DORITORII NEBUNI  1864  PARTEA I  CARTEA I  Pe lunca Dîmboviței, unde să odihnește o parte a ca-pitalei României, se înalță ca o insulă singuratică un deal de pămînt.  Pe acest deal bătrînii au înălțat o monăstire.  La anul 1831, cînd toate lucrurile țărei căpătară o prefacere, acest deal avu și el partea lui de îmbunătățire; în gîtul dealului se săpă o cale ce duce la poarta bisericei pe o pentă lină, această cale se săpă la o adîncime de un stînjin și se pavă.  Pe cele doo părți înalte ale malurilor ei se creă doo alee împrejurate cu arbori mici.  Trebuia un loc unde locuitorii să vie a răsufla din timp în timp un aer curat.  Aleea fuse dar destinată pentru aceasta.  Biserica rămase tot aceea, afară de cîteva mici reparațiuni, adică o biserică ce n-are nimic care să recheme o mitropolie.  Iată inscripțiunea după ușa bisericei Mitropoliei:  „Această sîntă și dumnezeească biserică s-a început din temelie în leatul 1656 de răposatul domn Constandin șerban Basarab vv.  și săvîrșind-o numai de roșu, s-a scos din domnie; apoi la leatul 1664, orînduindu-se domn Radu Leon vv. ,  după ce au înfrumusețat-o cu toate cele trebuincioase, prin sfat obștesc, au așezat a fi scaun al Mitropoliei țărei, aflîndu-se atunci mitropolit Teodosiu iar în 1834, răposatul mitrop.  Grigoriu văzînd-o cu totul învechită, povățuit de rîvnă, a început toată preînnoirea ei etc.  Domni fondatori ai Mitropoliei  În dreapta sint zugrăviți:  Radu Leon vv.  Lucia-doamna  Un copil, șerban vv.  Const.  șerban Basarab vv.  Balașa-doamna  În stînga  Teodosiu, mitropolitul în mantie  Mitrofan, mitropol.  în vest de arhiereu  Radu Leon și Const.  șerban țin biserica în mîni, vest.  lungi, coroană pe cap.  în curtea Mitropoliei este un paraclis vechi, ruinat: asupra ușei paraclisului este o piatră săpată cu marca Mitropoliei cei vechi; într-însa stă o pălărie de gerdane (panglice); aceasta era pălăria ce purtară mitropoliții pînă la venirea fanarioților (după preotul Grigoriu Musceleanu); haina preoților era atunci reverența ce acum o port numai preoții transilvani.  Potcapitul de astăzi este impus de d.  Mavrogheni (vezi Istoria bisericească , fața 392, tipăr.  anul 1845).  Acest deal recheamă multe fapte din istoria românilor în timpii de cădere.  Crima și virtutea, mișelia și curagiul, durerea și bucuria, și speranța totduna înșelată sunt vărsate pe paginele istoriei secolilor din urmă ce acest loc ne rechem neîncetat.  Sub Leon vv.  aici boierii pămînteni adunară popului din București și cerură depărtarea grecilor din țară.  Dar să ne înturnăm la calea ce ne-am propus.  Abia să termină această alee, și societatea din București își făcu din acest loc un punt de reîntâlnire de toate serele, în timpul verei.  Fondatorul ei, generalul chisselef, inaugură aleea cu o serbare splendidă, ce a rămas ca un vis feeric în memoria poporului.  Avem trebuință de această scurtă descripțiune ca să venim la istoria ce voim a începe.  Într-una din serele lunei lui iuniu a anului 1836, acest deal era iluminat cu mulțime de candele.  Partea despre nord a aleei era destinată pentru clasa bogată, partea din stînga pentru popor, fără ca nici un regulament să fi impus această deosebire.  Dar astfel era atunci spiritul claselor ieșite de curînd dintr-un regim despotic, încît poporul roșea să spargă vălul de umilință sub care trăise, precum robii de multe ori roșesc să fie liberi.  Sub domnia celui întîi domn român ales de națiune, Bibescu, acest spirit de umilință ce domnea în popor era împărtășit însuși de curte.  La un mare bal dat de guvern, comisarii balului, din ordinul domnitorului, așezară o linie de demarcațiune în sala de bal între cele doo clase, damele ce făceau parte din clasa I fură conduse la dreapta, cele de clasa II la stînga.  Dar balul căută să se spargă înainte de timp.  Toate familiile de clasa II se retraseră.  Această clasă înțelesese puterea sa.  Spiritele de independință, de demnitate, sfărîmase vălul prejudețelor.  Ce făcuse această schimbare?  Iată negreșit ceea ce voim a trata în acest volum întîi.  Era în anul 1837, mai, 10 seara.  Pe partea despre nord a dealului circulau neîncetat grupe de bărbați și dame elegante, mîndri sub costumul lor european adoptat de curînd, și atît de mîndri de dîn-sul ca toți recruții ce îmbrac de curînd o uniformă.  Nu era mult timp de cînd românii lepădaseră costumul oriental, giubeaua, antereul, ișlicul, meșii pentru costumul cerchez, dulama, fermene, cordonul, care astă dată dispăruse el însuși.  Către acestea să mai vedeau pe ici, pe colo niște boieri bătrîni ce păstrau costumul vechi numai pentru ca să poată păstra bărbile, acest semn de privilegiu al timpului fanarioților.  Mulțime de bănci de lemn așezate pe de lăturele aleei erau prinse de dame, june, frumoase, elegante, lăsînd pe ici, pe colo bărbaților favoarea de a ocupa aceste bănci.  O muzică militară executa arii de opere, pe cînd eleganții preumblători conversau între dînșii.  Pe o bancă lîngă peretele monăstirei, în capul pentei, se vedeau mai mulți bărbați convorbind.  Văzîndu-i cineva și examinînd cu luare-aminte, ar fi înțeles îndată că con-versarea lor era de natură serioasă.  Un june cu veșminte simple, cu față palidă și brună, cu ochi negri și vii urca panta cea lină a aleei și căutarea lui se lăsa cu vioiciune în toate părțile, ca cum ar fi căutat niște persoane pe care nu le aflase încă.  Acest june ajunse îndată aproape de banca de la părețele monăstirei, aici se opri și salută pe unele din persoanele ce ședeau pe bancă, strîngîndu-le mîna.  — Bună seara!  zise el către unii, apoi, plecîndu-se la urechea altora, șopti: „Viitorul”, și persoanele cărora el adresa această vorbă îi răspunseră încet: „România”.  — O să-ți prezint un june astă-seară!  zise tînărul palid ce ajunse aici către unul din persoanele de pe bancă.  — La miezul nopței. . .  acasă. . .  răspunse aceasta dupe un minut de tăcere.  Luați bine seama — adăogă el — la oamenii ce ne prezintați! . . .  Ieri seară la curte domnitorul a lăsat să-i scape o aluziune. . .  oameni indiscreți au putut să se introducă între noi. . .  vom vedea cine sunt aceia. . .  — Cel ce voi prezintă eu — răspunse junele palid — are toate cualitățile a intra îndată inițiat în misterele superioare. . .  — Să nu ne grăbim, zise omul dupe bancă.  Acest om era ca de 35 de ani, o talie gigantică, o față mohorîtă cu trăsuri neregulate, o frunte lată, părul lung și revărsat pînă pe umeri.  Dar această față, puțin favo-rată de grațiile frumuseței, avea ceva care fărmeca, era geniul.  Privindu-l, ar fi crezut cineva că vede, printre un vis de amărăciune, o cugetare de fericire.  Către acestea manierele sale, apoi plăcute, vorba sa, încîntătoare.  Era unul din acele persoane ce cîștig îndată ce le cunoști, ce-ți vorbesc.  Născut dintr-o familie veche română, care a avut ca o religiune mărirea națiunei române, el, ca și fratele său, ce muri martir al simțimîntelor sale patriotice, era decis să execute, cu sacrificiul averei și vieței sale, visul tradițional al familiei sale.  Astfel era în puține cuvinte Cheren, asupra căruia ne vom reîntoarce în curînd spre a zice mai mult.  Alăturea cu dînsul ședea un om ca de 40 de ani, scurt de talie, negru la față, cu oichii negri, vii, inteliginți, cu o frunte mică, gura largă, buzele supțiri, mustățile rase; era poet, filolog, ziarist, profesor, om cu spirit, cu talent, discipol al lui Lazăr, el supsese de la acest mare profesor, cu învățămîntul școalei grece,simțimîntul de naționalitate.  Activ, întreprinzător, remișcător, devenise cel dintîi cap al mișcărei literare în amîndoo țările, și chiar în Ardeal.  Numele său era în toate gurile, daca nu în toate inimile.  Tot părea că se închină înaintea voinței sale pe tărîmul filologiei.  Luase drept sarcină a reforma limba română, plivind-o de bălăriile slavone.  Atunci arena politică era închisă luptătorilor, și spiritele ce visau la mîntuirea națiunei căutau să se mărginească a lupta pe tărîmul filologiii.  Mîna de fer ce cădea pe peptul țărei era înrîurirea rusă.  Ce mijloc mai ingenios a combate această înrîurire decît acela de a combate în limba română vorbele slave?  Iată scopul ce își propusese acest om.  Scopul era mare și anevoios, dar reuși.  Cînd limba era curățită de vorbele slave, țara era scăpată de înrîurirea rusă!  