V.  DEMETRIUS  ORAȘUL BUCURIEI  - ROMAN -  Că dacă n-ar fi,'nu s-ar povesti.  I-a EDIȚIE  BUCUREȘTI  EDITURA ALCALAY si Co.  1920  DE ACELAȘ AUTOR  Lucrări originale, publicate  „Versuri” 1901, vol.  epuizat.  „Trepte rupte”, versuri, vol.  epuizat, 1906.  „Puterea farmecelor”, nuvele, 1913.  „Tinerețea Casandrei”, roman, 1914.  „Sonete”, 1914, vol.  epuizat.  „Cântăreața”, nuvele, 1916, vol.  epuizat, premiat de Academia Română.  „Canarul mizantropului”, versuri, 1916, vol.  premiat de Academia Română.  „școala profesională Episcopul Gherasim”, nuvele, 1916.  „Dragoste neîmpărtășită”, nuvele, 1919.  „Orașul Bucuriei”, roman, 1920.  Lucrări încă nepublicate  „Păcatul Rabinului” roman.  „Deputatul” roman.  „Colonelul” roman.  „Povestiri și povești” nuvele.  „Poezii”  Traduceri, publicate  „In pădurea de portocali”, roman, de Blasco Ibanez.  „Moartea Zeilor”, roman, de Dimitrie Merejchovschi  „Coliba blestemată”, roman, de Blasco Ibanez.  „Neamul Marana”, roman, de H.  de Balzac.  „Răzbunare”, nuvele, de Guy de Maupassant.  „Floare de Mai”, roman, de Blasco Ibanez.  Cum se petrecea, tam-nesam, pela 1900 și unde auzim pentru întâia oară numele eroului acestei povestiri.  De cu seară începuse să ploo, toată noaptea plouase și fără contenire se înverșuna să cadă ploaia, în șiruii dese și groase, cenușii ca de cânepă.  Moho-râta dimineață părea că n-are să mai vadă soarele.  Era în luna Martie.  Abia se svântase pământul de topirea nămeților de zăpadă și iar se făcea no-roi și mocirlă.  Străzile strâmte, nepietruite, cu mari ogrăzi brăzdate, ca și drumurile la țară, de roțile caselor, și cu maidane pline de gunoae și de ce-nușe, se făcură otrava de apă, - baltă neagră, mereu sporind.  Casele, unele cu fața la uliță, altele trase în curte, altele în fel și chip așezate, din verzi, din conaii, din ggalbene ori ca sineala, începuseră să se armene la coloare, sub stăruitoarea spălare, pătrunse de ploae. și  semănau și mai mult, în oglinda întunecată a apei, sporită eleșteu, scunde cum erau mai toate, multe acoperiei cu șindrilă.  Ca niște șipote, încăpute în jgheaburi, așa curgeau burlanele acoperi-rișurilor de tinichea, cu acelaș sgomot care se făcea una în toată vechea mahala a Bucureștilor  In cârciuma lui Tase Dumbărău, vestită în su-burbie, cu han de mas peste noapte și cu grajduri în lege, venise de pe la cinci dimineața șeful axi-zelor comunale dela bariera, din apropiere.  „Ho!  c-om bea! ”  strigase șeful, după obicei, in-trând în prăvălia de vinaț, pe când baeții crâșmei încă își frecau ochii înseilați de somn și nrdeprinși cu lumina cenușie.  Axizarul se înfipsese în mijlocul încăperii largi cât o arie, se nitase peste mesele multe în dreapta și în stânga, mirat ca e singurul muștiriu; își bătuse cu putere înglodatele picioare de podele, se umflase în paltonu-i strâns pe trup și se plecase să-și tragă carâmbii lungi ai cismelor: hotărât să rămână.  Pe când sta plecat, un șiroi de apă i se scurgea în dreptul nasului de pe ștrașiaa pălăriei.  — Du-te de'1 chiamă pe jupânu-tău!  porunci vesel, bărbatul tânăr ca de treizeci de ani, scurt și rotofei ca un călugăraș.  — Vine-acu, domnule șef.  E-mbrăcat, e în han răspunseră într-un glas și tejghetarul, flăcău înalt, smead, frumos, om de credință al casei, și un băetan slăbănog, tare oacheș, cu o gură neliniștită ca un bot de epure.  — Mă Sgândârici!  ia dă fuga la Ghiți măcelaru și spune-i să vie până aici!  Ce, sânt nebuni?  râse șeful, stau sub plapomă până acum?  Eu cu cine să beau?  Sgândârici, băetanul, avea și ei simpatiile și antipatiile lui.  Pe mulți din mușterii cârciumei îi ura, de le-ar fi dat vitriol în loc de țuica; dar pe „domnul Iancu”, șeful axizelor, îl iubea or când.  Deși gândul că va băga picioarele desculțe în noroi și-n apărie până la jumătatea fluerelor îi trecuse un fior rece prin spete, plăcerea pe care avea să i-o facă domnului lancu, aducându-i un tovarăș nimerit și vechi, îl făcu sa zâmbească tot, și, după primul cumpăt, să se repeadă pe ușe.  In așteptare, Oprișeanu privea prin geamul ușii doar o zări pe care-va trecând. .  Drumul era pustiu; un salcâm cioturos, străvechi, în marginea drumu-lui, abia își clătina ramurile răschirate, sub picul neobosit al ploii; ușile și ferestrele caselor stăteau închise, ca încleștate.  — Sărut mâna, domnule șef!  răsună în tăcerea localului.  Iancu Oprișanu se întoarse îndelung, privind în tăcere cu prietenie, ca și cum ar fi gustat în gând șirul de sticle cu fel de fel de rachiuri colorate, orânduite pe tijgheaua lungă de stejar lucitor la culoarea lemnului de nuc, așternută cu tablă groasă de cositor, și-și înfundă privirea, înt-un târziu, spre locul de unde pornise vocea.  Im răstimpul ăsta, avusese vreme să-și aducă aminte, după sunetu glasului, fără să-l vadă, pe cel care-i săruta mâna.  — Da pe unde intrași, Vasile?  — Am dormit la han, sus în pae, arătă Vasile dintr-o dată, cu mâna întinsă, și ușa prin care in-trase, dosnică, și podul în care dormise.  — Dă-i o țuică!  hotărî șeful, și se întoarse ia-răși către geamul din spre uliță.  — O mie de ani pace!  se auzi îndată, altă voce, a jupânului, a lui Tase Dumbărău.  Inalt, spătos, gros, gras, cu pieptul aproape ca de femee, cu pântecele dolofan, cele trei trepte care urcau din cârciumă într-o cameră de petreceri, tros-neau sub pasul bogatului hangiu.  Vasile se sculase în picioare, în colțul lui um-brit, pe când cei doi prieteni își scuturară dreapta cu tărie.  — Da unde-ai dormit astă noapte, craiule?  îl întrebă Tase pe Iaucu.  — După ce am plecat de-aici; m-am dus întins acasă, răspunse Oprișanu, și am dormit tuștman.  Pe la trei de către zio, m-a sculat segentul să cotesc patru vase ale lui Filipescu din Negrilești.  Aștepta dela mierzul nopții în ploae, și sergentul știa că sunt un om milos până și cu țăranii. . .  — Da, îl întrerupse Dumbărău, și știai că mai ese ceva. . .  (și hangiul făcu din degete, ca și cum ar număra arginți).  — De ce să nu iasă?  Ba i-o fi dat și gardistului ceva, ca să mă scoale.  și le-am cotit după cuvi-ință.  Pe urmă, ce era să fac?  Mi se făcuse dor de prăvălia dumitale.  Ho!  c-om!  am zis, și când colo, boerul în așternut.  Lui Iancu nu-i venea totdeuna să-l tutuiască pe hangiu.  Negustorul era om bogat, om sigur cu legături de seamă; avea ne neamuri sus puse.  Capul lui Ghiță măcelărul se ivi în ușe.  Excla-mații, drăcuiri, îmbrânceli și ghionți, toate de bucuria revederii, după numai o noapte de somn, ținură câteva minute între el și axizar.  în colțul lui, Vasile râdea sfielnic, cu ochii strălucitori de nădejde.  Măcelarul nu venise cu mânile goale.  Adusese învelite în șorțul lui alb, un mușchi de vaca în-treg, abea desprins de pe coaste, fumegând de proaspăt, rumen ca floarea de mușcată, și alte doua bucăți de carne, bine știute măcelarilor: una nu-mită cureaua bărbierului și alta mierea ursului.  Tase făcu marile lui palme covată, iar măcelarul și șeful axizelor comunale, după ce desfăcură câr-nea din fașa de pânză, o puseră cu dragoste în ele, și o petrecură cu ochi cucernici purtată sus aproape de gură, de amicul lor.  Trebuia friptă numai decât, se înțelege.  Tase se întoarse repede, după ce dăduse poranci la bucătăria hanului.  Oprișanu îmbrățise cu dra-goste pe măcelar, hangiul îi strânse pe amândoi în brațele lui de urs, și le făcu vânt.  Sgândârici se strecură printre bărbați vesel ca un șoarece care simte mirosul slăninii.  Nu bătuse ceasornicul cu cuc al hanului orele șapte, când în odaia din fund, anume pentru pe-treceri se așezară în jurul unei mari mese în patru colțuri: cârciumarul însuâi, șeful de axize, măce-larul Ghiță, delegat de mahala, agentul de percepție Stroe Bubuc, funcționarul dela prmărie Petrescu, archivarul de tribunal Săvescu și Gheorghief, cu-noscut ca mare elector.  După unii dintre ei trimisese cârciumarul pe Sgân-dărici, ea să-i cheme; alții picaseră pe nemerite, în uralele sărbătorești ale tovarășilor.  Bubuc, de pildă, abea scăpase dela alt chef, strajnic, în gura pieței Ghica, început de pe la patru seara, și care amenința să nu se mai isprăvească.  Funcționari ai Statului, măcelari, pescari, băcani, începuseră gustarea: mai întâiu câte o țuiculiță, în pofida îndrăcitei de ploi, și cheful se aprinsese pârjol.  Bubuc fugise în cele din urmă, răzbit mai mult de somn decât de băutură, și mai ales fu-gărit de teama lui de totdeauna, ca să nu fie pus să plătească o parte din cheletuli.  Stroe Bubuc era știut de toți că bea, și bea mult și mânca vârtos în socoteala tuturora, fară să plătească măcar un chilogram de vin.  De altfel, în epoca aceasta, pela 1900, negustorii și funcționarii, lipsiți de opotrivă de cultură și de școàlă, petreceau în devălmășie; iar plata chefuri-lor o acopereau fără împotrivire cei cari aveau un pic de interes, negustorii.  La început poate numai haina conțopistului, redingota lui neagră; mirosind cel mult a tutun, le impusese oamenilor acestora mai bogați, negustorilor.  Agentul de percepție, ca să se mai svânte, după cum spusese, intrase prin mai multe cârciume, până să vină în mahalaua lui.  Pretutindeni dase peste pâlcuri de oameni tot așa de necăjiți și de îngrijorați.  Popi, comisari, lume amestecată, își înecau supărarea într-o înțelegere frățească.  Bubuc, întâlnit cu câțiva prieteni, fusese nevoit să mai ocolească, să nu vie întins spre casa lui, la care tot nu ajunsese.  