LA GURA SOBEI  GEORGE  Intr-o frumoasă dimineață. . .  Eu crez, Domnul să mă ierte, că era într-o frumoasă seară. . .  Dar, frumoasă dimineață sau frumoasă seară, asta nu face nimic: esențialul e de a-și începe cineva istoria mai ca toată lumea, și ceea ce pot jura pe jurămîntul meu, pentru că am văzut, e că:  La. . .  decembre, din anul grației 1860, la o oră despre care orarul meu nu-mi lasă decît un suvenir confuz, un om învelit într-o mantă cenușie ținta cu precauțiune cele dintâi case din strada Arcului.  Era frig, timpul liniștit, strada mai mult deșartă.  Acest om se opri înaintea N.  25, consideră casa în doo deosebite chipuri, ca și cum s-ar fi temut de a se înșela, apoi intră hotărît.  — Domnul George!  strigă el prezentîndu-se înaintea unei bătrîne ce sta pe treptele scării, și îi dete acestei din urmă doo scrisori.  Acest om era un fecior! . . .  un fecior oarecare; nimic mai mult, nimic mai puțin.  Bătrîna se sculă, deschise îndată ușa sălii și intră într-o cameră din dreapta.  Camera lui George era simplă, ca camera unui artist.  Dezordine și geniu! ?  Alexandru Dumas a zis: — Dezordine și geniu!  și, în adevăr, astea sunt doo cuvinte cari cată să fie totdeauna împreună.  Cu cît are cineva mai mult geniu, cu atît are mai puțină ordine.  Cu cît știe cineva a se ocupa mai mult de lucrurile mici, cu atît înțelege mai puțin pe cele mari.  în ziua în care se deschide această istorie, George sta înaintea focului într-un mare fotoliu, cu capul dat pe spate, cu picioarele încrucișate, cu mîna dreaptă în jiletă, și cu stînga mîngîind un cățeluș adormit lîngă el, și repețind alene aceste versuri ale unui poet francez:  „Que j-écris rarement et me plais de là faire:  Non pas que la paresse en moi soit ordinaire,  Mais sitôt que je prends la plume a ce dessein  Je crois prendre en galère une rame à la main  George era om de litere.  Filozof și poet, entuziast și mușcător totodată.  George avea 21 ani, o privire ardinte și profundă, o buză uneori ironică, o frunte deschisă, un păr negru lung.  El nu era nici un frumos, nici un urît cavaler, după zisul lumii, poate, dar era un om cu mișcări france, decise și un cap inteliginte.  — Ah!  ce bun lucru e farniente, murmură George în formă de concluziune după ce își fini citațiunea poetică. . .  și cît de mult aș dori să fiu născut In Italia, acea țară în care cineva știe așa de bine să nu facă nemic, dacă n-aș fi mîndru că simt născut în aceea unde nu știe cineva cum să nu facă nemic!  în acel minut, bătrîna intră aducînd cele doo scrisori, și ieși lăsînd pe George să le citească.  Acestea erau doo bilete pe hîrtie satinată.  George era cît p-aci să le arunce departe de el, fără a le desface, și îndată să recadă în iubitul său farniente, cînd zări un mic chenar negru pe unul din plicuri.  — A!  a!  zise el cu oarecare amărăciune, tu ești mesager de doliu, tu. . .  Atunci altceva, vei fi citit.  Apoi, întorcînd scrisoarea prin degetele sale, el adăogi:  — Sărman nume aruncat întîmplării, sărmană exis-tință ce vii tu singură să spui fiinele tău unor oameni cari sunt bine, sănătoși, cari cinează, cari se desfăt în amor sau cari se annuiază. . .  ca minei Ce mai cauți tu incoa de mormînt?  Pentru ce astă ultimă cartă de vizită pămîntului cînd tu te urci la Dumnezeu?  Ce vrei tu?  ce-ți trebuie; căințe, lacrime?  Du-te, du-te, astea sunt lucruri ce nu se cer, ele se dau! . . .  George era poate exagerat în amărăciunea sa; cu toate acestea cată să recunoaștem că biletele sunt, în generale, un fel de profanațiune a fericirii sau a durerii.  In ele se afișează dulcile secrete ale alcovului și lacrimele inimei.  In fond, asta nu e decît o datorie de societate, o grijă de etichetă, ceva tot așa de banale ca și: Bună ziua, domnule sau Bună seara, doamna mea!  Cineva poate fi fără pudoare sau fără inimă, e destul numai să fie politicos.  Chiar murind, cată să știi a trăi!  George poseda această mare știință de a ști să trăiască, precum poseda și altele; dar, natură de elită, mîndră și indipendinte, lui îi venea cu greu uneori a-și mlădia inima sa după exigințele unor așa de mizerabile datorii.  Comediani pentru comediani, obșnuia el de a zice, îmi plac mai bine cei de pe scenă; ei sunt mai amuzanți.  și tot filozofînd sau rînjind în sine, George rupse un sigiliu.  — De va fi întristarea aceasta, zise el, puțin trist, voi pl irige ou ea, și asta-mi va face bine.  Vroi să pot zice într-o zi, cu Alfred de Musset:  „Le seul bien qui me reste au monde,  Est d-avoir quelquefois pleuré  și citi:  „Jalnica văduvă X. . .  are onoare a vă face parte de pierderea dureroasă ce a făcut în persoana domnișoarei Anna X. . .  fiia sa, moartă la. . .  decembrie 1860, și vă invită a asista la ceremonia îngropăciunii ce se va face la sînta Mînăstire Sărindar.  — Oh!  sărmana copilă!  strigă George lășînd să-i cadă scrisoarea.  și ea, moartă! . . .  moartă de acea boală care vindecă toate durerile, cînd nu le naște pe toate, moartă de amor! . . .  Apoi, sculîndu-se cu agitațiune, el adaogi:  — Aș!  au mai moare cineva azi de amor?  Lumea o să glumească puțin de coconașu Năică Nureanu și tot i se va ierta! . . .  se va uita!  și pentru că al doilea bilet îi căzu din întîmplare sub mînă, el urmă:  — A!  drace!  iată unul care miroase a sărbătoare.  M-aș prinde că aci e vorba de vreo căsătorie sau de vreun botez. . .  Bun!  dacă o fi d-o căsătorie, e tot o îngropăciune, dar mai deosebită, îngropăciunea amorului.  și citi:  „Domnul și Doamna Nureanu are onoare a vă face cunoscut celebrarea cununiilor fiului d-lor, Nicolae Nureanu, cu domnișoara Elisa Plivescu, și vă invită ca să binevoiți a-i onora cu prezența dv.  azi la. . .  Decembre, 1860, în sînta M-re Sărindar.  — Ei, făcu George, asta este ceva bufon și trist, în aceeași zi, în aceeași biserică, fidanțata cea moartă va da locul fidanțatei celei vii.  Cit despre domnul Ni-colae Nureanu, el va călca pe urmele celei moarte rî-zînd, demn și liniștit, lingă noua sa soție. . .  El a înșelat pe una, va-nșela și pe cealaltă!  Aceleași priviri, aceleași suspine, aceleași cuvinte sunt de ajuns pentru aceasta, precum același vestmînt negru e deajuns azi pentru a merge la bal și la îngropăciune: economie de stofe, economie de simțiminte; secuiul nostru e atît de sărac îiicît trebuie să economizeze orice.  George făcu doo, trei întorsături prin cameră, apoi sună.  Bătrîna păru la ușă.  — Mamă, zise George, trămite pe cineva la Alexandru.  — Da.  — și să-i spui că-l rog să vie îndată?  — Atît numai?  — Atît deocamdată.  După un quart de oră, Alexandru intra la George.  El era un june brun, destul de frumos.  — Scumpul meu Alexandre, zise George, întinzînd mîna noului venit, te-am deranjat poate.  Ce făceai acasă?  — Nu prea știu, răspunse acesta.  Mi se pare că visam.  — Sărmanul meu poet!  tu erai în cer, și iată că eu te readuc fără de veste pe pămînt.  — Nu cată oare să trăiască cineva aci?  — Ai dreptate, dragul meu; și, pentru că amida ta a cerut de la a mea crima de a-ți smulge una cîte una iluziunile tale, trebuie să am tristul curaj de a merge pînă în fundul prăpăstiei. . .  Numai atunci nu mai crede omul în nimic din astă lume, vezi tu, cînd începe a crede în cealaltă lume. . .  Vrei tu să mă însoțești azi pînă la Sărindar, să fii azi al meu?  — Bucuros, scumpul meu; dar ce ai să-mi mai arăți?  — Un constrast vulgar, nemic mai mult: ceea ce noi numim o antiteză.  și, zicînd aceasta, George lo brațul lui Alexandru și ieși cu junele său amic.  