Acest om extraordinar, neînțeles poate de contimporanii săi, de sine însuși, avu o ursită teribilă.  Ar fi zis cineva că doo geniuri posedau viața sa: îngerul și Demonul.  Ceea ce făcea unul, sfărîma celalt.  El era o excepția ne; omul este o cugetare, zic învățații.  Edem dezminți această maximă.  El era doo cugetări, era îndoit.  Era binele și răul, virtutea și slăbiciunea.  Vai!  cel ae al doilea geniu trebuia să facă mai tîrziu să se uite cel dintîi.  Demonul învinse.  Era ursita sa, era cu mai putințe decît voința sa.  Era speculul lumei aruncat între oameni de o putere necunoscută ca să vază într-ănsa și să se înspăimînte.  El nu-și ascundea sub vorbe cugetările; o repet, era doi într-unul, numai cînd unul tăcea, celalt vorbea.  Nimeni încă nu făcu să fie adorat ca dînsul în această țară, nimeni nu făcu să fie mai detestat decît dînsul.  — Pe cine o să ne prezinte?  întrebă el pe Cheren.  — Nu știu încă, răspunse Cheren.  Dar Vel este o garanție de mai-nainte pentru cel ce o să fie prezintat; astfel sunt liniștit despre el.  Edem clătină din cap și ca cum ar fi presimțit o lovitură ce ursita îi ascundea în omul ce era să fie prezintat, zise:  — Ar fi bine să discutăm între noi, mai-nainte de prezintarea acestui om. . .  — Te-ai făcut bănuitor, îi zise Cheren.  — Bănuitor?  Dară, dară am fost totdauna. . .  Lumea este o scorpie ce poartă în corpul său veninul ce ucide și untura ce vindecă ranele lui.  Noo ne trebuie untura, iar nu veninul.  — Să credem că va fi untura sa. . .  — Să credem?  Omul se înșală totdauna din credințele sale.  — Uiți, zise Cheren, că credința este baza doctrinei noastre.  — Dară, însă nu pentru capi.  Preoții divinităților antice ar fi deșertat templurile înainte de rugători, dacă ei însuși ca rugători ar fi fost conduși în datoriile lor numai de credință. . .  — Dar de ce vei să fie conduși?  — De rezon, răspunse Edem.  împărăția lumei nu va fi niciodată a celor ce simt, ci a celor ce rezonez.  Un personagiu nou să apropie atunci și chemînd la o parte pe Cheren îi zise:  — Domnitorul A.  Ghica, gelos de înrîurirea ce pe toată ziua capeți în această țară, a decis să te piarză. . .  Ar fi bine să pleci cîtva timp!  — Fapta noastră nu va fi încununată de succes decît atunci cînd cineva din noi va deveni martir.  — Dar cugetă că ai o familie numeroasă!  — Dară; însă țara este o familie mult mai numeroasă. . .  La aceste vorbe noul personagiu tăcu; după un minut, răspunse:  — Așadar, rămîi.  — Rămîi, răspunse Cheren.  Către acestea voi să avem o adunare unde toți frații noștri să se afle.  Trebuie să cercetăm unde sîntem. . .  Rezultatul acestei adunări va hotărî ce am a face.  — Bine, zise Luț, și căuta să se retragă.  — Mai stăi, zise Cheren, vom merge împreună la mine acasă.  Astă-noapte Vel. . .  o să ne prezinte pe Radoți, amicul tău de care mi-ai vorbit de atîtea ori.  Voi să fii acolo. . .  — Voi fi, răspunse Luț și se depărtă.  Acest Luț era un caracter original.  După părul său lung ce-i cădea pe umeri se cunoștea că face parte din Societatea Regenerațiunei .  Dar prin ce întîmplare?  Iată ce trebuie a spune.  Luț priimise de la natură spirit și inimă.  Educațiunea nu făcuse nimic ca să le dezvolte.  Cercul de oameni în care trăise totdauna, oameni degradați printr-un materialism spăimîntător, revărsase pe sufletul său umbra scepticismului și a cinismului celui mai înfiorător.  Lumea pentru dînsul era ironia lui Dumnezeu, și acest Dumnezeu pentru dînsul tot ce ai fi voit să fie, ñu se urca niciodată mai presus de această margine.  Cîteodată zicea cu îndoială: „Dumnezeu este aceea ce noi voim să fie. "  Omul pentru dînsul era rezultatul unei plăceri între doo sexe; astfel zicea adesea că marea misiune a omului este să reproducă; singurul mijloc de a fi nemuritor, dar că pentru aceasta cată să se bucure cît mai curînd; aici să închidea toată -filosofia sa.  Viața pentru dînsul nu avea nici un alt scop, astfel și el nu avea în viața sa nici o tendință.  Tot ce nu are elementele ce compun o desfătare, zicea în rîs, este marfă de filosofi și patrioți, cărora le da epitetul de țărînă coruptă .  În toată viața sa citise o singură carte: Anacreon.  împărțea și priimea ironiele de la lume cu sînge rece.  și cînd nu avea pe cine să rîză, se rîdea el însuși: „A rîde de mine însumi, zicea el, este un mijloc a rîde fără a te supăra”.  Era sărac și nu se îngrijea a-și face stare.  „Plîng, zicea el, oamenii cari adun averi ca să le dea inamicilor lor.  Eu nu le voi face această plăcere. ”  Dacă cineva-l întreba care este acel inamic, răspundea: „Moartea, negreșit”.  Era dar ciudat cum un astfel de caracter putea să se alăture pe lîngă o societate de bărbați cu simțiminte contrarii.  și iată ce poate să explice lucrul.  Luț avea o calitate sau defect.  Se atașa din amicie către persoane.  Cît pentru principii, el nu credea nimic.  Cîteodată zicea rîzînd: „Ce s-ar fi făcut principiile dacă omul nu exista? ”  El avea instinctul cîinelui către stăpînul său.  Luț cunoscuse pe dieren, trecuseră împreună mulți ani, se dedase să-l vază, să-l auză, precum se dedă cineva să vază, să auză un canar, o mîță, un cîne, și într-atît încît nu putea să fie mulțumit, fără dînsul.  Astfel, ca să poată păstra pe amicul său Cheren, se lăsa să facă cu dînsul orice va voi.  Vel, după ce zise lui Cheren că va merge la dînsul, spre miezul nopței, se depărtă și-și [tăie] o cale printre grupele elegante de bărbați și femei.  El se opri deodată ca cum o idee neașteptată veni să-l lovească.  Se uită în dreapta și în stînga, și zărind un june, îl cheamă și-i șoptește:  — Cine e această damă ce sade acolo pe bancă?  — E o damicelă, răspunse acesta, o ființă rară, în adevăr, atît prin frumusețea lutului său, cit și prin frumusețea sufletului.  Fiica unui boier mare, nu prea bogat.  Educațiunea sa a fost foarte îngrijită; este inteligința unui bărbat erudit sub forma unei fecioare drăgălașă.  Blîndețea sufletului său este boarea serei de vară, vorba ei este frametul florilor sub suflarea. . .  — Iacă poetul!  întrerupse Vel pe tînărul ce întrebase.  — Cu toate acestea îți mulțumesc de știrea ce îmi dași. . .  O iubești?  — O admir numai, răspunse cel din urmă.  — A admira este mai a iubi.  Ia seama! . . .  — Se poate să se întîmple și aceasta; dar astăzi iubesc pe alta.  — Iubești pe alta?  răspunse Vel cu bucurie.  — Închipuiește-ți! . . .  Iubesc pe una ce se mărită mîne. . .  — și ești nepăsător?  — Negreșit, căci o iubesc pe ea; dar nu pe mine.  — Atunci iubita ta face o partidă bună?  — Iată ce crez, eu sunt prea tînăr. . .  — De cîți ani ești?  — De șaptesprezece.  — Mai scrii versuri?  — Câteodată.  — Scrie. . .  vei merge departe. . .  dar ia seama să nu te abați din cale.  Cu cît vei avea mai mare merit, cu atît mai mult vei fi criticat.  Oamenii fără talent se vor lua împotrivă-ți ca să te doboare; dar tocmai această goană îți va face renumele.  Dumnezeu sau întîmplarea a voit ca noi să naștem odată cu rădicarea la viață a națiu-nei noastre.  Misiunea noastră este mare, este sacră.  Această favoare ce am avut de a naște în acest timp are datorii puterice totdeodată.  Junia, sănătatea, viața, libertatea noastră sunt ale patriei.  Caută să ajungem la locul ce ne este prescris, prin lucrare neîncetată.  Să ne întărim sufletele prin suferință, cugetările prin studiu, inima prin. . .  amor.  Vel zise cea din urmă vorbă cu oarecare timiditate, aruncînd o căutătură repede asupra damicelei despre care vorbise mai-nainte.  — Amorul, urmă el, dar curat, nobilat, sublim, este trebuincios în educațiunea sufletelor acelor oameni cari se ofer patriei în olocaust. . .  Nu uita niciodată că nu ești al tău, ci al țărei tele!  Astfel vorbi Vel și trecu înainte.  Junele poet se uită după dînsul și clătină din cap.  „Tu ești sărac, eu sînt sărac.  Societatea ne deprețuiește pe amîndoi deopotrivă.  Oare nu vom cădea sub loviturile ei înainte de a face ceva? . . .  Cîtă putere trebuie să fie în sufletul acestui om de cutează să învingă lumea trecutului ”.  Astfel se gîndi junele Dem.  Dară, dară, acest suflet a fost puterie.  El a învins lumea trecutului și dărâmăturile acestei lumi au căzut și au zdrobit corpul lui.  și nu s-a bucurat de fructul suferințelor sele.  