La Ochi Albi, la Ilie Buzatu, la Trei ochi de-odată, femei din lumea mare, se strecuraseră din casele lor, pe când bărbații le erau la cluburi, la joc de cărți; și petreceau cu tineret, cu avocați abea eșiți de pe băncile Facultății, cu viitorii țării ocârmuitori.  Până să se aducă fripturile, cinstiții oaspeți din cârciuma lui Tănase Dumbărău, daseră gata o tin-gire rămasă din ajun cu pește sărat, gătit cu us-turoi.  Când mirosul cărnurilor fripte, când aburul cald al fleicilor și al marelui mușchi ajunse sub nasurile oaspeților matinali, veselia și pofta de mâncare se înteți împătrit.  Cuțite multe se întin-seră din toate laturile mesei de-asupra marelui taler de lemn, pe care cărnurile pârjolite stăteau grămadă unele peste altele.  „Ho!  c-om bea! ”  strigă vesel și de astădată axizarul, în sgomotul de râs, grăbit de pofta de mâncare, a bunilor tovarăși.  Fiecare își aduse pe talerul mic și rotund de dinainte-i câte o halcă mustoasă, și fălcile începură să sdrobească cu ne-sațiu.  Insuși Bubuc mânca, fărâma în măsele, mesteca una după alta bucățelele de mușchi sân-geros și fraged, cureaua bărbierului, tare și dulce.  Pentru a șaptea oară cârciumarul umplu paharele de câte o litră, cu vin porfiriu.  „Sângele Domnului”!  rosti Petrescu, aidoma ca părintele Clondir, cu glasu-i răgușit de bețiv cu gâtlejul vecinic neodihnit.  Paharele, vesele parcă și ele, roșii, pline până în ochi, se încununau pe de pe margini cu diademe albe, ce se fărâmau singure, fără sgomot, de-asupra porfirului.  Ciocniră cu toții și goliră litrele până în fund, și pe dată le umplură iarăș.  -In acelaș timp, tejghetarul cârciumei, tot din â-ceiaș carne, adusă de măcelarul Popa, se ospăta și eș.  Iși lua masa chiar pe tejghea și bea liniștit, ca un om al datoriei, din litrul de plumb, cu care măsura mușteriilor.  Mai la oparte, Sgândaric da zor să isprăvească o bucată din, „mierea ursului”; și aproape râdea de bunătatea ei, de-atâtea ori sim-țită de altfel în meseria lui.  Vasile, pripășitul, ron-țăia într-un ungher, încet, după puteri, mulțumit cu rămășițele ce i se daseră de către băeți.  Către sfârșitul mesei, pe când fălcile se potoli-seră, urcă cele trei trepte, apăru în pragul ușii ce da în cârciumă și intră în camera oaspeților, o făptură cu torul de altă potrivă.  Cu umerii aduși ca o cobiliță, un tânăr de doozeci și patru de ani totuș, slab, palid, cu ochii mari și îndurerați, - așa era musafirul nepotrivit, și nepoftit de sigur.  Mustața abea i se vădea.  Tristul personaj era ud tot; apa îi trecuse prin pălărie și-i udase părul mare.  Pardesiul lui decolorat, măsliniu odinioară, părea acum cenușiu.  Deși trecuse dealungul câr-ciumei, unde mai stase un minut doo ca să în-trebe și să se scuture de ploae și de fiorii ei reci, încă îi mai curgeau șiroae subțiri de apă, peste ghete, din pardesiul și din pantalonii strânși de uzi ce erau pe pulpele lui sgribulite.  — Bună ziua!  se sili el să rostească tare, și abea i se auzi vocea.  Frate-său, Iancu Oprișea0nu, nemulțumit mai în-tâi la vederea lui, strigă vesel: „Ho!  c-om bea! ” ,  și cu alt glas, adaogă nnmai decât:  — Vino lângă mine.  De ce dracu nu veniși mai de vreme?  Dar tot a mai rămas!  Așează-te de mănâncă.  Ceilalți meseni, ridicaseră capetele, fără gânduri multe, fără să aștepte să li se spună cine este, și-l priveau pe noul venit.  — Nu, nu mi-e foame.  De dimineață, carne?  - E!  făcu-fratele.  Ești persoană delicată!  Așa sunt poeții.  Dumnealui e poet, se adresă el tova-rășilor.  Mi-e frate.  — N-ai face rău, tinere, să te hrănești mai bine, rosti solemn Popa, măcelarul.  Mănâncă dimineața cârne ca mine și bea d-ăsta0!  zise el ridicând pa-haru spre buzele-i groase.  Tot atunci, Tase Dumbărău glumi:  — Zău?  e poet?  Păi să-i facă o poezie mușchiului ăsta!  Or mai bine vinului, că nu se isprăvește.  Un adânc dispreț încreți buzele nervoase ale flă-căului.  Dar nimeni nu-l mai privea.  — Mănâncă!  îl îndemnă iar frate-său mai mare, eu am terminat, stărui el, și îi trecu propria lui furculiță cu stânga, pe când cu dreapta își scotea tabacherea.  Mihai începu să îmbuce, întâi cu codire, apoi tot mai deprins, mai așezat.  Când se trezi cu un pahar plin dinainte-i, îl goli pe jumătate, și fața lui lo o expresie de voe bună, de înviorare.  Lumea din juru-i, sătulă, începuse să discute.  — Tot vacă și iar vacă, par-că m-am săturat să mănânc, zicea Săvescu.  Ia vezi, șefule!  La acsize. .  Niște pui de găină n-ar strica.  Pentru noi, de!  N-o să-i mâncăm la toamnă, ca țiganii, când o să fie zece gologani perechea.  — La toamnă, întrerupse măcelarul, să ne dai boboc pe varză, boboc de rață!  — Boboc pe varză!  făcu Dumbărău.  — Boboc de rață pe varză călită!  Christoase-Dumnezeule!  ridică ochii spre tavan, Petrescu sen-timental.  — A fost eri inspectorul nostru pela mine, lă-muri Iancu Oprișanu.  Mă așteptam eu să vie.  I-am pus la droșcă doo perechi de curcani și trei de gâște.  Mi-a pomenit și el de pui de găină; dar o să-l las să mai aștepte, o săptămână.  Poimâne pu-nem la frigare, cum mă vedeți și vă văd, pe puțin patru perechi de pui de găină crescuți în casă.  — Crescuți de tine?  întrebă ironic, Bubuc.  — De țărani, răspunse fără să ia aminte acsi-zarul.  E om de treabă inspectorul ăsta, ca și cellalt, ce să zic?  — și are viitor, adaogă Bubuc.  E nepotul pri-marului.  Vezi de te poartă cu el ca o mireasă.  Ești băiat deștept.  Trimite-i niște țuică de Văleni.  Săvescu îl cunoștea și el.  — Ar fi fost consilier comunal.  Fratele mâ-si trăește cu nevasta ministrului de interne.  Dar nu s-a putut.  E nepotul primarului, și de!  mai are primarul o rubedenie în consiliu.  Dar ăsta cum e tânăr și după câte aud, ajunge departe de tot!  O să-l vedem ca pe conu Matei Dumbărău!  — Nu-i chiamă pe toți Dumbărău!  făcu hangiul, dar îi păru numai decât rău, și ca om cu politică înaltă, adaose: Se prea poate!  Dacă e deștept! . . .  Are guriță?  E orator?  Ospățul matinal rămăsese acum numai la bău-tură.  Toată lumea fuma, și fuma și oaspele cel nou și tânăr, Mihai Oprișanu.  Era aproape de nămezi și ploaia contenise.  Eșiți de sub cotloane, cocoșii își trâmbițau cucurigul.  Norii se risipiseră, lăsaseră să cadă o rază de soare în curtea hanului.  Prin ușa care lega odaia cu cârciuma se vedea acum limpede doo din cele șapte ferestre mari ale casei din curte, ale gospodăriei lui Dumbărău, despărțită de restul ha-nului printr-un gard scurt de zăbrele.  — Guță oratorul!  se miră cu glas tare noul venit, care urmărea cu privirea, peste umărul lui frate-său, lupta luminii, în văzduhul de afară.  — Guță?  E fiu-meu!  Da, de unde-l cunoști?  întrebă cârciumarul, și se mișcă din picioare până-n creștet, întârziind să se ridice de pe scaun, plin de mândrie și pătrunzând cu ochii pe tânărul ofilit.  — Dela Universitate. . .  Mâna puternică a lui Dumbărău se întinse peste pahare și strânse palma gălbejită a bănuitului stu-dent.  Intr-o clipă, ridicai de pe scaun, deschise ușa și strigă pe fecioru-său.  Felurite expresii de respect, se citeau pe figu-rile comesenilor la intrarea lui Guță, în odaia de petrecere.  Cuvântul scăpat lui Mihai Oprișanu, dase preț laudelor lui tată-său, adesea necrezute și îndurate cu sila de multe ori.  „Oratorul!  auzi dumneata! ”  se gândeau tova-rășii de petrecere ai cârciumarului, „va să zică, așa era poreclit în lumea studenților, băitul lui Dumbărău!  Semăna conului Matei! ”  Intrând pe ușe, oglindindu-se în ochii plini de iubire ai părintelui lui dintr-nceput Guță nu vă-zuse pe nimeni din cei de față.  Când înțelese că era mai multă lume acolo și voi să dea bună ziua, dădu cu ochii de Mihai Qprișanu.  — Ce cauți aici, bardule?  strigă el, vesel.  Fața palidă a tânărului se împurpură ușor.  — E fratele meu, să dădu falnic pe spate Iancu acsizarul.  Cu altă privire îl cinsteau acum pe „poet” toți comesenii.  — Iar n-ai de tutun?  ii șopti la ureche Iancu.  Fratele mai mic dădu din cap.  — Pe-acasă ai mai fost?  urmă fratele mai mare.  Păcat că m-ai brodit iar fără parale.  ține cinci lei.  și Iancu îi strecură, nu destul de dibaci ca să nu se observe, o piesă mare de argint.  Lumea s” ridicase dela masă, și sta roată în ju-rul lui Guță, care se gătea să plece, și parcă voia să găsească o clipă potrivită, ca să-i mai spună ceva celuilalt tânăr.  — Ne vedem des amândoi la facultate, rosti el tare.  — Să mergem împreună!  se hotărî Mihai, și se ridică și el de pe scaun.  Mânile tuturora se grăbiră să strângă mâniie ti-nerilor, cari se alăturaseră.  Tase și Iancu eșiseră în curte, și' i urmăriră, cu ochii până, cel pierdură în stradă.  Bubuc găsise prilej să plece și el, prin cârciumă.  Destrămați, fugari, norii se risipiră, iar soarele, biruitor,îmbrăca în lumină noo lumea largă.  — Hai să vedem, Iancule, plătești tu tot ce s-a băut, orî ești un încurcă lume?  — Afurisit să fie care n-o plăti, nene Tase!  dădu acsizarul cu pumnul în masă.  — Stai că mai suntem și noi pe-aici, făcu Să-vescu, aprobat de Petrescu, și scotocindu-se în bu-zunare.  — Să mai aducă doo chilograme!  hotărî câr-ciumarul.  Partea mea.  Să le bem în cinstea tine-rilor care au plecat.  — Să trăiască!  răcni Gheorghief, și să calce pe urmele conului Matei!  — Să trăiască!  spuseră cu toții; ăștia sunt vii-toru României.  De unde se va vedea că și cei săraci simt poezia vieții șl a naturii.  Pe o saltea de pae, pusă de-a dreptul pe pământ în curte, sub cerul liber, sta întins Mihai Opri-șanu, cu palmele una peste alta sub cap.  