V.  DEMETRIUS  Matei  Dumbărău  ROMAN  ALCALAY si Co.  V.  DEMETRIUS  MATEI  DUMBĂRĂU  URMAREA SI SFÂRȘITUL ROMANULUI „ORAȘUL BUCURIEI”  Că dacă n-ar fi,'nu s-ar povesti.  I-a EDIȚIE  BUCUREȘTI  EDITURA ALCALAY si Co.  1920  DE ACELAȘ AUTOR  Lucrări originale, publicate  „Versuri” 1901, vol.  epuizat.  „Trepte rupte”, versuri, vol.  epuizat, 1906. '  „Puterea farmecelor”, nuvele, 1913.  „Tinerețea Casandrei”, roman, 1914, vol.  epuizat.  „Sonete”, 1914:  „Cântăreața”, nuvele, 1916, vol.  epuizat, premiat de Academia Română.  „Canarul mizantropului”, versuri, 1916, vol.  epuizat, premiat de Academia Română.  „școala profesională Episcopul Gherasim”, nuvele, 1916.  „Dragoste neîmpărtășită”, nuvele, 1919.  „Orașul Bucuriei”, roman, în 2 volume, 1920.  „Strigoiul”, povestiri fantastice, 1920.  Lucrări încă nepublicate  „Păcatul Rabinului”, roman.  „Domnul Deputat”, roman.  „Domnul Colonel”, roman.  „Povestiri și povești”, nuvele.  „Poezii”.  „Setea”, nuvele.  „Pentru părerea lumii”, nuvele.  Traduceri, publicate  „In pădurea de portocali”, roman, de Blasco Ibanez.  „Moartea Zeilor”, roman, de Dimitrie Merejchovschi  „Coliba blestemată”, roman, de Blasco Ibanez.  „Neamul Marana”, roman, de H.  de Balzac.  „Răzbunare”, nuvele, de Guy de Maupassant.  „Floare de Mai”, roman, de Blasco Ibanez.  O anonimă și, ca urmare, cearta iscată între doi îndrăgostiți, precum și împăcarea.  Orfanii răposatului Mascuris, un băiat și o fată, depărtați dela căminul părintesc de către însăși mama lor, cu învoirea tatălui vitreg, turburau o-leacă, prin amintire, viața lui Matei Dumbărău.  Carol Mascuris, băiatul, se apropia de vârsta majorității, avea vre-o doozeci de ani.  Iși ispră-vise liceul într-un pension, la Iași, cu multe co-rigențe, repetențe, cu scandaluri repetate, înăbu-șite cu bani, și se înțelesese de-adreptul cu tutorele, (pentrucă cu maica-sa nu mai coresponda, știind-o cu mințile pierdute, și așteptând să se vindece), să urmeze iarna cursurile facultății de drept din Iași, unde avea mulți prieteni acum și unde avea să fie toată promoția clasei lui, iar vara s-o petreacă, fie la Plătăreasa, una din moșiile lor, fie la vre o stațiune balneară.  Tutorele se-nvoise să-i dea câte o mie de lei pe lună; pe care tânărul o ridica dela o bancă locală.  In vacanțe, banca avea instrucțiuni să-i elibereze domnulni Carol Mascuris renta pentru patru luni de-odată.  Matei n-ar mai fi vrut să dea ochii cu fostul lui elev, cu acela dela care i se trăgea fericirea.  Pe tânărul acela slab, deșirat, foarte oacheș, cu ochii afundați, în cari strălucea privirea maică-si, arzătoare și sălbatecă, Matei îl visa uneori noaptea, când ca pe o lighioană turbată, cu care trebuia să lupte, ca s-o isgonească sau s-o ucidă; când strâm-bându-se la el și amenințându-l de departe, ca un maimuțoi răutăcios.  Fata răposatului Mascuris, Elisabeta, nu-i da mari îngrijorări.  Vestea că ea voește să se călugărească, în institutul catolic în care primea educația, îi plăcuse părintelui vitreg.  Dacă Elisabeta își dăruia, la vremea ei de majorat, partea ce i se cuvenea din averea familiei Mascuris, Matei avea cu cine sta de vorbă liniștit.  Cu o instituție, care are fe-lurite și multe interese ca să câștige prietenia unui atotputernic, o excelență se poate înțelege de mi-nune, chiar când e vorba de milioane de lei.  Catolicismul pescuise multe suflete candide în vâltoarea turbure a inconștienței românești, și totdeauna pe ale unor moștenitoare avute.  Fastul ritului, orga, frumoasa cultură literară a pescuito-rilor, confesionalul, în care tânăra virgină simte plăcerea pipăirii sufletului ei, cu o voluptate rafi-nată, senzuală, erau atâtea râme la undița nevă-zută, în mânile catifelate și cu inel de ametist.  Din partea fetei, Matei era mai-liniștit.  Cu Ca-rol însă, presimțea că va trebui să stea de vorbă.  și profesorul, care îndurase multe obrăsnicii ele-vului, într-o vreme când cel dintâi era un bieț fecior de cârciumar sărac, de pe la Obor, iar ce-lălalt odrazla bărbătească a unui ministru din neam de prinț, cu toată însemnătatea ce o dobândise în lume, se întoarse oarecum la starea în care îl cunoscuse mucosul acela de elev.  Nu se temuse și Aspasia, muma lui, că băiatul i-ar strica plăcerile căsătoriei?  Pe fată pregătise, s-o îndepărteze, și numai gelozia, părerea căzută de odată în spiritul ei, că s-ar putea ca el s-o placă pe fie-ta, o hotărâse.  Vara trecuse.  Concediul de odihnă ministerială Matei și-l petrecuse iără odihnă, când la Sinaia, când la Constanța, când la moșia lui din Balta, din pricina Margaretei.  Frumoasa cochetă nu prindea rădăcini nicăiri.  Visa să câștige la cărți, la bulă, la ruletă, la căi-șori, sute de mii de lei, și o ghină îndrăcită o urmărea pretutindeni.  Pasionatei jucătoare i se părea că banii lui Matei sunt vinovați, și-i făcea îndrăgostitului ministru zlle negre.  Putea s-o mai certe, că pierde?  Une-ori bărbatului i se părea că e urât ca o cobe, ca ceva hidos și toate demnitățile pe cari le răpise pentru femeia iubită, prin cutezanța lui și prin averea lui Mascuris, nu le mai prețuia atunci.  Iși privea în oglindă cutele tot mai multe pe lângă ochi, și smulgea firele albe de păr răsărite în barba lui neagră.  El care dorise să pară mai vrâsnic, ca să nu se deosebească prea izbitor de nevastă-sa Aspasia, și să dobândească mai cu-rând matura înfățișare a unui vrednic bărbat de Stat, ar fi voit acum să fie tânăr, mlădios, cuce-ritor.  Ideia că și Margareta, bosumflată și ursuză cum se purta cu el, avea să-l strige într-o zi „par-venitule! ”  sfâșia inima lui Matei Dumbărău.  Nici priveliștea munților, nici lumina și fră-mântarea valurilor n-o îmbiau la plimbări și la reverie pe Margareta Zizu.  Nu deschidea ochii, nu se îmbrăca decât pentru cazinou.  Diadema, cerceii și inelele scumpe, numai acolo puteau să-i dea întâetatea necesară orgoliului ei.  Valurile și munții!  Ea se credea singură un spectacol, pe care-l îmbogățea cu fanfaronul dis-preț de bani cu care întindea și lățea cu mânu-șița ei strălucitoare de nestimate — câte doo, câte cinci mii de lei, pe masa de joc.  și pierdea!  și râdea ca să i se vadă dinții mici și măcinători ca mărgăritarele.  Râdea la cazinou, pentru ca acasă, posomorâtă și rea, să poată cere încă doozeci treizeci de mii de lei ghinionului ei de amant.  Atâtea pierderi bănești îl usturau pe Matei, și în mai multe dăți încercase să-și pună darul lui de convingere oratorică la întrebuințare, dar fe-meia cochetă și risipitoare se uimea dela primele cuvinte, și un dispreț de ciocoi scânteia în ochii ei de smaralde.  Privirea asta n-o putea suferi fiul de cârciumar și, îndulcit, schimba tortul.  In cele din urmă, lua trenul și-o sbughia în altă loca-litate.  Intr-un rând, printre mulțimea capetelor spil-cuite din jurul meselor ds joc, lui Matei i se păru că zărește o figură neplăcută.  Un fior străbătu în taină persoana ministerială.  Privi cu încordare ve-denia și se strecură numai decât printre grupurile respectuoase, pe ușe.  Cum ajunse la hotel, își pre-găti geamantanele de plecare.  Il văzuse pe Carol Mascuris.  Fiul vitreg, își văsuse și el, de sigur, părintele.  Pe un ministru, mai ales într-o sală de joc, deși i se ascunde importanța ce i se dă, ca într-un loc de egalitate socială fără pereche, îl vede toată lu-mea și-l simte prezent.  Carol Mascuris avea prie-teni și se înțelege că aceștia i-l arătaseră pe părintele lui, tachinându-l, sau din ipocrizie.  Cine nu știa, din lumea asta de bogătași, de pierde-vară clevetitori, povestea căsătoriei lui Dumbărău?  și ideia că nu fusese în mediul acela numai ministrul cutare, ci mai cu seamă o poveste pipe-rată și un parvenit extraordinar, sângera inima și întuneca viața lui Matei.  De adevăratele lui me-rite, caracudele neputincioase nu pomeneau, nu, de sigur.  și care dintre ei n-ar fi făcut la fel ca el, fără să fi fost în stare să i ticluiască lui Mascuris discursuri vrednice de nemurire?  De data asta, ministrul nu se mai duse într-un oraș de petrecere, ci, amărât cum era, plecă la moșie.  Pe Margareta se văzu nevoit s-o lase acolo, singură, poate va toca mai puțini bani.  Nu sosise de patru zile la conacul boeresc, și dorul de Margareta îl prididi.  Nepăsarea de pă-rerea și de șoaptele lumii îl câștigase: când primi o scrisoare dela Sinaia!  Scrisul de pe plic îi era necunoscut.  O anonimă.  „De cum a-ți plecat dumneavoastră din Sinaia,  — i se spunea în epistolă,—  stricata de Margareta sa înhăitat cu fiul dumneavoastră vitreg.  Veșnic sunt nedespărțiți; trăesc în aceiași odaie la hotel, și-l toacă și pe el ca și pe tată-său”.  Scelerata anonimă putea să mintă, să scornească, dar cele ce spunea, i se păreau lui Matei că sea-mănă mai degrabă cu adevărul, decât cu o min-ciună.  Deși epistola era negreșit trimeasă tot de o mizerabilă cocotă, pizmașe pe huzurul și luxul Margaretei, și Matei nu i se simțea îndatorat pentru pâră, el era sigur că nu minte.  Vreme îndelungată se gândise la tânărul acela, la pretențiile pe care le-ar fi putut avea, la răfu-iala cumplită ce-o putea deslănțui, la scandalul nesuferit ce-i putea stârni în jurul lui.  