Streinul a închis genele lui pe pămîntul exilului, nici o lacrimă nu a curs la plecarea lui din viață.  O, doritori nebuni!  Dar oare aceste ființe nobile ce regener societățile omenești sunt oare din această lume a cărei misiune este să se bucure de viață, sau sunt cugetările lui Dumnezeu ce vin aicea jos un moment și se înturn repede în sînul părintelui lor?  întrebați pe doritorii nebuni.  Dem, după ce se preumblă încă o jumătate de oră, întîlni pe Elena cu maică-sa.  — Mine te măriți?  o întrebă el.  — Dară, zise ea, o partidă bună, un bărbat de 60 de ani și milionar! . . .  Voi fi scuzată să iubesc pe cineva îmi place. . .  înehipuiește-ți să fi consimțit să mă iei!  Ești un copil, abia ai șeaptesprezece ani, cînd eu am doozeci și cinci.  îți mărturisesc dar că nu am voit lîngă tine să joc role ce bărbatu-meu viitor are să joace lîngă mine.  După cîțiva ani era să mă uiți, să mă lași.  Acum însă mă vei iubi; vei veni să mă vezi în toate zilele.  La aceste vorbe Dem roși de indignare.  El căzuse deodată și fără veste din înălțimea cerului pe pămînt.  Voi să zică ceva și se înecă, instinctul îl făcu să plece înainte, cîntînd între dinți: Drom!  drom!  drom!  Să ne înturnăm la Vel.  Vel, după ce făcu cîțiva pași, se înturnâ, stătu în dreptul unde se afla banca pe care văzuse frumoasa apa-rițiune ce încîntase acest suflet puteric.  Ea era încă acolo.  Vel aștepta să vază pe cineva care să îl prezinte acestei dame.  Nu se arătă nimeni.  El o privea în tăcere.  Ochii săi plini de flacăre întîlniră ochii celei ce admira.  Aceasta lăsă ochii în jos și înturnă capul, fără să poată a-l ține astfel.  — Să plecăm!  zise juna damă.  — Dacă vrei tu, să plecăm, răspunse muma ei.  Cu toate acestea îmi arătai atîta dorință să mai șezi! . . .  — Nu mă simț bine, răspunse ea.  Cele doo dame coborîră aleea.  La poartă le aștepta o trăsură.  Viind, ele se urcară în trăsură, ochii celei tinere întîlniră ochii lui Vel ce cobora; dar astă dată căutarea lor era dulce și melancolică.  TEATRU NAȚIONAL  Cel dintîi teatru ce se văzu în țara românească fuse sub cei din urmă domni fanarioți.  Grecii, ce visau de cîtva timp la libertatea națiunei lor, aruncaseră ochii asupra Principatelor Române, ca locul priincios pe care să rădice stindardul independenței.  Grecia era sclavă.  Dar ea roșea să poarte lanțurile.  Fiii săi cei vitregi, ce locuiau Fanarul, plecară capetele înaintea stăpînilor lor și deveniră în a lor mînă unelte răufăcătoare pentru Grecia și pentru toți populii creștini.  O parte din acești fii degenerați luară tronul Principatelor, și nu ca să-l ridice la înălțimea lui, ci ca să-l slăbească și ca să-l supuie turcilor.  Către acestea în mijlocul plantelor părăsite ce năbușau frumoasa față a Greciei, începură să răsară acele flori de viață și de libertate ce vor forma in viitor ghirlanda epocei trecute.  Voi să vorbesc de acei fii ai Greciei cari să răspîndiră în toate părțile lăturașe și atinseră pînă în sfîrșit inimile degradate ale fanarioților din Principate, bari le toleră cel puțin a prepara viitorul Greciei.  Atunci să văzură în Principate oameni învățați precum Duca, Neofit și alții ce răspîndeau luminele cu focul unui nobil patriotism și rechemau românilor că Grecia nu este Fanarul, că libertatea sa nu este sclavia.  Se văzu Fotino, trăgînd în umbră istoria românilor, planul geografic al acestor părți de lume unde era să nască libertatea Greciei.  Ar fi zis cineva că înseninează tărîmul pe unde au să treacă falangele libertăței atît de nobile și atît de nenorocite.  Spiritul de viață intră pînă în palatul podestaților.  Ei avură teatruri unde să reprezint ară tragedii pline de spiritul de mărire si neatîrnare.  După aceste teatruri în limba greacă, veni opera germană de cînd în cînd, pînă la începutul epocei regulamentare, cînd Cîmpineanu și alți români, scutu-rînd vălul îndoielei, voiră să dovedească că românii merit să aibă un teatru în limba lor.  Teatru român, din începutul său, află o piedică, în domnitorul țărei și protectorii săi.  A.  Ghica iubea să auză limba română pe scena unui teatru.  Dar ceea ce ar fi făcut să iubească acest teatru, ar fi fost să fie el fondatorul lui.  Nu avusese această idee sau dorință și prin urmare deveni o piedică teatrului român.  Popularitatea Cîmpineanului îl supăra.  Astfel, ca să fărîme această popularitate, trebuia să înceapă a reforma teatrul național, ceea ce să și întîmplă mai tîrziu.  în acea seară să reprezintă la teatru Bădăranul boierit de Molière.  Sala era plină de popul și de funcționari; familiile ce să ziceau atunci din clasa mare nu veniseră.  Nu veneau niciodată, poate să facă plăcere domnitorului sau ca să pedepsască prin a lor lipsă o întreprindere care mai tîrziu era menită, prin răspîndirea luminelor în popul, să surpe trufia acestei clase ce nu avea nimic ca să creeze simpatii în popul.  Pînă a nu se rădica pînza, Dem intră în sală și se așeză pe o bancă lîngă Luț.  Dem scrisese o mică poezie, care era destul, nemaiscriind nimic, să rămîie poet.  Această poezie mișcase românii din Principate și trecuse peste Carpați, ducînd cu dînsa farmecul și admirațiunea tutulor.  Astfel Dem deveni celebru în București.  Toți îi întindeau mîna și damele înturnau capul cu curiozitate să-l vază.  — Ce ești pe gînduri?  îl întrebă Luț.  — Închipuiește-ți, răspunse Dem, o fată ce ieri încă îmi zicea că mă iubește și mine se mărită!  — Numai atîta este?  — Ce fel atîta?  Dar cred că este destul. . .  — Ascultă, copile, adăogă acest filosof extraordinar.  Tu ai să fii neferice în viață și nu va fi vina mea.  Cine ți-a zis să-ți închipuiești o lume ideală?  Mă prind cu tine că dupe ce vei trăi, vei suferi, vei cunoaște pe oameni cum sunt, vei cerca ura și disprețul lor, vei păstra încă iluziuni despre dînșii!  și tu ești un doritor nebun!  Nu sunt atît de vătămători omenirei oamenii pe care legile îi osîndesc la moarte, cît sunt acești doritori numai, adică acei oameni ce ne fac să păstrăm iluziuni despre lume.  Eu mi-am tras socotelile cu lumea de la început.  Astfel știu cu cine am a face, nu-mi perd pe fiece zi, pe fiece oră iluziunile mele, căci nu am ce perde.  îmi vor-vești că o femeie te-a înșălat.  Omul e născut să înșele și cînd nu are pe cine înșela se înșală singur pe sine.  Orice om pe pămînt este un aginte de destrucțiune pentru semenii săi; este viața ce devoră viața ca peștele ce devoră peștele.  Tu ai stofa din care se fac oamenii ce atrag asupră-le ura celoralți.  Ia bine seama, ura va purcede din meritele tele.  Oamenii vor crede că tu ai venit între dînșii ca să le răpești o parte din gloria lor, din numele lor, și vor cădea asupra ta ca să te ucigă.  Ei îți vor ierta însuși crimele, însă nu-ți vor ierta meritul.  Fiecare va crede că l-ai răpit de la dînșii.  Fiecare va crede că numai pentru dînsul cată să fie în lume un loc.  Societatea omenească este ceea ce este o adunare de cîni, o luptă contino; cuvîntul luptei: interesul.  — Nu mai e dar nici o speranță pentru lume! . . .  — Dară, este încă, dar ea se află numai în inima poeților și acelora pe cari eu îi numesc doritori nebuni.  La noi sunt mulți de acești doritori nebuni, între care prevăz că și tu ești unul.  Pentru ce vei să am speranță pentru lume?  Totul ia prefacere pe pămînt; nimic nu se îmbunătățește.  Ai văzut vreodată o spirală ce o întorci necontenit și necontenit priimește formă noo?  Iată imaginea lumei!  Doritorii nebuni nu vor schimba niciodată natura omului!  Oricare ar fi prefacerile ce ar lua societățile omenești, omul va rămînea totdauna o ființă fără scop, fără să se înțeleagă.  Viața lui va fi totdauna supusă unei suflări de vînt; va rămîne egoist, invidios, înșelător, va rămînea om și va sfîrși într-un mormînt.  Nu sunt doo feluri de rele în lume, precum au putut zice unii, rele de la natură, rele de la oameni; un singur fel de rele este.  și purced de la natură.  Nu-mi vorbi de voința și libertatea omului; această voință, această libertate sunt ele înseși sclave ale condițiunei existinței omenești.  Omul nu poate să domine patimele sele mai mult decît ar putea să comande morții.  Cuvîntul, el însuși este supus patimelor omenești.  Crede, copile, lumea nu merită să se sacrifice cineva pentru fericirea ei.  Chiar atunci cînd ar fi un mijloc să se îmbunătățească, acea îmbunătățire nu prețuiește necazul ce am încerca luptînd ca să o prefacem.  