Visa.  Visa cu ochii deschiși peste măsură, cufunda: a-dânc în cerul înalt.  Iși uitase cu desăvârșire pozi-ția lui orizontală și se ridicase până la stele, fără să le fi mărit: nu se gândea că sunt tărâmuri lo-cuite ori pustii, sori imenși; nu se gândea la nimic precis, și privea totuș cu încordare.  „Fără pereche de frumos! ”  murmură el, la răs-timpuri, și clipea, înoind, fără să știe, puterea de-a privi mai departe.  E de necrezut cât de schimbată e priveliștea de sus, privită de pe spate, într-o noapte în care toate chiliile cerului sunt luminate, iar luna se înalță sfioasă într-un colț de firmament!  Nenorociți sunt cei care caută vecinic numai în pământ și nu s-au afundat nici odată în nesfârșitul apelor și al ceru-rilor.  Unele stele i se păreau lui Oprișan galbene ca nuferii și fluide, altele argintii sau ca floarea re-ginei, și ar fi jurat de unele că sunt verzi ca he-leștaele sub umbra sălciilor.  Calea lactee, ca un nor spulberat, abia de avea atâta lumină câtă îi trebuia ca să se deslușească.  Se înălța el?  ori se cobora ca o lacrimă ușoară ca fulgul, steaua Vega din constelația Lirei?  Când se întrebă cu deamănuntul, când își destremă con-templarea, râse singur, aproape tare, și auzi îndată tusea bătrână a tatălui lui.  Un câine lătra departe,—cerul se risipi, se adună, se refăcu iarăș boltă, depărtată și streină.  Umbra casei părintești mai scăzuse, casa, părea acum mai înală, luna se ridicase.  Gutuii răsfrânți din ogradă iroseau o mireasmă slabă de primăvară, în aerul umed oleacă răcoritor.  Florile roșioare de pe crengi primeau în păhărelele lor neclintite — împărtășania stropului de roo binecuvântat.  Tusea bătrână îl readusese pe Mihai la legăturile lui cu lumea pământeană.  Se culcase afară, prea de timpuriu, anume ca să i se pară că e singur.  Tată-său se dase jos din pat, în căutarea chibri-turilor.  Mihai îl auzea bâjbâind prin tinda în care unchiașul se culca de ani de zile singur.  Moșnea-gul fuma și noaptea, între doo somnuri.  Se culca de-odată cu găinile cocoțate pe ramuri, în gutui.  Pe când el, Mihai, își pierdea nopțile până pe la doo, pe la trei, discutând, recitând, căinându-se de multe ori, tată-său, obosit de munca de peste zi, de dulgheria lui, se trudea pe un pumn de pae cocoloșite să doarmă, să se odihnească, doar va fi mai vrednic a doua zi.  Versurile, știa Mihai bine, că nu dau pâine; mizeria părinților îl mustra adesea, propria lui strâmtorare îl poticnea de mulți bolovani; îndurase până și umilința unor batjocuri cărora nu le pu-tuse răspunde, — și nu fusese totuș în stare să găsească o cale bătută vieții, să deprindă o mese-rie, să ia o profesiune.  Lumea îl credea student, până și la universitate, poate chiar unii din pro-fesori îl credeau student, și el abea avea patru clase de liceu Ce fel de poet, fără studii, fără carte?  și când se gândea că se prea poate să nu fie un adevărat poet!  Poate că era și el un idiot, ca mulți alții de cari râdea, cu poftă și cu spirit, de altfel, adică un biet potrivitor de vorbe, îmbi-nător de fraze pustii și de rime.  Care om vrednic de crezare se rostise asupra lui?  Dacă ar fi fost chemat, sortit pentru sfânta poezie, nu s-ar fi ivit o întâmplate te miri cum și foarte firească totuș, să-i pue stihurile sub ochii unui atotputernic?  Iar acesta, gândindu-se la ceeace ar putea pierde țara, prin lăsarea în sărăcie și disperare a poetului, să-l ia la el, să-i creeze o bursă ori o sinecură la Stat?  De ce întâmplarea și omul nu se iveau?  Cum se făcuse ca Taras șevcencho să ajungă marele cântă-reț al Uchrainei, sfântul Taras!  din rob ce fusese?  Se citea mai mult în Uchraina rusească decât în România?  Epoca dela 48, în care oamenii politici și poeții guvernaseră țara și o înzestraseră cu tot ce avea și acuma bun, fusese o bazaconie, un vis al istoriei noastre?  Firește, poetul nu râvnea să guverneze lumea, dar nu voia ca lumea să-l osândească întunericu-lui și mizeriei, ignorându-l cu desăvârșire și ne-dându-i putința să trăiască prin cântecul lni!  La urma urmei poate că el, Oprișeanu, era o secătură, și ar fi făcut mai bine să-și pue capăt zilelor, ori, dacă viața face sa fie trăită ori cum, să se asvârle într-un negoț oarecare?  Negoț!  care negoț?  se întreba cu necaz, bietul tânăr.  Ca să învârtești o afacere, cum se zice, tre-buesc bani.  Ca să intri la stăpân, nu te primește nimeni ucenic, odată ce-ai trecut de doozeci de ani!  Hotărât, toate ușile sunt închise, celui care de mic copil a ciocănit și-a șlefuit versuri.  Mare nebunie!  și ce să facă într-adevăr cu stihurile?  Intră ele în gândurile și nevoia de toate zilele ale omului?  I sunt necesare existenții lui?  fericirii lui?  Il în-vață ceva?  îl povățuește?  Furat-a poetul toată fru-musețea de pe lume și a pus-o în leagănul rân-durile scrise de el, așa încât omul, mergând ca printr-o beznă, dus numai de orbii lui ochi, să aibă numai decât trebuință de el de poet?  Cerul în care m-am cufundat în noaptea asta,—se gândi Mihai,—cu nesațiu, cu fericire, uitând de toate su-ferințele, nu-l văd toți cei cari întâmplător l-au privit ca mine?  Ba, mai mult decât atâta: nici celor cari l-au văzut, nici celor cari nu l-au văzut, eu n-ași fi în stare să le spun, în versuri încă!  așa cum îl simțeam!  Atunci?  La ce sunt bun așa dar?  Nu era acum întâia oară când Mihai sângera, sfâșiat, de întrebările și de răspunsurile lui, fără cruțare.  O adevărată suferință îndura bietul tânăr.  Plapoma de iarnă, cu care se învelea, i se părea groasă, îl asuda; salteaua de pae scâșnea strivită de șoldurile lor osoase.  Nu mai privea cerul, își luase privirea dela el, ca dela o amăgire, și, obosit, se gândea cu necaz că oricare bucurie i se întoarce în potrivă, că mustrările de cuget îl urmăresc până și în contemplare.  Dela infinitul mare, coborâse la el, la infinitul mic.  Cu grămada îi veneau în amintire poeziile scrise de el, dar scriitorul abea că le murmura primele rânduri, și le și izgonca.  Nimic nu-i mai plăcea.  Toate i se păreau goale de înțeles, veștede de frumuseți, fără nici o noimă.  Voi să-și întoarcă iarăș privirile uscate de in-somnie către generosul cer instelat.  Fixă cu în cor-dare steaua Vega.  Safirul ceresc i se păru că pică până la el, ca un șireag de lacrămi.  Voci morăcănoase, pline de răutate, se auzeau din casă.  Glasurile, bine cunoscute lui, erau scă-zute, stăpânite, hârâiau.  Mihai ar fi vrut și n-ar fi vrut să le audă.  Bătrânii lui părinți se certau.  Moșneagul se dusese să-și aprindă țigara dela can-delă, în odaia în care-i dormea soția.  Era destul să se audă unul pe altul, cei doi soți, la olaltă de patruzeci de ani, și sfada începea.  Vecinic aceleași lucruri își spuneau, cu aceleași ocări se înfruntau, era vădit că nu șe pot suferi, și trăiau împreună!  Așa viețuiseră la olaltă și tot așa ar mai fi hală-duit o mie de ani!  Mihai știa că una din marile lor nemulțumiri era el.  Nu-i pricepeau rostul pe lume.  Om voinic, scăpat de armată, să nu muncească, să nu dea din mâni, cum ziceau ei, când ei la vârsta lui se că-sătoriseră, asta era cu adevărat pacostea lui Dumne-zeu!  Mihai, ce-i drept nu le mânca pâinea neagră și puțină, dar părinții tot nemulțumiți erau.  Carte știau ei bine că nu învață, pentrucă nu urma la nici o școală; atunci ce făcea găliganul lor de băiat?  Nu era hoț, nu era prost, vedeau bine, și părinții și mai încurcați, rămâneau.  Până să ațipească, Oprișan se gândi cu recunoș-tință înduioșată la unii din prietenii lui, cu care își făcea vacul!  Când genele începură să i se apro-pie și să se împreune, el și se pornise să viseze.  Luna începuse să apună, când poetul adormi, zâmbind însfârșit, căci uitase, ca la vârsta ce o avea, mustrările aspre ale cugetului.  Ziua își albăstrea pânzele de cânepă, cocoșii în-cepură a trâmbița zorile, carele grele se porneau pe drumurile prăfoase ale țării.  Bucureștii începu-seră să aue ca un ghioc uriaș.  Unde-l cunoaștem, ca student, în lumea universității, pe nepotul lui Matei Dumbărău, fecior al procopsi-tului cârciumar Tase Dumbărău, și- aflăm înclinările.  Pe ușile veșnic deschise ale universității era un du-te vino fără de răgaz, în epoca examenului de primăvară, și-n ajunul ei.  Junimea, viitorul țarii, îngrijorată, nu mai avea astâmpăr.  Forfota prin săli, prin culoare, scara nu se mai odihnea.  Prie-tenii, care învățau împreună, nu se mai părăseau, nici pe băncile facultății.  Domnișoarele studente dela litere și dela filozofie se rugau până și de necunoscuți să le sufle la o ananghie.  Numele profesorilor umblau din gură în gură.  Furnicarul dela drept, sutele de viitori avocați și judecători, se aduna și se împrăștia în fierbere nepotolită, în marile săli, după cum se vestea că va veni cutare domn profesor, sau că nu poate veni  Erau studenți care nu se arătau decât la examene, alții veneau rar ca la biserică; unii, rozi-toarele, nu lipsiseră o zi dela cursuri, oricât de nerodnice ar fi fost.  Unii dintre profesori țineau, să-i vadă des pe elevi, alții habar n-aveau de mu-trele lor.  Studenții dela medicină și dela științe, priveau ca o pagubă reală o lipsi dela cursuri; cei dela drept se amestecau în toate sosurile: erau funcționari ai Statului, stâlpii de cafenele cât e ziua de lungă și noaptea până târziu, jucători de cărți în rând cu toți profesioniștii, și făceau zâm-bre să joace roluri în politică.  Fierberea din universitate nu contenea decât în vacanțe.  