CATASTIHUL AMORULUI  și LA GURA SOBEI  Ediție îngrijită studiu introductiv note și comentarii de DUMITRU BĂLĂEȚ  Editura Dacia — CIuj-Napoca 1986  UN ROMAN NECUNOSCUT AL LITERATURII ROMANE DE LA 1865  Din întîmplare, răscolind revistele și ziarele vremii 1a căutarea nnor date cu privire la misteriosul autor al romanului Don Juanii din București, publicat la sfîrșitul anului 1861 și începutul anului 1862, în jurnalul Independința, redactat de cunoscutul critic literar Radu Ionescu am dat peste un anunț care ne-a stîrnit în mod deosebit interesul.  În Trompeta Carpaților din aprilie 1865, pe ultima pagină, la publicitate, în chenar mare, se aducea la cunoștința publicului: „Următoarele opere și traducțiuni ce sunt încă de mult timp puse sub presă, vor apare în curînd treptat și vor forma In toate doosprezece volume în 230—250 coale în octavo sub titlu de Biblioteca Română .  Recomandăm amatorilor de lectură aceste scrieri editate de Th.  I.  Stoenescu, vechiul editore al Calendarului umoristic”.  Prima dintre operele originale ce-și propunea să cuprindă Biblioteca română de la 1865 era Don Juanii Bucureștilor , fără autor, urmau apoi: Bucureștii în carnaval de N.  T.  Orășanu, Marița Buzata , „roman originale de moravuri”, fără autor.  Masca de catifea , „roman originale”, tot fără autor, apoi partea I din mica enciclopedie recreativă conținînd șase broșure: Hai la glume!  , și iar un „roman contimporan": La gura sobei , tot fără autor.  La „traducțiuni” se propuneau: „de Renan" — Viața lui Isus Cristos , de Eugen Sue, 4 volume mari Misterele poporului .  Un anunț asemănător găsim și în jurnalul Opiniunea națională .  Alături de anunțurile acestea, aceleași jurnale publicau, cm cîteva numere mai tîrziu și un anunț în chenar mai mic: ieșit de sub tipar întîiul volum din Biblioteca Română: Catastihul amorului și La gura sobei .  Prețul unui exemplar 2 sfanți. . .  Editore: Thoma I.  Stoenescu”.  Este interesanț de observat că, atît în jurnalul Opiniunea națională cît și în revista satirică Cicală al căror editor era Th.  I.  Stoenescu, anunțurile la Biblioteca Română apăreau cu aproape o lună mai devreme și cu titlurile uneori schimbate ca poziție, cel mai adesea înlocuindu-se Don Juanii Bucurestilor cu Catastihul amorului .  Tot mai devreme se dădeau aici și anunțurile cu privire la apariția întîiului volum al colecției, pentru ca în luna mai același an, să întîlnim la rubrica înștiințări a revistei respective, o relatare cu privire la „expedițiunea primului volum Catastihul amorului și La gura sobei , citîndu-se alături de diverși particulari cărora li se expediase cartea, și „redacțiunile ziarelor Concordia , Umoristul și Aurora din Pesta, Gazeta de Transilvania din Brașov, Telegraful român și Amicul școalei din Sibiu, On.  Societăți de literatură și cultură română din Cernăuți, redacțiunii Anunțătorul comerciale din Brăila, redacțiunii ziarului Mercur din Galați, redacțiunii Tribunei române și Preotul din Iași”  Confruntînd aceste știri cu fișierul Bibliografiei Naționale retrospective a cărții românești care se lucrează în prezent la Biblioteca Academiei, și care parcurge deja această perioadă, aflăm că din proiectata Bibliotecă Română de la 1865 nu a apărut decît un singur volum, cel anunțat în paginile jurnalelor menționate.  Bibliografia înregistrează foaia de titlu a volumului unde e trecut doar „ Catastihul amorului , editore Thoma I.  Stoenescu, București, Tipographia Stephan I Rassidescu, 1865”.  Cel de-al doilea titlu de pe copertă, cel principal, La gura sobei , reapare abia la pagina 96 a cărții, 4 pentru a cuprinde o amplă povestire de peste 200 de pagini, încheiate în versuri.  La sfârșitul volumului se dă și o „Tablă de materie”, expunînd numai titlurile celor 18 capitole din prima parte a cărții: Catastihul amorului .  Poate aceasta situație a volumului, cu un grupai de schite umoristico-satirice la Început, cu adevăratul titlu al cărții in interior, cu o încheiere ciudată în versuri, cu o tablă de materii care mai mult induce în eroare, bănuind din partea cercetătorului superficial că ar putea fi vorba de ceva de genul calendarelor umoritice ale timpului, explică intr-o anumită măsurăT faptul că acest volum a putut trece din păcate neobservat de către cercetătorii începuturilor romanului romanesc.  Scrierea nu o găsim consemnata nici de G.  Adamescu,nici în monografia lui N.  Munteanu din 1975, nici în sintezele mai noi asupra problemei, la Teodor Vârgolici, la D.  Păcurariu, sau St.  Cazimir.  în toate aceste cercetări se află citate titluri de romane apărute și după 1865, ca aparținînd acestei perioade de geneză.  Nici istoriile literare mai vechi sau mai noi nu înregistrează romanul respectiv, ceea ce înseamnă că el a rămas necunoscut cercetării literare și opiniei noastre publice.  