Tu ai iubit sau ți-ai închipuit că iubești și te iubește o femeie, ai cules toate florile viselor tale de poet, ai făcut o ghirlandă și ai pus-o pe capul acestei femei și ai zis: iată un Dumnezeu!  Tot astfel făceau și preoții egipteni sacrînd un bou, un cîne, o miță.  Tu ai sacrat o vacă.  Nu-mi vorbi de superioritatea speciului omenesc asupra celoralte.  Tot un lut și tot o suflare.  Facultățile noastre vor fi poate mai dezvoltate, iată tot; o femeie nu este mai mult decît o vacă, nici un om mai mult decît un bou; femeia ce ai iubit nu s-a schimbat; este ce a fost totdauna, a aruncat numai cununa de iluziuni ce tu îi puseseși pe frunte.  Dem se uită lung la dînsul, apoi zise:  — Ești ignorant.  Cînd un om cugetă astfel, meditează o crimă.  Luț surise, ridicînd umerii.  Dem urmă:  — D-ta tăgăduiești, urăști și desprețuiești Universul.  Te urăști, te desprețuiești însuți care ești o consecuință a totului.  Tăgăduiești morala, dreptatea, adevărul, Dumnezeu și progresul lucrurilor omenești; doctrina d-le este periculoasă, tinde a schimba lumea într-un cîmp de sînge, de despoliu.  — Nu crede.  Societățile omenești sunt bazate pe interesele reciproce.  Aceste interese sunt cari păstrez armonia, iar nu morala și religiunea. . .  Eu tăgăduiesc tot și pe mine însumi, căci nu înțeleg nimic.  Dară, dară, înțeleg un lucru către acestea: sînt în lume, deci trebuie să trăiesc.  Voi să zic că trăiesc ferice.  Care este fericirea acestei țărîne organice ce se cheamă om?  A mînca, a dormi, a lucra.  Ceea ce toate vitele fac; pentru oameni fac această diferință că ei trebuie să mănînee bine, să doarmă ușor, să lucreze moderat.  Iacă religiunea mea.  La marginea vieței un mormânt ne așteaptă pe toți, regi și sclavi, bogați și săraci, despoți și martiri.  Dincolo de mormînt nu mai este nimic, materia singură se înturnă la pămînt, și ferice acela al cărui lut nu se schimbă în broaște.  Rîz de toți acei doritori nebuni ce alerg după putere, mărire, bogăție, în fine după o idee, și pururea lumea, mai proastă decît dînșii, le dă numele de gemuri; geniul lor este să nu știe că sunt proști.  — Atunci cum faci parte dintr-un cerc de bărbați ale căror cugetări, simțiminte și tendințe îți sunt de natură contrarie?  — Îți voi răspunde foarte lesne.  Capul meu e rece, inima mea bătrînă; îmi place să simț lîngă mine aceste capete și inimi calde.  Cu cugetările, cu simțirile lor co-piloase mă înfrăgejesc.  David, la bătrînețele lui, căuta această frăgezime în brațele unei fecioare tinere; eu o caut în sînul acestei societăți de doritori nebuni.  Va veni un timp cînd vei gîndi, vei simți, vei vorbi ca mine.  Nu este nici unul din aceste suflete tinere care să nu se spargă, zdrobit de durere, că nu este mijloc a ajunge la țelul său, nici unul.  Îmi fac de astăzi o plăcere teribilă, ce am să gust în timpul cînd ei vor perde credințele lor, căci nu m-au ascultat.  Dacă eram ursiți a mai naște odată în lume aș fi făcut ca dînșii.  Dar omul nu se naște de doo ori, toate se curm în mormînt, și mor-mîntul poate să se deschiză pentru noi la fiece oară.  De aceea caută a ne bucura neîncetat de toate plăcerile, de toate voluptățile lumei.  — Ești spiritul demonului!  — Nu!  Sînt om, nu fac nimănui rău.  Fapta cea bună nu-mi este streină.  Tăgăduiesc, urăsc, desprețuiesc și aștept moartea desfătîndu-mă.  — Atunci numai pe tine te admiri, și dacă este astfel, admiri pe Dumnezeu, căci tu ești făptura sa, prin urmare te contrazici.  — Nu ți-am zis că mă admir pe mine, dimpotrivă, mă desprețuiesc, desprețuiesc făptuitorul și fapta.  Doritorii nebuni se admir pe ei înșiși, ei sînt egoiști, ei se gîndesc la dînșii; în planurile lor de a îmbunătăți lumea ei gîndesc la dînșii: a-și face un nume strălucit.  Regele ce face dreptatea se gîndește la dînsul, patriotul ce geme la vorbe de mărire națională se gîndește la mărirea numelui său, martirul ce moare pentru o idee mare, murind se gîndește la dînsul.  Inamicii lor sunt toți aceia ce îi opresc a se gîndi la dînșii, sînt dar egoiști mici.  Eu nu sînt asfel, eu nu mă gîndesc la mine, nu poci să admir, să iubesc ceea ce desprețuiesc.  — Dar eu aș dori ca mulți să se gîndească la triumful numelui lor, făcînd să triumfe dreptatea, patria, adevărul.  La aceste vorbe Luț se simți turburat, către acestea nu își perdu șartul.  — Dreptate, adevăr, patrie, răspunse el, iacă niște nume născocite de oameni ca niște arme spre a se combate unii pe alții.  Ce este dreptatea?  Este dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor.  Dreptatea lui Dumnezeu, vei zice?  El însuși este nedrept.  Privește această lume de care am vorbit și cercetează-o bine.  Ce vei zice?  Că Dumnezeu este bun și rău, sau că Dumnezeu și diavolul au lucrat în companie la facerea lucrurilor.  Dreptatea omenească?  Fiecare om o înțelege din puntul său de vedere, omul e nedrept el însuși.  Legile oamenilor sunt rezultatul intereselor unui om sau unei clase puternice, de multe ori a spiritului unei epoce, fiecare strigă numele dreptăței, cel ce are drept și cel ce nu are, și fiecare o lovește.  Patrie?  Este o ficțiune poetică, este familia în care o parte mai mare de oameni reuniți în aceleași interese și preparați totdauna a lovi o altă parte, a despoia ori a se apăra de a fi despoiată; este asemenea o născocire a tiranilor, poetizată, strălucită, cu care fac să se uite tirania.  — Ești un spion de poliție!  strigă Dem cu dispreț.  — Nu sînt spion de poliție!  răspunse Luț cu sînge rece.  Ce este un spion?  Un om care își face datoria.  Toți suntem spionii ideilor sau oamenilor cu cari gîn-dim, simțim, lucrăm; toți înșelăm sau trădăm pe semenii noștri ce ne înșăl și ne trădez, de la regi pînă la cei din urmă supuși, căci orice om îndată ce naște declară război la un alt om.  Sînt mai rău decît un spion, un spion poate să crează încă în Dumnezeu, patrie, virtute, onoare, eu nu crez în nimic, nu iubesc nimic, și vezi e ceva mai crud și decît aceasta și acest ceva este că nu mă turbur de fac bine sau rău.  Sînt mai mare decît lumea, mai drept decît Dumnezeu.  — Ești nebun!  — Nu-mi vorbi de înțelepciunea omenească!  Pînza se ridică atunci și cei doi convorbitori fură nevoiți să tacă.  Actul întîi se curmă în aplaude.  Cînd căzu pînza, Dem se sculă și ieși; sufletul său impresionabil primise o lovitură tot atît de tare, prin vorbele lui Luț, pre cît fusese lovitura ce primise prin trădarea Elenei.  El simțea trebuința de a-și întări sufletul cu cugetări consolătoare, și oriunde își înturna ochii nu vedea nici un suflet care să-l înțeleagă, în care să reverse sufletul său; oriunde își arunca ochii nu vedea decît oameni ce păreau că îl desprețuiesc.  șezînd la ușa teatrului, pe gîn-duri, văzu deodată intrînd pe Elena cu maică-sa și cu viitorul ei soț.  Inima lui bătu cu putere.  Un simțimînt ce nu cunoscuse încă se deșteptă în inimă-i.  Era gelozia.  Aceste trei persoane urcară scara teatrului și intrară într-o loje.  Dem voi să-i urmeze, dar se opri în cale, apoi se întoarse în sala teatrului să ochească pe ingrata sa.  Aceasta îl văzu și înturnă capul, aruncîndu-i o căutătură plină de trufie.  „Ce voi face?  se întrebă el.  Mă desprețuiește.  Nici nu se uită spre mine! . . .  îmi voi răzbuna! ”  Apoi gîndindu-se încă, adăogă: „Dar oare nu are dreptate?  Ce va zice viitorul său soț?  Cînd va fi singură, îmi va întinde mîna. . .  Iată că adoratorul ei iese din lojă!  Mumă-sa îl însoțește, negreșit să duc într-o lojă vecină să vază pe cineva.  Elena e singură. . .  să-i vorbesc. . . ”  Gîndind astfel, el să răpede afară din sală, urcă scara, intră în lojă.  Dar pînă să facă această cale, ginerile Elenei se înturnase în lojă.  Pozițiunea lui Dem era critică, el se afla nas în nas cu un om pe care nu îl cunoștea.  — Te-ai înșelat asupra numărului lojei, negreșit?  întrebă Elena.  Această întrebare dezmetici pe Dem care să retrase, făcîndu-și scuze.  — Mă gonește, zise el.  Apoi se coborî în sala de fumare.  Aici întîlni pe Vel.  — Cum merg amorurile?  îl întrebă acesta.  — Luț are dreptate, lumea este o peșteră de trădători. . .  — Sufletul tău e turburat, dragă copile, îi zise Vel. . .  De ce urăști lumea înainte de a intra într-însa?  — Am călcat pe cea dintîi treaptă și doresc a mă reîntoarce.  — Ceea ce zici arată un suflet slab.  