II  Pe drum, George reciti amîndoo biletele sale.  — Da, da, zise el, chiar azi la Sărindar se vor face serviciurile amîndoo.  și pentru că ambii juni mergeau iute sosiră îndată și intrară.  în mijlocul bisericei, abia luminată, iată ce se petrece.  Un preot recita, în grabă, oarecare rugăciune în fața unui sărac coșciug, pus pe un pat de lemn, între cîteva făclii, și acoperit cu o pînză oarecînd albă.  La căpătîiul coșciugului, o femeie sta în genunchi și se ruga).  — Uită-te, zise George amicului său, privește pe această sărmană femeie, lacrimile ei sunt niște adevărate lacrime.  N-ar zice cineva că e statua durerii?  — Da statua, plus viața.  — E o mumă plîngîndu-și puterile ei moarte și închise în ăst coșciug!  Trist coșciug făcut din patru scînduri.  Dumnezeu însă știe cîtă poezie stinsă, cîte dulci vise abia începute, cîte speranțe zdrobite, cîte lacrime și căințe conține el! . . .  — Te-nvoiești cu întristarea, George?  — Nu; dar am cunoscut p-astă sărmană copilă culcată acum colea, în fața noastră, rece și mută.  Ea era o copilă nebunatică și amabilă, o copilă rîzătoare ca fericirea, veselă ca speranța, bună ca bunătatea chiar.  — și iat-o moartă!  — Da, moartă, și asta mă face să mă gîndesc la viitor.  — Pe mine la trecut.  — E un rău sistem, amice, de a se refugia cineva în trecut.  De o mie de ori mai bine e să zidești pe nisip sau să te ascunzi de soare la umbra unui om.  Nemic nu e stabile în trecut.  — și pentru ce?  — Pentru că totul trece, chiar suvenirul trecutului.  Totul trece: cîntecul păsărelei care anunță primăvara, foița care cade, rîndunica care zboară cînd sosește toamna, floarea care-și deschide caliciul său soarelui, junețea, frumusețea, amorul, geniul, lacrimele, totul trece, totul trece!  Durerea astei mame chiar va trece mai nainte de a deveni țărînă cadavrul fiicei sale.  — Ah!  George!  întrerupse Alexandru, ești crud pentru inimă în scepticismul tău.  — Ce!  chiar tu mă numești sceptic pentru că îmi place mai bine să edific viitorul decît trecutul, pentru că speranța mi-e mai dulce decît suvenirea, pentru că văd lumea cu ranele și miseriile sale?  Dar, dacă eu sunt sceptic, au cum vei numi tu acei ce nu crez în Dumnezeu, și ce vor zice ei in fața acestui coșciug?  — știu bine, George, că ai cuvînt. . .  uneori.  George surîse cu amărăciune.  — Ai chiar adeseori cuvînt.  Asta ți-e maniera de a prezintă lucrurile, numai ea e puțin. . .  aspră.  — Vrei să zici, bunul meu amic, că sufletul tău sîngerează ascultîndu-le.  și asta e foarte naturale; dar scalpelul care caută sub cărnurile-ți secretul boalei tale el oare nu te face să suferi?  — Fără-ndoială.  — Ei!  Dumnezeul meu!  aci e aceeași cauză.  Eu te înștiințasem, amicul meu, tu ai voit să tai în carne vie, să smulg inimei tale ramurele sale de iluziune: asta e o rană vie ce-i faci în toate zilele fără a-i da timp să se vindece.  — Nu mi-ai zis tu: „Omul numai atunci nu mai are iluziuni cînd le poate avea pe toate? ”  — Crez că ți-am zis că, pentru a cunoaște bine inima omului, ar trebui să fii trecut prin toate iluziunile și să nu mai ai nici una.  Ca artist,ca cugetător, vreai să studiezi omenirea.  Eu ți-o arăt așa cum e; sunt pro-fesorele tău de disecțiune morală.  Cată, așa precum cineva curăță un arbore, să știi a curăța sufletul de toate simțimintele parazite care-i sug din sucul său, fără a-i mări frumusețea.  Sufletul, cînd e pus chiar în fața lui, încît adevărul, lumină divină, îl luminează în toate părțile sale asupra celor mai mici senzațiuni ale sale, sufletul, zic nu mai are deeît simțăminte reale, profunde, fără iluziuni, fără vise, dar și fără mînie fără deșteptare; niște simțimînte pe cari le ia de la pămînt ca să le ducă la Dumnezeu!  — Din adinc strigat-am, strigat-am către tine, Doamne!  zise preotul în gura mare.  Suspinele sărmanei mume completară ruga.  — Mi-aduc aminte, urmă George, că acu un an, astă dulce și rîzătoare copilă, îmi zicea cîntînd: „Cînd voi fi și eu bătrînă! ”  Vai!  visează dar!  — Din adine strigat-am, strigat-am către tine, Doamne!  repeță preotul.  — Mai tîrziu, urmă George, îți voi povesti o mică istorie; dar acum să plecăm și diseară ne vom reîntoarce tot aci.  — Pentru ce?  — Pentru că. . .  dar, vei vedea.  — Veșnica ei pomenire!  cintă preotul.  — Amin!  adăogi paracliserul cu o voce răgușită.  și amîndoi amicii plecară.  Pe la 9 ore în curtea monastirei Sărindar numeroase trăsuri stau înșirate.  Înîntru, templul scînteia de lumâne; o mulțime de preoți, investiți numai în catifea și aur, slujeau cu o prea mare seriozitate; smirna se înălța din toate părțile cu profuziune.  Doi juni soți se țineau de mînă. . .  ea cugetînd la o cută ce făcea rochia sa, el la cumpărătoarea unui cal de călătorie, amîndoi împresurați de familiile lor de ieri și de amicii lor de mâine.  Ce e drept acest spectacol era prea frumos!  — Mai nainte de a intra, zise George, oprindu-se în tinda bisericei, spune-mi puțin Alexandre, confidințele ce mi-ai făcut ieri seară erau oare ele sincere?  — Sincere ca și legămîntul meu pentru tine, George.  — Așadar, tu iubești p-acea copilă?  — O iubesc, răspunse Alexandru așa de încet încît mai mult inima decît gura sa murmură acest cuvînt.  George lo mîna amicului său și, țintîndu-l eu o expresiune totodată ironică și dureroasă:  — O iubești, întrebă el, cu toate cele ce ți-am zis, cu toată distanța ce te desparte?  — Voi șterge astă distanță.  — Mă rog, cum?  — Cu silința mea; mergând să-mi scriu numele așa de sus, încît nici o femeie din lume să nu aibă a se pleca pentru a-l lua.  Alexandru zise aste din urmă cuvinte c-un accent plin de mîndrie și de entuziasm; fizionomia sa strălucea de inspirațiune.  — Altă iluziune!  alt vis!  murmură George.  — Dar tu nu crezi în, nemic?  — Ba da, crez în Dumnezeu, în viața cealaltă, răspunse cu iuțeală George, și în întâmplare în viața aceasta!  In întîmplare care e mai puțin lugubră decît fatalitatea și care a voit ca cele patru scânduri, ce erau mai adineauri înaintea noastră, să serve de pat nupțiale acei june copile, în loc de a ține pe ele, fiind vro umilită policioară, toată pînea unei familii.  — Așadar, talentul, geniul nu sînt decît o întîmplare?  — Geniul vine de la Dumnezeu, dar succesul vine de la întîmplare.  în fine, scumpul meu Alexandre, întîmplarea îmi pare un fel de divinitate de a doua ordine, delegată prininterim pe pământ pentru a regula prigonirile.  Iată pentru ce am o așa mare încredere în ea, încît i-am abandonat viața păstrindu-mi sufletul, și pentru ce mă supui la cele mai mici capriciuri ale sale.  — Serios vorbești acum?  — Nu știu.  Dar tot ce e serios, amice, e talentul tău, și crez în el.  Crez și în glorie pentru tine, căci ai o frunte făcută pentru ea.  Dar marea afacere nu e de a fi admirat aici, ci de a fi iubit.  — Ai cuvînt, George.  — și amorul nu merge totdeauna unde sunt inte-ligința, geniul și inima.  — Dar ea mă iubește.  — Nu crez.  — Ah!  George, ești un om teribile.  — Nu, te asigur că în astă afacere îmi pui toată bunăvoința ce-ți poți închipui.  Mi-e cu neputință însă de a cugeta că domnișoara Eliza Plivescu te iubește serios.  Structura capului său chiar. . .  — O!  întrerupse Alexandru surîzSnd, nu cumva, ai de gând să creezi o frenologie a inimei?  — Astfel, tu ești foarte sigur că te iubește?  zise George drept orice răspuns.  — Sunt sigur!  răspunse Alexandru cu hotărîre.  — îți voi observa că de mai multe ori și eu m-am crezut sigur de una ca aste, și că, ceea ce e mai sigur, în acest fel de materie, e că nu e nimic. . .  