Dumbărău luase multe măsuri: toate actele de vânzare, de cedare, de închiriere, erau semnate de tutorele minorilor, dar. . .  ce nu putea face un om rău, care ar fi putut ce-i drept avea o îndoită avere, dacă maică-sa nu se mărita din nou, sau dacă se căsătorea cu un ins tot așa de bogat ca ea.  Matei pricepea cât de lesne poate fi arătat ca un despoetor.  Ducerea la o casă de sănătate a soției, într-adevăr bolnavă, era mai legală decât toate ac-tele ticluite de el și iscălite de Mindirescu, de omul de pae pe care-l puseseră Aspasia și el, tutore.  Avocați îndemănateti și hotărâți, puteau să-l acuze de jaf, de hoție, puteau să-l zugrăvească în așa fel încât să fie nevoit să-și dea demisia din minister, până-i va răpune, sau va fi răpus.  Majoratul lui Carol se apropia, și poate că ar fi fost prielnic să stea de vorbă cu el, să se împrie-tenească, dar fusese destul să-i vadă capul, ca să fugă din locul în care se afla, să ia trenul și să se depărteze de tânărul om, cu poștii întregi.  Tânărul om!  Oare merita turburătorul unei vieți așa de temeinic clădite, să se numească om?  și dacă, totuș, tocmai prin Margareta, care nu e proastă când poate să profite larg, s-ar putea lega cu ticălosul acela, ceva așa ca o amiciție, un fel de înțelegere?  Lucruri și mai urâte se văzuseră.  Lumea e plină de incesturi și de compensații. . .  și nici n-ar fi incest, ci o simplă murdărie mai mult în maidanul plin de scârnăvii al vieții de toate zi-lele.  El era cu siguranță unul din oamenii cei mai curați, cei mai nepătați.  Pâciulescu, colegul lui de minister, nu trăia cu doo verișoare, în știrea lumii, iar acum de curând, sătul ca Faușt de Margareta, în căutarea frumuseții cu faimă eternă parcă, își luase de amantă pe vestita soție a gazetarului ar-delean Bubău?  și câți, din cei o sută doo de cârmuitori ai țării, se puteau mândri cu virtuțile teologale?  și ce-ar fi însemnat virtuțile astea fără talent oratoric?  Ca să guvernezi, ce-ți trebue alt-ceva decât guriță, poză și avere?  Miriștile întinse, foșnetul de rips și uneori larma de cascadă a porumbiștii, nu linișteau spiritul enervat și încărcat al lui Matei.  Trădătoarea și turburătoarea epistolă anonimă părea să spună că Margareta pozează în lumea, care firește câ-i cunoaște bine pe amândoi, și pe ea și pe Carol, ca o mumă vitregă și tânără, co-chetând cu fiul ei, adolescent.  Se făcea de sigur haz pe socoteala încornoratului „papa”.  Scrisoarea destăinuia că dorm în aceiaș cameră!  Dar în lume, să fi avut oare tânăra pereche aerul a doi îndrăgostiți?  Nu căutau măcar să salveze aparențele?  Mai putea el, Matei, să vină între ei, ca bine cunoscutul amant al femeii și ca tată al băiatului?  Era vinovat, foarte vinovat, nu de alta, ci pentrucă se prea arătase în societate cu ea!  Prea se arătase bărbatul unei cocote!  Margareta nu era altceva decât o cocotă!  Trebuia să se fi gândit de mult la lucrul ăsta!  Tot așa o prețuia și lumea.  Atât mai bine că se întâmplase ca acum să fie prea mult în tovărășia fiului lui vitreg, om cu avere personală, stăpân desăvârșit pe gusturile lui, major ca mâine, treaba lor!  a amândorora!  Da!  Dacă n-ar fi iubit-o însă pe netrebnica asta, ce simplă, comună și vrednică de snoavă ar fi fost întâmplarea!  Dar omul îndrăgostit suferea.  Mar-gareta era întâia lui iubire, și cheltuise un furgon de bani pentru capricioasa asta!  Să-i telegrafieze Margaretei: Vino București sau vino Constanța?  și să se ducă și el acolo?  Rău-tăcioasa și perfida, cap la cap cu Carol Mascuris, ar fi citit depeșa într-un hohot de râs excitant.  și la ceasurile în care el ar fi așteptat-o, cu nădejdea va veni, sau disperat, afurisita ar fi petrecut sardanapalic cu celălalt.  N-ar fi venit!  Perversitatea ei, așa de dulce în amor, o silea să nu se supue nici odată, să nu facă nici un act de bunătate!  și ochii ministrului, înfiorat de amintiri sen-zuale scumpe și de răutatea iubitei lui, înotau în lacrămi, ridicându-se spre cerul vast de țară, de deasupra conacului boeresc.  Nu mai era tânăr, și-și prăpădise tinerețele în brațele vijelioase și. negre  ale Aspasiei.  Femeia, aceasta lacomă, trecută, isterică, „domnița”, cum îi ziceau slugile, căzuse asupra lui ca o panteră devoratoare.  Aprinsă dintru început întodeauna, toată mișcarea ei părea sfâșiere, brutalitate, jaf.  Dar turbarea cu care marea și respectabila cucoană îl prăvălise, văpăile cari îl dogoriseră din ochii, din nările, din gura ei smăcinătoare, gata să se strâmbe într-o parte de pasiune, îl tăcuseră bărbat.  și ce bucurie sălbatecă avusese femeia aceia, și cum le-șinase aproape, ca iar să geamă și să scrâșnească!  și tinerețea lui nevinovată răspunsese ardoarei pa-cimei aceleia: cu putere, din curiozitate,din con-descedențâ, apoi din obișnuință și din amintirea primelor zile.  Când înțelesese ce viitor strălucit îi sta la în-demână, prin dragostea cu care îl împresura Mas-curis ca pe un urmaș al lui, când îi scria discur-surile cari îl făcuseră ilustru în lumea politică pe bătrânul ministru, Matei era sătul și scârbit de le-gătura lui cu Aspasia, — dar planul de-a o lua de soție, fusese cel mai fericit plan din viața lui.  Deși zilele se micșoraseră simțitor, cu greu tre-cuserâ doozeci și patru de ceasuri dela primirea anonimei.  Omul energic, hotărât în toate cum-penele, venise la gara îndepărtată de conac, cu un ceas mai nainte de ora în care trenul trebuia să sosească, să stea un minut și să plece.  N-avea gazete, nu-și luase nici o carte cu el, și în stația pustie numai țârâitul telegrafului și al unui greere, undeva în pereții crăpați ai clădirii, dădeau viață pustietății.  Nesfârșită părea câmpia în toate laturile scundei stațiuni.  șinele lucii păreau că duc la infinit, și Matei obosea și i se părea că îmbătrânește, numai privindu-le.  Se plimba pe pe-ronul de-o șchioapă al gării, își troznea gâtul în-cordat, și mereu îi cădea privirea pe liniile stră-lucitoare, ca să alunece cu ochii departe pe ele, departe, zadarnic, să ostenească și să se enerveze.  „E un început de neurastenie!  își zise el.  Poate că nu; poate că nu e decât neodihna mea, cășunată de supărare”.  și gândul că Margareta îi poate provoca atâta turburare, îl îngrijoră.  O iubea aș dar, serios, profund?  Era aceasta semn de tinerețe, sau de ramolisment?  Tinerețe sau nu, n-ar fi fost până și în interesai ei, s-o lase, fie chiar lui Carol Mas-curis?  De ce nu?  și să n-o mai vadă?  Ea putea căuta alt bărbat, pe care să-l iubească.  Parcă el n-ar fi găsit oricâte metrese?  Câte femei, unele chiar măritate, câte vădane și domnișoare veniseră în cabinetul lui cu ochi dulci și decoltate scan-dalos?  Inlocuirea Margaretei se putea realiza ușor, despărțirea de ea însă era anevoioasă.  Chiar acum în așteptarea trenului, unde plănuia el să se ducă?  Pe cine dorea să vadă?  și ce aș-tepta, ca un bolnav, să se întâmple?  Nădăjduia să se convingă, nerodul!  că anonima fusese mincinoasă.  Avea de gând, va să zică, să se ducă la Sinaia, să tragă, natural, la hotelul lui obișnuit și să se urce în apartamentul știut, despărțit printr-o ușe deschisă de camtra Margaretei. . .  Trenul sosi, în sfârșit!  Valiza ministerială, geamantanele, fură urcate în vagonul de clasa întâi, de însuși șeful stației, care tot timpul, cu capul descoperit, aștepta un cuvânt ele mulțumire, un zâmbet grațios.  Dar excelența se urcase în neștire și, primit cu plecăciuni adânci de către doi domni senatori, gata să părăsească compartimentul, ca să-l lase singur, vorbea franțuzește.  șeful de tren, încunoștiințat, nu da ordin de plecare.  Credea că nrnistrul mai are pe cineva, care nu se urcase în vagon.  șeful de tren întrebă pe șeful de stație.  Pentru un ministru, un tren poate să mai întârzie câteva minute.  Locomotiva se puse în mișcare, vagoanele se întreciocnirâ și Matei, în tovărășia celor doi senatori, pe cari îi oprise lângă el, discuta posibilitatea unei revoluții în Albania.  Cei trei oameni politici nu prea aveau ce să-și spună.  Senatorii nu făceau parte dintre cârmuitorii partidului, ci din așa numiții mameluci.  Conduc-torul venise și controlase permisul ministerial.  Trecuse apoi în celelalte cabine și se apucase să spună cine se urcase în tren.  Trenul alerga într-un gând.  O tânără doamnă, micuță, rotofee ca o păpușe, învelită pe cap cu voaluri de călătorie, prin care însă răsbăteau scli-pirile diamantelor din urechi, se așeză la fereastra din co idor, din dreptul cabinei în care se afla ministrul.  Vântul îi flutura voalul, și-i pătrundea în păr.  Ea întorcea capul, și ochii ei, îmâmplător firește, se oglindeau în ochii excelenței și se căutau parcă.  Ca o undrea de aur pornea săgeată câte o privire provocatoare din ochii micei și catifelatei blonde.  Babalâcii din compartimentul lui Matei își șop-tiră ceva și plecară din cabină, ușor, strecurându-se ca și cum ei ar fi avut de pus la cale ceva tainic.  Femeiușcă era tare drăguță, după părerea lor, iar ministrul observase și el și se uitase țintă la ea de vre-o trei ori.  Trebuia să-l lase singur; om delicat, el nu spusese nimic, dar se putea să le poarte pică.  Blondina îi privi, recunoscătoare.  