Te-ai întrebat vreodată cine ești?  Unde te duci?  De cînd servul își însușește dreptul a se înturna din cale unde îl trimete stăpînul său?  Tu ai o misiune pe pămînt, cată să o împlinești.  Crezi că Dumnezeu ți-a dat inima ca să urăști pe semenii tăi, talentul ca să cînți cîntece de moarte pentru omenire, viața ca să o sfărâmi cînd vei voi tu?  Tu nu ai nimic al tău; ești depozitarul unor facultăți sacre de care ai să dai seama într-o zi ce ai făcut cu dîn-sele.  Darea de seamă va fi aspră, căci va fi cerută de inamicii tăi; ei o vor cere numelui tău, memoriei tele; ai gîndit tu care este misiunea ta în lume?  Dară, noi avem o misiune aicea jos, viața este o datorie; candela se consumă luminînd pe ceialți, viața noastră este a patriei, a umanităței.  Patria suferă, lumea suferă; ferice acela ce poate să îndulcească durerile celorlalți!  Iată misiunea noastră pe pămînt, misiunea mare, nobilă, generoasă!  Oamenii de elit cu imaginațiuni puternice au trecut pe fața lumei, ca vijeliile ce zguduie și surpă tot ce întîlnește, lăsînd în urmele lor dorul și dezolațiunea.  Prea egoiști, ca să se gîndească la semenii lor, au cîntat suferințele lumei pe tonul paserilor cobitoare, au ucis speranța în suflete, au revărsat un nou venin în rănile omenirei, i-au nobil at egoismul, abaterea, lașitatea.  Ei au lucrat pentru tirani fără să se îndoiască.  Au trădat misiunea lor.  Dar acest nor a trecut, soarele speranței se ridică pe lume, credința își reia sceptrul său, lumea întinerește în noile credinți de mărinimie.  Ascultă, voi să te smulg din și-voiul ce umblă să te răpească, ce răpește, înghite pe toată această tinerime fără o țintă serioasă în viață.  Vino aici duminica viitoare, voi să te prezint la o societate de oameni cari s-au însărcinat cu mîntuirea neamului.  — Societatea de regenerare?  A conspira în întunerec, nu voi, nu este mărinimos.  Această idee mă înfioară.  — Noi conspirăm în întunerec, este adevărat, dar vom lovi la lumina soarelui.  Îmi place însă acest simți-mînt cavaleresc.  El vestește o inimă măreață.  Nu conspirăm; avem o școală unde învățăm toți a ne sacrifica pentru patrie.  Tu îți vei păstra voința ta, nu ai să iei nici o legătură cu noi.  -— Nu voi!  repetă Dem, distract.  — Te sperii de mărirea sau micșorarea faptei tele?  — De una și de alta.  — Ascultă, adăogă Vel, tu nu ai legături cu nici o partidă politică; ești liber a veni la noi, nu trădezi pe nimeni.  Iată cum îți voi răspunde la micșorarea faptei.  Cît pentru mărirea ei, îți voi vorbi mai lung.  știi tu ce este această societate în care trăiești?  Nu, neapărat, tu nu ai trăit încă; nu o cunoști, o vei cunoaște mai tîrziu; pînă atunci, îți voi da o slabă idee.  Această țară este îngenucheată înaintea streinilor; îngenucheată înaintea unei clase aristocratice.  Această clasă nu are mărire, nu are patriotism; afară: plecată, umilită, tărîtoare; în întru: trufașă, arogantă, tirană.  A domni, a se înavuți, cu prețul umilinței, trădărei, ea recheamă originea ei, această lavă de fanarioți ce căzu peste țară în timpii trecuți.  însemnează bine că nu-ți vorbesc de boierii români, însemnează bine că nu facem război de clasă la clasă.  Ceea ce voim a face este urmarea luptei naționale între boierii români și greci.  La anul 1817 se curmă această luptă memorabilă între români și greci, prin învingerea celor dinții.  Exilul, închisoarea, ruinarea și moartea urmară acestei învingeri asupra boierilor patrioți.  Din cînd în cînd învinșii rădicară fruntea spre apărarea drepturilor patriei, dar fură zdrobiți de fanarioți.  În anul 1821, Tudor, acest abur ieșit din sîngele românilor uciși pentru patria lor, se rădică cu încetul, se îndeasă, tună și fulgeră pe vrăjmașii patriei.  Turcia ea însuși fuse nevoită în urmă să respingă pe fanarioți.  Naționalitatea noastră a triumfat.  Dar aristocrația fanariotă urmează lupta moș-teniților lor în contra românilor.  Regulamentul Organic îi dă o putere mai mare; împămîntenire-a ei, schimbarea numelui de fanarioți în români o întărește și mai mult.  împămîntenită, schimbată în nume este greu a o lovi în numele naționalităței.  A sparge privilegele acestei clase este a o sfărîma, prin urmare a asigura triumful național.  Pop.buci se lumină, celealte clase murmur.  Privilegele celei dintîi clase supăr maioritatea țărei.  Această clasă privilegiată nu poate să hrănească aceste privilege prin fapte naționale; din contra, ea le compromite, prin simpatiile către streini.  Această aristocrație antinațională, modernă, regulamentară se clatină din toate părțile.  Ea nu a știut să se întărească, cel puțin, lărgind cercul său cu elemente mai sănătoase, mai vii, din popol.  Egoismul ei a făcut-o să închiză cercul și să lîneezească înlăturată.  O revoluțiune națională și democratică să pîrguiește în viitor.  Toate elementele exist, trebuie alăturate, combinate Autonomia țârei, egalitatea tutulor românilor înaintea legilor, și lupta tradițională, lupta cea mare moștenită de la străbuni, va fi cîștigată de țară, învinșii vor fi învingători, și boierii români periți în această luptă vor fi răzbunați cu patria lor.  Vino cu noi, nu te da înapoi.  Dumnezeu a pus în tine spiritul său, te-a însemnat a fi o piatră din templul ce are să se rădice. . .  Locul tău va rămînea deșert la acest templu?  — Toate acestea sunt bune, răspunse Dem; dar eu nu voi să intru cu voi pe această cale.  — Ai vreun euvînt a-mi da?  — Cuvinte?  răspunse Dem, gîndindu-se la vorbele lui Luț: „Lumea nu merită să se sacrifice cineva pentru dînsa. ”  — O femeie zici că te-a trădat, adăogă Vel, aceasta te descuragează, vezi toate lucrurile în rău.  Lumea este rea; patria un iad.  Ei bine î aceasta ar trebui să-ți dea tărie, să te hotărască.  O femeie te-a trădat, cine este această femeie?  Această femeie este o mlăstară din această clasă privilegiată, nu putea să ți se întîmple altfel.  Tu ești coborît dintr-o familie istorică, dar familia ta a fost învinsă de fanarioți, s-a ruinat și a dispărut în popor.  Astăzi ești un copil al poporului român.  Ceea ce te-a trădat este o vlăstară din această clasă privilegiată, elegantă, avută; a putut să te asculte în particular, să-ți surîză; dar în lume ea nu poate să-ți întinză mîna fără să crează că s-a înjosit.  Cercul în care trăiește ar afla acolo un subiect de rîs.  Ea roșește să spuie că te iubește, roșește a spune că te cunoaște, roșește a pronunța un nume pe care nu se pronunță în adunările lor.  Dacă această clasă ar fi lovită, totul ia altă față.  Toți vor fi deopotrivă înaintea legilor, și această egalitate are înrîurire asupra datinelor.  Iată dar un euvînt mai mult să vii cu noi.  O iubești?  Fă-te egalul ei.  Vei să fii egalul ei?  Vino cu noi, timpul de acțiune nu este departe.  Aceste vorbe impresionară pe Dem.  Umbra răzbunărei trecu pe dinaintea ochilor săi.  Deodată o văzu coborîndu-se. . .  cu promisul ei.  Această vedere îl turbură, mări gelozia lui.  „îmi voi răzbuna”, își zise el.  Era aproape să primească propunerile lui Vel, cînd amanta crudă, trecînd pe lîngă dînsul, îi aruncă o privire plină de cochetărie.  Această privire schimbă din nou gîndurile lui Dem.  — Nu-ți zic încă nimic, răspunse el lui Vel. . .  și se despărți repede.  Abia acesta plecă și un particular se apropie de Vel.  — Ce a răspuns?  — Se sfiește încă, zice că el nu va să conspire, că nu este o mărinimie a conspira.  — Aceasta e frumos din parte-i.  — I-am expus pe scurt planul nostru.  E prea tînăr, a trăit prea puțin, ca să înțeleagă trebuința regenerărei.  Voi atinge altă coardă.  — Care?  întrebă omul.  — Voi să-l fac cunoscut cu această societate.  Să-l pui sub loviturile desprețului ei.  In curînd va fi un bal la H. . .  Voi face să-l invite.  — Înțeleg ideea, răspunse omul, dar ești sigur că va veni?  — Sînt.  O femeie ce el iubește și care îl desprețu-iește va fi acolo.  îi voi spune aceasta.  — Fă!  mai zise omul, acest june este trebuincios.  Apoi plecară de aici amîndoi.  Cel din urmă particular era Cheren, pe care îl cunoscurăm pe dealul Mitropoliei.  CARTEA II  Bucureștii are mulțime de mahalale, în toate laturile sele.  Aceste mahalale, deși fac parte din capitală, se deosibesc de dînsa, atît prin fizionomia lor, cît și prin datinele locuitorilor.  