sigur!  — La rîndul tău, George, ascultă-mă.  Supozițiunile tale sunt insultătoare pentru domnișoara Eliza Plivescu.  — Aidea de, ele ar fi cel mult pentru tine.  dacă toate gemurile cele mari n-ar fi avut onoarea. . .  de a fi înșelate.  Se făcu tăcere de cîteva secunde între cei doi amici, după care George adăogi:  — Vezi, Alexandre, dacă ai iubi pe domnișoara Eliza numai pentru că ai iubi, și nimic mai mult, atunci ar fi bine!  ți-aș zice: Iată un amor serios și durabile, pentru că e al tău și în tine, dar nu al ei și în ea.  — Explică-te mai bine, amicul meu, pentru că, crede-mă, nu te pot înțelege.  — Tu iubești pe domnișoara Plivescu, nu e așa?  pentru că e jună și frumoasă, pentru că aerul ei e candid, pentru că ea ți-a zis cu cea mai dulce voce a sa: — Alexandre, te iubesc; pentru că ai zidit, pe astea toate, mii de casteluri în Ispania, mii de himere încîntătoare?  Dar suflă asupra acetor himere, și ce va mai rămînea, mă rog?  — întristarea.  — Așa!  da, mai întîi întristarea, apoi uitarea.  — Fără-ndoială, uitarea și disprețul, dacă ea n-ar fi așa cum am crezut-o!  — Aidea de, poete, vezi bine că n-o iubești!  — Dar dacă eu n-o iubesc, spune-mi, ce e a iubi?  A iubi e a avea foc în inimă, un fele care purifică totul, chiar fruntea curtezanei, sau, mai bine, care roade cu încetul inima ce l-a aprins, foc care se consumă el singur cînd nu izbucnește în incendiu. . .  A iubi e a lua o femeie, oricare de ar fi, și a o iubi cu toate petele sale, cu toată abandonarea sa, cu toată rușinea sa, cu tot.  Dar a lua o jună copilă castă și pură și a-i ridica un3 cult în inima sa, ce mai lucru, în adevăr; oricine ar putea face asta!  George se opri, și, trecînd brațul său sub al lui Alexandru, înaintă cu el puțin în întrul bisericei.  Intr-acest minut preotul unea pe cei doi soți.  — Scumpul meu amic, tu ai ajuns tocmai unde vream să te văz ajuns, începu George.  — Ce zici?  — Te afli în niște minunate eondițiuni de vindecare, și pentru asta vroi să încerc cura.  — Ce cură?  — Cura pretinsei boale ce te mișcă, sărmane bolnav imaginar de inimă.  — Încă odată, ce înseamnă asta?  — Asta înseamnă că de mult timp și după stilul cu care domnișoara Plivescu îți scria, eu o judecasem că era o copilă cu imaginațiunea arzîndă, o copilă ușoară.  — Ușoară?  — Vai, da!  căci numai astfel se poate explica purtarea unei copile oneste, cum se zice, scriind unui june: o mare pasiune sau o mare ușurință.  Cînd e o mare pasiune, nu mai e vorbă; dar această pasiune cineva o găsește scrisă în caractere arzătoare, și tu n-ai priimit nemic de acest fel.  Cînd e o mare ușurință, cineva profită sau rîde; dar nu se bazează pe ea.  — In fine?  — în fine, bunul meu, excelintele meu amic, condusesem de mult, că domnișoara Eliza nu te iubea și că și tu n-o iubeai mai mult.  — și proba astei frumoase concluziuni, mă rog?  — Nu e departe.  — și sper că mi-o vei da?  — Negreșit, dacă-mi promiți că ai să fii prea înțelept, prea cu minte, prea liniștit.  — Așa de copil mă crezi?  — Privește dar!  zise George, arătînd lui Alexandru pe mireasa care zîmbea.  — Eliza!  zise acesta.  Din fericire cîntările preoților năbușiră țipătul dureros al sărmanului amorezat.  — Nu, nu Eliza, relo George, dar doamna Nureanu! . . .  III  In aceeași seară pe la unsprezece ore, Alexandru și George se aflau, dar astă dată la George, în fața unui bun foc, într-un cabinet bine închis, abia puțin luminat de o lampă.  George înfășurat într-o haină de casă sta întins în același fotoliu, mai tot în aceeași atitudine de dimineață, atitudine leneșă ce o afecționa: numai picioarele sale erau rezimate de gura sobei, și cu amîndoo mîinile mîngîia capul cățelușului său, urcat cu familiaritate pe genunchii săi.  Alexandru sta cugetător în colțul sobei, cu fruntea!  plecată pe ea.  împrejurul acestei sobe erau așezate mai multe medalioane și portrete de femei.  George le considera cu un, fel de melancolie ironică.  Cea mai profundă tăcere domnea în acest cabinet.  Se auzea suspinlnd cîinele adormit.  Totdeodată George rupse tăcere și rididndu-se puțin:  — Pre legea mea, zise el deșteptînd cîinele său și privindu-l în față, nu știu încă, sărmanul meu Bibi, dacă tu nu prețuiești mai mult decît toate aste suve-niri, dacă tu nu ești mult mai credincios decît ele, dacă tu n-ai fi mult mai devotat decît toate aste femei. . .  Tu ești un adevărat amic; și, dacă nu ți-ar lipsi sufletul cugetător, tu ai prețui mai mult decît omul, căci inima ta e mai bună decît a lui.  Bibi judecă că e convenabil de a răspunde printr-o lungă căscătură excentricității stăpînului său.  — E drept, urmă George zîmbind: filozofia literară n-are măcar privilegiul de a adormi pe oameni.  și, lăsînd să recadă pe genunchii săi capul cățelușului, adăogi, căscînd puțin și el:  — Așa, e oare ceva mai bun în lume decît somnul?  — De ce nu mă întrebi, răspunse Alexandru scuturînd un minut reveria sa, dacă moartea nu e tot ce poate fi mai bun în viață?  — O!  în această privință, relo George, știu, mulțumită Domnului, ce să crez. . .  Trăiască moartea!  Dar mai înainte, trăiască somnul!  Somnul e moartea, minus necunoscutul.  E marea călătorie, plus renturnarea!  și George, abandonîndu-se cu totul voluptății subiectului său, adăogi cu un fel de beție încîntată:  — Oh!  somn!  oh!  poezie!  pentru zece ani de poezie visată mi-aș da toată viața.  — Nebuniile!  murmură Alexandru.  — Sluga dumitale!  ripostă George sculîndu-se.  știi tu, scumpul meu, pe cine faci nebun?  — Pe amicul George.  — Nu tocmai, dacă-ți place, dar ceva mai mult decît el, pe unul din cei mai săraci, din cei mai ftiziei, din cei mai amoroși și din cei mai iluștri foști poeți ai Engliterei. . .  pe John cheats!  — Ce!  pe acel visător John cheats care muri de durere pentru un articul de revistă?  — Nu, dar pe acel John cheats care muri pentru că a avut mai mult amor în inimă și nu destui plămîni în piept, prea multă activitate în suflet și nu destulă sforță în corp, pe acel John cheats, într-un cuvînt, care a scris într-o poemă a sa, o încîntătoare poemă, dar al căreia nume nu-l țin minte, care a scris, zic, aste cuvinte, sau niște cuvinte tot cam așa:  „Cunosc ceva mai suav decît aura verei, decît albina murmurînd din cuib în cuib și așezîndu-se un minut în sînul florilor; cunosc ceva mai dulce decît roza, ceva mai sănătos decît văile pline de umbră, mai bogat de viziuni încîntătoare decît un basm din O mie și una de nopți  și acest ceva e somnul, e scumpul somn care închide cu moliciune ochii noștri, și ne cîntă un cîntec legănător.  — Așa de bine, întrerupse Alexandru, încît amicul tău John se duse, dormind, să doarmă într-un mormînt.  — Mai întîi, răspunse George zîmbind, dacă ai cunoaște puțin istoria acestui sărman poet martir, ai vedea că din nefericire n-a putut să fie amicul meu.  Apoi i-ai da dreptate, căci are oarecum cuvînt, și că somnul e cel mai bun remediu pentru dureri.  — Visezi, George!  zise Alexandru dînd puțin din umeri.  — Aș vrea; căci dacă aș fi visînd, asta ar dovedi că dorm; dar, cu totul din contra eu veghez.  și vezi, adineaori, veghind și cugetînd la tine, am descoperit doo lucruri.  — Doo?  — Da. . .  și ca să încep.  — Mai întîi?  — Că tu dormeai.  — Se poate.  — O crezi.  — și al doilea?  — Că tu te stîrciseși pe durerea ta.  — E adevărat!  murmură Alexandru.  