Care om nu are impresia, vagă la suprafață dar adâncă în inima plină de speranțe nebune, că dis-tanța pe care trenul, gâfâind, spintecând văzduhul, tăind zările, rupând dela pământ și repezindu-i înapoi, ca în trecut: arbori, stâlpi de telegraf de-părtați; care om nu are impresia, călătorind fără tamilie firește, că distanța pe care trenul o îmbucă, o absoarbe, îl depărtează de partea monotonă a vieții lui, de plictiseala acelorași senzații, acelorași bunuri și a acelorași nemulțumiri, și că îl va pune în mijlocul altei vieți; altor împrejurări, și îl va împrospăta până la senzația că este alt om?  Printre destinele necunoscute, enigmatice, din lanțul de vagoane săltărețe și fugare pe întinsul pământului, iluzia noastră își caută perechea și o găsește, pentru un ceas, pentru o zi, mai lesne ca ori unde.  Plin de nădejdea clipei, amantul trădat al Mar-garetei Zizu, de cum plecară moșnegii, după ce-și privi într-o oglindă cravata și fața, netezindu-și cinstita barbă, se sculă de pe canapeaua-i 'moale.  Necunoscuta sccțându și capul pe fereastră, vântul îi desprinsese din pieptănătură o șuviță de păr, i-o răvășise pe obraz și ea, râzând, întorsese iarăș capul spre Matei.  Ii ardea de joacă.  — Ce fericit ași fi să-mi permiteți să vă așez eu șuvița la loc, se sculase în picioare ministrul în ușa cabinei, și se înclină.  — Da?  râse și mai voios cocheta, și dinții ei, ca ai Margaretei, îi rumeneau și mai focos gurița mică, poftitoare.  și fără șovăire, ea întinse mâna ministrului:  — Sunteți d-l Matei Dumbărău?  Excelența se închină iarăș, și ținând strâns mânușița încredințată lui cu atâta voe bună:  — Poftiți!  poftiți!  o invită el în colivia lui goală.  „E ca o păpușe!  gândea el, pipăind-o cu ochii.  Așa de bine e făcută, ștrengărița, că nici nu poartă corset.  Frumoasă aventură!  In tren e totdeauna mai plăcut o cunoștință noo. . . ”  Micuța cochetă era soția unui director din mi-nisterul lui.  Matei îl cunoștea bine: un hoț fără pereche.  Nimeni nu era în stare ca el să strecoare ministrului o hârtie, la iscălit.  Semnatarul dobândea sau nu ceia ce cerea.  Statul pierdea sau se făcea de batjocoră, numai directorul abil câștiga, la sigur.  Scumpele bijuterii ale nevestisi erau poate rodul; dulcilor ei obide; iar doo mari perechi de case în Capitală, stăteau mărturie că directorul învârtea afaceri minunate.  Dar nu era în obiceiul pământului, să se cerceteze isvorul avuțiilor fiecăruia.  Pe de altă parte, ministrul, ca toți precursorii lui, nu se putea lipsi de cunoștințele birocratice ale potlogarului, pentru că miniștrii purcedeau toți din baroul avocaților.  Matei pierdu o mare parte din plăcerea cuceririi amoroase, când află a cui nevastă este mititica femee.  In schimb, fu mai hotărât și mai îndrăzneț, dela început.  Cu întâia ocazie avea să-i dea bărbatului o indemnizație mai mare.  Inchise ușa și lăsă perdelele, după ce-l rugase cu glasul ridicat, ci să se audă, pe conductor, să deschidă fereastra cabinei lui, pentru aer!  Intr-un târziu, ea îi sguse:  — Mai este un director de minister în acelaș vagon cu noi.  — Cum, ești cu bărbatu-tău aici?  — Ași, nu!  el a plecat mai de mult la Bucu-rești.  Directorul ăsta, dela Domenii, e cu dactilo-grafa din minister cu care trăește el.  Ce porc!  întreține vre-o patru dactilografe de acolo. . .  e o ha-lima!  — și sunt singuri și ei?  întrebă curios ministrul.  — Da.  I-a dat el un bacșiș controlorului și i-au închis acolo, ca să nu-i mai deranjeze nimeni.  Trenul, balansarea asta, sunt excitante.  „Aventura” lui Dumbărău se ducea la București.  Matei se hotărâse să se ducă la Sinaia.  Când coborâ în gara celei mai cochete localități de munte din țară, inima redeșteptată, îi batea de neliniște.  La hotel, portarul îl primi ca întotdeauna, ca și cum nimic nu se întâmplase.  Nu întrebaseră de el, de cât persoane politice, ale căror cărți de vizită il așteptau sus, în apartament.  In camerele lui, aceiaș ordine, pretutindeni, nici o fundă căzută la întâmplare, nici o spelcă, nici o jartieră; patul odihnea în aceleași cuverturi în-tinse.  Ușa camerei Margaretei, în comunicație cu apartamentul, era închisă.  Atâtea semne bune,. .  parcă!  Stătu să se spele, să se schimbe, să se odih-nească.  Sună apoi și porunci servitoarei s-o ves-tească pe domnișoara Zizu că el a venit, și că do-rește să i vorbească puțin.  Dar domnișoara Zizu se mutase în alt hotel, și sluga întrebă dacă domnul ministru voește să se trimeată după dânsa.  Matei spusese deocamdată „nu”.  Matei se plimba, în seara zilei aceleia, cu inima secată, în parcul feeric al Sinaei, nerăspunzând cu nimic, ca un bolnav, frumuseții statornice și mărețe din juru i.  Fantasticul avuz își țesea paianje-nișul luminos pe fondul sumbru al brazilor: coloane de templu sever și gigantic.  Miresme sănătoase și grele de pietate umezeau aerul înfrățit cu răcoarea insinuantă.  Munții își scriau pe ceruri pis-curile lor îndrăznețe.  Oamenii păreau mici, și chipurile lor se ștergeau palide, printre munții așa de temeinic așezați, uriași, într-o culoare.  Până și măestritele clădiri păreau mărunte.  Ca o gânganie rătăcită călca aleele ministrul.  Scrâșnetul nisipului strivit de ghetele lui îl supăra, și nimic nu era în stare să-l mângâe, să-l facă să cugete măcar.  Nelămurit, neștiind limpede ce nă-zuește, se rostogoli încet, ca un ghem colțuros pe o masă.  Când se dumirea, privea lung, întins, tră-gea cu urechea.  Erau multe perechi, răvășite ici și colo.  Se temea să nu-l oprească cineva și să înfiripe obișnuita și searbădă conversație.  Socoti că e vremea cinei; își aduse aminte că a mâncat puțin într-un restaurant de gară, și se bucură oare cum că avea ce face.  In marele restaurant, luminat ca un crin sub soare, puține mese erau ocupate.  Peste putință însă să mănânce singur.  Lumea flămânzită de vreme de aerul de munte, de excursiuni și de lipsa de preocupări, începuse să sosească la cină. . .  Inși care i se credeau prieteni excelenței, dar care nu-i citeau în suflet, se alăturară mesei lui solitare.  și ce neînsemnate lucruri mai scoteau la iveală!  Noroc că le spuneau în franțuzește, amin-teri, în 'limba țării, ce copilărești ar fi părut!  Către sfâșitul cinei, într-un grup de doo „Colagii”, apăru în restaurant și Margareta.  Cu o pri-vire, tânăra femee împresură tot localul și-l văzu pe Dumbărău.  Ministrul o privea pe sub sprincene.  Ce eleganță voluptoasă imprima femeia asta până și nemișcării ei, și cum se vedea că e sveltă și nebună!  Cocheta stătu un răstimp nehotărâtă, apoi se rupse din parchetul pe care se fixase, și veni întins.  — Când ai sosit?  întrebă ea, voioasă parcă.  — Acum un ceas doo, cu trenul de seară.  Cei doi tovarăși de cină ai ministrului îi pri-veau.  Margareta se așeză.  Ei tocmai își isprăviseră, masa, ca și Dumbărău.  — Te voi aștepta să mănânci, spuse Matei.  Cei doi amici plătiră cina lor, și plecară.  Plecaseră oare, pentru că își sfârșiseră cina?  se întreba Matei, sau pentru că știu că trebue să ur-meze o explicație între arranți?  Era pentru întâia oară când cuteza s-o însoțească în văzul lumii, într-un restaurant.  Căzut pe gân-duri, omul își privea iubita, îi privea buzele sor-bind cu o senzuală plăcere oul nebătut bine din bulion, îmbucând capetele moi ale sparanghelului.  și simțea că o iubește, ori ce s-ar întâmpla, ori ce i-ar face, că-l stăpânește cu nazurile ei, cu voluptatea, cu perversitatea ei capricioasă.  Avea să în-genunche, să primească toate condițiile creaturii acesteia rele, dacă ea avea de pus condiții, dacă clocise cine știe ce cereri.  — Ai mare poftă de mâncare, observă el.  — Da, nu mi-ai stricat-o, precum vezi!  își arată dinții Margareta.  — Vrei să spui că mi se datorește mie?  plă-cerii că mă vezi?  — Te-ai purtat ca un mișel!  ca un măgar!  Ai plecat fără nici o explicație.  — ți-am spus că mă duc la moșie. . .  stărui băr-batul, împăciuitor.  Era nevoe de prezența mea a-colo.  La moșie, însemnează oare că m-am dus la petrecere?  Voiai să mergi și tu?  — Avocat!  rosti cu dispreț femeia, și adunân-du-și șervetul îl trânti ghemuit pe masă.  — Lumea ne privește!  șopti Matei. . . .  Stăpâ-nește-te, fii cuminte!  Ai venit la masa mea, cum era să te izgonesc?  Mă dai în vileag, sunt ministru, nu mi-e permis. . .  O să ai destulă vreme, în odaia noastră, să mă cicălești și să te înfurii.  — Dar de unde pot ști eu, că ai fost la moșie?  — Am la mine o dovadă! . . dădu din cap în-drăgostitul, și-și pipăi buzunarul.  Dar haidem!  eu înainte, tu după mine, la zece pași te aștept.  Lumea din restaurant, nepăsătoare parcă, mâncând, discutând, nu scăpase nici o privire schimbată între cei doi amanți.  Dovada lui Matei era ano-nima adresată lui și primită la moșie.  Ministrul salută în dreapta și în stânga, împăr-țind strângeri de mână, afectuos și senin.  Se întâlniră afară, pe o alee; nimeni nu-i privea.  — Să ne plimbăm, până vom găsi un loc sin-guratec, ca să-mi arăți dovada, pe care aveai aerul c-o ai în buzunar.  Vremea cinei nu se terminase; lumea se în- drepta în pâlcuri spre marele restaurant.  Perechea saluta, când se întâmpla să fie surprinsă, zâmbind grațios, continuu.  Parcul se golise.  Lumina elec-trică lumina ca ziua.  