În urma semnalării de către noi a acestei cărți, se poate observa un început de pătrundere a ei în conștiința critică actuală.  Astfel, în cronica lunară a revistei Transilvania pe 1972 se consemnează: Catastihul amorului și La gura sobei apărut în 1865 se arată de un mare interes pentru istoria romanului românesc prin combinarea de tehnici ale scrisului, de pildă, procedeu vestind Patul lui Procust camilpetrescian.  Mai recent, într-o lucrare sinteză despre romanul românesc, criticul Nicolae Manolescu definește introducerea la Catastihul amorului și La gura sobei drept „un document extraordinar, in care nu mai e vorBadeceea ce trebuie să zugrăvească romanul cu mijloacele tehnice tehnice de care dispune" anonim al romanului, căutînd să stabilească stilurile înecare poate să debuteze un roman procedează formalizînd întocmai ca stilist contemporan mărturisește prin gura unui interlocutor imaginar că ar fi studiat „în curs de mai mulți ani, operele cari compun colecțiunea romanțiarilor contimporani", de unde a rezultat „certitudinea că cineva poate desigur nota, clasa, înregistra toate procederile cu care s-au servit scriitorii stilului.  Aceste procederi fiind notate, nu-mi mai rămîne decît a deduce din ele niște regule formulate metodicește și însoțite de exemple spre a fi susținute, jcele doosprezece modele de stiluri date de autor exprimă cu adevărat o conștiință limpede, pe deplin edificată asupra problemei".  Să observăm faptul că, în analiza „colecțiunii romanțiarilor contimporani" intrau și autorii români ai epocii despre stilul cărora autorul anonim se exprimă într-un mod decis negativ: „Iartă-mă dar, domnule, să-ți dau cîteva modele culese din romanele străine, căci pentru cuvintele de mai sus mi-a fost cu neputință de a culege din Mistere din București , Elena , Manoil , Catastrofa boierilor. . .  , Misterele căsătoriei și altele tot ca aceltea".  Sînt incriminați, după cum vedem, cu excepția lui Nicolae Filimon, mai toți autorii de romane ai epocii: I.  M.  Bujoreanu, D.  Bolintineanu, Al.  Phelimon, C.  D.  Aricescu etc.  cărora li se reproșază absența stilului.  Atitudinea aceasta imprimă cărții o amprentă prejunimistă decisă, evidentă.  NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI  CATASTIHUL AMORULUI  O PREFAȚĂ CARE NU ESTE PREFAȚĂ  Scena se petrece în capul servitorelui dumneavoastră.  La dreapta și la stîngă paradoxe, reflecțiuni, proiecte, fragmente începute1, suveniri, speranțe, căințe.  în scurt niște mobile de simpli creeri, dar de ajuns.  Așezat înaintea unei mese, eu privesc cu un aer mulțumit un splendid soare care se joacă printre sticlele ferestrei mele.  În acest timp, următorul dialog se angajează între oaspeții creerilor mei, al căror scurt inventar avui plăcere a vi-l așterne mai sus.  Lenea  Ce frumoasă, ce veselă zi!  Bătrînii arbori din Băneasa cată să aibă în această dimineață reflecte de sărbătoare. . .  Ia-ți pălăria, bastonul și vino cu mine, tu.  Rațiunea  N-o asculta!  Editorele tău așteaptă, chiar în această dimineață, primele făscioare ale cărții ce tu i-ai promis.  Au să mai fie zile frumoase!  N-o asculta!  Lenea  Mîine va ploua, — și așa doo lune necurmat. . .  Ce mai lucru, cînd vei înegri cîteva pagine din o hîr-tie neofensivă; nu-ți este rușine să preferi frumusețile îndoioase ale stilului tău, splendorilor strălucitoare ale naturei.  Eu d-aci văd eîmpiile în cari înverzește griul nou.  Masa e pusă la birt.  Cotleta cîntă, frigîndu-se.  Hossanah al lăcomiei!  Vinul rîde în vesela butelie. . .  Să plecăm, îți zic, și dă dracului secătura ta de volum!  Vanitatea  Secătură! . . .  secătură! . . .  Lesne de zis.  Rațiunea  Cînd cineva promite, împlinește.  Lenea  Cînd soarele invită, cineva primește.  Voința  Ei!  bine, da! . . .  la dracu! . . .  Voi lucra, voi. . .  (Lenea taie fraza printr-o căscătură).  Voința  Intrerupțiunile tale nu vor ajunge niciodată la înălțimea disprețiurilor mele.  Lenea  Un desfid!  Voința  Ia-ți pana, înmoai-o în cerneală, scrie un titlu. . .  Nehotărîrea  Un titlu. . .  Un titlu. . .  e lesne de zis. . .  N-auzi?  tu!  Deșteaptă-te!  Imaginațiunea  Iar! . . .  ce meserie! . . .  ce vrei tu?  Un subiect pentru carte?  Vanitatea  Da, ceva mai nou, mai original, mai viu, mai spiritual, mai. . .  Rațiunea  Cine vrea prea mult, n-are nimic.  (Lenea face să s-audă o a doua căscătură)  Spiritul  (care pînă aci strălucise numai prin lipsă-i).  Ci așteaptă ca să căști momentul în care îți vei reciti opera.  Vanitatea  Am prea mult bun gust ca să fac una ca asta.  Voința  Aidi!  titlul, un subiect!  Imaginațiunea  Ceva de-naltă fantezie. . .  Ceva fantastic. . .  Morții vii .  Vanitatea  Prea frumos titul!  