George apropie fotoliul său de al lui Alexandru și urmă:  — Să vedem, sărmanul meu amic, azi dimineață te-am lăsat cu totul să plîngi, te-am lăsat să urmărești de departe, cu desperarea și mînia în inimă, pe frumoasa mireasă care zîmbea, da, ea zîmbea.  — George!  — O!  ea zîmbea.  E cu neputință să schimb ceva din text!  — Încă o dată, George!  — Încă odată, Alexandre, vei asculta pe un amic care te iubește cînd îți vorbește de o femeie care nu te iubește.  Drept orice răspuns, Alexandru abandonă una din mînile sale lui George, în vreme ce, cu cealaltă, cerca a opri o lacrimă ce se rostogolea sub geana sa.  George strînse cu afecțiune în amîndoo mînele sale, mîna lui Alexandru, și, cu un accent plin de d dulceață și de o melancolia cum nu fusese niciodată!  — Plîngi, îi zise el, plîngi fără teamă, fără remușcări, fără falsă rușine. . .  In amor, adeseori, lacrimile nu sunt decît veninul inimei; după ce cad ele, inima se scoală mai bună:. . .  — Ce sacrificiu aștepți dar, tu de la mine?  întrebă cu durere Alexandru.  — Nu-ți cer nici un sacrificiu pentru că nu ți-e dat să faci vreun sacrificiu, cer numai curaj și rațiune.  — Rațiune, cînd cineva iubește?  — Rațiune, cînd cineva începe a nu mai iubi.  — Dar eu tot o iubesc.  George surise cu neîncredere.  — Nu, tu n-o mai iubești, zise el cu un ton plin de o dulce bonomie.  — Ah!  îți jur, relo Alexandru cu aprindere, îți jur că o iubesc mai mult azi, decît o iubeam ieri.  Durerea mea m-a luminat asupra amorului meu, și o iubesc pentru toate tortúrele cu cari ea mi-a zdrobit inima,  — Asta nu e nicicum logic, dar, de, așa se-ntîmplă întotdeauna.  — O iubesc chiar prin răul ce ea mi-a făcut, prin lacrimile de sînge ce-i datorez. . .  Spune-mi, oare muma nu-și iubește mai mult copilul care i-a dat mai multe griji?  — O!  nu compara aste doo amoruri cari seamănă așa de puțin, Alexandre.  Domnișoara Eliza nu e demnă de o asemenea profanațiune.  — O iubesc pentru toate iluziunile, pentru toate fragedele și încîntătoarele vise ce îi sunt dator; dac-ai ști, George, cît aer și cît spațiu da sufletului meu privirea ei!  După ce mă privea ea, eram stăpîn pe lume, picioarele mele nu mai atingeau pămîntul, mă simțeam egal cu Dumnezeu, mai mult decît el poate; eram fericit: el oare este?  — Vai!  făcu George suspinînd.  Alexandru urmă.  — Amorul ei m-a făcut să mă cunosc pe mine; el mi-a arătat că aveam talent; el mi-ar fi dat geniu. . .  — Așa se crede.  — Glorie. . .  — Așa se speră.  — El m-ar fi putut face bun, căci totul înflorește și totul cîntă în natură cînd cineva iubește.  — Chiar în toiul iernei.  — El dar mă face rău, crud. . .  — Ca mine, zise George.  — Ca tine, repeți Alexandru.  — Mulțumim; vezi aci vream să vii, amicul meu, și, pentru că ești ocupat a deveni tot așa de rău și așa de crud ca și mine, lasă-mă să-ți povestesc în ce chip am ajuns eu la acest exces de depravațiune.  — Tu, George?  întrebă Alexandru cu mirare.  — Chiar eu, răspunse George zîmbind.  A!  Am să-ți arăt o veche rană a inimei mele; atingînd-o, poate că o voi deschide; dar, de!  trebuie ca amorul să sacrifice ceva amiciei.  — Totdeauna bun, George.  — Nu, dar totdeauna palavragiu.  Dea Domnul însă ca palavrele mele să-ți fie de folos!  îți voi arăta sufletul meu trecînd prin aceleași faze prin care a trecut al tău, izbindu-se de aceleași stînci, de aceleași viscole.  — Asta nu mă va mîngîia, George.  — Da; dar te va face să speri; speranța oricum e o mîngîiere.  — Te ascult, George.  George se sculă, făcu doi, trei pași prin cameră, se apropie de sobă, consideră cu destulă băgare de seamă doo sau trei medalioane atîmate lîngă o oglindă și sună.  Bătrîna apăru.  — Oricine a veni să mă caute, auzi, să-i spui că nu sunt acasă, zise George așezîndu-se.  — Bine, răspunse bătrîna cu un aer foarte serios.  Bătrîna avea obicei de a începe prin a răspunde bine, deși în urmă făcea din contra, George făcu semn bătrînei de a ieși, mai repețînd:  — Nu sunt pentru nimeni, pentru nimeni, m-ai înțeles?  — Bine.  și, după ce se depărtă bătrîna, George începu.  V  George începu:. . .  Dar prin asta nu vreau să zic că el intră deodată în materie.  Cu totul din contra, omul nostru știa prea bine să povestească pentru ca să înceapă a povesti îndată: el știa că o parte din plăcere stă în așteptare, și că s-ar fi privat de bunăvoia sa de acea plăcere, începînd în fuga mare subiectul său.  George începu dar prin a se scula după fotoliul său pentru a treia oară, se apropie de ușă și trase zăvorul.  — Drace!  făcu Alexandru, ne închizi?  — Te închiz în istoria mea, bună sau rea, veselă sau tristă, pînă mîine de dimineață.  Alexandru din instinct își aruncă ochii asupra pendulei: ea arăta din fericire miezul-nopții.  Dar, aci, George nu făcea alt decît a se supune unui simțimînt despre care cineva nu-și poate da bine socoteala; cînd cineva vrea să fie singur cu cei ce-i iubește — realități sau suveniri — i se pare că nu e destul de bine ascuns.  Dacă ar locui atunci într-o insulă deșartă, pustie, încă ar invoca umbra, atît de mult spațiul și ziua par populate de priviri invizibile și indiscrete.  După ce ușa fuse bine închisă, perdelele bine trase, soba plină de lemne, cîinele instalat pe pernița sa, George trase o mică masă lîngă fotoliul său și puse lampa pe ea.  Această masă n-avea alt nemic remarcabil, decît că părea a fi mai mult masa de lucru a unei femei decît a unui bărbat.  George împinse un mic țimburaș ascuns, și un sertar se deschise.  Într-acest sertar era o mică casetă de abanos și un vechi portofoliu de marochin negru legat cu o sforicică.  George lo portofoliul și caseta, le consideră un minut în tăcere, le așeză lîngă lampă, puse o mînă pe inima sa, suspină și, după toate aste preliminarii, începu cu hotărîre:  Eu fac ca și el.  — În realitate, scumpul meu Alexandre, zise George, viața e un lucru destul de trist pentru cel ce iubește, o școală aspră pentru cel ce studie; dar școa-lele cele mai aspre fac pe școlarii cei mai buni.  Numai curajul per se verinței lipsește uneori.  Ei bine!  acel curaj îl poate găsi cineva privind în sus, iar nu în jos; d-asupra, iar nu dedesubt; la Orient, iar nu la Occident.  Nefericirea sau fericirea nu există pe pă-mînt decît într-un chip relativ.  Dacă am voi noi să ne convingem bine de acest adevăr, am vedea mai puțin orbi visători într-o tabără și mai puțin orbi în cealaltă, mai puțină pretinsă și absolută egalitate (pentru că în fiecare zi boalele, inteligința, frumusețea, urîciunea ne dovedesc că nu e adevărată egalitate decît înaintea lui Dumnezeu); dar am vedea mai multă frăție reală, pentru că numai prin inimă oamenii s-ar putea înțelege, cînd ar vorbi limbajul inimei și al logicei.  Vezi, dacă m-aș cerca să-ți probez că nu mai iubești pe domnișoara Eliza, aș izbuti prin A plus B, și tu mi-ai răspunde lăsîndu-te să mori pentru ea.  Căci așa e, și a raționa cu inima e a raționa cu imposibilele; e a face un paradox pentru a intra într-un labirint din care n-ai mai putea ieși decît printr-un contraparadox.  Inima e mobilă ca unda, repede ca aerul; cineva o simte, dar n-o vede, ea dă viața, dar rămîne nepipăită; ea nu se supune decît ei, fantaziei sale, capriciului său, neprevăzutului, întâmplării.  Nu voi face dar un curs de filosofie inimei tale, scumpul meu Alexandre; dar îi voi povesti o iștorie de inimă, cu toate nebunele sale excentricități, cu toate sublimele sale răpiri, cu toate imposibilele sale contradicțiuni.  Poate că în ea vei găsi dacă nu uitarea, dacă nu speranța, dar cel puțin o mîngîiere.  — În orice caz, voi găsi o plăcere, răspunse Alexandra.  — He!  relo George, istoriile de inimă nu prea sunt totdeauna amuzante.  Eu nu le prea doresc, zău!  de exemplu a' ta. . .  ce gîndești despre ea?  — O!  gîndesc. . .  că nu voi să mă mai gîndesc la ea.  — Bravo!  Iată-te totodată devenit raționabile.  Sunt încântat, căci asta mă va scuti de a întrebuința cu tine mijloacele cele mari.  — Cari?  — O!  vechiul sistem, lăsarea de sînge morale; căci am făcut rău cînd am zis că nu e niciun remediu pentru durerile inimei, este unul.  — Dar poate că el e mai rău decît boala chiar?  — Negreșit; el vindecă, dar omoară.  — și numele acestui minunat remediu?  — Ironia!  — Ironia?  — Da!  de exemplu, presupui: într-o dimineață, te scoli cu inima plină de frăgezime și de poezie; cerul e albastru, păsările cîntă dulce; buchetele sunt pline de flori; astăzi e o adevărată zi de amor, și iubești. . .  — Pe cine?  — Nu se știe, pe întîia femeie care, din întâmplare, ți-iese înainte, pe întîia copilă care are în frumoasa-i cosiță o floare la care ții,  — și ce va ieși din toate astea?  — Va ieși că acea copilă cu floricele în cosiță, cu talia strînsă în panglicele, cu zîmbetul fermecător se va numi domnișoara Eliza Plivescu!  — Iar ea, George?  — Ce vrei tu să faci dacă e așa? . . .  știi prea bine că în acea zi în loc de a fi brună, în loc de a avea ochii negri, în loc de a avea cei mai frumoși umeri din lume, și de a se numi Eliza, dacă ar fi fost blondă și spălăcită ca o șocățoaică, și s-ar fi numit Bălașa sau Catrina, asta nu te-ar fi oprit de a o iubi; dar în fine, în acea dimineață văzuși pe domnișoara Eliza și o iubiși pe ea. . .  — Mai întîi, era într-o seară. . .  — O!  puțin îmi pasă. . .  dimineața nu era decît o figură.  Adevărul e că simt zile în cari inima e dezvoltată ca o roză de mai; omul o poartă pe buzele sale și pare a zice:  — Luați-o, e de dat.  Tu te afli dar într-una din acele încîntătoare dispozițiuni, în cari cineva joacă voios liniștea, cunoscutul, libertatea inimei contra tempestei, necunoscutul, sclavajul pasiunii. . .  numai și numai pentru că atunci e prea avut sau se annuiază și pentru că trebuie să cheltuiască în ceva bunul care i-e de prisos.  Iți repet, scumpul meu Alexandre, că în acea zi pui un afiș; ți-nsărcinezi ochii de a zice trecătorilor: inimă liberă de dat, de vîndut sau de închiriat.  Ei bine, domnișoara Eliza trecu pe acolo și culese inima ta.  Iată prefața, sau, dacă vrei mai bine, întîiul capitul.  A doua zi o întîlnești la balul d-lui O. . .  sau al d-nei L. . .  copila e numai mătase și catifea; chiar tu te-ai galatarisit oarecum.  La întîiul cadril, alergi de inviți pe frumoasa copilă, care primește rîzînd, și, cind îi iei mîna sa, o simți tremurînd ușor.  Ah!  prime emoțiuni, prime încîntări ale amorului!  cine vă va ține locul?  În cursul dansului, cînd talia sa se îmlădie sub brațu-ți, cînd părul său se atinge de buzele tale, cînd piciorul ei se lovește de al tău; cine mai știe ce?  Apoi iată buchetul ei cade, tu îl iei de jos; o foiță, o floricică s-a desfăcut din el.  Vă priviți, floricica e acordată, buchetul înapoiat, și degetele își vorbesc pentru întîia oară între flori.  Mai tîrziu, nu vă mai ascundeți de propria voastră inimă, ea a vorbin de la întîia zi; lăsați buzele să vorbească la rîndul lor.  — Elizo, te iubesc.  — Te iubesc, Alexandre.  — Adevărat?  — Tot așa de adevărat că ești fericit lîngă mine și că sunt fericită lîngă tine.  — Te voi iubi totdeauna, Elizo.  — Răutăciosule, cînd iubește cineva, nu iubești pentru totdeauna?  — Totdeuna!  — Totdeuna, repețiți voi.  și adormiți asupra acestui cuvînt, și vă lăsați în voia himerei, și visați viitorul; faceți mii de proiecte, vă umpleți mintea cu discursuri poetice; credeți: mult e bine a crede! . . .  Dar iată că într-o frumoasă zi un fecior oarecare se înșeală, ți-aduce o scrisoare, presupui, care e pentru amicul tău George; tu o desigilezi fără a citi adresa, și afli. . .  — Ce?  — Afli că domnișoara Eliza ia de bărbat a doua zi pe domnul Nae Nureanu!  Atunci, desperare, mînie, proiecte de moarte; și toate acestea pentru că un fecior s-a înșelat.  și, ce zici, n-ar fi oare mai plăcut de a cugeta că-n această oră. . .  George surise cu o ironie profundă și diabolică zi-cînd aste cuvinte, apoi urmă:  — N-ar fi oare mai plăcut de a cugeta că în această oră, la jumătate după miezul nopții, frumoasa și casta copilă din luna trecută, aceea care tremura sub privirea ta ca o roză sub vîntul serei, aceea care roșea la singura mărturie a amorului tău, și pe care abia cutezai a o atinge cu vîrful mînușei tale, e cu totul goală în brațele unui om pe care abia îl cunoaște!  — Oh!  George, taci, strigă Alexandru cu o voce tremurîndă de mînie; taci, ceea ce zici e spăimîntător! . . .  — Da, adevărat, spăimîntător!  Spăimîntător pentru ea, dar nu pentru tine.  În toate zilele, văz respingîndu-se cu piciorul sărmanele copile pe cari foamea sau seducțiunea le-a aruncat în tină și cari cer pînea lor astei rușine și ăstui noroi cotidian, precum altele o cer cu veselia lucrului și în ziua mare.  — Prostituate!  zice lumea cu dezgust.  și lumea are cuvînt, căci asta e ceva infam și fără scuză ca și criminea, chiar ca foamea.  Dar cum va numi oare, această lume dreaptă și echitabilă, pe copila ce o aruncă virgină în brațele unui bătrîn murind sau ale unui desfrînat soț pe care ea abia îl cunoaște?  Oare acea nu e și ea o prostituată!  A!  negreșit, ea e mai mult decît oricare alta, căci ea se vinde mai scump.  Cu deosebire numai că vînzarea e legalizată.  Mulți strig că romanțele sunt exagerate, aci oare e ceva exagerat?  Din contra, raționînd cu răceală și smulgînd adevărului masca sub care-l ascund, se descopere prostituata sub vălul virginiei, și cîteodată virgina sub zdrențele prostituatei.  Lumea are cuvînt sa nu vrea ca să-i sondeze cineva ranele sale, căci ele sunt profunde; dar nu trebuie să trateze de vizionar pe cel ce le dă luminei.  Azi dimineață, tu ai văzut, toate omagiile, toate re3pectele prosternîndu-se la picioarele copilei vîndute, căci ea e vîndută.  O!  nu o plînge, amice, nemic n-a silit-o să facă acest pas; ea a priimit această vînzare, pentru că i s-a părut avantajoasă.  Ziceam dar că toate acele femei cari au dobîndit fără îndoială dreptul de a fi onorate, onorau la rîndul lor pe copila vîndută cu urările lor cele mai pure, și niciuna din acele femei, nici unul din acei bărbați sau din acele respecte nu s-ar fi oprit un minut lîngă coșciugul sărmanei moarte; căci aceea nu s-a vîndut, s-a dat.  Aide, aide, grăbește-te de a ieși din templu, mizerabilă copilă ce te dai!  Tu nu vei avea decit o mică rugă la ușa bisericei și un loc disputat groapei comune. . .  Aceasta te va învăța să te mai dai.  Dacă te-ai fi vîndut, tu ai fi putut avea la îngropăciunea ta mai mulți preoți, mai multe făclii și muzică decît ai fi voit; dacă te-ai fi vîndut, ai fi putut plăti!  și cu toate acestea Christ a zis: „cel ce este fără de păcat dintre voi, acela să arunce piatra asupra ei" .  În adevăr, lumea nu este tot așa de dreaptă, așa de indulginte, așa de sublimă ca Christ; trebuie să fie cineva pur pentru ca să ierte impurității.  V  Se făcu o noo tăcere de cîteva secunde, în cursul căreia se auzi focul pîlpîind, vîntul fluierînd afară și musiu Bibi respirînd cu cochetărie ca o femeie adormită.  George aruncă încă un lemn în sobă, mai mări puțin lumina lampei și urmă:  — Acum, scumpul meu Alexandre, încep propria mea istorie. . .  