Ele sunt nișe întinderi nemărginite de grădini; fiecare grădină cu căsuța sa, cu curtea sa.  Stradele pavate pe alocuri, altele nepavate, altele cu șosele de pămînt și cu șanțuri pe de lături.  îngrădirile în mare parte sunt de uluci, în mare parte de nuiele, în mică parte de cărămizi.  Casele cele mai multe mici, cu pridvorul de lemn, învălite cu șindrile; altele mai mari, cu un cat și cu beciuri cu învelitori țuguiate și șindri-lite, cu pridvoare ce au comunicare cu scara și cu sala de intrare.  Toate au aceeași formă: în dreapta sălei, camera; în stînga, camera; în fund, o cameră care se numește sacnasiu .  Acest sacnasiu dă totdauna spre nord și pe o grădină.  Asemenea case să găsesc la cei vechi, la greci și la romani, se găsesc, în zilele noastre, în părțile Orientului locuite de turci, mai ales în Turcia europeană, în Asia Mică.  Acolo sunt de lemn, la români sunt de cărămizi; acolo sunt învelite cu olane, la români cu sită, șindrilite.  Către acestea, de la un timp încoace se înalț în aceste mahalale un fel de case cu un cat, a căror vedere este plăcută, și a căror împărțire este comodă locuitorilor, un fel de case ce se văd în Austria, în satele unde locuitorii orașelor mari se duc vara să locuiască.  Afară de toate aceste case, sunt încă mulțime de șandramale de scînduri sau paiente, puțin rădicate de Ia pămînt, învelite cu olane, alăturate totdauna de strade și care serv de cîrciumi, hanuri, băcănii etc.  Este tot ce poate fi mai dezgustător.  În mahalale stradele sunt puțin umblate de trăsuri, numărul trecătorilor pe jos meseriași, dulgheri, zidari, lucrătorii ele clădiri, oameni și femei precupeți, vînzătoare de legume, de lăpturi, birjari, dorobanții ministe-rilor, negustorași ele încălțăminte, de frînghii, de abale, pînzeturi, numiți brașoveni, covaci, bărberi, băcănași, locuiesc aceste mahalale.  Ele s-au lățit încă prin adaosul unei noi poporațiuni de țărani ce altădată doseau peste Dunăre ca să scape de greutățile condițiunelor de clăcași, și acum vin și se alătur de mărginele capitalei unde cumpăr locuri și clădesc un fel de case dizgrațioase.  Într-una din aceste mahalale, numită Olteni, este o mică biserică, biserica mahalalei.  Fiecare mahala are bisericuța ei.  Aceste biserici sunt mirene sărace, fondate de cîte un particular; unele din contribuirea locuitorilor locului.  Biserica Oltenilor este fondată în anul 1722 de Nicolau protopopul și de Constandin vătaful.  Hramul ei este Adormirea Maicii Domnului.  O luptă memorabilă se întîmplă aici pe la anul 1821, august 7, între turcii ce o încongiuraseră și cîțiva ar-năuți și români ai Savei, ce se apărau din întrul ei, Biserica a trebuit să sufere.  Turnurile și tot ce a fost lemn a ars, zidurile mai s-au surpat de tunuri.  Logofătul de divan Mihai Piron, fiul lui Radu, a reînăîțat această biserică, a adăugat încă un hram, acela al Înălțării și al soborului sînților îngeri, fiind domn țărei Grigoriu Ghica și mitropolit chir Grigoriu, 1823, noiemb.  12.  La începutul său, această biserică era un compozit de mai multe stiluri; stilul doric, corintian se amestecau în coloanele de piatră în număr de opt ce se vedeau sprijinind amvonul sau vestibulul de la intrare; stilul bizantin și arab amestecat pentru restul ei.  Patru coloane dorice, patru corintiane.  Patru mai simple, patru mai înflorite în capitole.  Aceste coloane erau supțiri și pitice.  Amvonul era strimpt.  La dreapta era zugrăvit iadul, la stînga raiul, sau mai bine purgatoriul; pe partea iadului se vedeau mulțime de diavoli, negri, goi, cu coarne lungi, cu coadă încîriigată; oameni, femei despletite, rău desemnați.  Prin mijlocul iadului să vedea un foc ce curgea ca un rîu, poate focul ghenei; în acest și voi de foc apăreau oameni și femei dezbrăcați, dar cu pielea atît ele groasă că nu îi frigea focul!  Capete tăiate, mini, picioare; mai mulți draci respingeau cu osia în foc pe toți păcătoșii cari voiau să iasă.  Afară din acest șivoi de foc era un om și o cumpănă.  Omul era ținut de păr de un diavol.  Acesta era un biet băcan care vînduse lipsă.  Mai sus era o cumpănă.  Intr-o parte a cumpenei erau puse mulțime de pietre și peste pietre se atîrnaseră mulțime de diavoli; în partea dimpotrivă, un om drept pusese o batistă subțire; batista dreptului atîrna mai greu decît pietrele și toți diavolii.  Mai dincolo venea alte grupe, alte pedepse, unele subiecte ce le vedem în iadul lui Dante și care a cătat neapărat a se inspira din tradițiunea poporană.  Sus de tot se vedeau doi regi: Alexandru și Dariu.  Nu știu pentru ce acești doi?  Poate pentru că acești doi au trecut Dunărea să se bată cu sciții sau geții ce locuiau aceste locuri?  Acești doi regi sunt încoronați și îmbrăcați.  La stînga se vede o cîmpie, cu arbori, cu munți, cu văi, cu ape, cu plante.  Intre alte subiecte, să văd mironosițele cele înțelepte și cele nebune, acelea a căror peșteră se arată închinătorilor încă astăzi la un loc în rîpă, între Erihon și marea Asfaltidă.  Să mai vedem alte subiecte din Biblie .  Copii dedați a urî pe diavoli scoseseră cu cuie ochii acestor draci a doua zi după ce să zugrăvise amvonul.  Îndată ce intrai în biserică, întîlneai un fel de despărțire, tindă.  Această tindă era deosebită de întrul bisericei prin doi stîipi groși de cărămidă zugrăviți cu medalioane în care se vedeau cîte un bust de sînt.  La dreapta și la stîngă, pe cei doi păreți, erau zugrăviți mai mulți sînți, în picioare.  Bolta de sus purta o medalie mare în care să vedea un Crist.  Asupra ușei bisericei era zugrăvită biserica pe care o țineau doi inși cu.  cîte o mînă ca o colivie; aceste persoane erau fondatorii bisericei, Nicula protopopul și Constandin vătaful.  Cel dintîi în partea dreaptă; cel din urmă în partea stîngă.  Îndată ce treceai de acești doi stîlpi, intrai în mijlocul bisericei; d-asupra o boltă care se urca și se sfîrșea, strîmptîndu-se d-odată din cauza unui turn ce se ridica peste bolta cea mare, el însuși scobit și boltit.  In bolta acestui turn, într-o altă mare medalie, era alt portret al lui Crist.  In dreapta și în stînga biserica făcen doo pîn-tece și forma un rond.  Aceste doo pîntece erau feres-trile.  Lumina intra pe doo ferește lungi.  Doo mari sfeșnice de fer, la dreapta și la stînga iconostasului, așezat alături cu linia ușei altarului spre dreapta.  Catapeteasma bisericei era de stejar sculptat cu multă artă.  Altarul avea trei uși, între aceste uși se vedeau icoane mari.  Acolo tmde erau cele doo sfeșnice mari, biserica începea a se strimta.  La aceste doo colțuri erau jețurile celor doi cîntăreți.  Scaunul domnesc era îmbrăcat în roșu, la dreapta intrînd în rond, în capăt; scaunul mitropolitului, îmbrăcat în negru, dupe al domnului.  Dar este constatat că niciodată, nici domn, nici mitropolit nu au venit la acea biserică.  Altarul se compunea de un prestol de piatră.  în fund, o fereastă; la dreapta, un dulap în zid unde se păstrau sfitele și cărțile; la stînga, înaintea unei ferește mici, un cămin unde se păstra cărbuni de lemn aprinși, în cenușe, pentru cădelniță.  Acolo era atîrnată cădelnița de argint.  În cea dintîi intrare a bisericei era locul lăsat femeilor; în a doua, în rond, locul bărbaților.  Altarul era oprit tutulor, afară de servii religiunei și copiii inocenți pînă la o vîrstă oarecare.  Biserica avea doo turnuri; unul mai mic asupra vestibulului, unde erau clopotele; celalt, mai mare, asupra rondului; ferestele pretutindeni erau îngrădite cu feare, poarta bisericei de lemn de stejar foarte gros căptușită cu fer.  Vorbim despre aceste amănunte fiindcă avem a duce aici pe cititori în momentul asediărei de turci a acestei biserici.  COBORÎTORII LUI NICOLA PROTOPOPUL  In seara anului 1821, august 16, o seară frumoasă de vară, un cer senin, încununat de stele, lumină de lună, o lină suflare de vînt.  In mahalaua sînților Apostoli, între biserica ce poartă acest nume, de la zidurile ei despre sud-vest, unde se mărginesc cu o mică stradă ce merge la rîul Dîmboviței, și între o mare stradă ce, plecînd de la poarta chioșcului altădată d-asupra porței caselor Dudescului, merge la podul după Dombivjța, în niște case înșirate pe strade, ca un han, formînd mai multe prăvălii și apartamente.  Intr-unui din aceste apartamente, acela ce se învecinește de monăstire, bătea la o ușă, oarecum cu sfială, un om îmbrăcat ca arnăuții.  