Multe din cursuri se țineau cu regula-ritate, ca și cum profesorii mai aveau ceva de sperat de pe urma strășniciei lor, deși unii din profesorii dela drept nu se arătau cu lunile tocmai aceștia erau miniștri, senatori, deputați cu vază.  Ziua fixată de el pentru examene, prea ocupatul profesor o uita, iar studenții, interesați să ispră-vească, să plece pe-acasă sau în viligiatură, ori să se dea fără grije plăcerilor tinereții, îl căutau pe acasă, pe la clubul partidului, pe la alte cluburi, și-l găseau de multe ori, în puterea nopții, la Capșa, în cabină, sau la Flora, șapanizând.  Se întâmplă ca domnul profesor să se supere de urmărirea polițienească, și să-i trimeată la plim-bare pe obraznicii elevi.  Dar mai adesea îl înve-selea prinderea asta ca cu arcanul, și râdeau, și tovarășele și tovarășii lui de petrecere.  Era un pri-lej de veselie mai mult.  Trăsura aștepta afară, adusă anume de băeți, alte birje se găseau repede ca să se urce în ele studenții clae peste grămadă, alt haz!  și examenul se ținea, în pripă, și pentru pu-ținii care îl găbuiseră pe domnul profesor.  Deosebirile de mijloace, de avere părintească, se simțeau până și între zidurile maturei școale.  Fe-ciorul marelui proprietar de Olt, Alexandru Tă-năsescu, din adevărata familie Tănăsescu!  nu putea fi prieten cu Gheorghe Săcure, băiatul pastrama-giului din Slatina, bine cunoscut lui din copilărie, coleg de liceu.  Tănăsescu era într-o funie cu Du-mitrescu, fiul chiristigiului milionar din Piatra-Neamț.  Matca, vechea obârșie nu se căutau.  Luxul însă avea mare trecere.  Legăturile dintre tineri se tăceau prin vizitarea acelorași localuri, prin chefu-rile cu aceleași femei, când nu se întâmpla să fie mai vechi, de-acasă, din familie.  Puține figuri triste pătau priveliștea de viață ve-selă, trainică, nepăsătoare, din facultate, în timpul cursurilor.  Sălciile, pletoșii, visătorii și filozofii, în furnicarul neastâmpărat, gata să fredoneze ultimul cântec la modă, căpătau surâsul comunicativ al masei, iar când vre-unul din ei se retrăgea prin unghere, avea noimă: șoptea unei colege vorbe de dragoste.  Nici un copil, nici un bătrân, în tot amestecul acela fierbinte de tineret.  Fetele, tocmai la vârsta când nici un cuvânt de iubire nu cade pe piatră; când nici o aluzie nu sboară neprinsă în plasa de fluturi; când chipul bărbatului e amănunțit până la migăleală; când fizicul, la care fetițele nici nu se gândesc, poate fi el singur simpatic sau anti-patic; tocmai la etatea lor cea mai rodnică: fetele respiră acelaș văzduh învăpăiat de dorințe, la olaltă cu ei, cu bărbații potriviți lor, cu stăpânii visurilor lor trupești și sufletești, cu doriții sclavi ai coche-tăriei lor!  Printre prelegerile savante, printre studiile grave, pe care trebuia să le asculte și să le inmagazineze lumea aceasta, părguită, sburdalnică prin firea ei, se înțelege că dragostea își făcea mendrele în toată voia, cu nesațiu.  Totuș, puține perechi unrversitare porneau până la oficiul stărei civile.  Inrăurirea societății pătrun-dea pretutindeni.  „Sdrobirea carierei” sunt cele mai tragice cuvinte, în facultate și sdrobirea aceasta înlătura toate piedicile, ori cât de dulci, ori cât de sentimentale!  Junelui student îi trebue zestre, ca să parvie în orașul lui de provincie, ca să nu-i treacă înainte confrații, niște dobitoci, niște șarla-răni, spune el, și să poată ajunge în marile dem-nități sociale, care dau fericirea.  In de obște studentele sunt fete sărace, viitoare profesoare, biete lefegițe, când pot ocupa locuri în învățământ, când sunt și aci protejate.  Studentul sărac, mai ales el, trebue să ia seama ca să nu se încurce, penttucă cine știe ce partidă norocoasă poate face, simpatic, cum crede el că este, și plin de talent!  Guță Dumbărău, oratorul trupeș, mândru, fru-mos băiat după părerea studentelor, abia scăpase din doo legături amoroase, necăsătorit.  Doi ani încheiați se amestecase printre studenții dela litere și făcuse cunoștința tuturor fetelor.  Nu-și neglijase dreptul, pentrucă avea destulă vreme de pierdut.  Ca un cocoș privea în juru-i, sigur de frumusețea lui.  Fetele îl urmăreau cu privirea, puține nu-l puteau suferi, mai toate ar fi stat de vorbă cu el, intrigate.  Nici mal târziu, când una din ele, apoi alta, fuseseră înșelate și părăsite, nu-l ocoleau.  fiecare se credea mai iscusită, mai frumoasă, mai vrednică de statornicia bărbatului, decât colegeleamăgite.  „E nepotul profesorului universitar, care o să fie ministru își spuneau una alteia, pentru a suta oară.  Ce carieră splendidă o să-și croiască ăsta! ”  Ori când ar fi vrut, Guță putea creia o socie-tare a studenților, și face cu ea minuni.  Acnm, el eșia din universitate, dar avea să- ămână tot în mediul studențimii un an întreg.  Apoi, alte împre-jurări, alți oameni, alte interese.  Vizita pe unii din profesori, ea un om politic, în curând personaj.  Inrudirea lui cu Matei Dumbărău era totdeauna folosită.  Licența?  ca și când ar fi avut-o în buzu-nar.  Avea s-o ia magna cum laude și să dea o lo-vitură politică mare.  Unii din colegi căutau să-l precipite, ca să fie mai siguri, pe de-oparte de o mai strânsă legătură cu el, pe de altă parte că partidul politic pe care voiau să-l servească, va ține seama mâine, când nu vor mai fi pe bănci, de concursul lor.  Avea să scornească ceva oratorul, ca să-i pună în evidență și să iacă din ei o falangă de preț.  Guță le-o fă-găduise.  Partidul de la putere își împărțise de mult posturile, numai cu opoziția se mai putea cădea la tocmeală.  în întrunirile lor mici, Guță vorbea mult, dar nu ca un prieten, ca la un sfat, ci se ridica pe scaun, pe când în juru-i se făcea tăcere.  Adevărat orator!  Băeții îl înconjurau ca pe adevă-ratul lor, șef, ca pe împărțitorul de mijloace de mâine, ca pe nepotul lui Matei Dumbărău, cel mai mare orator.  Aci facem cunoștința de aproape cu sora ministeriabilului Dumbărău, Maria Bugulescu, cu fiică-sa Aglaea, menită scenei.  Mihail Oprișanu ciocăni la ușe, încet, și așteaptă cu stânjeneala aproape dureroasă, cu nerăbdarea și grija lui de totdeauna, când avea să treacă peste cercul cunoștințelor lui.  Nu adăsta mult, și însăși vocea așteptată cu îndoială în inimă, strigă din lăuntral sălii: „intră”, limpede.  Flăcăul își mai șterse odată picioarele de preș, aplecat, și intră, cu pălăria în mâna care deschidea ușa, cu dreapta gata sîo întindă.  Nu se înșelase: glasul Aglaei îl poftea să intre.  Fata își scutură capul, ca să-și înlăture șuvițele de păr căzute pe frunte, și mâna ei nervoasă se în-tinse repede, și grabnic strânse mâna tânărului sfios.  Mihai abia avusese vreme să-și privească prietena bine, să îngaime ceva, și se și afla în fața mamei ei.  Muma se numea încă Bugulescu, după numele bărbatului ei, tată bun al Aglaei, soț cu care era în proces de divorț de trei ani încheiați.  Bărbat și soție primiseră amândoi să se despartă, din pricina vecinicei nepotriviri „de caracter”, care divorțase patruzeci la sută din femeile Bucureștilor, de băr-bații lor.  Domnul Bugulescu lăsa din parte-i pro-cesul să tărăgănească, pentrucă „pensia alimeitară” plătită de el cu regularitate, o ajuta mai ales pe fiică-sa, de care se despărțise cu părintească părere de rău.  și Aglaia ar fi rămas la el, dacă nu s-ar fi gândit că mâine poimâine taică-său se poate în-sura, și ea va avea de îndurat autoritatea unei mame vitrege.  Pe de altă parte, fată cu judecată, se simțea mai slobodă cu măsa de cât cu tatăl ei și, într-adevăr, de cum i se divorțaseră părinții, dăduse examen și se înscrisese la Conservatorul de declamație.  Era acum la sfârșitul anului al treilea.  Pe Mihai Oprișan, fata îl cunoscuse din reviste, ca nume, apoi, printr-un coleg de conservator, îi făcuse cunoștința printre alți începători în ale Artei.  Gazdele și mosafirul stătură doo minute de vorbă toate trei în jurul mesei din mijlocul salonașului modest, apoi Aglaia trecu în odaia cea-laltă, de dormit, ca să se pieptene.  Rămasă cu tânărul a cărui meserie o ignora, muma îl cerceta.  Pulpanele redingotei negre a lui Mihai atârnau în dreapta și în stânga scaunului obișnuit, de pae, ca doo aripi fără viață.  Căptușeala lor ciuruită pe jos cu desăvârșise, lăsa să se vadă, acolo unde găurile erau mai mari, o scamă neagră, iar pe alocuri părea mâncată mărunt și stăruitor de șoareci.  Cucoana Maria Bugulescu se uita nedumerită la mosafirul acesta, și se întreba pentru a zecea oară, ce-i poate folosi fie-si prietenia unui calic și stângaci ca acela.  Gândul că fiica ei ar putea să se îndră-gostească să-și încurce măcar un crâmpei din viață, cu nevinovăție chiar, cu un asemenea pârlit, o înora și o făcea să nu-l poată disprețul sau să-l privească cu milă.  „Tinerețele sunt oarbe și nebune, se întuneca ea, și căuta să-l tragă de limbă pe Mihai.  Băiatul răspundea întrebărilor fără umbră de bănuială.  Cucoana îl iscodea, dacă fie-sa e frumoasă, dacă are talent, dacă e bine văzută și ce crede el că va putea face Aglaia în viitor.  Abia își isprăvise doamna Bugulescu grosul anchetei, și Guță Dumbărău după doo repezi cio-cănituri la ușe, intră deadreptul în salonul la care bătuse, ca un obișnuit al casei.  Cucoana gazdă văzu cu mirare, că Guță e prieten cu Oprișanu.  — Suntem neamuri noi, găsi ea cu cale să lă-murească: tatăl lui Guță și cu mine, și cu Matei Dumbărău, de care cred că vei fi auzit, suntem frați și soră.  Lămurirea luase o greutate de pe inima lui Mihai.  