Rațiunea  Vesel mai cu seamă.  Imaginațiunea  Dacă e așa ceva serios.  Incercări asupra cauzelor decadinței. . .  Rațiunea  Publicul nu se mai înșeală cu aseminea încercări.  Imaginațiunea  Lăsați-mi dar timpul să caut altceva. . .  Lenea  (privind în tavan)  Uite!  o pînză de păianjin! . . .  o muscă cade într-însa: Asta e prea curios. . .  Oh!  dar tot ce poate fi mai curios.  Imaginațiunea  O să mă lași să lucrez?  Rațiunea  Doosprezece ore și jumătate, și nici un rînd încă!  E ceva scandalos!  Imaginațiunea  Asta nu este greșeala mea, nu-mi mai dau pace.  Lenea  Încîntător era prînzul de ieri. . .  și acea mică damă blondă?  Rațiunea  Ea este înțeleaptă, domnule.  Vanitatea  Vorbă să fie!  Rațiunea  Fatuitate, nerodule.  Ea nici nu te-a văzut.  Lenea  Niște dinți ca sideful.  Spiritul  Ba ce!  Rațiunea  De vei mai urma te numesc. . .  gogoman!  Vanitatea  Grație!  iertare!  Rațiunea  Cu condițiune că vom începe să lucrăm.  Imaginațiunea  Am găsit! . . .  un uvragiu de estetică. . .  Arta privită în raporturile sale cu civilizațiunea .  Rațiunea  (cu asprime)  Ai să treci drept nebun.  Imaginațiunea  Ce preferi dumneata? . . .  Rațiunea  Orice, — numai să fie altceva.  Imaginațiunea  O istorie a revoluțiunii din 1848.  Spiritul  Ca să superi pe cei ce au luat parte într-însa și i-au uitat principiile!  Rațiunea  Desigur își bat joc de mine aci!  Vanitatea  Cuvîntul nu este poate înțepător?  Conștiința  (aparte)  Sunt în dimineața asta tîmpită! . . .  Vanitatea  Mergi!  Mergi!  Lenea  Te asigur că puțină preîmblare ți-ar face bine. . .  prea puțină. . .  Cît timp îți trebuie ca să fumezi o țigară. . .  In treacăt ne vom urca la. . .  Rațiunea  O oră, domnule, o oră!  Conștiința  Cu toate acestea este adevărat.  Dacă lectorele ar ști supliciul ce îndurăm pentru el.  Spiritul  Cu condițiunea de a ne răzbuna.  Vanitatea  Nu mai crez.  După acum văz pe lectori dînd din cap cu mulțumire.  Un surîs aprobător zboară pe buzele lor.  Voința  Mergi!  Mergi!  Imaginațiunea  Am găsit un titlu: Misterele căsătoriilor .  Rațiunea  D.  Aricescu (1862).  Lenea  Ah ba! . . .  un păr alb. . .  Trebuie să-l smulg. . .  Hop!  L-am smuls. . .  Primul, vai!  De unde vii tu, mizerabile?  Au durerile inimei te-au deseolorat fără timp? . . .  Durerile inimei!  Aceasta mi-aduce a-minte pe mica damă blondă de ieri. . .  Ea nu este din acelea care să admită în luxosul ei păr niște asemenea nepoftiți!  Rațiunea  Ea este înțeleaptă, domnule!  Vanitatea  Se știe, tu ai spus-o deja.  Rațiunea  știi că te prinde să faci pe învingătorul!  — Auzi acolo!  Un om care începe a-și smulge perii!  Voința  Mergi!  Mergi!  Imaginațiunea  Am nemerit. . .  Bucureștii viitorului .  Rațiunea  Ce norocire!  N-aveam lipsă decît de a rumega.  Vanitatea  Ce-nțelegi dumneata prin acest infinitiv?  Rațiunea  înțeleg că ai timp să tratezi acest subiect altădată, mai tîrziu!  Lenea  și de ce oare să nu înceapă acum?  Vanitatea  Cu neputință!  Lumea se ocupă prea mult de prezinte și prezintele este prea demn de a se ocupa da dînsul, ca să o poată momi viitorul.  Rațiunea  Doo ore și hîrtia este încă virgină! . . .  Lenea  Negreșit; această cadră este pusă strîmb.  Cu toate acestea recomandasem să n-o miște din loc. . .  Este gingaș acest tablou.  Un colț de peisaj. . .  Un lac. . .  Soare. . .  Ar zice cineva că este lacul de la. . .  zău, mi-am uitat. . .  ții tu minte? . . .  Dacă m-ai fi ascultat, poate am fi fost acolo acum.  Conștiința  Datoria te leagă.  Imaginațiunea  În van caut, nemic. . .  Lenea  Așa se cade  Imaginațiunea  Renunț.  Rațiunea  Așa tu nu ți-ai ține cuvîntul? . . .  Imaginațiunea  (cu descurajare)  Atunci dar, fă un roman! . . .  Rațiunea era negreșit să replice la această exclamațiune supremă, dar răspunsul său fu tăiat printr-o lovitură seacă dată în ușa mea.  — Intră!  strigai eu cu graba unui om fericit a scăpa de o luptă intimă.  II.ARTA DE A ÎNCEPE UN ROMAN  Vizitatorul intră și salută.  — Domnule, am onoare. . .  — Servitorele dumitale, Domnule.  — Dacă mi-am luat libertatea de a mă prezintă domniei-voastre, cu toate că vă sunt cu totul necunoscut, aceasta am făcut-o pentru că am a supune apreciațiunii dumneavoastră un lucru care, fără vanitate, va avea cel mai mare succes.  — Binevoiți a ședea, Domnule.  și eu luai atitudinea aleasă, care este de cuviință în aseminea caz.  Tot văzînd cineva originali de orice etate, de orice proveniență și de orice sex, capătă o doză de resig-națiune, gata la toate sacrificiurile.  întrebați pe directorii de teatruri!  Omul meu cu toate acestea își trăsese ochelarii.  Era dar să fie ceva de citit.  Doamne!  După ochelari, el scoase la maidan un manuscris.  Nu mai era glumă!  Apoi, adăugind:  — Domnule, nu știu dacă ai făcut o băgare de seamă?  — Nici eu nu- știu!  — Ai să știi.  Băgarea de seamă este aceasta.  S-a compus conductori de toate felurile.  Lăsînd la o parte pe toți acei cari mină pe voiajori în cele cinci părți ale lumii, mai sunt, nu este vorba, despre noi cari n-avem de cit conductorele d.  Papazoglu5 pe Dunăre, mai sunt, zic, conductorele comerciantelui, contribuabilelui, sculpto-relui în piatră, geometrului. . .  și altele multe!  Numai profesiunea de romanțiar a rămas virgină de orice indicatoare.  și cu toate acestea n-ar avea ea oare tot atîta nevoie ca ori care alta?  Poate și mai mult! . . .  — Mă iartă Domnule, nu mă putui opri de a observa importunului meu, dar romanțiarul cată să se inspire din propriele sale fonduri, iar nu de o regulă banală.  Nu se-nvată Cnm fn talant.  — In adevăr, Domnule. . .  Se vede bine că n-ai studiat ca mine, în curs de mai mulți ani, operele cari compun colecțiunea romanțiarilor contimpurani.  — Mărturisesc. . .  — Ei bine!  eu am executat această gigantică lucrare; din ea a rezultat pentru mine certitudinea că cineva poate desigur nota, clasa, înregistra toate pro-cederile cu cari s-au servit scriitorii stilului.  Aceste procederi fiind notate, nu-mi mai rămîne decît a deduce din ele niște regule, formulate metodicește și însoțite de exemple spre a fi susținute.  — Drace!  Dar în acest chip opera dumitale va trebui să fie grozav de voluminoasă.  — Ea va fi, domnule, îmi fac o glorie.  Este ceea ce m-a hotărît să o despart în mai multe părți, din care am onoarea a vă supune pe cea dintîi.  Bravul om îmi arată manuscrisul care mă înspăi-mîntase așa de mult.  Nu mai era mijloc de a-l evita; mă înclinai.  — Domnule, adăugă el, cu totul în contra opiniunii ce Racine a expres într-un vers celebru, eu crez cu tărie că începutul în orice lucru este tot ce poate fi mai dificile.  Am crezut dar de a mea datorie să fac o dezvoltare cu totul specială acestui punt al lucrării mele.  Eu o intitulez: Arta de a începe un roman.  — Ce vorbești!  zisei eu, surîzînd că se nemerea așa de bine cu ceea ce proiectam să fac.  — Am stabilit, domnule, doosprezece stiluri principale, de care se poate lega toate celelalte.  și mai înainte de a putea eu manifesta o consimțire sau un refuz, ciudatul vizitator începu să citească.  Primul stil — Stilul burghez  Acest stil a fost cultivat de romanțiarii, mai cu seamă francezi, căci cît pentru ai noștri, mulțumită Domnului, nu-i avem decît în perspectivă pînă azi, a fost cultivat, zic, cu furie, de la 1830 pînă la 1845.  El a făcut deliciurile foiletoanelor.  Puțin căzut în disuetudine, dar încă scump la.fabricanții de nuvele.  Iartă-mă dar, Domnule, să-ți dau cîteva modele culese din romanele străine, căci pentru cuvintele de mai sus, mi-a fost cu neputință a le culege din Mistere din București , Elena , Manoil , Catastrofa boerilor , Misterele căsătoriei , și altele tot ca acestea.  Model: — Intr-o rîzîndă dimneață din luna mai 18. . .  o jună copilă străbătea Puntea-Regală, cu un pas repede, și trecea grila grădinei Tuileriilor, care se deschide pe chei.  îmbletul său elegant fără afectațiune, arăta o origine aristocratică, deoarece chipul său, cu cochetărie încadrat într-o pălărie de mătase cenușie, trăda o vie agitațiune interioară. . .  etc.  Al doilea stil — Stilul historic  înflorea în Francia în timpul marii perioade romantice.  Vor reveni la el.  Model: — Ludovic XIV revocase edictul de la Nantes.  Protestanții izbiți de această noo măsură se expatriau cu grămada, ca să scape de violența morală ce li se impunea.  Grav minut, în care soarele marelui rege, declinînd la orizonte, era învăluit de ceața intoleranței și a fanatismului.  Această crudă măsură fu pentru Francia una din cauzele cele mai dureroase de slăbiciune și de rușine, căci era un sînge generos acel sînge al nobilelor familii cari alergau să-și caute scăpare în exilul de bună voie.  Printre aceste familii, era una. . .  etc.  Al treilea stil — Stilul geografic Colaterale cu cel precedinte.  Model — Nemărginitele cîmpii ale Soloniei, formez unul din peisajele cele mai întristătoare ce a putut cineva întîlni, străbătînd lumea.  Ele nu sînt decît pustii, bălării, brazi.  Mai cu seamă în împrejmuirile Salbrisului, natura are un aspect foarte pitoresc.  O mică gîrliță, Saudre, udă ca cu părere de rău acest colț de pămînt, și se simte în neputință a-l fertiliza.  în împrejurimile dar ale acestui orășel, trecătorul vedea încă, acu cinci ani, un castel ruinat în care locuia contele de. . .  etc.  Al patrulea stil — Stilul humoristic  Model — In acea zi, mi-era urît.  ți-este urît ție, scumpul meu lectore?  nu este așa că nu citindu-mă?  Așa dar, urîtul este o boală în contra căriia singurul remediu este locomoțiunea.  