La brîu avea doo pistoale poleite cu argint și înfipte intr-un șal.  La dreapta brîului un iatagan lung, ce strălucea la razele lunei.  Ar fi crezut cineva că este poleit cu aur și înțesat cu petre scumpe.  In mînă o șișinea ghintuită.  La cap era legat cu un șal verde.  O fustanelă albă, un ilic cusut cu fir și cu mănele înfirate și crăpate, poturi de postav albastru subțire sub cămașă; cu ghetre negre cusute cu fir și cu bumbi de argint mari cari le închideau într-o parte.  In sfîrșit, un costum arnăuțesc care suferise oarecare schimbare.  Acest om părea de treizeci și cinci de ani, barba rasă, mustățile castanii și puțin lungi acopereau cu părere de rău o gură mică ce încadra niște dinți albi și potriviți.  Capul său legat nu era ras, dar era tuns.  Ochii negri, plini de foc, nasul potrivit, fruntea lată se perdea jumătate sub turban.  Gene și sprîncene castanii închise, și nici prea stufoase, nici rari.  Fața lui palidă, fruntea încrețită și căutătura puțin posomorită.  Un arnăut în acea zi în București, cînd chehaia-bei ocupase capitala cu oștiri turcești, era ca o căpriță în vizunia tigrului.  Turcii furnicau pe strade.  Către acestea, el întîlni mai multe patrule, schimbă cîteva vorbe cu ele și trecu înainte.  Să băgăm de seamă doo lucruri.  El poartă turbanul verde ce nu este iertat să poarte decît musulmanilor cari se cobor din vița profetului sau a unui martir mahometan.  Pe urmă, el nu salută ca creștinii, ci ca musulmanii.  Zice: Seleam-alechim!  Un creștin nu cutează a zice aceste vorbe.  Dar sînt arnăuți musulmani.  Poate să fie unul din acei arnăuți veniți cu oștirea turcească?  Un arnăut de ai bimbașei Savei nu ar cuteza să umble pe stradele din București, ar fi ucis de cel întîi turc ce ar întîlni.  Arnăuți i Savei sunt vrășmași turcilor, cu toate că chehaia-bei a promis lui Sava să-i facă grație lui și tutulor ce serv sub dînsul.  — Cine este?  răspunse o voce tremurătoare de femeie, fără a deschide ușa.  — Eu, Preda, răspunse arnăutul.  Ușa să deschise și să reînchise.  Ce se trecu acolo nu se știe.  Se auziră niște strigăte, femeia leșinase și căzuse în brațele arnăut ului.  Patru ore după aceasta, să intrăm în acest locaș.  O cameră largă, doo ferește spre stradă.  La stîngă, intrînd, lîngă zid, un pat lung ce mergea pînă lîngă o sobă de zid la păretele curmeziș, în care se făcea o altă ușă.  Lîngă sobă, pe un pat un leagăn de lemn, îrf leagăn un copil de un an, care dormea și surîdea.  Nu departe de copii, un om cu picioarele în jos, ședea pe marginea patului.  Acest om era arnăutul ce văzurăm decuseară bătînd la ușă, dar acum părăsise armele, aruncase turbanul.  O femeie sta în genuche înaintea lui.  O candelă lumina în casă și arăta pe fața acestei femei doo rîuri ele lacrimi.  Ea ținea fruntea pe genuchii acestui om.  Buzele ei sărutau minele lui.  Femeia era ca de doozeci și cinci de ani.  Era frumoasă; un păr bogat, castaniu, împletit într-o singură viță, se lăsase pe spatele ei și își odihnea vîrfurile pe scândurile camerei.  Ochii mari, cafenii închiși, umbriți de gene lungi castanii; sprâncene îmbinate și dese.  O gură mică, buze rumene, dinți albi și mici, fața palidă și pelița albă ca laptele, delicată și fragedă totdodată, mîni mici și albe, brațele grășcioarc de la mîni în sus, fruntea ieșind cu fală din valurile coamei sele; nasul într-o frumoasă armonie eu trăsurile figurei sele; astfel era această femeie.  Să spunem mai curînd: ea era soția acestui om.  Acest om era singurul coborîtor din protopopul Nicolae, unul din cei doi fondatori ai bisericei de la Olteni.  Intre protopopul Nicolae și acest om, fusese tatăl acestui din urmă, fiu- protopopului.  Dar acela murise, tăiat de un domn fanariot ce îl bănuise că umblă să răscoale poporul.  Fiul său, rămas orfan, dar cu o mică avere ce abia îi ajungea să trăiască, făcu un roman în junia sa.  Se înamorase de fata unui grec din Fanar ce era vistier mare; ajunsese să fie iubit.  Avea atunci optsprezece ani.  Într-una din zile, el întîlnise pe vistierul Ianachi, părintele iubitei sele, și, fără mai multe vorbe, îi zise:  — Dă-mi de soție pe fata dumitale.  Ea mă iubește.  — Te iubește!  răspunse grecul care, asemenea, fără mai multe vorbe, se întoarse către doi lipcani și le dete ordin să-l prinză și să-l ducă la armășie.  Peste doo zile fuse aruncat într-o trăsură și dus la monastirea Mărgineni, unde fuse de toți uitat.  Patrusprezece ani el fuse internat.  Egumenul monastirei, urîndu-i-se cu acest arestant, scrise de multe ori mitropolitului ca să mijlocească pentru liberarea lui.  Guvernul se mărgini a-l trimite la altă monastire, de unde apoi trecu încă prin doo monastiri.  Cînd fuse liber, era de treizeci și doi de ani, intrînd în închisoare la optsprezece.  Fata vistierului Ianache grecul se măritase dupe un grec țarigrădean și plecase cu dînsul, a doua zi după ce îl arestase.  După doi ani, el adică la vîrsta de treizeci și patru de ani, se însurase cu această femeie, fata unui moșnean din Pietroșița.  El se chema ca moșul său, Nicolae.  Femeia lui se chema Dulina.  Copilul din leagăn era singurul lor copil.  Am zis că era de un an, era băiat.  Se numea Constandin și maică-sa îi dase, din răsfățare, numele de Dem.  Fatalități ce nu se pot explica determinară pe Nicolae Protopopescu să lase femeia sa tînără, iubită și îngreuiată, și să alerge sub stindardul lui Tudor Vladimirescu, care strîngea sub arme pe toți românii, pentru scăparea patriei.  Nicolae plecase.  Făcu toate campaniile lui Tudor.  Cînd acesta muri, sub cuțitul lui Ipsilant, Nicolae voi să urmeze lupta contra fanarioților.  Pînă a reuni pe vitejii români sub un stindard român, trecu sub stindardul lui Sava.  Acest din urmă veni la București, unde era chehaia-bei și cu dînsul ajunse și Nicolae Protopopescu; îndată ce ajunse, să duse să întîlnească pe tînăra sa soție și copilașul său ce nu-l cunoștea încă.  Cele dintîi raze ale unei frumoase dimineți de august se amestecau cu razele candelei.  — Tu vrei să pleci încă!  zicea Dulina.  — Trebuie, îi răspunse Nicolae, mîne sau mai bine astăzi.  Sava se duce cu toți ai sei la chehaia-bei să se împace, nu poci să-l las.  Oricum se vor schimba lucrurile, sînt hotărît a mă trage acasă; țara a scăpat de jugul grecilor.  — Dacă era să te văz atît de puțin, pentru ce ai mai venit?  zise Dulina cu o mustrare tînără.  Este aproape un an de cînd nu te-am văzut.  Un an, voi să zic mai mult, o viață de om! . . .  Nu te văzusem de mult, dar știam că trăiești.  Vai î se dedă cineva însuși cu durerile sele!  Mă dedasem cu lipsa ta, ca omul lînced cu lîncezia sa, ca robu cu lanțurile.  Ai venit. . .  acum nu mai poci să sufăr lipsa ta, Nicolae, nu mai poci, auzi?  Tu să șezi cu mine.  Se zice că sunt bărbați cari iubesc femeile lor.  Eu sînt femeia ta; pentru ce nu mă iubești?  Toate sînt minciuni!  Se înșăl cei astfel.  Sunt părinți cari iubesc copiii lor.  Tu nu iubești copilul tău.  îl părăsești de cum l-ai văzut!  Uită-te cît este de frumos, cum zîmbește!  Cine știe dacă în acest minut nu visează la tată-său ce știa prin vorbele mele!  Ai zis tu singur, oricum se vor întoarce lucrurile, țara a scăpat de greci.  Acesta a fost cugetul tău cînd ai plecat la oaste.  Acel cuget s-a împlinit.  Pentru ce vrei să te mai duci?  Pînă astăzi am fost supusă ca o roabă.  Dorințele tele erau ale mele.  Această supunere lesnicioasă, blîndă, zîmbitoare, de față, m-a făcut să vărs multe lacrimi în ascuns!  Căutam să mă supui a nu te vedea, a suferi și ce suferință!  nu aș voi să-mi răzbun, făcîndu-te să suferi tu ceea ce am suferit eu, nu aș voi nici pentru vrăjmașii tăi.  Cine poate să-ți spuie toate amărăciunile mele?  Durerea îmi însuflase multe mustrări, sfîșiitoare spre a-ți zice cînd vei reveni, mustrări sub cari să se spargă o inimă.  Tu ai revenit și eu nu am zis nimic, n-am avut puterea a mă mai gîndi la aceasta.  Aș fi fost nebună să mai gîndesc la trecut!  Nu, nu!  nu-ți mai vorbesc de mine, tu nu mă iubești.  Dar eu îți voi vorbi de copilul tău, Nicolae, ai milă de copilul tău!  Vezi cît este de plăcut?  Dacă tu vei muri, ce va face această slabă făptură?  Va rămînea orfan fără tată, fără mumă. . .  Dulina se înecă de lacrimi.  — Dară, urmă ea, fără mumă, căci tată-său mart, maică-sa nu va mai putea să trăiască. . .  