Văzându-l pe Dumbărău intrând ca la el acasă, acolo, la Aglaia, cu aerul lui de om sigur de el, bine înțolit, pieptos, puternic, poetul îngăl-benise.  Deși nu era îndrăgostit, fata îl plăcea mult, mai cu seamă pentru că-i recita versurile.  — N-ai mai venit pe la noi de o sută de ani!  zise Aglaia.  — Nu știți câte am pe cap!  La Universitate, la „Cercul nostru”, — profesorii mă chiamă pela ei pe acasă: unde nu mă duc?  De când am intrat în politică și noi studenții, avem conciliabule. . .  cu șefiii politici de culoare, cu toți cronanii ăi mari.  Eri am vorbit cu un șef de partid, ce credeți?  O să dăm o lovitură! . . .  val vârtej se duce guvernul!  Un domn bine cunoscut casei își făcu intrarea salutând ușor, zâmbind în dreapta și în stânga.  Bătuse pe semne la ușe, dar nu auzise nimeni.  Era Gheorghiet, cunoscut și lui Oprișan dela masa îmbelșugată din fundul cârciumei lui Dumbărău tatăl.  — Dacă răsturnă m guvernul, se adresă de astă dată Guță lui Gheorghiet, viitorul nostru, a vreo doozeci de inși, e asigurat.  — Fără noi, domnule Guță, n-o să pupați putere!  râse și făcu cu ochiul Măriei Bugulescu, noul venit.  Cine vine la întruniri, dacă nu mahalaua adusă de mine și de alții ca mine?  Când sunt manifes-tații, cine-și bagă pieptuî în baioneta dorobanțului: oratorii?  dumneata domnule student, ori ăia săracii aduși de mine?  și Gheorghief se bătu în piept.  — Foarte bine!  Bate laba-ncoace!  făcu Dum-bărău, în graiul lui Gheorghief.  Parcă Statul n-are destule funcții bănoase și pentru noi și pentru voi?  Să mergem mână 'n mână.  Ce ceri dumneata?  știi cu cine vorbești?  — Conu Matei să trăiască!  înțelese electorul.  — Slujba de intendent de la cimitirul Belu?  Face cât o moșie, știu!  își dădu ochii peste cap, oratorul.  Vreai să fii inspector comunal?  Vreai un spital ca să fii ici în centrul orașului, să n-ai grije de coșniță, de chiria casei, de lemne, de lumină, e!  și că te altele, numai stomac și buzunar să ai!  Carte ai, n-ai, nimeni nu te întreabă.  E vorba de ce servicii ai adus partidului.  Pe Stroe Bubuc, care face propagandă în mahala pentru ai noștri și pă-suește lumea la bir, numai ca să vie la întrunirile noastre, o să-l înalțe la șef de percepție.  Il împru-mută unul de-ai noștri pe ipotecă, cu suma care trebue depusă la Finanțe, drept garanție, și-l face șef-perceptor!  Il procopsește, pentru că și el își pune pielea în saramură.  în doi ani ai să vezi cine e Bubuc!  — Da mai lăsați politica!  se plictisi Aglaia.  — știi pentru ce am venit la tine, Aglăițo?  — Spune.  — Dăm o serată, noi, „Cercul nostru” și vezi cum sunt eu?  m-am gândit la tine, să ne dai concursul.  Are să spue monoloage și Zapcu din Teatrul Național, așa că vei fi în tovărășie bună.  Alege câteva bucăți. . .  mai tari, vre-o trei.  Foarte frumos dm partea ta.  Am să spun și o poezie de Oprișanu. . .  Mihai se înroși ca o fată.  Voi să protesteze.  — Lasă, dragă, să te facem cunoscut!  reteză Guță.  Dacă nu ne-om servi prietenii. . .  așa e viața. . .  — știi că azi e ziua dumitale?  îl întrebă Aglaia pe Oprișan.  — Cum, ziua mea?  se sperie aproape scriitorul  — Astăzi împlinești doozeci și patru de ani.  Oprișan se zăpăci de tot.  Era adevărat.  Implinea chiar azi douzeci și patru de ani.  Aglaia își amin-tea acum.  îl întrebase odată, întâmplător, când e data nașterii lui. . .  și ea ținea minte, când nici el, și nimeni altul pe lume, nici prietenii, nici pă-rinții, nu se gândiseră la ea.  O mare bucurie simțea că i se urcă din inimă pe obraji, și ar fi dat o parte din viața lui, ca să nu i se citească pe chip!  Cu capul plecat, zâmbind totuși îl zări pe Gheor-ghiet fâcându-i semne gazdei, muma Aglaei.  Guță Dumbărău o amenință pe fată cu degetul.  — Ia vezi nu te juca cu focul!  glumi vărul.  — Dumneata nu știai, și Aglăița mea știa!  se cruci Maria.  Mihai se înfundase pe locul lui, cu desăvârșire.  Intre mumă, Gheorghief, Dumbărău și Aglaia, era un schimb de priviri, pe care fata nu le mai putea îndura.  „Ia te uită, se gândi ea, și netotul ăsta de poet cum se pierde, cum nu mai e în stare să-și scoată nasul din podele!  Să creadă lumea că e între noi cine știe ce!  — De ce vă mirați, de ce faceți atâta caz nepotrivit de un lucru de nimic?  izbucni ea, supărată.  Ziua nașterii mele este totdeauna sărbătoriră în casa noastră.  Asta o știți.  Primesc plocoane, feli-citări.  Aproape toți cei care mă cunosc o țin minte.  Tot așa țin și eu minte pe a tatii, pe a mamei, pe a unchiului, pe a profesoarelor mele, și a-și ține-o minte și pe a dumitale, se răsti ea la Gheor-ghief, dacă mi-ai fi spus-o vre-odată.  și zilele de naștere ale prietenilor le știu.  Mă mir de domnul Oprișan că nu o ține minte, de și a fost în stare să mi-o spue mie.  Mihai simți că-i ard urechile, ca bătute cu o nuia.  Aglaia se însorsese împotriva lui, ca să scape de încurcătura pe care o iscase tot ea.  Cum stătea aplecat adânc, covârșit de stângăcia și de neprice-perea lui de a eși la mal, zări un picior bărbătesc alunecând încet către altul femeesc, întins destul de tare.  Ridică ochii, căutând fără să vrea, să nu afle tainele altora.  Gheorghief și Maria se priveau țintă.  Fața mumei încă arăta deziluzie și necaz, pentru cele auzite.  Totuș, al ei era piciorul femeesc ce se apropia, se lipea și se împletea cu pi-ciorul electorului Gheorghief, pe sub masă.  — Eu vă las!  sări dela locul lui, Dumbărău.  Vezi Aglaio să fii tare.  Ziua reprezentației până acum n-a fost hotărâtă.  ți-o vestesc eu.  Serata literară va fi urmată de bal.  Ia vino să-ți spun ceva la ureche. . .  Amândoi intrară într-un ungher al casei, și ochii cari îi urmăriră o clipă se întoarseră, să se fixeze deasupra mesei.  — Nu te apuca să spui prostiile lui Oprișan.  Individul ăsta, am aflat de curând, nici student nu e măcar.  Ai vre-un interes?  Fii fată deșteaptă!  Dacă ai minte, ascultă ici: recită o poezie a vre-unui gazetar.  Tu ai nevoe de reclamă.  și profe-soarele tale și actorii din teatru, îi cunosc eu!  altfel au să se uite la tine, când ți-or vedea nu-mele în gazetă, înotând în laude.  Nu-i știi și pe ei cum umblă dtfpă ele? . . .  Să știi să-ți faci tre-burile, fetițo!  Nu-ți pune în cârcă un pachet de zdrențe, ca băiatul ăsta.  Are sau n-are talent, n-o să-l scoatem noi la iveală, dacă nu are protecții și legături cu societatea, cu lumea vie, cu ziariștii și cu oamenii politici.  Fii deșteaptă!  Dumbărău zâmbi în ochii vară-si, o bătu pe spate, se întoarse cu vioiciune, sărută mâna mă-tușe-si, dădu mâna în treacăt cu Gheorghief, și ca și cum ar fi vrut să afle dacă poetul are vre-o bănuială, strânse cu putere și îndelung palma slabă a nebănuitorului trubadur.  In ușa intredeschisă, viitorul om politic întoarse capul și spuse tare, căutându-se în buzunarul de sus al vestei:  - Mi-am uitat faimosul meu ceas de aur. . .  Cred că-i acasă. . .  Cât e ceasul?  Gheorghief se uită la ornic și rosti:  — La mine e cinci, dar nu cred să meargă bine.  Domnule Oprișan, cât e la dumneata?  — Eu n-am ceasornic, răspunse foarte simplu cel întrebat.  Electorul săltă pe scaun:  — Cum?  n-ai de loc ceasornic?  Un circuit de priviri făcu înconjurul omului fără ceas.  Râzând, Guță închise ușa în urmă-i.  și se făcu tăcere.  — Dumneata ai părinți?  îl întrebă mai iârziu muma pe trubadur.  — Am și tată și mamă, răspunse el scurt, dornic să fie la zece chilometri departe de casa aceia.  „Ai!  se gândea Maria, și nu-ți cârpește mă-ta redingota ceia de ocară! ”  — și dumneata n-ai nici o meserie, de nu-ți trebue ceasornic?  îl încolți Gheorghief.  Ochii lui Mihai se cătrăniseră de ură.  Abia se înfrâna să răspundă cu voce obișnuită.  — N-am nevoe.  Nu sunt birjar, să-mi socotesc vremea pe ore.  — Dar nici data nașterii dumitale să n-o știi, s-a mai pomenit?  un om cu carte! . . .  se minună gazda.  — Bine c-o știe Aglaia. . .  rânji Gheorgief.  — Va să zică nici părinții dumitale nu te-au felicitat astăzi! . . .  se uimi prefăcută, muma.  Numai tu, Aglăițo, mamă, duci grije tuturora!  — Ertați-mă că nu mai pot sta. . .  se sculă poetul, încheindu-și pe nemerite haina.  Clocotea.  „Dacă le-ași spune acuma, se întrebă el, să-și deslipească picioarele, ce s-ar întâmpla?  Pretutindeni aceiași răutate și murdărie.  și Aglaia asta: o gâscă!  Ce caut aici? ”  Scaunele se dădură în lături; Gheorgief întinse mâna, iar Oprișan nu avu curajul să refuze nici una din palmele ce i se întinseră din toate păr-țile.  Când eși în stradă, bardul înțelese că-i fusese cald; că înăbușă în încăperea nesuferită a salo-nului acelg.  Aci, în sfârșit, aflăm cum se cade, din amintirile lui Tase, cum de ajunsese frate-său Matei să se urce până la Minister, și cine și ce îi slujise de scară.  Acsizele comunale fuseseră desființate. . .  Iancu Oprișan, șef de acsize, cel care veșnic striga: „Ho, c-om bea! ”  își pierduse postul, mă-nos, și cu mare greutate fusese numit agent de percepție.  Bătrânii lui părinți fuseseră crâncen lo-viți prin paguba fiului.  El era aproape singurul sprijin al casei.  La el la barieră, la acsize, trimi-teau bătrânii de câte doo ori pe săptămână după merinde.  Cu banii, Iancu era mai sgârcit.  Dar de-ale gurii trimetea prin oameni, când se potrivea: oo, brânză, pastramă, pește, țuică și vin, și uneori chiar carne proaspătă, luată pe semne pe rachiu dela Gliiță măcelarul, bun prieten cu el, om se-rios și delegat al mahalalei.  