istoria abia începută poate, dar destul de plină, și cine știe?  poate chiar finită.  Cu toate acestea, reasigură-te, n-am să-ți vorbesc eu despre mine.  Îți va vorbi ea. . .  o mică pană de femeie smulsă din aripa inimei sale și inmuiată în cel mai bun loc al sufletului său.  Uneori mă vei găsi judecat cu multă indulgență și entuziasm, alte ori cu o asprime nedreaptă.  Mă dau ție cu mîinele și picioarele legate.  și zicînd acestea, George lo o mică cheie din sertarul mesei și c-un suspin:  — Ah!  a trebuit să fii tu, zise el, ca să consimț a căuta în trecutul meu.  Tu mă vei acuza poate de lașitate; dar acestea sunt niște morminte înaintea cărora nu mai cutez a îngenunchia și tresar numai la ideea de a le deschide.  Cu toate acestea George păru plin de curagiu, și mica cheie, ținută cu o mînă tremurîndă, lunecă în broasca casetei.  Îndată ce ea fu deschisă, se răspîndi, în cameră, un dulce profum de roze și de viorele, îndulcit de timp: nu era un profum, ca să zic așa, ci mai bine suvenirea unui profum. . .  ceva care miroase a suflet, a poezie, a cer mai mult decît a pămînt.  Erau multe lucruri în această casetă: bilete, buchete, fundulițe, panglicele, păr, vreo doo pungulițe brodate, și cine mai știe ce?  În ea era o mulțime de secăturele cari nu sunt nemie fără amor și cărora amorul le dă un cuvînt, un limbagiu, o privire, astfel precum zeii fabulei însuflețeau pietrele.  George lo cu simplitate un mic sul de hîrtie, legat cu o panglicuță albastră.  — Vezi, zise el cu amărăciune, albastru pretutindeni.  Aceasta e coloarea constanței.  Alfred de Musset pretinde că e o culoare proastă; au a vrut el să zică prin aceasta că constanța e o prostie?  și tot glumind astfel, George desfăcu sulul de hîrtie.  — Dragul meu Alexandre, relo el în fine, nu-ți voi lăuda istoria mea, nici n-o voi începe dinaintea nașterii mele.  E trebuință numai să te readuc, prin cîteva cuvinte, la acest jurnal.  Îți voi spune dar, în trei cuvinte, că copilăria mea n-a fost fericită, și că această nefericire, privîndu-mă de junețe, m-a făcut om prea de timpuriu.  Cînd inima sufere, e rar ca cineva să nu înceapă a iubi foarte iute. . .  Suferința e o sămînță care dă viața și fecondează toate facultățile; ea are acest dar divin, poate păli chipul, poate seca ochii, poate sfărîma corpul, dar fertilizează și însuflețește sufletul.  Se-nțelege că în privința aceasta eu vorbesc în generale și fără alte aluziune la mine, decît că suferința mie îmi produce acest efect, încît simții prea june trebuința de a iubi, de a iubi cu tărie, ca acele nature ce se simt izolate în mijlocul lumii și ca om am iubit sau am crezut că iubesc.  Mă grăbesc dar a o lăsa pe ea să vorbească: eavorbește mai bine decît mine și cu mai multă franchețe.  Numele ei nu ți-l spui încă, nu e nicicum de trebuință să-l știi mcepînd istoria, și cînd vom ajunge la ea, ni-l va spune ea singură.  Afară din asta, nu e așa că acest simplu pronume: ea, e mult mai încîntător?  În discrețiunea lui, el deschide un întins cîmp imaginațiunii. . . Ea  e o ființă care pare a străbate pămîntul ca-ntr-un vis, tocmai ca o dulce himeră sau ca o silfidă.  Cineva nu știe dacă ea are picioare sau aripe, dacă ține de această lume sau de cealaltă: dar ea numește-o Maria, Elena sau Catinca, și îndată cîmpul e închis; și dacă din întîmplare ai cunoscut vreo Catincă gură-cască, vreo Mărie posacă sau vreo Elenă proastă, atunci autorul nu te mai poate captiva.  În van va fi pompos, călduros, poetic: griji nefolositoare!  Tu nu vei vedea decît pe Catinca, pe Elena sau pe Maria ce ai cunoscut-o.  Noi o vom numi dar ea.  Așadar, într-o zi ea veni la mine, cam înnoptat, mi se pare.  Ea era, în acea zi, învestită cu cea mai cochetă simplicitate.  Ar fi zis cineva că era un boboc de roză atunci dezvoltat și zîmbind, în toată splendoarea sa, vieței.  Niciodată nu s-a văzut ceva mai grațios, mai cu șic, mai zburdalnic.  ți-aduci tu aminte de pisicuța mea Mititica? .  Ei bine!  Ea avea toate mișcările Mititichei.  Era ușoară, mlădioasă și zburdalnică ca o pisicuță.  Aci o credeai stînd la fereastră și cu o săritură ea se afla pe umărul tău, pleca capul pe el, căta păru-ți cu buzele sale.  Un minut nu sta la lin loc.  Toate scrisorile, toate hîrtiile mele treceau prin mînele ei.  Ea se juca cu ele și după ce le deranja pe toate, le așeza iar pe la locul lor.  Într-o seară,ea trase un sertar de la scriitoriul meu.  — Ce sunt astea?  îmi zise ea cu seriozitate.  — A!  niște secrete, răspunsei.  — Bine!  secrete cu mine?  — Nu, nu secrete, dar niște vechi suveniri.  — Suveniri?  relo ea rîzînd.  Sărmane suveniri!  Mă prind că nici te mai gîndești la ele.  — A cui e vina?  — și-ți pare rău?  zise ea drept orice răspuns, cu o voce lingușitoare. ,  apropiindu-se de mine.  — Dacă mi-ar părea răii aș fi fericit?  — Ești dar fericit?  — Cocheto!  — Ești fericit, adevărat?  — Voi fi oricît vei voi tu.  — Dacă e așa, vei fi totdeauna!  Dar trebuie să-mi dai aceste suveniri, îmi place mai bine să fie la mine decît la tine.  — Amica mea, suvenirea e o religiune ce trebuie a fi respectată.  — Ei!  nu sunt eu idolul religiunii tale?  Apoi, îngenunchind lîngă mine, ea lo mîna mea într-ale ei, și țintindu-mă cu scînteietorii săi ochi cari păreau a fi doo suflete:  — Să vedem, George, adăogi ea, mă crezi tu geloasă de trecutul tău?  Nu, amicul meu, sunt prea mîndră de prezinte ca să fiu geloasă, prea sigură de viitor.  Tu n-ai iubit niciodată cum mă iubești, și n-ai fost iubit cum te iubesc.  Aceste suveniri sunt dar fără pericul pentru noi amîndoi, și iată pentru ce ți le cer.  Sunt așa de curioasă să știu cum fac celelalte femei pentru a exprima așa de bine ceea ce simt așa de rău, în vreme ce eu, care simț așa de bine, mă exprim așa de rău!  Atunci mă sculai, luai din sertar părul, scrisorile, buchetele, tot ce aveam acolo, și i le detei.  — și acestea?  urmă ea arătîndu-mi cu mîna doo mici albumuri ce le lăsasem în fundul sertarului.  — Sunt jurnalul meu.  — Jurnalul tău!  strigă ea cu veselie; și printr-un gest mai repede ca gîndul, le lo fără să am timp de a-i răspunde ceva.  Cu toate acestea, înainte de a le deschide, ea mă privi cu un aer totodată rugător și victorios.  — Poți să le citești, îi zisei eu; ele sunt cîteva pagine deslipite din viața mea, și vei vedea că cele cari sunt mai bune sunt acele pline de amorul nostru.  Ea lo dar jurnalul meu.  Cîteva lune după aceasta, eu plecam afară.  Niște noi și mari dureri izbiseră viața mea; o furtună suflase peste sufletul meu și îl sfărmase; în mine nu era decît neliniște, și suferința se legăna d-asupra secei mele inime, astfel precum oceanul se mișcă și tremură după sinistru.  In minutul de a mă urca în trăsură primii un mic pachet sigilat însoțit de o scrisoare.  Acel pachet era acest manuscris, și scrisoarea iat-o:  „George,  Tu pleci!  Nu-ți voi zice nimic despre această plecare: azi nu mai am nici un drept; tu nu m-ai mai crede.  Dar poate ți-aduci aminte de un lucru ce am să-ți înapoiez, și mă cam acuz că profanez micele tale secrete, primele tale speranțe de amor.  Fu un timp în care credeam că aveam un suflet amîndoi, și o singură inimă, inima mea.  În acel timp, cugetam în gura mare; nici un mister nu era între noi.  În acel timp dar, George, tu mi-ai dat jurnalul tău, singurul confidinte al cugetării tale mai naintea mea.  Astăzi, tu mi-l ceri înapoi, dar nu mă mai crezi demnă de a-l păstra.  Cu toate acestea, eu îl păstrez, și iartă-mă pentru că fac una ca aceasta.  