Așezându-se pe o bancă, protejată de un boschet, Margareta întinse mâna și Matei, înțelegând-o, îi înmână scrisoarea primită la țară.  Toată epistola avea cinci rânduri.  Fără s-o lase din mână, Margareta se dădu pe spate, și un hohot de râs o ținu răsturnată câteva minute, pe spătarul băncii.  Apoi, răsgândindu-se:  — Adorabili sunteți, și tu și corespondenta ta!  Frumoase scrisori primești domnule ministru Dum-bărău!  Iți scrie, de sigur, cineva din familie, o inimă îngrijorată de soarta averii tale!  Poate că ai pus-o chiar tu la cutia poștei, fițuica asta, când ai plecat din Sinaia.  Eu nu știam unde ești, și cucoana asta, pentru că este un scris de femee. . .  era informată!  — Indiferent!  indiferent,. .  întrerupea Matei, abia stăpânindu-se.  Răspunde mai bine la cele ce mi se destăinuesc; răspunde la acuzații.  — Adu-ți aminte, domnule ministru, că ai stârnit în viața ta murdară bănueli mai gravei!  Se spunea că l-ai otrăvit pe Mascuris, ca să-i răpești femeia și averea! . .  Averea!  Matei se repezise la gura și la gâtul ei.  Cu o mână o sugruma, cu alta o înăbușea ca să nu strige.  — Mizerabilo!  taci!  taci!  Dacă ar fi strâns-o cu amândoo mânile numai -de beregată, cu accinș putere nervoasă, tot atât timp, ar fi ucis-o.  Femeia își încleștase degetele de coatele lui, neputincioasă.  Sufocând, răsturnată pe spate, cu fața albă ca varul, femeea credea că va muri.  Marile ei smaralde strălucitoare se întorseseră și piereau sub pleoapele de sus, când băr-bătul, îndușmănit, dar cu auzul încordat și cu atenția veșnic trează ca la un om de stat, auzi un pas strivind nisipul prin apropiere.  Iși lo mâna din gâtul ibovnicei, ascultă.  Cu regret și temere lăsă să-i cadă brațul mânii care astupase gura mizerabilei.  — Nu știi ce meriți!  borborosi el, și se reașeză, înfrânându-și respirația grăbită, alături de pere-chea lui.  Aspirând puternic, roșie la față acum, cu ochii scăpărători, femeia dârje nu contenea:  — Se vede că ești ucigaș!  Vrei să mă omori.  Până azi nu ți-ai dat arama pe față!  șuera ea.  — Taci!  șopti bărbatul, totuș recunoscător, pentrucă ea nu țipa și nu mai vorbea tare.  Umbrele munților, ca grele hlamide de catifea neagră, cădeau în trene lungi în văi.  Voci omenești depărtate se stingeau în tăcere.  Sfredelindu-se pe locul ei, cumplit de enervată, Margareta se întoarse către Matei:  — Sunt nevasta ta?  Ce drept ai asupra mea?  întrebă dânsa.  N-ai să mă închizi în casa de nebuni, pe mine!  La bătae îți voi răspunde cu bătae și cu un picior în spate.  Nu ți-am cerut nici odată și nici n-am vrut să-ți fiu nevastă.  Eu n-am vrut!  să știi!  Mi-ai cumpărat o casă, un bordei păcătos, și-ndrăznești să cugeți că m-ai cumpărat!  câ-ți sunt roabă pe veci!  A, secătură spurcată!  hoț ordinar!  Scoală-te de-aici!  și femeia se repezi, ea de astădată, cu manile căngi, cu unghiile-i ascuțite în obrazul bărbos al ministrului.  — Margareto!  vino-ți în fire!  Ai înebunit?  căuta să-i coboare tonul și să o potolească nefe-ricitul amant.  Apucată de ambele brațe, fu nevoită să renunțe la sgârăieturile pe cari le și văzuse, cu închipuirea, pe fața lui.  Stătu in picioare, cu o mână în șold, lămuritoare:  — Eu, știe toată lumea cine sunt.  O cocotă!  o putoare!  da!  știu și eu asta, și nu cer mai multă stimă decât mi se cuvine.  Sunt însă o fe-meie frumoasă, voluptoasă, —și calitățile astea au fost totdeauna prețuite.  Voi, țapi păroși, urangutani, vă târâți poști întregi după noi, ca să ne îmbăiați cu admirația și cu dragostea voastră!  Pe unul ca tine, l-aș izgoni dela poartă, dacă a-și avea eu în-sumi averea care mi-ar trebui pentru întreținerea frumuseții și a gusturilor mele.  Mă vând.  Scump, pentrucă merit și ptntrucă așa vreau!  Sunt o femee pierdută, și n-ascund.  Dar tu?  Cine ești tu?  De unde ești tu așa de bogat, ca să mă cumperi și să ajungi ministru?  Fecior de cârciumar sărac, te-ai strecurat în casa lui Mascuris, un fanariot bogat, pe care trebuia să-l urăști, și te-ai gudurat pe lângă el, până l-ai ucis și i-ai luat femeia și avutul!  — Ești nebună!  se sculă în picioare Matei, de pe banca pe care stase tot mai îngrămădit de în-vinuiri.  Cine ți-a umplut capul cu toate groză-viile astea?  — Nu cine crezi tu!  râse nervos femeia înver-șunată.  De Carol Mascuris, de el te temi!  Le știam toate, de demult, și te răbdam.  Sunt lucruri cu-noscute de toată lumea.  Nu ți le-am înșirat până azi. . .  La ce bun?  Dar când ai avut neobrăzarea să îmi arăți o scrisoare anonimă, în care stă negru pe alb „îl toacă și pe el (adică pe Carol Mascuris) ca pe tată-său”, (adică pe tine) n-am mai găsit nici o înfrânare în sufletul meu, nimic nu m-a mai oprit să-ți spun tot ce-mi sta pe inimă.  Sperând să poată face pace, Matei rosti cu solemnitate:  — Iți jur pe onoarea mea, pe tot ce am mai scum, că scrisoarea asta, nenorocită și stupidă, am primit o la țară, și că nu știu dela cine a pornit.  Nu ți-ași fi arătat-o, dacă nu mi-ai fi cerut o dovadă că am fost în adevăr la moșie.  Iar dacă ași fi bănuit că o să te supere în așa hal clevetirea unei prietene de-ale tale, pizmuitoare de sigur, îți dau cuvântul meu de ministru. . .  Aci, Margareta, care-l asculta, râse batjocoritor, dar Matei urmă să se jure:  —. . .  că nu ți-ași fi arătat-o.  Văd că ai fi îndurat mai lesne bănuiala că am altă amantă, decât. . .  Pași mulți se apropiau.  Ciripituri franțuzești, voci femenine ajungeau până la ei.  Perechea sbu-ciumată tăcu.  Margareta se muncea s-o ghicească pe f meea pizmașe', care trimisese anonima.  O concurentă?  Ar fi voit s-o înlăture, visa să-i ia locul. . .  O ceată de viligiaturiști, apoi alta și altele tre-cură.  Parcul se popula.  Lumea revenea de la cină, limbută, voioasă.  — Haidem, murmură Dumbărău, si în acelaș pas de pereche, se porniră către castelul Peleș, în sus, căutând umbra și singurătatea.  — Margareto! . .  spuse cu glas scăzut, așezat, ministrul, și tăcu un răstimp.  Tor ce s-a putut.  imagina mai grozav și mai hidos, despre mine, ai strâns eu premeditare, și mi ai aruncat astăzi în față.  îmi pierdusem cumpătul, ascultându-te.  Nimeni pe lume nu mă putea răni mai ușor decât tine, și nimeui nu era mai dator să-mi fie mân-gâere și alinare.  Pentru mine n-ai fost o cocotă, de vreme ce te-am iubit.  Copil răsfățat, nerecu-noscător!  Ai pierdut poate la joc, și ai rămas datoare. . .  Iț i trebue o sumă mai mare de bani.  Aveai la îndemână o mie de feluri în cari să mi o ceri, tu așa de frumoasă și de cu grije iubită.  Acum femeia tăcea.  Asculta și se gândea mai ales, cu încordare, la cine putuse să trimeată anonima.  Din când în când, el întorcea capul, ținut în piept în mersul lor domol, și o privea.  O vedea, tot mai potolită, îi trecuse furia.  Cuteză s-o ia de braț, să-i simtă șoldul rotund și cărnos, alături, la tot pasul.  — Mi-ai spus vorbe grele și nedrepte.  Purtatu-m-am cu tine în așa fel, ca să fii îndreptățită să-mi spui „fecior de câtciumar”?  Chiar acum, gândeș-te-te bine, n-am dat eu dovadă de stăpânire și de bună creștere?  Da, e drept, tata a fost cârcîumar, — dar ce om cuviincios era, cinstit și măsurat!  Nici o cărămidă din hanul lui de mahala, nici un strop din vinul vândut de el, într-o jumătate de veac, na fost de furat!  Cu adevărat că vinul din câr-ciuma lui Dumbărău putea să slujească la împărtășanie!  M-am răznit, ce-i drept, de timpuriu, de casa lui curată.  Dar el m-a îndrumat pe calea învățăturii!  Am săvârșit greșeli, mari!  da!  Te-ntreb însă, (de ce-ași fi ipocrit cu tine? )  știi sau nu că eu sunt unul dintre oratorii cei mai de seamă, și că un partid n-are alte podoabe mai mari și mai strălucitoare ca oratorii, pentrucă fără ei nu vine la putere?  și te mai întreb: fost-a mai meritos Mascuris, Mascaragachis, Pațachinas și toți gre-coteii, și toți boerii noștri, vitregi cu neamul, decât sunt eu?  Eu, cel puțin, sunt român verde, îmi reprezint nația cu toate cusururile ei, cu dra-gostea și slăbiciunea de femei, de eleganță și de voluptate, de pe urma cărora tu profiți atâta.  Nu te 'nvinuesc!  Nu te supăra iar.  și încă ceva.  Eu muncesc și acum, ca totdeauna.  Fără trudă nu m-ași fi ridicat, și Mascuris, ale cărui cuvântări eu i le scriam, iar el le învăța papagalicește, mi-a deschis calea spre măriri, în semn de recunoștință.  Omul ăsta nu deschisese gura, decât la cursurile de universitate, unde recita pe de rost din cărți, și numai mulțumită mie, către sfârșitul vieții lui, era să fie ales șef al partidului.  înțelegi tu?  A murit de bătrânețe, la șaptezeci de ani, și se gă-sesc caraghioși care să spună că a sucombat otrăvit!  De mine!  Margareta par-că nu mai era aceiaș.  Tăcea, răs-pundea monosilabic.  In rătăcirea lor pe căi singu-ratice, ajunseră la un pod, sub care, cu vuet se prăvăleau apele unei gârle de munte.  Spumegaiul limpede al râului precipitat înflorea alb în umbra nopții, în adâncul malurilor.  — și nu suntem în stare să ne bucurăm de frumusețea și de confortul Sinaei.  E atâta liniște și ne aruncăm în prăpăstii ca apele astea.  Din dis-cuția asta însă, m-am ales cu o idee, am luat o hotărâre.  Am să divorțez de nevastă-mea: pe te-meiul turburării nervilor ei și a vieții nesuferite ce-mi tace.  