In percepția comunală, Iancu deocamdată bâjbâia, începuse să ciupească, nu trăia numai cu scârba de leafă, primită dela perceptor, dar îl stin-gherea orașul, nu cuteza să-i ceară sau să-i ia oră-șanului, chiar când îi făcea o treabă, ca săteanu-lui, om supus, tăcut, fricos și fără neamuri ca fi-tecine în București.  și apoi Iancu se învățase, la barieră, să bea toată ziua, de cum deschidea ochii, și mult.  Cârciuma îi storcea, așa dar, de gologani.  La acsize lua cu vadra din butoaele venite la taxare.  Trebuia să învețe a bea pe socoteala altora; lucru tare potrivit cu meseria lui, dar pe care nu-l deprinsese.  Bea și înainte vreme la crâșme pe banul lui, dar sațiul nu-l avea acolo.  Parte din băutura de care trupul lui simțea adâncă nevoe, sațiul, o avusese la în-demână în șipuri, clondire, ulcioare, pe sub pat, pe o poliță, acolo în odăița dela acsize.  Astăzi și pe aceasta trebue s-o cumpere, ca și pe cealaltă care ținea de chef, de cinste, băută în tovărășia bunilor tovarăși: Ghițâ delegatul mahalalei, Tase Dumbărău, Stroe Bubuc, agent de percepție la Stat, Petrescu dela Primărie, Săvescu, arhivarul de tri-bunal, și popa Clondir, drăguțul de el.  Pesemne că băutura din oraș nici nu era curată neprefăcută, ca aceia dela margini.  Veselia ei se schimba în durere de cap, în amețeli și întristare.  Dar, ca pe o amantă iubită cu tot focul tinereții, Iancu n-o lăsa.  Pe de altă parte serviciul din oraș nu-l îngăduia beat, și fostul șef de acsise nu avea răgiz să se trezească, trecând din beție-n beție, fără popas îndelungat.  Trei luni de zile dase din colț în colț, fără slujbă,, împrumutând dela unul și dela altul câte o ca-rboavă de cinci lei, câte o piesă de doi.  Incepuse să fie refuzat.  Rău și greu.  Nevoia, de băutură și— o mulțumea din belșug.  Norocul bețivului n-are seamăn.  Umblând din cârciumă în cârciumă trebuia să găsească trei inși, ciocnind între ei, oameni cu-noscuți, între cari să fie bine venit.  Pe cine nu-l cinstise el?  „Ho, c-om bea ” strigase șeful ani de-a rândul în toate cârciumele Bucureștilor și po-runcise din mână în mână, așa, să toarne - negus-torul pentru toată lumea câtă era jn prăvălie.  Care cârciumar din București nu-i cunoștea francii și nu băuse din cinstea lui?  Găsit fără slujbă „de!  se întâmplă omului! ”  avea credit, firește!  Dar dela o lună, negustorii, de băutură, înțele-gând că tot, nu s-a căpătuit, pricepând că n-are nici o proțecția serioasă, care să-l vâre 'n pâine, și prin iscodiri, aflând chiar din gura lui că nu face nici un fel de politică, începuseră să se codească a-i da pe credit.  Incepură să arate tabelele bătute în frun-tea tuturor magazinelor: „Creditul refuzat”.  Unii i-o retezară altfel: „Mai ai de plată, domnule Iancu!  Vremurile sunt grele. . . ”  sau, mai prietenos: „Mai lasă-i și pe alții să plătească, șefule!  că destul cin-steai pe toți nebunii!  Sau dus dracului acsizele! ”  Oameni deștepți și cu caracter, reflectă Iancu.  silit să asemene oamenii între ei.  și ar fi fost multă vreme fără căpătâi, și lumea ar fi început să-l ocolească, dacă întâmplarea nu-l făcea să cadă în șleahta conului Mișu, cel mai iu-bit om politic al Bucureștilor, cel pe care alegă-torii bucureșteni: din Grozăvești, dela Obor, din câmpul Teilor, de la Filaret, din Tâbăcari, îl înțe-legeau ca pe un frate, îl iubeau ca pe un părinte risipitor, se târau după el până la Floreasca și Ciu-rel, avocat de meserie, și totdeauna ales al Capi-talei.  Conu Mișu nu era la putere,—ai noștri erau în opoziție,—dar să-l căpătuiască pe Iancu, a fost în stare să se ducă cu el la unul din adversari, prieten de altfel, consilier comunal, și să-i spună, cu glasul lui dogit:  — „Dații băiatului ăsta o slujbă, că vă com-bate de vă rupe, de-l-oi lua eu pe mână.  Pe ăsta bă!  îl cunosc Bucureștii ca pe mine! ”  Așa vorbise conu Mișu și Iancu a fost numit.  La acsize, pe bariera încredințată lui, Iancu O-prișanu fusese stăpân, neturburat decât de rarile inspecții la patru cinci zile, câte un minut doo.  La slujbă avea stăpân în toată legea.  Pleca dimi-neața din percepție sub ochiul stăpânului, și ace-laș ochi cercetător îl primea seara, îi cerceta con-dicile și-l pătrundea scormonitor, până-n buzunare.  Cu Iancu tot se purta mai omenos, perceptorul, pentrucă îl cunoștea, pentru că și el băuse și se ospătase de multe ori pe socoteala „șefului” dela acsize; dar cu ceilalți: era un câine mops, și-l făcea albie de porci.  — „Ciupiți și voi, se rățoia perceptorul adesea, furios, slujbă fără picușuri nu se poate!  dar lă-sați-mă și pe mine să trăesc!  Nu-mi luați și pâinea copiilor mei!  Am de plătit Statului, și dacă aface-rile grase tot voi le luați, Statul mă vinde, nu vrea să știe, el se despăgubește cu garanția mea, cu casele mele!  Omul care m-a numit aici, are o mie de lei pe lună de la mine! ”  se destăinuia el, fără înconjur.  Numele celui care-l numise, nu era o taină pentru nimeni.  Gică Ionescu, ajutorul de primar, făcuse toate numirile de perceptori comunali și primea câte o mie de lei, dela fiecare, lunar.  Suflet bun, ca toți bețivii, Iancu da dreptate și agenților și mai marelui.  Dar când șe întâmpla să-i pice o afacere bună, uita să se gândească și la altul.  Avea și el nevoi multe.  Pe părinți, la care se mutase, de când eșise dela acsize, îi ajuta după putere.  Acum el era stăpân în casa bătrână.  Pe frate-său Mihai îl hotărâse se caute o slujbă, și l îngăduia în casă, unde aproape că nu mai era loc pentru el.  In cârciuma lui Tase Dumbarau, chefurile în-cepuseră să se rărească tot mai mult.  Mărginașii Bucureștilor nu mai petreceau unii cu alții în mahalaua lor, ci, atrași de centru, se îndrumau într-acolo.  Cam de pe când își lepădaseră panta-lonii creți, hainele cu ceaprazuri și bumbi de aramă și ghetele cu scârțâitori, cu tocuri înalte: ca să poată trece rândunica printre talpă și toc, cam de pe atunci începuseră să fie atrași de miezul ora-șului.  Odată portul mitocănesc lepădat, veneau să se amestece cu „nemțeștii” pe cari îi ciornăgiseră ori de câte ori avuseseră prilej.  Intrunirile publice, la cari fuseseră aduși de co-misari și agenți electorali, oratorii pe care îi ad-miraseră, le schimbaseră portul și le făcuse centrul Capitalei familiar.  Muzica militară avusese și ea mare înrâurire.  Lăutarii nu mai erau căutați, decât după ce apucau oamenii să se chefuiască.  Atunci abia îi prindea nostalgia propriilor lor făpturi și chefuri de odinioară.  După sgomotoasa muzică militară, era în stare cetățeanul din Tirchilești să se ducă până la Lu-ther sau la Bragadiru, în capătul căii Rahova, iar cel din Filaret până la Oppler.  Pe de altă parte berea se împământenea și lua locul vinului pa-triarhal și național.  Cu desființarea acsizelor comunale, Tase Dum-bărău pierduse și legăturile lui cu contraban-diștii de spirt!  „și pe asta o s-o dreagă Matei, când o veni la putere! ”  se mângâiase el, cu nădejdea.  Dar frate-său mai mic îi spusese limpede că acsizele nu se vor reînfința, și îl sfătuise să cum-pere locuri virane, cât o putea de multe.  Așa gras, și greoi cum părea fără să fie, nea-dormit la pândă câ un lup flămând: ani de zile stătuse Tase asupra revărsaților București.  De cum avea nevoe un proprietar de bani, cârciumarul Dumbărău era acolo, gata să-l împrumute.  Iar la încheerea împrumutului, când proprietarul de case sau de locuri se lăsa tot în nădejdea banilor lui Tase, hangiul șiret se da la fund.  Strâmtoratul proprietar se vedea nevoit să-l caute, să-i facă pro-puneri.  Tase se lăsa greu.  Vremurile se schimba-seră, nu mai erau prielnice orașului; seceta adu-sese mare sărăcie; țăranii mureau cu miile de foame.  Statul le da porumb cala gâini, — și toata avuția țărei dela ei pornea.  Să împrumute în ase-menea timpuri nesigure, pe hipotecă, să cumpere, era adevărată nebunie, mai ales când el, Tase, mai avea pe umeri acareturi și locuri în București, neproducătoare de venit!  Văduvele, orfanii lăsați pe mâni nepricepute ori neputincioase, familiile numeroase și mizerabile se lăsau legate ferecate de hangiul cămătar, care trecea apoi de binefăcător.  In cercetarea hârtiilor, la încheerea ultimelor acte, Tase nu uita să alerge la Matei.  Avea opt locuri virane în Capitală și trei clădiri.  „Ce om am să fac din fiu-meu, dacă mi-o merge după dibăcia mea” se înfiora, în visurile lui de părinte și de bogătaș, hangiul Dumbărău.  Ce-i drept, nu era totdeauna sigur de viitor.  Câte odată, Tase vedea ca prin naagra pâclâ.  Ha-nul nu mai mergea.  Ani răi bântuiseră satele și țăranii mâncau pe drumuri, în căruțele lor nea-coperite, când târguiau din oraș sau vindeau.  Goale stăteau cămăruile hanului, iar în esle numai caii hangiului ronțăiau, pae și coceni de porumb, cumpărați de stăpân.  Sâmbăta și Dumineca mai era puțin dever, dar nu se asemăna cu cel de odi-nioară.  Cârciumile se înmulțiseră, așa că mirosul de fleici și de mititei tot mai plutea de-alungul străzilor, ca într-un oraș încăpățânat să trăiască din belșug, bine, crape de foame cei dela țară și piară lumea toată.  Venituri nemai având, multe, fiu-său cerând mereu de cheltuială, negustorul dase de fundul pungii.  „Daca lipsa dela sate se întinde pecingene până în București, ce fac eu cu casele și locurile cum-părate?  Prețurile lor scad, venituri am puține, de cheltuit: nu pot să nu cheltuesc, tocmai acum când fecioru-meu e la mal. . .  Eu: fără carte; fiu-meu fără bani; ce ne-om face?  Numai la Matei mi-e nădejdea!  