Mi-aprinsei dar o țigară.  Fumezi dumneata?  O!  frumoasa mea lectrice, nu roși!  Pe dumneata nu voi avea indiscrețiunea să te întreb aseminea lucruri.  După ce aprinsei țigara, mă coborîi și mă aruncai în stradă.  O, viziune! . . .  încîntare! . . .  Tocmai în această mi-nută, acea stradă era străbătută de o pereche de botine cari. . .  etc.  Al cincilea stil — Stilul brusc  Model — Nu, Doamnă, nu; îți repet că această căsătorie este cu neputință.  Eu sunt nestrămutabile din otărîrea mea.  — Fiia dumitale va muri din aceasta, domnule.  — Atît mai rău.  Așa vorbea soției sale bătrînul baron. . .  Baronul. . .  bătrîn nobile, curios. . .  etc.  Al șaselea stil — Stilul fantastic  Model — Uraganul deslănțat sufla cu furie.  Arborii trosneau cu un zgomot de schelete izbite unele de altele.  Norii negri ca funinginea făceau mai posomorit întunericul chiar.  Deodată un fulger albicios tăie norul și la lumina sa se zări pe vîrful unei stînce o fantasmă albicioasă al cării. . .  Al șaptelea stil — Stilul sfîșietor  Model — O palidă lumină veghia lingă patul agonizîndei.  O jună copilă singură, pierdută, rătăcită, în cămăruța friguroasă. . .  etc.  Al optulea stil — Stilul alegru  Răbdarea mea începea a cam slăbi.  Așadar, întrerupînd de-odată pe chefliul meu:  — Mă iartă, domnule; zici că ai inventat arta de a începe un roman, strigai eu.  — Da, domnule.  — Ei!  bine, eu te sfătuiesc să cauți arta de a termina o eonversațiune.  Sărmanul om, la această lovitură, se sculă mîndru, desprețuitor, zdrobitor, și ieși.  Dar după ce el închise ușa:  — In adevăr, nu mă putui opri de a nu murmura, el are euvînt.  Otărît, eu nu voi scrie un roman.  III.  TRACTAT EX PROFESSO  Recăzusem în perplexitățile mele.  Rațiunea reluase cuvîntul:  — învederat că ești într-o cale deplorabilă.  Niciodată, urmînd astfel, tu nu vei ajunge să fi membru al vreunei academii străine sau naționale.  Niciodată șahul Persiei nu va fi tentat să-ți trimită insignele ordinului său al Pantherei de zinc.  Literatura ușoară nu este decît o ingrată care expune pe omul său la disprețurile tuturor academicianilor (sic).  Trebuie să te lași de ea.  și ca să te lași de ea, începe — așteaptă!  — începe prin a procrea vre-un greu manuscris, destul de voluminos, destul de indigest, vre-un studiu, vre-un tractat.  — Da, deci!  un tractat.  Aceasta este o idee, murmurai eu.  Dar un tractat asupra ce?  Asupra boalei merelor, asupra generațiunii spontanee, asupra zahărului de sămînță de in aplicat la întrebuințările farmaciei, asupra. . .  Toate acestea erau prea grave pentru un om abia odihnit de o lungă practică de ironie.  Ia, mai cu seamă, zise Rațiunea, o chestiune care. . .  ce. . .  despre care. . .  Amorul, de exemplu!  Un bun Tractat al amorului din puntul de vedere al filosofiei sociale, al economiei politice și al relațiunilor noastre internaționale lipsește cu totul.  S-a otărît.  Tu vei redige un Tractat al Amorului .  Luînd această înțeleaptă deciziune, otărîi de a trece la aplicațiune, fără a mai întîrzia.  Cumpărai dar o jumătate testea de frumoasă hîrtie albă.  Scrisei în capul ei cît mai frumos și mai bine, — nu este mare lucru aceasta, nu este așa, domnilor compozitori?  — scrisei, zic, nobilele titluri care trebuia să mă inspire:  Tractatul amorului .  Acest titul strălucea cu maiestate.  Dar ori cît de strălucitor de ar fi un titul, cată să pui ceva sub el.  începui dar:  — Amorul este. . .  Amorul este. . .  este. . .  este. . .  Amorul. . .  este. . .  Cu neputință de a urma această blestemată frază!  Cu toate acestea, pentru că eu nu sunt un om care să mă descurajez așa de lesne, mă pusei a cugeta că sufragiul universale avînd să fie baza constituțiunii noastre, nu aveam cuvînt ca să nu mă luminez — în cazul care mă preocupa — de opiniuoea zisului sufragiu universale.  Aceasta era o rază de lumină.  Creierii mei îmi ordonau mie chiar o anchetă prealabilă.  și, apucînd fără nici o întîrziere pălăria și bastonul meu, eu mă coborîi în stradă.  O trăsură trecea.  Stragai pe vizitiu, — care se opri, crezînd că aveam trebuință de serviciele sale.  — Iartă-mă, frate, îi zisei eu.  — Trei sfanț ceasul, azi este praznic! . . .  — Nu este de vorba de asta.  — Atunci doi sfanți să te duc unde vrei, dar nu la Cotroceni.  — Nu este nici asta.  — Ce fel?  — Nu.  ține doi sfanți, prețul unei ore în zi de lucru, ca bacșiș, și în schimb nu-ți cer decît cinci minute de conversațiune. . .  Putea-vei dumneata să-mi spui ceea ce cugetă oamenii în profesiunea dumitale despre amor?  Vizitiul mă privi cu oarecare mirare, apoi cu un gros rîs fără să pară strîmtorat:  — Dec!  ce prostie! . . .  Amorul. . .  Este cel mai simplu din bacșișurile noastre. . .  Cît se poate mai iute cînd este vorba de o femeie cu bărbat.  