și atunci, înțelegi, scap de copiii și de averea lui Mascuris, avut care avea epitropia lui, tutorele lui, numit de familia lor!  — Copiii ăștia, se interesă Margareta eșind din muțenia ei, au averea lor, va să zică!  — Firește că da!  Tot ce a rămas dela tatăl lor n-a putut fi de nimeni dosit sau atins.  Starea ră-posatului a intrat în mâna familiei lui, care a in-stituit o tutelă.  Carol Mascuris al tău. . ' .  — De ce ești rău?  îl întrerupse Margareta.  El o stânse de mână, își petrecu unul câte unul degetele printre degetele ei, care i resistau plăcut, îndelungat.  — Carol va fi bogat, din ziua în care va fi major.  Hotărât, certații se împăcaseră.  Obosiți, după fierberea și furia lor, se întoarseră împreună la hotel.  Apartamentul ministerial îi primi cu aceiaș ordine și capete de servitori plecate.  Dar camera care fusese a Margaretei, și care era despărțită nu-mai printr-o ușe de apartamentul lui Matei, tot închisă rămăsese.  Un necunoscut se mutase acolo.  Când află întâmplarea, Margareta râse ca în vre-murile ei cele bune.  — Tot aici era să dorm!  Să lăsăm, Matei, aparențele pe mâine.  Cât s-a petrecut de bine la balul nunții lui Guță Dumbărău cu d-șoara Clotilda Agnagnastopol.  Abea fuseseră culese ultimele gutui și pere târzii, frunzișurile copacilor dăinuiau roșii, uscate, și ră-rite pe unde soarele bătuse mai din plin, și un frig, frate cu gerul, se lăsă într-o noapt asupra Capitalei, în primele zile ale lui Octombrie.  Frun-zele începură să pice, ca tăiate din codiță.  Pomii, scuturați de hachițele unui vânt cu toane, numai la răstimpuri dârz, sub cerul scund, întunecat, ne-păsător, păreau că se lasă despoiați cu nepăsare, de podoabele lor învechite, sumbre.  Lumea, neștiutoare de ce se petrecuse în noaptea aceia, eșise de acasă după treburi, la funcții, în pardesiuri de toamnă și, pentru că superstiția că: nu e bine să te întorci din drum, dăiuește, ca toate eresurile, oamenii grăbeau pasul, îngrijorați, nemulțumiți.  Prea de vreme venise iarna, multe planuri năruise și sporea cheltuelile.  Pe la orele zece, un soare necunoscut, ca o lună săracă, o rotocoalâ gălbue, privi bolnav Bucureștii, și pieri de grabă, înbolmojită, în vata murdară a norilor.  Ca un adio batjocoritor șuera în bătaia vântului, tot mai ridicat, pui de Crivăț.  Oare va ninge?  se întrebau bucureștenii.  Mulți din cei sărmani, nu puseseră murături, nu se apro-vizionaseră cu varză și, cartofi, și așteptaseră să dea peste vre-un car cu lemne mai eftine.  Cei cu copii mici trebuiau să facă foc în cămine, chiar în ziua aceia.  Mulți așteptaseră să se mute de Sf.  Dumitru, ca să cumpere lemne la noua locuință, să nu fie nevoie să le transporte și pe ele, plătind căratul scump, ca în zilele de mutare.  Dar multele haine de iarnă, dela ciorapul de lână al copilului trimis la școală, până la paltonul tatii și, firește, la manșonul mamei!  și chiar dacă vremea avea să se îmbuneze la loc, prețurile, tuturor lucrurilor apucau să se urce și nu se mai coborau!  In de obște bucureștenii nu fac economii, trăesc din belșug, trecând totdeauna peste cât au, îm-prumutându-se, și sunt prinși de împrejurări nepregătiți.  Până și cârmuitorii sunt neprevăzători. . .  cu avutul țării!  Sporurile bugetare sunt irosite ca și veniturile ordinare, ca și cum ele ar fi o che-zășie că mâine țara va fi și mai mănoasă ca azi:.  Marile venituri ale petrolului, neașteptate, ploae de aur, n-au lăsat în cassa Statului nici un stoc metalic, vădit purces din ele; nu se văd nicăiri institutele de binefacere și de cultură, înălțate dege urma lor.  Puținii români îmbogățiți ca proprie-tari sau ca explotaron, ori sunt aceiași bogătași din agricultură, ori sunt ajunși iarăș la sapa dela care plecaseră, cu deosebire că odinioară săpau țarinele lor.  Veniturile petroliștilor au scumpit traiul.  Veniturile Statului, din petrol, au îngroșat și mai mult clasa diformă a funcționarilor, cărora Statul nu le-a putut spori lefurile, față de scumpetea vieții.  Pe de altă paate, umflarea massei de func-ționari n-a avut nici scuza protejerii elementului cult și civilizator al țării acesteia, fostă provincie turcească și tarapana fanariotă.  In mijlocul ei tre-buia să înflorească amorul de știință, literatură na-țională și artă.  Din potrivă.  Massa a covârșit pro-fesorimea, avocații, până și studențimea, și s-a re-vărsat până și asupra scriitorilor, moralmente.  Nici zece la sută din funcționarii noștri n-au în casa lor bibliotecă.  Deși mai toți au diplome de baca-lauriat și de știință, nu cheltuesc doozeci de lei pe an pentru cartea patriei, românească, nu cunosc pictura, sculptura, nu iau parte la audiții muzicale, decât la chefurile lor dese.  și totuș, nimeni nu agonisește, iar săracul, după pilda bogatului, e plin de gusturi, cărora nu le rezistă, și de lene orientală.  Va veni o zi când nu se va mai găsi petrol în pământ.  Totul seacă.  Se gândește cineva să creeze o industrie, care să rămână, cu banii din comoara găsită din păcură?  Ca un furnicar risipit se zorea lumea pe străzile Capitalei.  După amiazi începură să iasă la iveală paltoanele, cafenelele se umplură, pe când primii fulgi de zăpadă pluteau nehotărâți către pământ.  Stelele de omăt, calde la culoare și reci pe mâna întinsă bucuros să le primească, se topeau pe palmă, pe obraji, pe haine, pe țărână.  Dar cu lăsarea nopții timpurie, vântul se oțeri, se înstăpâni pe orașul Bucuriei, în care intrai numai ca o iscoadă, și fulgi mari, mulți, puzderie, începură să cadă hotărâți, să acopere pământul și să dea culoarea lor feluritelor fețe, de case, de arbori, ale Bucu-reștilor.  Tocmai în ziua aceia, Guță Dumbărău părea mai o upat ca totdeauna.  De cinci ori trecuse pe calea Victoriei, oprindu-se mult pela cele mai de seamă magazine și, vădit, cu treburile încă nesfâr-șite, abia la început, pleca în sborul muscalului în strada Lipscani, în piața Chica, pe Smârdan, ca iar să se ducă cine știe unde.  Părea sigur că depe trotuare, din cafenele, din ferestrele caselor, e ur-mărit cu atenție, și, împlinit și frumușel cum era, își netezea mustăcioara, își arcuta sprânceana serioasă și sta cu atitudine pe pernele moi ale trăsurii.  Nu se lă a cufundat, pradă gândurilor, ci stătea gița să ia cuvântul în ori și ce chestiuni, cu un zâmbet de succes sigur pe buzele-i roșii, de om tânăr și sănătos.  țot așa, de sigur, avea să stea și la fotograf, pe la care îl rugase tată-său să se ducă împreună cu mireasa, ca să aibă și el, Tase, în fruntea casei, portretul fiului lui.  Guță se însura, și căsătoria lui avea să se săvâr-șească în seara zilei aceleia, la biserica Domnița Bâlașa.  După oficiere, cea mai aleasă lume a Capitalei avea să l vizteze chiar acasă la el, unde se pregătise un bal și șampanie.  Naș avea să fie în-suși Iorgu Bolohan, șeful partidului, carele singur se îmbiase.  Viitoarea soție se numea Clotilda.  Răposatul ei părinte, Spirache Agnagnastopol, fusese un om po-litic, nu dimre cei mai fericiți, fusese numai pre-fect de județ, dar o mână de fier.  Când se făceau alegeri sub el, opoziția trebuia să renunțe la can-didaturi.  Cloti da era nepoată de a treia spiță, a șefului, a boeiului Iorgu Bolohan, și se-nrudea mai de aproape cu frații Pațachinas, cu Ovanezian din Constanța și cu nevasta lui Ganciu din Balta, ad-versar poitic.  Guță făcuse o partidă bună.  Fata nu era fru-moasă, avea un an mai mult decât el vârstă; iar zestrea ei toată era o moșioarâ în județul Târ-căuți și o vie pe deal, tot pământul ca la noo mii de pogoane.  Mai avea și întemeiate, speranțe de moștenire.  Nu avea casă în București, în schimb avea relații cu aristocrația, iar nașul avea să le fie ca un părinte protector.  Apoi, în Tarcăuți, se ivise un loc de senator, prin moarte, și Bolohan îl ho-tărâse pe deputatul județului, Alexandru Cristei, să se aleagă din nou, la Senat, ca să poată pătrunde în Cameră tânărul oritor Dumbărău, despre care avea să se vorbească, și care ca și unchiu-său, avea să fie fala parlamentului.  La noo seara avea să se oficieze în giuvaerul de biserică Domnița Bălașa, cununia isbânditorului tânăr.  Matile croitorese din Capitală, cusătoresele, manicuiiștii, coafeztle, știau despre importantul eveniment; aristocrații, primiseră invitații; gazetele o anunțaseră.  Athanase Dumbărău fusese văzut și dumnealui în trăsură pe calea Victoriei, drept ca un trunchi pe pernele vehiculului, cu palmele-i cuprinzătoare pe genuchii despicați furcă, trecând cu ochii ca cu grapa peste trotuare, doar l-o vedea vreun consi-lier comunal.  Cu ei se răfuia el, și-n visele-i de noapte.  In ciuda lor dase el, om sărac, bătându-l pe spate, unui reportei afurisit, doo hârtii de gate doozeci de lei, ca să scrie la gazetă pe larg despre cununie, și să nu care cumva să uite numele nașului.  Noo și jumătate erau ceasurile când nașul și mirele coborâră din cupeu și urcată printre mul-țimea strânsă și afară pe treptele bisericii.  Sfântul locaș se dovedea a fi prea mic, pentru nunta unei atât de însemnate perechi.  Nașa, în cupeu cu mireasa, sosise cu un minut doo mai apoi și fură primite după tradiție cu bu-chete de flori în pragul bisericii.  