El a prins rădăcină și se ține bine.  și toată povestea lui Matei î se deslușa, pentru a suta oară, fratelui mai mare.  Matei, pentrucă se arătase destoinic la învățătură, fusese lăsat de părinți să învețe; pe când el, Tase legase șorțul verde dinainte și stase la teșgheaua pă-rintească, în aceiaș crâșmă, astăzi a lui.  De multe ori Tase, slobozindu-se în pivniță ca o găleată în puț, ca să scoată turburelul cerut dela canea de bețivi, clipise în întunecimea beciului ca să șteargă din ochi arătarea lui Matei, a frate-lui care tocmai în răstimpul scurt al asvârlirii lui pe gârlici, trecuse prin curtea luminată, cu cărți la subțioară, ca un domn oarecare, ca un fecior de boer.  Tase suferise în vremea aceia, dar fusese destul de cuminte ca să se învinuiască singur că ocolise școala, și să rămână la teșghea și la gura boloboacelor cu Drăgășani, cu Dealul Mare.  Aminteri, ce-i drept, da, Matei nu căutase nici odată să-l umilească.  Moștenise și el chibzuiala pă-rinților și, din clasa șasea de liceu, dădea lecții prin familii, destul de bine plătit pe atunci.  Ajuns student, se mutase cu totul la familia Mascuris, ai cărei copii îi dăscălea.  Mare iscusință, și afurisită pătrundere avusese, la vârsta lui!  De-acolo i se trăgea tot norocul!  Iubit de boerul în-fricoșat ca un copil al lui, ca un ginere, mâncând la olaltă în familia lui, purtat prin lume, dus de cupeul casei, recomandat ca urmaș — parcă: fa-milia Dumbărău crezuse că-i fuge pământul de sub picioare, când veni vestea că Mascuris, fostul mi-nistru, a murit.  și pe dată șoaptele veninoase începuseră. . .  Domnul Mascuris murise după o boală prea scurtă.  Se spunea că ar fi fost otrăvit de nevastă-sa, dornică să scape de el, ca să se mărite cu profesorul, om tânăr, ajuns în casa lor adevărat stăpân.  Bănuiala umblase multe drumuri, fusese și pela procuror, și mustise, ca vinul nou în doage slabe, și prin unele gazete.  Procurorul, care se întâmplase să fie numit toc-mai de Mascuris, pe când răposatul fusese ministru de justiție, nu cutezese să se miște, și luase acasă, s-o păstreze la el, pentru cine știe ce întâmplare, acuzația ticăloasă.  Dacă ar fi dat-o la iveală, doamna Mascuris, înrudită prin neamurile ei cu toate fa-miliile cârmuitoare ale țării de peste o sută de ani, depe timpul Fanarioților, l-ar fi svârlit pe dobito-cul de procuror depe fotoliul lui din Capitală, cel puțin la Dorohoi.  Magistratul nu putea face altceva mai bun, de-cât să-i aratei onoratei doamne, după un timp, de-nunțurile ticăloase, în copie firește, ca un supus al ei umilit și care s-ar putea s-o roage într-o zi, ca să pună o vorbă de temei pentru avansarea lui.  Cei care scriseseră la gazetă, tăcuseră îndată și cu plăcere, când tânărul Matei Dumbărău, impo-zant cum era și despre care aflaseră că va să fie unul dintre oamenii noștri mari, veni să le facă cunoștința, și, ca o dovadă a viitoarelor lui mă-riri, le împărți putința unei vilegiaturi.  Pe vremea aceia, Tase nu-și mai vedea fratele de fel.  Matei nu se abătuse pela casa părintească nici odată.  Multa învățătură la care se înhămase îl ținea locului, și poate că și averea și afacerile răposatului Mascuris, tot el trebuia să le orându-iască.  Tata și mama lui, mai aprinși acum de dra-gul deșteptului lor băiat decât oricând, pentrucă atâta cărturar și om legat cu lumea cea mare aveau și ei în neam, cutezau din când în când să treacă prin fața caselor mărețe, în cari hălăduia fiul lor.  Sfielnici așteptau pela poartă bătrânii, doar s-o ivi vre-o slugă mai limbută, s? ' o  roage, cinstind-o la nevoe, ca să-l vestească pe domnul Matei, că tată-său, ori rnă-sa, vor sări vorbească.  și e drept că domnul Matei se schimba la față, că-i poftea numai decât în casă, și că-i rugase să lase țărănia la oparte, și să sune de-adreptul la ușe ca toată lumea.  „E plin de griji și supărat foc!  Par-că n-ar fi de vârsta lui, de doozeci și ceva de ani. . .  Are să se treacă repede! . . . ”  o auzea Tase pe maică-sa câi-nându se de fiul cel prețuit.  La doozeci și cinci de ani, Matei avea barbă, și ai fi jurat că făcea tot ce putea ca să pară mai bătrân.  Pe semne ca să se apropie, măcar la înfăți-șare, de vârsta d-nei Mascuris, care își lepădă vă-duvia tristă și-l lo de bărbat curînd curând după licență.  Firește că-l iubea pe Matei și avea de ce să-i fie recunoscătoare, fosta doamnă Mascuris.  Cu doo-zeci și cinci de ani îi fusese mai mare soțul; bă-trân îl luase; și la șeaptezeci și cinci de ani abia se îndurase să-și dea sufletul.  și mai șoptea lumea de otrăvire, de omor!  unchiașul îi încurcase viața, și acum deși împlinea cincizeci de ani, cucoana Aspazia voia să trăiască.  Tase o înțelegea de minune pe cucoană, și-i da dreptate, dar nu putea pricepe cum se putuse a-propia de ea Matei, și cum mu sta țurțure de ghiață sub aceiaș plapomă cu ea.  O văzuse oare, frate-său mai mic, om învățat, pe scălâmba de ciocoaică, altfel decâl el, Tase, care era un bădă-ran, un mitocan, un cârciumar?  Toată ea: o maimuță neagră, gata să sară de ici colo, și cu trupul și cu ochii și cu gândul; un cap cât un pumn, cu un smoc de păr sărac, cât la o păpușe smulsă de copii, și spălăcit, eșit, mort; cu un ochi mai mic și altul mai mare, spionându-se parcă între ei, neliniștiți și înfundați; mâinile ei păreau împletite ca odgoanele, așa i se vede an vinele pe piele; bărbia întoarsă așteptànd sa se în-tâlnească cu vârful nasului coroiat mare și moale, și care, temându-se pe semne de întâlnire, stătea strâmb.  și numai melițând franțuzește și românește otova, așa o văzuse și auzise Tase Dumbărău.  Orfanii, râmași din căsătoria cu răposatul, fufă depărtați de casă, internați în școli de iezuiți.  Noii căsătoriți plecaseră de îndată la Paris, de unde Matei avea să se întoarcă doctor în drept, precum îl cerea catedra de profesor dela Facultatea noastră de drept, care-l aștepta.  Il înduioșa pe Tase și acuma, lacrămile vărsate de bieții lui părinți, când l-au văzut pe Matei la Dacia, vorbind.  Era prima cuvântare, pe care tâ-nărul învățat venit din streinăte, o revărsa peste alegătorii Capitalei.  Vestitul bătăuș Olargiu, nenea Foloștină, popa Clondir, adusese lume bine ospătată, doo zile ținută în țuicăreală și-n făgădueli, în stare să intre în baionete, de prin toate mahalalele.  Cojile de se-mințe de dovleac și florea soarelui, cu care golanii și mai treceau vremea până să vorbeaacă oratorii, plouau din lojile înțesate să se prăvăle, de-asupra celor din sală.  Atâta lume nu mai văzuse Dacia.  în sală era un zăduf și o duhoare de trup omenesc asudat, de-ai fi zis că se toarnă undeva pe aproape lumân-ări de seu.  Tănase parcă o vedea și-acuma pe maică-sa, cum își înfipsese mâinile ca niște căngi în spențerul bărbatului ei, și se târa căruța după telegar.  Bă-trânul abia răzbea prin mulțimea strânsă umăr ia umăr, printre coatele dârje, care izbeau nemilostiv.  Dar când Matei a ridicat fruntea și glasul din-tr-odată, mângâindu-și barba neagră, mă-sa a icnit ca de-o durere, bărbatu-său a izbit-o cu cotul ca să tacă, și în vârfurile picioarelor lor bătrâne, pe când șiruri de lacrimi le curgeau pe obraji: au ascultat!  Nici în ziua de Vinerea Paștelor n-au ascultat ei vreodată, cu atâta evlavie.  Era vorba, în cuvântarea fiului lor, de tirania care trebue să piară, de soarele care gonește duhu-rile rele și de apropiata cădere a guvernului.  Viața curge printre amintiri și speranțe, ca o apă turbure pe sub sălcii.  Tase își înlătura grijile, pe-rindându-și prin minte cele trecute, scotocind viața fratelui mai mic, ca unul care ar sta privind la fața apei trecătoare.  „Oare cum o fi trăind Matei, cu baba? ”  se întreba Tase.  Ajunsese până la el svonul, cine știe de când călător, că răposatul Mascuris îndu-rase multe.  Cu cravașa îl bătea sgripțoroaica pe marele om.  și Tase o vedea aidoma, desbrăcată, cu pielea neagră și creață pe ciolanele ei ca fusele, țâșnind în patul cu coroană princiară de-asupra căpătâiului, cu cravașa în mână, sărind călare pe moșneag, și începând a căra la lovituri, — urlând tot ea, ciufulită, sgâriată pe obraz, tot de manile ei, pe când bătrânul, cu capul îngropat în perna de mătase, cu plapoma în fireturi de aur trasă pe cap, gemea!  Ușile erau de multe ori deschise, slugile vedeau tot ce se petrece,— numai așa se aflase în lume.  Nimeni însă nu avea voe și nu îndrăznea să să apropie, să pue mâna, să înlăture, să rostească un cuvânt.  Când i se ura să mai lo-vească, femeia alerga ca o furtună prin odăi, arunca scaunele poleite în oglinzile de cleștar, mari de patru ori cât ușa; servitorii se ascundeau prin be-ciuri, și tot palatul, cu patru fețe, urla de răcne-tele și de țipetele stăpânei smintite.  în cele din urmă, cădea cu spumă Ia gură, cu pieptul svâc-nind să se spargă, și, adormea în sleirea pute-rilor.  Ce înrâurire avusese femeia aceasta, cumplită, asupra dreptății ce stase în vre-o doo rânduri în mâna lui Mascuris, nu se întrebase nici odată Tase Dumbărău.  Dar se întrebase, firește, cum de nu divorțase răposatul de asemenea snamenie și pa-coste.  Mascuris, deși înrudit cu mai toți domnii fa-narioți, ca și nevastă-sa cu care era văr de al doilea, avusese avere puțină și încurcată, față de șaizeci de mii de pogoane de pământ; zestrea scorpiei.  și oricât ar fi fost el de ciocoi, n-ar fi ajuns ministru, fără moșiile nevestei.  Marele palat Mascuris făcea și el parte din dota femeii.  