Apoi vîrîndu-și banii în posunar și dînd un bici cailor săi:  — Hi! . . .  Murgule! . . .  Bogat e Dumnezeu!  întîia încercare nu era tocmai fericită.  Dar trebuie să ai perseverință.  Așa dar începui a îmbla, bazîndu-mă pe întîmplă-rile întîlnirii.  In adevăr, după cîteva minute, un medic din amicii mei se întîlni piept în piept cu mine.  — Ah!  doctore! . . .  Sunt încîntat că te-am găsit.  — Ești oare bolnav?  — Eu!  Nici cum. . .  Am numai să te întreb ceva.  — Ce?  — Doctore, din puntul dumitale de vedere, ce este amorul?  — Amorul?  Afecțiune cerebro-inflamatorie, intere-sînd în același timp sistemul nervos. . .  Dă în genere de la 96 pînă la 108 pulsațiuni pe minut.  Poate mai tîrziu să fie însoțit de cloro-anemie, de emaciațiune, de dispepsie, sau de bradipepsie.  Să iei hapurile lui Morison, sau și ale lui Drasch.  — Mulțumim, doctore.  Puțin mai departe dădui peste alt amic al meu.  X. . .  poetul elegiac.  El părea cufundat într-o reverie profundă.  —-. Ei  bine!  Scumpul meu visător. . .  nu mă mai recunoști?  — Dec, tu ești! . . .  Iartă-mă, sfîrșesc un sonet îm-blînd.  — Nu-l vei sfîrși înainte de a răspunde la o chestiune prea importantă pentru mine.  — Care?  — Ce cugeți despre amor?  — Dec!  o rimă masculină la bujor, picior, mosor, zăvor, urcior.  Un bancher cam trecut, însurat, trecu în urmă.  — Ei, zeule al avuției, un singur cuvînt, te rog.  — Cu ce te pot servi?  — Ce este amorul, Cresus al meu?  — Cîteva mii de lei pe lună ca să-ți întreții metresa, fără să socotești cadourile.  șiut!  Dacă m-ar auzi soția mea, aș păți-o!  Trecu o femeie.  — Doamnă. . .  — Eu?  — Da, chiar dumneata.  — Binevoiește a face un serviciu unui tînăr care se află în strîmtorare.  — Poftiți, numai să nu fie vorba de bani.  — Formula dumitale asupra amorului, mă rog?  — Cuvîntul nostru sociale!  — și dumneata, domnule statistic?  — Se nasc în terminul de mijloc într-un an vreo cincisprezece sau doozeci de mii indivizi de amîn-doo sexele în Bucureștiul nostru.  — Dumneata, domnule muzicant?  — Andante. . .  în minor. . .  bemol la cheie. . .  Asta se vinde totdeauna prea bine, în albumuri mai cu seamă.  — Dumneata, domnule lipțcan?  — In fiece an, unul peste altul, o sută bucăți de moarantic, foarte lat.  —Dumneata, romanțiarule?  — Este desgustător. . .  să te spetești în simțimînt pentru ca să nu găsești un librar să ți-l cumpere.  — Dumneata, pușcașule?  — Cîteva pistoale din cînd în cînd. . .  dar nici sinucidul, nici duelurile n-au căutare la noi! . . .  — Dumneata actorule?  — Să nu vorbești peltic. . .  Puțină pudră de orez ca să albești fața. . .  o frumoasă freză și niște pantaloni strimți cu cizme. . .  — Dumneata, avocatule?  — Pretextul celor mai bune procese de despărțire.  — Dumneata, coaforule?  — Totul depinde de la tăietura părului. . .  — Dumneata, cămătarule?  — Amorul?  Un tată pentru noi, bunul meu domn.  — Dumneata, junele meu?  — Guvernanta mamiții.  — Dumneata, bătrînule?  — Aoleo!  măduva din osul spinării!  Aș fi putut urma mult timp.  Mai cu seamă dacă aș fi voit să conciliez toate aceste păreri și să le unesc într-o sinteză unanimă.  Dar eram sătul de esperiință.  Mă întorsei dar acasă la mine.  Acolo, luai cu delicateță jumătatea testea de hîrtie albă.  Smulsei întîia pagină pe care se resfăța încă acest frumos titlu:  Tractatul amorului  Apoi o făcui cocoloș și o aruncai în foc.  Fusesem cît p-aci să fiu pedant în cursul a doo ore și trei cuarturi.  IV.  CARTA DRAGOSTII DIN ANUL 1864  Dar pentru asta nu renunțasem la ideea mea primitivă.  Cu totul din contra.  Sunt prea amusante de fotografiat inimele contimpurane.  Așa dar, pe pagina următoare scrisei: Catastihul Amorului .  Să fie de bine!  Aceasta este un titlu actuale, viu, vorbind ca o tablă de prăvălie.  Un titlu fără afectațiune și care te autorizează să vorbești cît de aspru. . .  mai cu seamă asupra ridiculelor naționale.  Un titlu demn oricum de epoca noastră negustorească.  Dacă ar fi fost vorba de dragostile de-acuma cîțiva ani, s-ar fi putut alcătui o geografie sentimentală care și-ar fi dobîndit o celebritate idioată.  Ar fi fost în ea lucruri minunate de gingășie și admirabile de cochetărie.  Un vocabular întreg de denumiri înaintea căror ar fi leșinat de mulțumire sufletele simțitoare d-altădată.  Ar fi fost — citez după-ntîmplare:  Coliba micelor îngrijiri.  Cuibul Suspinelor conținute.  Gîrla Lacrimelor ascunse.  Calea Grăbirilor.  Răspîntia Mărturisirilor secrete.  Volcanul Declarațiunilor galante,  și cîte și mai cîte?  Dar amintindu-ți atîtea lucruri, cum te poți opri de a nu face o reflecțiune?  Doo reflecțiuni!  Trei reflecțiuni I  Ah!  cum s-a mai schimbat la noi toate alea, și ce mai de curioase modificațiuni, fiindcă trebuie să alcătuim astăzi o aseminea cartă, au să sufere denumirile!  