Murmure de admirație, ploconeli, zâmbete, semne ușoare din evantai, întâmpinau fericita pereche, care înainta în foșnet de trenă, urmată pe dată de grupul de vestale și satiri moderni, al domni-șoarelor de onoare și al cavalerilor.  Zamfira, sora mai mare a ginerelui, emoționată, dar fără să facă greșeli, fericită, era printre vestale.  Arhiereul Silvestru Bâltățeanu avea să împreune în fața altarului cucernicele făpturi.  Mirosul de smirnă și de tămâie leșinase, bătut de parfumele tari, ridicate până-n slava turlei din vestmintele înaltei societăți.  Muma ginerului se silea din răsputeri să stea dreaptă, „ca să se vadă că este mândră de fiu-său și de bărbată-său! ”  precum i se spusese.  Biata bătrână, mereu încovoiată la miile de treburi ale casei, obosea stând țeapănă de dreaptă.  Sudori multe o podideau, și ea nu-și luase decât o ba-tistă, și aceia subțire, potrivită cu împrejurarea simandicoasă.  Tase se descheiase cu luare aminte la fracul, pe care-i venea mereu să-l închee, ca să i se vadă pe vestă lanțul gros, de aur, de mare propnetar.  Păuna, sora mai mică a ginerelui, și din timi-ditate și pentrucă se găsea ofensată de nebâgarea ei în seamă, se amesteca în mulțimea care n-o cu-noștea, în rochița ei albă, care-l costase destul pe hangiu  Matei, fără nevastă și aci, era trist, plin de amin-tirea propriei lui cununii, tot la Domnița Bălașa încheiată, și pe care acum avea s-o desfacă, în sfârșit.  Nașul, nașa, de-a dreapta și de-a stânga mirelui și a miresei, așteptau să fie serviți cu ceremonia ce se pregătea în altar.  Dulcea limbă franceză sgomota ca într-o prisacă, în biserica prea plină.  Se vorbea despre noile scan-daluri, despre cancanurile politice în legătură cu adulterele și încuscririle, despre teatru, despre luxul marilor cocote.  „Nici nu se poate să te îmbiaci decât ca ele, ca să poți fi în lume; ca să ai partea ta de fericire! ”  mărturisea o blondă fată unei brunete mă-runte, care spunea că: „nu-și aduce toaleta decât direct dela Paris, pentrucă metresa lui Jorj se îm-bracă la croitoreasa care fusese mai-nainte a ei”.  Doamna Ivănescu, într-un grup, îl întreba pe Stoi-cescu, directorul vămilor: „Nu ți se pare că mireasa are ceva în nas?  Stă așa. . .  nu știu cum. . .  Pun rămășag că are o nară înfundată”.  Pe domnul Ivănescu îl tachina soția unui secretar de mini-ster: „. Mă mir că n-ai venit și aici cu copoii du-mitale.  Nu te pricepi decât să vânezi.  Când ai să te hotărăști să-mi faci curte serios? ”  Slujba religioasă începuse.  Conversațiile nu încetaseră.  „E drăguț mirele, nu-i așa? ”  întreba o cucoană voluminoasă pe alta uscată și tină.  „Câți băeți, ur-mă tot ea, trebue să fie în corul ăsta!  Auzi, ce glasuri frumoase. . .  — Nu sunt din lumea noastră! ”  făcu oacheșa. —  Eh!  tot una!  Eu una mă topesc după tenori. . . .  Să nu crezi însi că am avut parte de vreunul! ”  Arhiereul, solemn, binecuvânta.  Corul bisericesc înălța și scădea cântarea, după tipic.  Ici colo, conversații încolțeau tare.  „Cum îți place arhiereul?  Se zice că are patru copii. . .  ”  Guță era fără cusur.  Ii ședea bine și cu pirostriile pe cap.  Se simțea în rol.  Mireasa, bățoasă, cu gâtul înțepenit, nărea mereu supărată de ceva în fundul nasului.  Ai fi zis că tânăra fată strănutase luni întregi, din clipă-n clipă, și că acum o păsuise beteșugul, dar că ea se temea să n-o prindă din nou.  Hotărât că trebuia să strănute odată, și cât mai curând, silabisindu și numele de familie cu tărie: Ag!  nag!  na!  stopol!  în sfârșit, și să fie iatăș păsuită o vreme.  Muma ei, (Clotilda Agnagnastopol era de demult orlană de tată) o privea în reverie și se uimea vă-dit, de câte ori căzându-i privir. a  pe ginere, înțelegea că tânărul acela, ca o poză de frumos, va fi bărbatul fie-si, drăguța de ea!  Acasă la Guță Dumbârău, unde avea să pur-ceadă nunta, în cupeuri, automobile și trăsuri, încăperile burlacului își schimbaseră înfățișarea, cu desăvârșire.  Biroul de avocătură se făcuse salon, fiind odaia cea mai spațioasă, iar mobila îi sbu-rase de-ocamdatâ în pod.  Vestibulul primea pe co-voare noi și cu pretențiuni de seră pe invitații noi-lor căsătoriți.  Ușile, prin care vestibulul corespun-dea cu camerele, în fund și-n dreapta, fuseseră scoase, iar în locul lor draperii ușoare lăsau aerul să circule și muzica să străbată.  Casa, cu numai șase încăperi, în afară de bucătărie și atenanțe, pu-sese cinci la dispoziția mosafirilor.  Un mare număr de invitați nu fusese poftit și-a-casă.  Pe de altă parte mulți nu veniseră la biserică, fie pentrucă serviciul divin îi plictisea, fie pentru-că nu voiau să arate de doo ori aceiași toaletă, amenințată într-o înghesuială posibilă la biserică, fie pentrucă voiau să cineze acasă obișnuit, și-apoi, cu veselia sătulului, să danseze și să filtreze.  Candelabre colosale de cristal, cu gaz aerian, cu becuri nenumărate, iluminau serbarea.  Lămâi, por-torali, rodii, mascau colțurile camerelor, plante tropicale înflorite sufereau căldura sobelor de te-racotă, acum nealimentate, dar încinse de cu zio, dogoritoare.  Pe o estradă, în odaia din mijlocul clădirii, banda cea mai vestită de lăutari, da brânci lumii să se-nvârteascâ până la amețire, pe parche-tul lunecos.  După ce noii căsătoriți, părinții lor și nașii fură, ca și la eșirea din biserică, felicitați de unii din mosafiri: sărutându-i pe frunte, pe mireasă și pe mire, doamna și domnul Raluca și Iorgu Bolohan se retraseră.  Dopurile primelor sticle de șampanie săriseră, chelnerii, anume angajați pentru noaptea aceia, serviseră după cuviință; bufetul era la dis-poziția tuturora și dansul începu.  Matei Dumbărău, în înțelepciunea lui plină de tact, socotise că nu trebuie să-și urmeze nepotul și acasă, la bal.  Bătrânii imitară pilda cumpănitu-lui șef de partid Bolohan, și plecară.  Nu toți.  Unii, crezuți tineri, de ei, rămaseră la dans, să-l vadă.  Mireasa făcu un tur de vals cu ginerele, domni-șoarele de onoare profitară de exemplu, privite de toată lumea.  Apoi, adevăratele perechi, acelea care se pân-deau de departe, se încălziseră privindu-se, se apropiară ca dorințele, se îmbrățișară și alunecară pe parchet.  Undele valsului scuturaseră de povară trupurile și le purta ușoare, asemenea penajurilor albe, penelor de pasărea paradisului și croselor scumpe din coifurile, turnurile și artisticele fantasmagorii de păr depe capetele femeilor, nepâsătoare de acum, îmbătate de cântec.  Condurii din piciorușele femeilor săltau ca ne-buni, porumbei albi, îndrăgostiți, printre corbii pantofilor dc lac ai bărbaților cu caro dansau.  Oa-cheșe, blonde, smede, fine și trupeșe, toate ispitele și tot felul de frumusețe femeiască erau de față, ca într-un paradis al voluptăților.  De cum obosea o pereche, sau se încălzea prea tare, trecea la bufet.  Se bea mult, toată lumea golea cupele revărsate, invoalte.  Neatinse rămâneau siropurile, pe când șampania, vinul Bordeaux, de Malaga, de Chianti, de Cotnari, gâlgâiau voioase până și-n mânile de floare albă ale fetelor, lacome-n seara aceia de tot ce e oprit.  Brâu și câțiva care beau și din rău-tate, ca să-l coste scump pe mire balul nunții.  Găsești de toate la bufetul ăsta!  spunea frumo-sul ofițer Burcan, care făcuse prostia să ia o fată fără dotă, soției senatorului Picinschi.  și, zărindu-l pe Guță, glâsui: — Numai mititeii lipsesc.  Camerele se înfierbântau.  Ca să se răcorească, perechile dădeau mereu câte o raită pela bufet, apropiau de buze, cu sufletele ivite la ferestrele ochilor, potirele cu șampanie spumegândă, înțepă-toare, și le sorbeau cu deliciul dorinței din pri-virea lor senzuală.  Pe la miezul nopții însă nu se mai putea dansa în. nici una din încăperi.  Veniseră pe semne toți cei poftiți, și care fuseseră invitați fără să se țină socoteala de neîncâperea localului.  Oameni politici,de afaceri, din finanțe, din diplomație, nesuferiții lui Tase tovarăși din consiliul comunal, și tot ti-neretul ciocoesc, care avea să ocupe mari demni-tăți, se amestecau cu lumea temeiască, și mai nu-meroasă.  Nici un bărbat nu sta lângă soția lui, nici o fiică lângă părirți.  Puțini dintre mosafiri se găseau strâmtorați, stingheri, în învălmășala petrecerii.  Toți erau încălziți, și fiecare simțea în spatele său concav o convexitate căre i dogorea.  Subțirile dan-tele de Bruxelles, de Chantilly, care acopereau tră-dător puțina parte neînvăluită a sânilor femcești, aproape întregi la vedere, le-ar fi aruncat bucuroase depe ele, Evele înfierbânt te.  și muzica viorilor suspina mereu, chema perechile la beția dansului și a iubirii, deși nu se mai putea dansa.  Amestecul parfumelor, întâi plăcut și ciudat, acum degenerase într-un miros aproape de duhoare.  Miresmele fuseseră răpuse de odoarea subțioare-lor asudate, și un miros de plăcere consumată, se 'nteția cu cât apropierea dintre trupuri era mai strânsă, mai nepermisă.  Era cald!  In zadar împăunatele evantaiuri, cari în unele mâni renunțaseră să se mai legene, se sbăteau.  Nu numai în sânii lor, ci în tot corpul, simțeau femeile dospirea care crește aloaturile lângă cuptoare; iar bărbații se pătrundeau prin ele de aceleași senzații.  