Da, îl păstrez, le păstrez acele pagine în cari ai lăsat să cază inima ta; căci, recitindu-le, găsesc inima ta pretutindeni.  Te văz zîmbind, George, zîmbind cu acea ironie care face nefericirea vieței tale, și îngheață pe cei ce te împresor. . .  nu cutez a zice pe cei ce te iubesc, căci tu nu mai crezi în nimic.  Da, zîmbești, George, pentru că amorul tău e stins și pentru că te îndoiești de al meu, chiar și în trecut.  Vei asculta însă, acum, cu o inimă sinceră și c-o ureche indulginte,- aceste confesiuni ale unei sărmane femei.  Ele sunt scrise în genunchi, noaptea, cu destule lacrime în ochi.  Am fost culpabilă, dar ție nu ți-e dat a mă condamna.  Astfel, vezi, facem un schimb; tu mi-ai dat jurnalul tău, eu îți dau pe-al meu.  În el vei găsi multe din cugetările tale, multă parte din viața ta.  Cu ajutorul notelor ce ți le-am luat, și cu cari tu fără-ndoială aveai de gînd să zidești mai tîrziu trecutul tău, am căutat eu însumi a sonda acel trecut, a-l reînvia pentru ca să te pot studia mai bine.  Acest jurnal dar e totodată jurnalul tău scris de mine, jurnalul meu inspirat de tine.  George, respectă, dacă nu viața ce se va tîrî înaintea ta, cel puțin durerea.  Cel ce a suferit și a plîns are drept la milă.  Aceasta e ultima mea dorință, e tot ceea ce-ți cer; și dacă într-o zi, din întîmplare —, întîmplarea e Dumnezeul tău, — vei citi, în vreun sărman cimitir, numele meu scris pe o cruce de lemn, nu-ți întoarce privirea de la el, George.  Nu reclam nici o rugă, nici o lacrimă, căci îmi pare că atunci tot corpul meu ar tremura de veselie în coșciugul său și că aș fi destul de plătită pentru toate suferințele mele prin acea lacrimă și prin acea rugă.  Nu, nu sunt atît de exigentă, amicul meu: tu-ți vei urma calea înainte, dar nu vei blestema pe sărmana femeie moartă”.  George se întrerupse un minut.  Vocea sa era slăbită, doo lacrime ce se silea în darn să le ascunză, se prelungeau pe obrazul său.  El atinse eu buzele sale scrisoarea, o privi de mai multe ori cu înfocare, apoi o strînse și o depuse în casetă.  — și tu, sărmană copilă, zise el, du-te de re-adormi în recele tău mormînt; tu ai dus în el lacrimile tale, redu acum și pe ale mele!  și, făcîndu-și o silință, George relo cu un ton mai degajat, cercîndu-se a zîmbi.  — Dacă binevoiești, scumpul meu Alexandre, noi vom procede regulat și vom începe oarecum de la fine.  — De la fine?  repeți Alexandru în mirare.  — Da, de la fine, sau cel puțin de la mijlocul acestor memorii, schimbînd ordinea unor fapte pentru a le da mai multă putere, unindu-le pe toate împreună, la timpul și locul ce li se cuvine.  — În adevăr, observă Alexandru arătînd lui George mai multe pagine pe care acesta le punea la o parte, îmi pare că lovești cu ostracism o mulțime de su-veniri.  — Nu cerca să te plîngi, răspunse George, sau nu-ți fac grație nici măcar de o singură virgulă.  Et nunc dixi  VI  MARIA  (memoriile unei moarte)  București, 25 Marte 18. . .  . . . . . . Astăzi  pe la opt ore seara am fost la el.  El era mai trist decît altă-dată.  Ochii lui erau roșii.  Pretinde că din cauza multului lucru sunt așa, eu crez că pentru că a plîns prea mult.  Dar pentru ce să plîngă el, Dumnezeul meu!  cînd suntem așa de fericiți, cînd misterul dă un carmen mai mult amorului nostru?  Cît despre mine care eram așa de temătoare și slabă mai nainte, nu știu cum se face, dar mă simt curajoasă și forte ca și cum aș avea să cîștig lumea-ntreagă.  Amorul lui m-a mărit în fața mea chiar; mă cunosc mai bine; știu mai bine ce putere de afecțiune e în inima mea.  Cu toate acestea, sunt culpabilă, criminală, adulteră în ochii lumii.  Înșel un om așa de încrezător care ar crede că m-ar insulta dacă s-ar îndoi de mine.  Greșeala mea e mare, dar îmi pare că Dumnezeu mi-o iartă.  Dacă nu mi-ar ierta-o, aș putea fi eu așa de liniștită, așa de fericită, așa de lipsită de orice remușcări?  Eu nu mă mai înțeleg.  Sunt numai cîteva lune de cînd eram fără milă pentru femeile care-și calcă datoriile lor, și eu am călcat toate datoriile mele, fără să cuget la una ca aceasta, fără a căuta să rezist.  Vai!  Dumnezeu care a pus acest amor în inima mea știa prea bine că spre a mă lupta mi-ar fi cu neputință și că urma să caz.  Dar, dacă el e o criihă, pentru ce e așa plin de veselii nefinite și divine?  Nu mă înșel, și sufletul meu e pur ca sufletul unui copil.  Eu trăiesc viața îngerilor.  Exist fără a mă gîndi mai departe, fără suveniri, pentru că el mă iubește; dar dacă nu m-ar mai iubi aș mai trăi oare?  Nu, fără-ndoială, și asta e scuza mea: m-am dat lui cu totul, și după el misiunea mea va fi finită, și dacă omul își mai aduce aminte colo sus, îmi voi aduce aminte că am trăit.  Cînd privesc trecutu-mi, inima mea seamănă cu ua călător care, surprins de o furtună, s-ar fi adăpostit într-o peșteră întunecoasă.  După trecerea furtunei, el vrea să-și urmeze calea; dar umbra e așa de mare încît nu o mai poate regăsi.  Cu toate acestea, acea peșteră e plină de diamante de cari fruntea lui se izbește fără a le vedea.  Puțină lumină, Doamne!  și sărmanul călător va reintra în viață bogat, puternic, fericit.  Dar lumina nu vine, și el moare.  Pentru mine lumina a venit și am trăit.  Cu cît văd mai mult pe George cu atît mai mult îl iubesc; suprema mea fericire e de a-l considera în tăcere, de a petrece mîna mea prin părul lui, și de a pune buza mea pe alba lui frunte.  îmi pare că atunci vorbesc mai de aproape sufletului său, că vorbesc chiar cu el. . .  Da, cu cît mai mult iubesc pe George, cu atît mai mult am trebuință de a-l vedea, de a-l studia, de a-l înțelege, de a-l cunoaște.  În fiecare zi descopăr în el o noo calitate a ini-mei; în fiecare zi străluce în ochii mei o noo scîn-teie a inteligenței sale.  și cu toate acestea încă nu-lînțeleg.  Oare asta e o mîndrie?  o temere din parte-i?  nu știu; dar pentru toți el închide inima sa într-o tăcere desperătoare.  Cîteodată are, ca să zic așa, niște fulgere de tandrețe, de abandonare, și atunci în adevăr e ca trăsnetul; ele te aprind.  Cînd iar cade în viața sa de izolare morală, el e tot bun, plin de amor și de indulgință; dar, în fond, are oarecare ironie.  Curios lucru, George apără pe toți cei ce sunt acuzați, și cînd i se propune ca să dovedească evidința răului, el se retrage.  Cu toate acestea George e sceptic, și buza sa, contractată de un surîs încîntător, e adeseaori batjocoritoare.  Nu cumva se îndoiește el de bine ca și de rău?  Mai adineaori stăm la picioarele sale, și cu coatele rezimate de genunchii lui, îl priveam cu amor.  Inima mea sta scrisă în privirea-mi; printr-însa vedeam.  El m-a țintuit cu un surîs, și a murmurat la urechea mea:  — și cînd gîndesc că cu toate acestea poate nu sunt iubit!  Dar, mai înainte de a mă putea supăra și de a răspunde, el mă ridicase în brațele sale, și, strîngîndu-mă la inima-i:  — O!  da, sunt iubit, a urmat el.  Nu-nțeleg nimic din toate aste contradicțiuni; dar sunt fericită, rîd, cînt ca o păsărică pe marginea cuibului său.  Suntem în iarnă, și, privind de aproape, văd zăpada pe strade și un mare foc în sobă.  Ei bine!  mie-mi pare că tot înflorește împrejurul meu, că natura moartă reînvie prin amorul meu, că arborii despuiați se împodobesc cu frunze și flori.  Am o primăvară nefinită în inima mea.  Oriunde mă duc fac mii de nebunii.  Fericirea mă face să-mi placă plăcerile.  Joc, cînt, și uneori scriu cîte ceva și a doua zi citesc ceea ce scriu lui George; toate acestea amestecate cu suspine, cu priviri tandre și cu rîsete zgomotoase.  