Dar apoi, pentru ce nu?  Ce rău ați vedea d-voastră în întreprinderea eonfecțiunii unei Carte a Dragostii după moda anului 1864 .  Ce e drept, vă asigur, ea ar fi curioasă.  D-voastră zîmbiți?  Să începem!  Noțiuni geografice  Carta Dragostii din anul 1864 este în special dedicată oamenilor cari se ocupă cu a face bani.  Pe toate drumurile, pe toate cărările, în toate localitățile ce ea arată, nimic nu este gratuit.  Aviz celor ce vor vroi să călătorească fără pungă.  în inimele lui 1864, ospitalitatea se vinde și nu se dă niciodată (bis).  Spre a susține dar cele ce am zis, să începem în parte, fără a mai întîrzia, deseripțiunile topografice.  Muntele Mîncărilor  Punt-nalt care domină peisagiurile dinprejur.  Mai multe poteci conduc aci.  Mai obișnuit printr-o excursiune la Muntele Mîncărilor se începe peregrinațiunea pe Carta Dragostii din 1864  Această excursiune se face în duo, în patru sau în cor, după gustul fiecăruia.  O cină și dragostea mea.  Amoroasele iau mai întîi cina.  Ele uneori o și duc acasă.  Sunt mai multe exemple despre unele din ele cari își confecționaseră cîte un buzunar de tinichea, cu totul afectat pentru maioneze și fripturi.  Nu se știe ce se poate întîmpla.  La picioarele Muptelui Mîncărilor curge.  Gîrla de șampanie  Celebră prin accidentele sale.  Nu s-ar putea calcula numărul bunelor simțuri ce s-au înecat într-însa.  îndată ce Leandru trece gîrla de șampanie ca să ajungă la Hero, nefericitul este foarte compromis.  Hero nu-și lasă așa lesne prada.  Ea atunci obișnuiește să târască pe nebunul său suspinător în  Pădurea mobilelor  O adevărată pădure a Vlăsiei.  In locul briganzilor, cineva întâlnește acolo numai tapițeri.  în loc de pistoale, ei pun în pieptul trecătorilor facture neplătite.  Dară rezultatul este fără nici o deosebire același  Nefericire imprudintelui ce a făcut un pas cutezător în Pădurea Mobilelor.  Ei n-auzi!  n-auzi! . . .  dumnealor amoroasele fac vinatoare!  Mai întîi vrei să mergi drept înainte-ți.  Dar îndată începi a nu mai vedea limpede.  Mergi încoa, încolo, te împleticești.  In minutul cînd vrei să te oprești, haita privirilor se asmute în goană-ți.  înainte!  înainte!  Așa în cît din cotitură în cotitură, te vezi ajuns fără veste tocmai în  Tufișurile întunecoase ale giuvaergeriei  Unul din locurile cele mai periculoase ale Vlăsiei de care vorbim.  Acolo sunt curse pentru cei cu coarne.  — Scumpul meu Alexandre!  — Ce este?  — Am văzut ieri pe Frosa.  — A! . . .  Ai simțit vreo plăcere văzînd-o?  — Oh!  nu. . .  Am suferit mult.  — Pentru ce?  — Pentru că. . .  — Vorbește.  — Pentru că sunt femei cari au diamante multe, deoarece eu n-am nici măcar o pereche de cercei.  S-a sfîrșit.  De aci înainte ești rătăcit.  Nu-ți mai găsești calea.  Dea Domnul ca steaua ta cea rea să nu te arunce  Vizuina lui 20  Peștera ghiarelor lungi sau societate erotică.  Locașul cămătarilor. . .  anonimi11.  Vizuina lui 20 este pe carta dragostii cea din urmă stație pentru ca să ajungi la Dumnezeu mai știe ce.  Dar nu v-am făcut să explorați decît o parte a Cartei Dragostii din 1864.  Partea lumii amoroase de o îndoioasă categorie.  Mai este partea adevăratei lumi.  Calea care conduce la punerea pirostriilor.  Această cale debută prin  Cascadele juneții  Un peisaj pitoresc.  Aci staționează cineva mai mult sau mai puțin.  De aci cineva iese mai mult sau mai puțin obosit și deșelat.  și cînd găsesc cuviincios și oportun să treacă la alte exercițiuri, atunci se îndreptează către  Lazaretul vîrstei coapte  Locul unde cată să stea în carantină.  Aci stă destul timp ca să scape de ultimele sale iluziuni și să devie un om serios.  Adică un egoist, incapabil de un avînt generos, de o aspirațiune înaltă.  Terminînd carantina, intră în  Răspîntia zestrii  Intîlnirea tuturor ambițiunilor contimpurane.  In răspîntia zestrii este deschis în totdeauna un mare bazar.  în acest bazar, sunt instalați părinții cei buni, veniți aci pentru ca să negocieze viitorul fetelor dumnealor.  Nici te-am văzut, nici te știu, dar te ador!  Nu se pot suferi, dar ce le pasă!  Aceasta este o chestiune de cifre.  Mușterii circulează împrejurul baracelor ca la Moși.  — Cît costă această frumoasă păpușă?  — Privește ce poftești să cumperi, domnule.  Nu doară pentru că se află la noi, dar fiindcă este un articul ales.  Ea joacă cotilionul, se îmbracă, se dezbracă de doozeci de ori pe zi, cîntă romanțe.  și ce frumos e zugrăvită!  — Hareciu!  — In răspîntie aci se împreun mai multe căi.  Aceste căi sunt:  Calea Despărțirii.  Calea Gîlcevurilor.  Calea Verișiorilor.  Calea Indiferenței  Dar, poate că dumneavoastră îmi veți zice că nu vă vorbesc de  Calea inimei  Nerozie!  