Puțini se îndurau să se rupă din intimitatea și căldura mochșitoare.  Numai când somnul duse pela ochii celor mai în vârstă penelul lui muiat în miere, începu să se rărească mulțimea, valsul își redobândi înțelesul lui de joc, dar farmecul pierise și lumea era obosită.  Gazetele partidului anunțară a doua zi, la loc de cinste, căsătoria lui George Dumbărău și petre-cerea nunții din casele lui.  Unde nepoata face o vizită unchiului ministru, iar mai apoi e vorba de acelaș poet  Teatrele Bucureștilor erau pline în fiecare seară, de când o direcție inteligentă, de oameni trăiți în frământarea Capitalei, înlăturase dramele și trage-diile sângeroase, grave și pedante, și alcătuise un repertoriu modern.  Adulterul, în toate împrejură-rile psihologice, in cea mai înaltă societate, pasiona lojile și stalurile, iar galeria melodramelor fusese răpită și ea de noua cultură.  Aglaia Bugulescu ajunsese la glorie prin suspinele ei de nefericită amantă, de pasionată dorință, ca și prin eleganța corpului ei, bine și după ultima modă învesmântat, veșnic stârnind admirația sălii cu o etolă, cu o brățară, cu o diademă, cu o dan-telă, cu o mantilă.  Ascuțitele tocuri ale pantofilor ei de păpușe, mulți senatori le simțeau cu volup-tate și durere, ca virginele, călcând pe inima lor de Cleopatră nesățioasă de emoții.  Publicul o prețuia, fusese cucerit, dar teatrul avea și alte valori artistice de scos la iveală.  Actri-țele, unele mai vechi pe scenă, altele tot așa de risipitoare de senzații, de lux și de frumusețe tru-pească, suferiseră monopolul rolurilor de amoreză ca pe o nedreptate.  Artemiza, camarada Aglaei, aceia căreia îi răpise ea, fără precugetare, pe Mascaragachis, avea în sfârșit un ministru de amant.  Tirania Aglaei se sfârșise.  N-aveau s-o mai vadă spectatorii ih piesele cu adulter, singurele care făceau serie și umpleau lojile și stalurile.  Toaletele ei n-aveau să mai fie văzute decât în muscal, la sosea și între culise.  Marele galantar al scenei își trăsese obloanele pentru ea.  Pentru toată stagiunea nu i se încredințaseră decât doo roluri, dintre care unul într-o piesă românească, în versuri.  Piesa românească de un necunoscut, Mihail Oprișanu, se putea foarte bine să nu se joace de fel, iar cea streină să nu facă serie, pentrucă era plină de morală, ca un popă spân.  Primejduită în tot ce avea ea mai scump, cu ambiția sgândărită până la sânge, Aglaia suferea cumplit.  Sbuciumul ei sufletesc fusese așa de în-cordat, că actrița se gândise la toate armele posi-bile celor dezarmați.  Pe noul ei amant îl prăvălise în mijlocul relațiilor lui sociale, dela care trebuia să stoarcă protecție pentru ea în teatru.  Se duse ea însăș, blajină, gata să se lipească și să miaune la picioarele directorului de teatru, și-l rugase s-o ocrotească.  Refuzase ea vreun rol?  Nu fusese la dispoziția directorului în toate împrejurările?  I se ceruse ceva și se arătase nesupusă?  Nu fusese aplaudată la scenă deschisă, de atâtea ori, chiar de loji?  N-o cunoșteau și pe ea miniștrii?  Nu avea toalete, după ultimul jurnal, nearătaie încă la rampă, de zeci dc mii de lei?  Cum rămâneau, toaletele ei?  știa oare domnul director că ea, după mumă, se numea Dumbărău, pentrucă ministrul Matei Dumbăru era fratele mă-si?  Pe cine trebuia să-l înduplece ea, dacă nu pe directorul ei, ca să-i facă dreptate, ca să n-o pedepsească fără vre-o vină și în disproporție cu aprecierile lumii?  Inlocui-toarea ei avea să joace mai bine?  era mai frumoasă și mai elegantă?  avia mai mult talent?  Nu i se recunoșteau nici sacrificiile bănești făcute, când ar fi putut pune banii deoparte și să se îmbogățească?  Iși da cineva seamă cât chcltuise ea, pentru succesele ei, care se revărsastrâ și asupra teatrului?  Aproape tot aceleași întrebări neliniștite le purtase Aglaia și la cei câțiva membri din comiret, cari se interesau de mersul instituției, prinzându i ca de pulpana hainei, pe unde putuse, pela ei acasă, pe culoarele de labirint ale teatrului.  I se răspunsese cu blândețe și potrivit cochetă-riei ei, că este una din forțele teatrului, de care se ține seama, și care va fi chemată să se rea-firme, ori de câte ori va fi nevoe de un element puternic.  Dar fusese prea mult încercată și înpo-vărată în toată sesiunea, și publicul ar fi început să simtă monotonia variatului ei talent.  Oare tea-trul avea numai o femee, căreia putea să-i încri-dințeze rolurile prime?  Ce nemulțumiri clocoteau printre artiste!  Mai mult spirit de camaraderie nu strica.  Un an de mai mulră odihnă, cu mai mult studiu teoretic ca de obicei, întărește, cizelează un talent adevărat, și scena câștigă, iar publicul își variază gustul, amenințat să se anehdozeze.  Veșnic aceiaș artistă, acelaș glas silit să se moduleze la infinit!  Avea resurse bogate, fără îndoială!  și di-recția se gândise să i încredințeze roluri de altă natură, mai superioară, ca să i sporească fondul artistic si să i adaoge o glorie mai mult.  Nu era adevărat așa dar că fusese înlăturată, pentru că din capul locului fusese o nedreplate, față de cele-lalte colege, să i se încredințeze numai ei toate rolurile principale, cu succes, din piesele moderne.  Acum nedreptatea se repara.  Ii părea foarte bine directorului de înrudirea ei cu domnul ministru Dumbărău, dar, nu-i așa?  domnul ministru nu se amesteca în teatru, cu alți domni de pe banca ministerială.  Ori cum, el avea să studieze din nou chestiunea și dacă se va mai putea laie ceva. . .  Aglaia înțelese că de-adreptul cu directorul și cu comitetul teatral nu-i nimic de făcut.  Bărbații din teatru, actorii, către care se plânse, nu puteau nimic, dădeau din umeri, însuși Tulpin, care îi ajutase să pătrundă în teatru, o asculta mut, cei mai mulți parcă se bucurau de zâzania femeiască.  Artemisa, înlocuitoarea ei, care ii cunoștea tot sbuciumul, care era informată asupra tuturor stă-ruințelor Aglaei, o sfida cu măreție.  Alte doo camarade, care suferiseră monopolul ei, fierbeau acum împntriva nouei tiranii.  Personajiile mai mărunte se împărțiseră în tabere, se ciorovăiau pentru dreptatea uneia sau a celeilalte.  Intr-o zi, Aglaia simți atât de jicnitor oțelul privirii adversarei, încât își pierdu cumpătul și se repezi s-o pălmuiască.  Până să se hotărască ea, Artemisa îi întoarse spatele.  Aglaia nu-și opri avântul, avea s-o lovească pe la spate.  Inaltă, pu-ternică, tovarășa se întoarse dintr-odată ca un lup.  Palma agresoarei se strânse pumn, brațul i se în-tinse și pumnul se înfundă în obrazul dușmanei, în nas și în buza de sus.  Un răcnet străbătu cu-lisele, și artista lovită se lăsă toată asupra celei care o isbise cu putere.  Era într-o oră din preajma repetiției.  Până să intervină alți artiști, ca să le despartă, pălăriile amândorora, (căci abia sosiseră actrițele), erau pe scânduri, cocoloșite, bluzele fu-seserăsfâșiate, fețele lor drese cu artă: sgâriăte.  Batjocorindu-se, gâfâind, strângând din dinți, se trudeau să se răstoarne una pe alta.  Aglaia, mai slabă, fu întoarsă la un moment de umăr, un toc dela gheata ei, prins intr-o bortă, se rupse, și ac-trița se răsuci și căzu pe podele.  Peste trupul ei însă, apăsat cu putere de mânile vânjoase ale dușmancii, picau ici colo stropi de sânge, din nasul sângerat de prima lovitură a Aglaei.  Rivalele fură despărțite, certate de tovarăși; re-petiția trebuia să se înceapă, direcția dacă afla, avea să le pedepsească.  Amândoo se înfundară în cabinele lor, împresurate de prietene.  Aglaia făurea une ori, în așternut, neputând să doarmă, planuri de ucigașe.  Ar fi vrut să-și otră-vească înlocuiioarea.  Cum ar fi putut pune mâna, se întreba ea, în chinurile insomniei și urii, pe licorile, pe par-fumurile minunate, din care e de ajuns un strop sau odoarea lor, ca să dea moarte?  Toate cri-mele din romanele senzaționale citite în prima adolesceuță și le aducea aminte.  Nu le putea mărturisi nimănuia gândurile ei, care, ce-i drept, n-o mai pășteau ziua în amiaza mare.  Bomboanele, prăjiturile, mâncarea otrăvită, cu cari, sub masca unei prietenii prefăcute, foarte posibile în insomnia ei, își îmbia rivala, n-o mai preocupau, ca și fiolele de parfum asasin, pe cari reușea să i le trimeată printr-un comisionar.  Disperată de lipsa de căi spre țintă, Aglaia visa să-i răpească vrășmașei pe ministrul acela care o proteja.  Dar protectorul Artemisei nu se arăta ni-căieri, nu călca în teatru și prin localurile de pe-trecere nocturnă.  Putea Aglaia să se ducă la el acasă?  Putea să i se înfățișeze omului necunoscut și să-i spună verde că amanta lui nu merită să joace roluri atât de însemnate, și că rolurile acelea i se cuveneau, ei?  Sub ce pretext avea să-l vadă și cum avea să ajungă la ceiace o durea pe ea?  Să se bizue pe splendoarea celor mai de preț și mai decoltate toalete și pe frumusețea ei, pălită acum din pricina supărărilor?  Poate că „genul” ei de femeie nici nu-i plăcea ministrului, de vreme ce-și luase de metresă o matahală, ca mizerabila ei rivală!  Mascaragachis!  Mascaragachis!  suspina Aglaia, nu te-am știut prețui!  Prin tine ara ajuns, și cum nu te mai am, am fost detronată ca regina Stuart!  La nenea Matei, se-nțelege că nepoata se gân-dise dintr-un început.  