Tu nu știi. . .  am o presimțire amară. . .  Sa va se duce la chehaia-bei să facă pace.  Turcii nu țin cuvîntul dat.  Sub această pace poate să se ascunză o lovitură de moarte.  Nu te duce, Nicolae!  nu te duce!  Rămîi aici!  Ce trebuie să fac?  Cum trebuie să te rog ca să fiu ascultată?  Vrei să mă fac frumoasă pentru tine astăzi!  Vrei să te iubesc mai mult decît tot-dauna dacă ar fi cu putință?  Vrei să-ți sărut genuchile?  picioarele?  Ceea ce vrei, spune, voi face tot. . .  dar rămîi!  Nicolae asculta într-o adîncă tăcere.  — Voi să fii liniștită, voi să fii crezătoare, că nimic din temerile tele nu se vor întîmpla; că astă seară încă mă voi întoarce acasă.  Chehaia-bei are trebuință de Sava, de ostașii săi; în curînd un vrăjmaș mai mare se va arăta, un vrăjmaș al nostru, al turcilor și Turciei.  Cît pentru mine, nu poci face alfel, am dat cuvîntul lui Sava, acest om va fi trebuincios țărei, este un viteaz.  Ascultă, Dulino.  Tudor a perit, dar alți Tudori au să se rîdice spre mîntuirea țărei.  îți spui lucruri ce trebuia ca să-ți as-cunz. . .  Tu nu poți să le înțelegi. . .  Voi aprinde războiul chiar împotriva rușilor, de va fi trebuință, voi mîntui țara.  Atunci tu însuți vei fi ferice, vom lăsa copilului nostru o patrie, un nume mîndru.  — Eu și fiul meu vom fi fericiți cînd tu vei trăi în mijlocul nostru.  Cele ce crezi să faci, Nicolae, mie îmi par niște vise; nu te încrede dorințelor tele, să nu te înșele.  Astfel a crezut și Tudor, și iată că astăzi nu mai este.  — Tudor nu mai este, dar ceea ce a voit să facă, se va face.  Omul este o unealtă în mîna lui Dumnezeu.  Se sparge de multe ori, dar lucrarea se face totdauna.  Închipuiește-ți că am căzut în lucrarea ce-mi este lăsată de Cel de Sus.  Ce sînt eu mai mult decît un lut ce mai curînd sau mai tîrziu cată să se întoarcă pămîntului.  O zi mai mult de viață este oare ceva?  și ce plăceri are această zi de viață pentru cel ce vede patria sa căzută?  femeia sa hrănind pruncul cu laptele său ca să fie într-o zi rob?  Vezi tu acel copil?  Dacă aș ști că va să fie într-o zi umilit de fanarioți precum a fost părintele său, i-aș da o lovitură de sabie.  Dulina, ce asculta în genuqhe, în acest minut era frumoasă, ea scutură capul său sub valurile părului; ai fi crezut că vezi un crin tremurând sub cele dinții umbre ale serei.  Ochii săi înotau în lacrimi.  — Nu zice aceste vorbe!  strigă ea, aruncînd o căutătură tînără asupra copilului.  Ai avut cuvînt să-mi zici că eu nu înțeleg aceste idei, sînt femeie, sînt mumă, iubesc viața, mi-e teamă de moarte; iubesc pe spțul meu, pe copilul meu, mai mult decît viața mea.  Pentru mine viața sînteți voi, lumea mea, patria mea, fericirea mea sînteți voi.  Tu, Nicolae, ai alte simțiri, iubești țara, mărirea ei, urăști pe fanarioți.  Tu crezi în viitorul patriei, eu nu înțeleg ce este acest viitor, tot ce știu este că iubesc ce iubești tu, și nu înțeleg nimic.  Dar ascultă, domnul meu, soțul meu, frățiorul meu, alții au simțit și au făcut ca tine, au crezut și s-au perdut fără a folosi nimic.  și ce este mai trist încă, au perit necunoscuți sau huliți de lumea pentru care s-au jertfit.  Dar să venim la tine!  Viața ta cea mai frumoasă a trecut în umbra închisorei.  Tu nu ai avut tinerețe ca eeialți oameni și viața ce-ți rămîne o păstrezi ca să o pui sub sabia turcilor, si care este recunoștința oamenilor pentru cari te perzi?  Nimeni nu te cunoaște; în ziua cînd ei te vor cunoaște, se vor ridica împotriva ta cu mînie, vor căuta să te piarză, ca să te facă să mori cu amărăciunea ce lasă după dînsa o încredere frumoasă și înșelată.  Eu nu iubesc nici bogăția, nu sînt ambițioasă.  Fiul meu va fi ca mine, îl voi învăța a face binele pentru bine.  Pentru cine dar te silești a face avere și a lăsa un nume strălucit, daca astfel este cugetarea ta?  Vai!  și ce vom face noi cu aceste bunuri deșarte, cînd tu nu vei mai fi?  par îmi vei vorbi de datoria către patrie, crezi tu că murind astăzi prin trădare, vei împlini această datorie?  Tara nu va ști cine ai fost; de va ști, te va uita mîne; mîne soția ta și fiul tău vor cerși pe poduri pînea lor și vor fi umiliți de oameni ce tu îi numești țara.  Nicolae se posomorise.  Această posomorîre pătrunse in inima Dulinei ca un vîrf de cuțit.  — Tu taci!  urmă ea, vorbele mele te supăr, mă iartă, Nicolae, sînt femeie, știu să simț și nu știu să vorbesc; clacă vorbele mele te-au rănit, tu mă iartă, închipuiește-ți că nu am zis nimic, că le-am luat înapoi.  Nu, frățiorul meu. . .  eu sînt femeia ta supusă ca totdauna. . .  Dragostea ta și a copilului nostru m-a orbit. . .  Fă ceea ce tu știi că e bine! . . .  te voi asculta, mă voi supune ca domnului meu.  Vei tu viața mea?  Zi o vorbă: este a ta, poți să o spargi în mînile tele.  Vei să te duci?  Du-te!  Dar gîndește ia Dulina ta, Ia fiul tău.  Vei să crez că o să te întorci astăzi încă?  Voi crede, te voi aștepta voioasă, plină de credință, de nădejde, de fericire. . .  Tu știi mai bine decît mine lucrurile, tu nu poți să minți, nici să te înșeli.  Ai zis că vii, vei veni.  Eu sînt o nebună, clar tu nu te uita la aceasta, astfel sînt femeile.  Fruntea lui Nicolae se descrețise și se luminase, o lacrimă de tinerețe luci în ochii săi.  — Dulino!  zise el, nu pot să mă plîng împotriva ursitei mele, nu pot să mă plîng împotriva țărei mele, ursita mea este dulce prin tine.  țara ce naște o femeie ca tine, este o țară binecuvîntată de Dumnezeu.  îmi ziceai că nu am fost ferice în viață, că nu am avut tinerețe!  Sînt ferice cum nimeni încă nu a fost în lume.  Mă simț tînăr ca un copil lîngă tine.  Inima ta întinerește inima mea.  Care este tînărul ce este iubit și iubește ca mine?  Care este omul ce iubește ceea ce Dumnezeu a făcut mai dulce în lume, pe tine, ce nu ești o femeie?  îngerii au furat din ceruri modelul frumuseței și te-au făcut pe pămînt cu suflarea lor cerească.  Ursita cată a se împlini, mă voi duce.  El lo mînile sele și le sărută, apoi o lacrimă sfioasă ce luci o clipă în ochii săi se sparse, rîură și căzu pe fruntea soției sele.  Era cea dinții și cea din urmă lacrimă ce vărsă acest suflet puteric.  Vederea morței, cadaverile luptătorilor zvîrcolindu-se în dureri, gemetele, suspinele celor ce murind în bătaie, regretau o ființă iubită, nu atinseseră acest suflet.  Tinerețea femeei sele, căzînd asupra lui, îl mișcă, îl sparse în lacrimi.  El cere armele, femeia i le prezintă cu mînile ei albe și mici.  Puse armele la brîu, turbanul pe cap.  In acel minut, copilul se deșteptă în leagănul său, voios, suri-zînd.  Muma îl rădică în brațe, îl prezintă soțului său.  Copilașul nu văzuse încă un om, și încă un armat; întocmai ca fiul lui Enea, la vederea părintelui său încărcat de arme, să sperie și începu să plîngă.  Dar dulcea privire a mumei goni această spaimă din inima copilului.  Dînd copilul în brațele părintelui, ea înclină fruntea sa frumoasă pe sînul luptătorului ca o floare ce se înclină pe un trunchi.  Copilul, văzînd aceasta, făcu ca maică-sa.  Doo lungi sărutări, una pe fruntea copilului, alta pe fruntea maicei lui, puse Nicolae atunci și fură cele din urmă sărutări.  Peste zece minute arnăutul se îndrepta către locașul Savei.  Femeia sa își storcea ochii în lacrimi, micul său copil se juca cu părul ei despletit ce rîura pe sînu-i ca un văl.  Orele păreau că-și opriseră zborul pentru acest suflet frumos; timpul era lung.  BIMBAȘA SAVA  Era 17 august, anul 1821.  O zi frumoasă; poporul Bucureștiului, totdauna curios ca o femeie să vază, să auză, să știe, că cunoască tot ce se face în capitală, să aduna către strada ce se chema atunci Furtună și unde astăzi este capătul Podului Mogoșoaei ce dă în strada Franceză; acolo era altădată un han mare, cît un palat, pe partea despre nord-vest; să numea Hanul lui Constandin-vodă; în față cu această lungă zidire, astăzi dărâmată și înlocuită cu o piață, era casa Belu, locaș încîntător, pe malul Dîmboviței; între Dîmboviță și curtea caselor era o grădină minunată; între curte și stradă era așezată casa, adică la pod, cum să zicea pe atunci; numirea de pod ce să dase stradei venea de la construcțiunea pavagelor după stradă ce erau făcute de podini de stejar, una lîngă alta în curmeziș, așezate pe niște stinghii, și bătute cu cuie de lemn.  Cea mai nepractică povară.