Unii-mi zic că sunt ușurică: fără-ndoială, sunt, dar nu așa cum cred ei.  Am aripe cînd merg să găsesc pe George; atunci nu mai umblu cu picioarele mele.  Cînd sunt la el, am obiceiul de a scotoci pretutindeni.  N-o fac asta de gelozie, știu bine că George nu poate iubi vreo altă femeie decît pe mine; dar pipăi astfel, oră cu oră, minut cu minut, existența scumpului meu poet.  Noi ne vedem mai în toate zilele și uneori și de doo ori pe zi.  Cu toate acestea mie nu-mi e destul; ar trebui să fim întotdeauna împreună, și atunci chiar, cred că în brațele lui George, eternitatea n-ar fi decît un fulger.  Se zice că timpul e bătrîn și că merge regulat.  Asta nu e nicicum adevărat: ia vezi orele de lipsă și de așteptare.  Ele merg încet cînd arată durerii orele duratei sale; dar îndată ce vine veselia, el încalică ca să fugă cît mai iute. 48  Ingrată ce sunt!  am oare drept să mă plîng?  Nu, nu, sunt fericită, prea fericită, și fericirea mea va dura.  Cînd va înceta, nu o voi plînge. . .  Mai plînge cineva ceva colo sus?  Scotocind, eu am găsit într-un sertar al scriitoriului lui George — dar într-un vechi sertar care abia se închide, — am găsit, zic, o adevărată colecțiune de moaște.  Sărmane moaște!  ele nu aveau, drept orice văl, drept un văl de praf!  Am vrut prea mult să rîd atunci, dar George s-a făcut serios.  Prin aceasta am înțeles că el vrea să fie respectate.  Ei!  Doamne!  le voi respecta, cu atît mai mult cît ele sunt prea puțin respectabile.  În sertar se aflau buchete, panglice, bucle de păr a căror sinceritate îmi pare suspectă.  Fără îndoială asta țiu e decît o presimțire. . .  Vom vedea.  George știe prea bine că nu sunt geloasă de trecut, și mi-a dat voie să le iau cu mine.  Am mai dobîndit o altă victorie: jurnalul poetului meu.  Ah!  acela, fără-ndoială, nu minte, și vorbește cu franchețe, cel puțin cu el însuși.  Îndată ce m-am întors acasă la mine, m-am închis, și la gura sobei, ani citit zisul jurnal.  Mai-nainte de a iăsa pe George, i-am zis rîzînd:  — Domnule, de mîine îți poruncesc să primești de la mine o mică casetă destul de discretă și cu o broască solidă.  Nu vroi ca proza mea să fie amestecată cu poezia altora, sau poezia mea cu proza altor poeți.  El m-a sărutat și am plecat. . .  pentru ca să-l găsesc îndată aci.  Acest jurnal are doo părți.  Partea întîia e consacrată suvenirilor pitorești.  În partea a doua, bunul meu vorbește puțin de el, de impresiunile sale personale; vine de la reveria ini-mei sale, la amorurile sale, și pe urmă la un mic capitul care e cel mai bun din jurnalul lui: acest capitul e intitulat: Ea! . . .  Ea sunt eu.  Acest capitul e delicios și am plîns de veselie citindu-l.  Sufletul curge în el cu profuziune; poezia a scris sub dictarea inimei.  Ce nu găsește cineva în acel capitul!  Cuvintele sunt dulci ca somnul unui rîuleț limpede pe un pat de verdeață; ca rîulețul, ele sunt transparin-te, și în ele se citește cugetarea: cugetarea de amor, mare, sublimă ca Dumnezeu; simplă, fragedă și atin-gătoare ca ruga unul copil.  O, George, frumosul meu stejar amoros, nu mai cutez să-ți zic: Te iubesc!  cînd văz cît știi tu să iubești. . .  și cu toate acestea te iubesc!  te iubesc!  te iubesc!  În adevăr, afară din acest capitul, restul jurnalului lui George nu e decît o culegere de note.  în ele se află cîte o idee, dreaptă și bărbătească, idee de progres, de conștiință, de bine, dar ea e înecată în mijlocul unei unde de paradoxe născute de noua situațiune a fiecărei zi.  „Unda e mobilă, scrie el, și, cînd cineva călătorește pe undă, e mobil ca și ea. ”  În jurnalul său această idee o prezintă sub mai multe punte diferite; se tot întoarce împrejurul ei; o vede sub toate aspectele sale, cu toate aocidintele sale.  George vorbește prea cu ușurință de oameni și de lucruri; cu acea incertitudine a vieței sale, el nu știe dacă trebuie să zică da sau nu, și, în îndoială, se abține, gata să revie mai tîrziu asupra lor.  Jurnalul său e mai mult un studiu al inimei umane în general, decît al inimei sale în particular.  El nu vorbește pentru el, nici chiar cînd crede a iubi.  În relațiunea amorului său cu Maria, întîia femeie despre care vorbește puțin serios, el nu se pune în scenă dedt ca să aibe cine da răspunsul.  E lesne de ghicit că în inima lui e un tezaur; dar tezaurul e de dat, și nu se dă.  George n-a iubit pe Maria.  El n-a iubit nici pe celelalte femei.  Cu toate acestea ele erau frumoase, după cît știu; ele erau frumoase, inteligente și devotate.  Dar nu-i sosise încă ora de a iubi.  El se silește a fi elodnte și încredințător.  Un singur cuvînt zis azi de el prețuiește mai mult decît cele mai bune scrisori ale sale de atunci.  Acele femei sunt cu toate acestea rivalele mele, și nu le urăsc; căci, dacă ele n-au fost iubite, nici n-au iubit.  Am să scriu, sau să culeg de ici de colo cîteva din notele jurnalului lui pentru ca să le așez la un loc cu istoria mea.  Ea începu dar astfel:  VII  ÎNTÎIELE NOTE CULESE  Era o joi seara.  George ieșea din sala teatrului suspnes de brațul amiclui său Vladehi, cu mintea de tot înflăcărată și cu inima plină de emoțiuni dramatice din Martirii Inimei piesă ce se reprezintase pentru întîia oară în acea seară, cînd o voce de femeie, dulce și sunătoare, pronunță aproape de el numele său: George.  El se opri ca să vază dacă nu cumva nu era el acel George; dar nevăzînd nici una din cunoștințele sale se îndreptă din nou spre ușă.  — George!  George!  repeți aceeași voce.  — N-auzi, te cheamă, zise Vladehi.  — Pe mine?  întrebă George.  — Negreșit.  Nu vezi că-ți face semne să stai?  — Cine?  nu văd pe nimeni din cunoștințele mele.  — Dec! . . .  uite doamna Maria.  —Doamna Maria nu mă poate striga pe mine pentru că n-o cunosc, zise George cu răceală.  — Aidi, aidi, nu te mai face!  zise Vladehi rîzînd.  Între acestea, o mînă ușoară bătu pe umărul lui și  Aceeași voce îi aruncă aceste cuvinte:  — George!  La dracu!  ce te grăbești așa? . . .  El se întoarse repede și se află în fața doamnei Maria.  Doamna Maria era o femeie frumoasă, tînără, spirituală, avută și liberă.  El o cunoștea din vedere, și din reputațiunea-i știa că ea era o femeie ușoară și cochetă.  — Pentru ce n-ai venit duminică la bal, domnule?  știai că ești așteptat, urmă Maria cu un ton de mustrare.  — Mai întîi, doamna mea, pentru că nu am prea fost bine, și al doilea pentru că nu mă știam nici cum așteptat, zise George.  — A!  a!  făcu Maria; așa de lesne îți uiți promisiunile, domnișorule?  Frumos din partea dumitale!  — Mă iertați, doamna mea, dar nu vă-nțeleg!  Nu știu să fi promis cuiva ca să viu duminică la bal.  — Cu toate acestea eu știu că ai promis cuiva, urmă ea apăsînd asupra acestui cuvînt.  — De vreme ce știți, vă rog, aduceți-mi aminte; memoria mi-e prea ingrată în acest caz.  — Bine!  joia trecută, domnul meu, n-ai promis dominului albastru, cu care te-ai plimbat mai multe ore, că vei veni duminică la bal?  — Da, doamnă; dar asta nu mă putea face să crez că aș fi așteptat.  — Pentru ce?  — Pentru că nu era nemic serios în acea promisiune, tot așa cum nu putea fi nici în acele cuvinte pentru cari promisesem să viu.  Nemic alt, mai repet, decît niște vorbe de bal-mascat: glume.  — Glume?  glume?  — Chiar așa!  și cred, că, dominul meu, dacă ar fi aci, ar zice ca și mine.  — Dă-mi voie să-ți spui că eu nu crez ce el ar sdce ca și dumneata.  El nu glumea nicicum!  — și cine mă poate încredința despre aceasta?