Dar pe ei, pe Bugulești, îi ținuse la distanță fratele mă-si.  Aglaia nu-și aducea aminte să fi stat de vorbă cu ea, familiar, să fi fost în copilăria ei mângâiată pe păr, sărutată de unchiul acesta așa de ocupat și de ferit de atin-gerea cu neamurile.  Par-că ceilalți Dumbărăi puseseră mâna pe el și-l țineau strâns, cu gelozie.  Tase și Guță își făceau de sigur treburile cu el.  Muma Aglaei abea-l văzuse de doo ori, de când era ministru, și Matei îi spusese să vorbească tot-deauna cu Guță ori cu Tase, pentrucă el n-avea vreme.  Tase, de când divorțase soră-sa, nu mai voia să audă de ei, de nebuna, cum spunea el, care s-a lăsat de bărbat, ca să aibă mai mulți, și și-a făcut fata actoriță, măscărici!  Până și Guță, din prietenos cum se arătase tot-deauna, la nunta lui nu-i poftise decât la biserică, unde ele, Maria și Aglaia, nici nu luseseră, de ciudă.  Aglaia se gândise mult la trecerea și la puterea pe cari le avea un coșcogeamite ministru, față de un director de teatru, demnitate care se vedea limpede că are să scadă mereu.  Pe Matei ea îl văzuse de câteva ori printre spectatori.  Ministrul o binoclase chiar, și părea că o urmărește cu bu-năvoință și satisfacție.  Jocul ei o interesase, și el, excelența, se gândise de sigur că artista aeeia e ruda lui.  Totuș, plecarea capului, înaintea unei rubedenii, i se părea mai grea decât alte umilințe.  și Aglaia o amâna, socotind că încercarea aceasta o să fie cea din urmă, iar acum când rămăsese numai la ea, se temea s-o trimeată-n foc, tocmai pentrucă cu ea i sar fi isprăvit toate iluziile.  Vrăjmașa Aglaei jucase în vremea asta în doo roluri principale, și dela întâiul reușise și ea să câștige publicul.  Avea talent.  Disperarea Aglaei n-avea margini.  Trăsese nă-dejde că va fi nevoe de ea, că publicul n-are să aplaude, că are să golească sălile, nemai văzân-du-și idolul la rampă, că nimeni nu-i poate lua locul în rolurile de amantă, de pasiune, de femee înșelată sau înșelătoare.  Dar și adversara ei trecea dela frivolitate la patimă, ba chiar gazetele, în care sperase mult înlăturata, găseau că s-a făcut un progres, că uniformitatea a dispărut.  Hotărât, Aglaia trebuia să încerce și pe lângă unchi, reabilitatea ei în teatru.  Ajunsese să creadă că era și în interesul lui, ca să nu fie călcată în picioare și, înbărbătată, plină de raționamente și de dreptatea cauzei, se decisese să-l vadă.  știa bine în ce toaletă avea să-l viziteze, la ce oră, și ce figură să prezinte privirii ministeriale la început; își auzea primele cuvinte, își cunoștea perfect modulările de.glas și schimbările de întățișare prin care avea să treacă, argumentând.  Maică-sa, căreia i se destăinuise, o aprobase, ca o femee neștiutoare, pierdută și ea de nenorocirea fetei ei.  Căderea de pe acoperișul casei lor, a soldatului acela nătâng, le purta ghină.  și ea, Maria Dumbărău,—căci se divorțase deplin de Bugulescu bărbatu-său, — pierdea la cărți ca un agiamiu, și dacă n-ar mai fi călcat-o prietenii pe picior, cine știe cât ar fi pierdut!  Noua casă, cu doo intrări, nu le fusese cu noroc!  Bietul Masearagachis!  dela moartea lui relele se țineau lanț!  Fie-i țărâna ușoară!  In preajma vizitei la minister, Aglaia, preocupată cum era, îl întrebă la întâmplare și pe Jorj, dacă găsește cu cale să se ducă la unchiu-său.  Jorj o îndemnase în zeci de rânduri, plictisit de nervii ei, să se ducă la Matei Dumbărău, om foarte gentil, ireproșabil cu femeile.  și într-un moment de ins-pirație, Jorj spuse:  — știi tu ce-ar trebui să faci?  Să-l ameninți la urma-urmelor că eși din teatru, că-ți faci o trupă, careva juca în București, și că vei pune pe afiș așa: Aglaia Bugulescu-Dumbărău!  Pricepi?  Te asigur că asta are să-l usture tare!  — Mizerabile!  îl trăzni Aglaia.  Murdărio!  Crezi tu că arta compromite?  Hai?  ce crezi?  — Nu m-ai înțeles!  nu m-ai înțeles!  Nu cred deloc; dar ca amenințare. . . . .  — Crezi că ar fi o fală pentru mine numele ăsta Dumbărău, nume de cotigă de gunoi?  — Te superi prostește.  Dă-mi pace atunci.  Treaba ta.  Te asigur însă că dacă i-ai spune așa, l-ai hotărâ să intervină în favoarea ta, cu siguranță!  In cele câteva clipe de când fusese aruncată în capul ei — ideia numelui fermentase.  Aglaia zâmbi:  — știi eă nu ești idiot?  Tu ești pur și simplu rgenial, caraghiosule!  Amanții se împăcară.  Jorj șuera.  Aglaia, înflu-ențată, se gândea mereu, deși vag, la cum va fi la uncliiu-său, îngâna cu voce cântecul șuerat de Jorj:  „ Non je ne marche pas! . . . . ”  — Ascultă Jorj, se întrerupse ea; fără să-ți treacă prin minte că m-ai putea retuza, pentrucă nici odată nu m-am gândit să-ți cer așa ceva, trebue neapărat să-mi pui mâine la dispoziție trăsura ta de casă.  Nu pregeta de loc: trebue!  Mâine te scoli mai de dimineață, și vii aici la ora zece fără un sfert.  Tu rămâi aici, în așteptarea mea, eu plec cu trăsura ta, ridic coșul, firește, și ți-o aduc înapoi, imediat ce scap de vizita asta, la Dumbărău!  Ințelegi tu, ca-nalie mică: pentru ca să fiu sigură de primire, nu voi da servitorului lui nici un nume.  Sluga vede trăsura de casă, eleganța mea, hermina, îi spune boerului, — și sunt cu siguranță primită.  — și la cât trebue să mă scol?  se înspăimântă Jorj.  — E!  la cel mult zece dimineața, să fii aici.  A doua zi, cupeul de casă al noilor căsătoriți pătrundea în curtea pavată și strălucitoare a pala-tului Mascuris, și se oprea la scara cu lei gigantici.  Un servitor în livrea, aruncând cu dispreț gar-distului dela poartă o privire, deschidea cu înlesni-re cupeul, cu capul plecat:  — Nu-ți spun numele meu, ciripi Aglaia.  Spune domnului avocat că o doamnă voește să-i vorbească.  Servitorul se înțepeni oleacă, ținând ușa cupeu-lui deschisă, culese cu ochii lui, fără păreri la supra-față, tot interiorul trăsurii, făcu o scurtă reverență, închise ușor ușa și plecă.  Când i se spuse lui Dumbărău că o doamnă, venită în cupeu de casă, voește să-i vorbească, dar că n-a voit să-și destăinuiască numele către lacheu, el nu se putu stăpâni și întrebă:  — Cum era doamna?  — Foarte frumoasă excelență!  Cu blană de hermină. . .  — S-o poftești în camera de alături, arătă Matei spre odaia orientală.  Aventurile galante sunt dese în viața de mi-nistru.  Compania profitabilă în multe feluri, a ex-celențelor, e căutată.  Aglaia îl găsi pe Dumbărău citind pe divan cu atențiune.  Intrarea ei, fără sgomot, pentrucă pă-strase hermina peste umeri, iar rochiile ei opre-sate nu puteau susura cu graiul mătăsii, se putea să nu fie auzită.  Ministrul, care o aștepta, zărise, firește, imagina sveltă, pătrunzând în camera orien tală.  Cu multă ușurință, după câteva clipe, se ridică din afundatul divan, și întrebă cu politețe:  — Cu ce vă pot servi?  — Excelență, grăi limpede Aglaia, nu știu mai întâi dacă mă cunoașteți.  Vorbeau franțuzește.  Matei o privi indelung.  — Cred că vă cunosc. . . .  Sunt sigur. . .  Nu știu însă de unde.  O mie de scuze. . .  Amintiți-mi. . ,  — Artista Aglaia Bugulescu!  — A, da!  da!  da!  se-nveseli ministrul.  Poftim ia loc, ia loc!  Da ce frumoasă ești!  și ministrul voia s-o vadă bine, se da doi pași la dreapta, doi la stânga.  — E prea cald!  îmi dați voie!  făcu Aglaia, și scoase mantaua de hermină și o așeză pe un fo-toliu.  — Așa, așa!  aproba ministrul și trecuse s-o vadă din spate, apoi iar se așeză în fața ei, în cercetare, mulțumit, voios.  — Excelență!  murmură Aglaia, protestând par-că în potriva înaltei admirații.  — Ești mai excelentă dumneata!  glumi Dum-bărău, puțin meșter la glume de obicei.  O, da!  da!  da!  O, da!  da!  și o bătu amical pe moalele de după spare.  — Sunt foarte nenorocită!  suspină actrița.  — Cum așa?  cum așa?  E cu putință?  Cu asemenea grații?  asemenea corp?  și ministrul o lo de mijloc, ca s-o așeze alături de el pe divan.  Aglaia se temuse de o posibilă sfiiciune, de morga ministerială, sau, de o indignare a ei, ce-i drept nepotrivită, acum vedea bine.  De câte ori se gândise la vizita asta mântuitoare, și o isgonise din minte!  și ce prietenos, amoros chiar, se purta unchiul acesta!  Alături, ca unui duhovnic mon-den, ea-i destăinui toate mizeriile din teatru și toată nedreptatea ce i se făcea, ei, care jucase, o văzuse și el, cu talent, cu iscusință, în toalete princiare!  și toate astea pentrucă adversara ei avea de amant un ministru!  — Vezi, dacă-ai fi metresa mea, glumi exce-lența, ce avantagii ai avea?  și o apucă ușor de obraz.  — Dar sunt ruda dumitale, rudă de aproape.  — Vezi bine că n-ajunge. . .  — Pot adăoga la numele meu pe afiș, pe al mamei, să mă numesc Bugulescu-Dumbărău.  — Ești deșteaptă, văd, hoțoaico!  zâmbi mini-strul.  N-are să fie nevoe însă.  Voi interveni.  Dar se mai poate?  Cred că e târziu.  Repertoriul tea-trului este, nu-i așa?  aranjat tot, pe tot anul ăsta, așa că numai anul viitor se poate interveni cu succes, cu temei, cu rost.  Dacă a și interveni acum, când toate rolurile sunt încredințate rivalei tale, când ea le știe pe de rost, cum trebue, iar tu nu le știi, ași face un lucru zadarnic și prin ur-mare un lucru care mi-ar compromite intervenția mea de ministru.  Ce rău îmi pare! . . .  — Nu excelență, nu-i așa!