Asta este singurul cuvînt care nu figurează pe Carta Dragostii din 1864 .  Calea Inimei a fost expropriată și supresă12 pentru cauză de materialism public.  S-a înlocuit cu șoseaua lui Dare și Avere.  Ceea ce a făcut ca să devie Carta Dragostii din 1864 o cartă. . .  de plătit.  V.  UN MARTIR AL PROZEI  De ce țin destinurile?  Stavrache Cîrcescu era negreșit născut pentru ca să ducă în Fefeleiu viața cea mai unită, pentru ca să soarbă intimele dulceți ale prozaismului, pentru ca să dea acolo instinctelor sale burgheze cele mai banale satisfacțiuni.  Stavraehe Cîrcescu, — dacă nefericirea nu l-ar fi sustras de la vocațiunea sa, — ar fi putut ajunge la orice, precum zicea pomojnicul zapciului.  Ar fi fost poate azi vreun gras și burtos proprietar, sau cel mai puțin vreun arendaș cu chiag în pungă, cum zice românul! .  Dar —, o repet — de ce țin destinurile?  Stavrache — într-o zi cînd îi era urît —, începu să citească un roman.  A doua zi, ca să previe urîtul, reîncepu; el contino zilele următoare.  De atunci, nu mai era vorbă, existința lui Stavraehe ieșise din drumul ei!  Prea naiv ca să vază printre linii și să înțeleagă că romanțiarii se amuză pe ei — cînd nu reușesc a amuza pe alții —, nefericitul își puse-n cap să ia în serios frumoasele invențiuni și înaltele fantezii din o mie și una de nopți romanești.  Oamenii cu humori pacifice Sunt cei mai teribili din toți cînd își bagă asemenea lucruri în cap; beția cea mai periculoasă este aceea a oamenilor cari n-au băut niciodată; temperamentul vulgar a lui Stavraehe căta să facă mai ne-nfrînate aspirațiunile sale aventuroase.  — Dar asta!  își zise el într-o dimineață, — căci el observase că monologul ține un loc admirabile la-nce-putul unui capitul și că dar asta ține un loc nu mai puțin admirabile la-nceputul unui monolog.  — Dar asta!  este timpu ca să scutur pulberea provincială.  Crisalida cată să se schimbe în fluture.  Alergăturile, zdruncinăturile, emoțiunile, pasiunile, excentricitățile și singularitățile, iată de ce mi-e sete.  Sunt sătul de această viață, simt sătul de Fefeleiu.  Eu simț ceva colea.  Am să fiu un erou de roman!  Ca să introducă în viața sa privată obiceiul de a vorbi singur și mai cu seamă pentru ca să-și ție asemenea discursuri, așa de subiective, cată, mărturisiți-o, ca Stavrache să fi fost ajuns la niște paroxisme neprevăzute.  Semne particularii: poza repede și neregulată, gesturi brusce, ochi ridicați la cer, mînă trecută de mai multe ori pe frunte, stațiuni înaintea oglindei sale.  Desigur el era un om pierdut.  în adevăr, în acea seară chiar, Stavrache Cîrcescu, strîngînd rămășițele micei sale averi, să azvîrli într-o cărucioară de poștă și o porni spre București.  — Pentru ce dracului, murmura el în timpul celor dîntîi zdruncinături ale cărucioarei, pentru ce dracului guvernul nu stabilește diligențe pretutindeni, în locul acestor afurisite odoroage, în cari creaturele sunt tratate ca și cînd ar suferi de indigestiune.  Ia închipuiți-vă, mă rog, că m-aș afla în o diligență, că o jună și frumoasă călătoare învelită în manta sa, se așează lîngă mine; la prima stație îi ofer mîna mea ca să se coboare; conversațiunea se angajează; eu devin elocinte, caii o pornesc la fugă, trăsura se răstoarnă, scap viața scumpei mele necunoscute, și, drept prețul devotamentului meu, ea. . .  O violinte zdruncinătură readuce pe Stavrache la simțimîntul realității.  Aceasta provenea din cauză că se oprise cărucioara prea repede ca să schimbe caii, și roatele ei întîlniseră o buturugă — întîlnire de care nu sunt de loc scutite orice fel de trăsuri, pe frumoasele noastre căi,13 și în locul frumoasei necunoscute, căpitanul poștei, un individ gros și gras, se izbi cu capul de stomacul eroului nostru.  Acesta fu singurul incident poetic al voiajului.  II  Stavrache se află de doo lune la București.  Amicițiile fiind, în orice roman, un obiect de întîia necesitate, el a căutat un Pylade.  Mai mulți s-au oferit. . .  a-l ajuta în consumațiunea cîtorva sutișoare de galbeni cu cari el își garnisise fundul chimirului.  Stavrache a ales unul dintre toți.  Ce inimă!  ce devotament!  cel dintîi s-ar omorî pentru cel de-al doilea; cel d-al doilea s-ar face praf pentru cel dințîi.  într-o zi Pylade, care lua parte nu numai la visele, dar chiar și la camera inseparabilelui său, disparea luîns cu sine maimulte perechi de pantaloni, doo duzini de cămăși, trei gheorce ale amicului său.  Stavrache surîse cu amărăciune, și amărăciunea surâsului mai că îl despăgubi de pierderea amiciției și a efectelor lui.  O deziluziune șade bine eroilor de roman.  III  Stavrache n-avusese încă nici o aventură galantă.  - Despre asta era prea mîhnit.  Într-o seară, la teatru, el zări într-o loje. . . .