu probează decît o mare lipsă de simț moral și de cuviință!  — Celalalt, urmă părintele Dionisie, deși are o înfățișare mai cuviincioasă, nu este însă mai bun decît el, ba încă pot zice că-l întrece în răutate, viclenie, ură și încăpățînarea d-a se amesteca în toate.  El se numește Iancu Sclipici.  Părintele lui era bulgar de la Plevna.  Venind în țară, s-a însurat cu fata unui român.  Fiul pretinde că era fată de boier.  Sîntul adevăr este că era fata unui negustor de la Gruia.  Dar ascultă convorbirea ce începe acum între Baboi și Sclipici.  Este interesantă pentru tine, care vrei să vezi limpede evenimentele cari se vor desfășura în această țară.  În adevăr, ușa se deschise răpede și Iancu Sclipici intră supărat.  — Ce?  zise Baboi.  N-ai găsit calul în grajd?  — Ba l-am găsit, dar cu un șold jupuit și cu glez-nele pătrunse de ștreang.  — Se poate.