Numele lui vechi, tot grecesc, se pierduse acum, ce-i drept, dar fusese reședința unui strămoș al Aspaziei, domnitor român-fanariot.  Intrebările nasc câte odată unele din altele și bat în minte tot așa de stăruitor ca picăturile rare ale strașinei, dar necurmate, cari găuresc în cele din urmă piatra.  și Tase nu avea tihnă: „Cu prețul stricării vieții lui, de ce ținuse Mascuris să fie ministru? ”  se întreba de zor, hangiul.  Ce dulceață fără asemănare avea sarcina aceia plină de bătae de cap și de răspundere, pentru ca un om învățat, deștept și de viță, ba și cu ceva chiag, să rabde bâtae până la sânge?  și negustorul Dumbărău nu era în state să pri-ceapă.  „și care va să zică, ajungea el cu gândul să se dumirească, față de alte întrebări ale lui, frate-meu Matei o să ajungă ministru!  Iar pe urmele lui, pentrucă de numele părinților nu s-a lepădat, o să calce sus și fecioru-meu Guță! ”  Prin căsătorie, Matei Dumbărău se rudea cu toți oamenii cei mari: cu Griboșteanu, vtce-pre-ședințele camerei, cu generalul Birlich io st ministru de război, cu Nacovescu, fost primar, cu Capo-dopol, membru Ia curtea de compturi, cu Pațaiani, în vre-o doo rânduri ministru, — și cu cine, din-tre cei tari și mari nu se înrudea, ori nu se tu-tuia, pe franțuzește, ca unul de-al lor?  In afară de Guță, care fusese primul lor copil, Tase mai avea doo fete.  Amândoo, tot prin sprijinul lui Matei, erau bursiere.  Ajunseseră câteva cuvinte, mâzgălite la repezeală, către secretarul ministerului de instrucție, și co-pilele lui Tase fuseseră primite, fără acte de să-răcie, după care umblau golanii cu să-ptămânile pe la Primărie și tot nu izbuteau, — și iară notele mari, grozave, cerute de regulamentul lor.  Parcă fata Mariței, sora lor măritată cu un olar, Bugulescu, și divorțată, nu fusese primită actriță la Teatrul Național tot după o scrisoare a lui Matei?  Matei nu venea în casa lor, nici într-a soră-si, pe care o ținea departe de el pe cât putea, nici în fostul cămin părintesc, dar Tase, la câte o nevoe, când avea ceva de seamă de pus la cale, sau când i se părea că ar putea să fie uitat, se ducea la frate-său mai mic.  și se tutuiau, între patru ochi, ca pe vremuri.  Guță călca mai des casa unchiului.  Flăcăul se pricepea să-l măgulească, și reușise să fie poftit de câteva ori la masă, și avusese parte să prânzească alături cu deputați, cu viitori miniștri.  Din partea băiatului, Tase era mai liniștit.  Grija lui cea mai supărătoare, dar pe care o abătea din calea gândurilor, era fetele.  El știa din bătrâni că o fată trebue căsătorită, iar Matei îl povățuise, cu o vorbă, în treacăt, ca omul cu o mie de treburi, să le îndrumeze către cariere.  și Tase se supusese, dar grijea nu-l slăbea.  Rău încolțit de gânduri și smăcinat, ședea uneori într-un scaun cu spată, moțăind parcă, vestitul hangiu, și nimeni nu bănuia, văzându-l pântecos, mare, știindu-l bogat: că sufere.  Tase tocmai fusese de curând pe la frate-său și acesta îi poruncise, nici una nici alta, ca să-l mute pe fiu-său, pe Guță, în centrul orașului.  Tânărul, mai avea câteva zile și era avocat, avea să se înscrie în barou.  Trebuia, spusese unchiul, să primească mosafiri de altă teapă și să-și pregătească viitorul.  și bietul Tase nu cuteza să se gândească dea-dreptul la despărțirea lui de băiat.  Inima de părinte a cârciumarului sângera, și lacrămi nobile, de duioșie, i se țeseau în gene.  Unde neprihănitul poet, de care mai fusese vorba, găsește o întrebuin-țare mai prielnică vieții, decât visul, și o leafă zilnică  Aglaia Bugulescu se schimbase mult, de când o cunoscuse, cu doi ani în urmă, Mihai.  Tânărul se crezuse un timp îndrăgostit de ea; căuta s-o întâlnească, prindea toate prilejurile, dar adusese cumințenia să nu-i mărturisească nimic.  Dacă i s-ar destăinuit, amorul lui propriu ar fi fost prins, și Mihai n-ar mai fl putut da înapoi.  Spovedaniile acestea, șoptite fără martori, de cum au încercat să sboare din casa sufletului nostru ne împresoară cu tot ce ni s-a părut pustiu atunci când le îngăimam: cu stelele, cu noaptea și cu vântul.  Nesigur poate, de întinderea iubirii lui, poetul se păstrase, tăcuse.  Așa, toată desvoltarea până la floare, a dragostei, i se scuturase în suflet.  și petalele căzuseră pe strune de mandolă, tainic, se făcuseră versuri.  Rămaseră prieteni.  Fără s-o mai caute, lui Mihai îi plăcea s-o întâlnească.  Acasă la ea însă nu se mai ducea.  Umilințele îndurate în casa iubitei, fostei iubite, și picioarele înodate sub masă, îi dă-duseră o libertate mai mare, mai deplină, în jude-carea Aglaei și în conversația cu ea.  Feciorelnica sfială, pe care o avusese în vorba și în purtarea lui cu fata dela Conservator, pierise, ca o ceață diafană.  Incet încet, tot ce auzise și-i rămăsese ca într-un fund de sac aruncat într-o cămară întunecată, des-pre fetele dela Conservator și despre actrițe, se a-dăogă la observațiile asupra Aglaei, tot mai schim-bate.  Intr-adevăr, Aglaia cea sprințară, subțire ca trestia, copil înalt și sglobiu, făcuse piept obraznic, șoldurile i se da seră în lături, ochii îi dobândiseră o strălucire îndrăzneață, știutoare și uneori batjo-coritoare.  Gura ei umedă, rumenă, mereu împros-pătată de neastâmpărul lăuntric, îmbia acum ca o piersică mușcată.  Mihai aflase că tatăl Aglaei, Bugulescu, olarul, nu mai da nici un ajutor femeii divorțate și fetei lui, că închisese olăria, în stare de faliment.  Vii-toarea actriță, se îmbrăca totuș din ce în ce mai bine.  Gheorghief amantul mă-si, nu venise la pu-tere: de unde dar se îmbrăcau tot mai luxos femeile amândoo, costumate la fel, prinse de-odată, ca de o furie, de beția luxului?  — Ce faci?  Ce lucrezi?  își opri mersul grăbit, tăindu-i calea, un domn, cu ochelari bine încăle-cați pe nas, clipind sub ei.  '  Mihai urmărea tocmai atunci cu ochii o trăsură în care Aglaia și maică-sa stăteau răsturnate picior peste picior, cu aerul femeilor cari au cucerit de curând Bucureștii.  Fetei îi ședea bine: tânără de tot, frumoasă; maica-si însă nu i se potrivea, mai ales pentru că era mumă.  După mai multe reflecții, tânărul, în urmărirea birjii, ajunsese să se întrebe când îi va veni și lui rândul să pue orânduială în viața lui fără căpătâi.  Pe omul care se prăvălise asupră-i îl cunoștea: înființase o gazetă, se numea Grünberg, și era te-mut de colegi și de oamenii politici.  — Am nevoe de un corector!  adaogă directorul de ziar.  Cunoști „Nepărtinirea? ”  O scriu eu toată.  și înțelegând că Oprișeanu va primi să fie co-rector, urmă:  — Ai să traduci din gazetele franceze, am să-ți arăt eu ce, și ai sa încerci câte un articolaș literar: impresii, note.  Am să te introduc la teatru. . .  N-ai mai fost în gazetărie până acum. . .  Așa se începe.  Omul grăbit nu stase locului.  Il urnise, încet, și acum îl purta în pașii lui largi și zoriți către tipografia ziarului.  Trecuseră printr-o sțradă îngustă și strâmtă, de parcă n-ar fi fost în București: nici un arbore, nici un luminiș.  Imaginea străzii Polone, cu șirurile ei de copaci bătrâni pe marginea tro-toarelor, trecu învăluită în regret pe dinaintea o-chilor lui Mihai, urmată, cine știe de ce, de ve-denia limpede a mesei îmbelșugate din fundul cârciumei lui Dumbărău.  „Iancu o să se bucure”. , ,  se gândi Mihai la frate-său, în legătură cu slujba ce i se oferea.  Din ulița strâmtă, intrară într-un gang, sfârșit într-o curticică.  O duhoare grețoasă se ridica din găurile unei guri de canal, în mijlocul ogrăzii, sporită de un miros de privată.  Un biet arbore într-un ungher al curții, se strâmba avan, ca să-și încalece frunzișul peste acoperișul tipografiei.  Grünberg deschise o ușe cu geamuri, Mihai îl urmă.  Alt miros, de cerneală, tipografică, de ule-iuri și de leșie par-că, de cârpe ude, de aer stătut își de respirații multe, înora locul.  Trancătul unei mașini hodorogite cu valțuri butucoase, astupa alte multe, sunete mai mici și glasurile omenești ale stupului de oameni din tipografie.  Pas cu pas, după Grünberg, Mihai se strecură printre regalele de litere, printre mașini și oameni în haine unsuroase, de-alungul imprimeriei, către o cămărue, în fundul fundului.  Noul corector înălțase de câteva ori capul ca să privească în juru-i.  Geamuri sparte la ferestre; pânze de paiajen, atingând până aproape de creș-tetele capetelor; fețe veștejite, mâni schițând-în văzduh zboruri de albină; mâni mașinizate, tru-puri înțepenite într-o atitudine.  Odaia, în care avea să corecteze, nu avea lu-mină destulă.  Un bec de prăvălie, părea că vrea să împuște strâmtorata masa de brad, toată pă-tată de cerneală de scris și de unsoare.  — știi ce este asta?  arătă cu degetul, directorul, o pată mai mare.  Sâmburescu Alin, fostul corector, mânca plăcintă pe masă.  Am să iau eu din tipo-grafie câteva coale albe, o să le prindem cu ținte de planșetă. . .  Un băetan intră cu corecturi.  — Apucă-te de lucru.  Nu pleca din tipografie, decât după ce ai dat revizia și ai văzut ziarul pus în mașină.  în privința plății, fii sigur de patru lei pe zi dela mine.  Primești banii, după cum ai nevoe: la lună, la săptămână, la zi.  și, prins iarăș de graba lui de totdeauna, di-rectorul-proprietar al „Nepărtinirii” se aruncase pe ușe, cu umărul drept înainte, ca un om veșnic deprins să se strecoare, iar nu să meargă pieptiș,— când își aduse aminte ceva, pe care-l și pierdu în gând.  Stătu drept, bătând darabana cu doo de-gete pe frunte.  Mihai se apucase de lucru.  Slaba hârtie pe care i se dase corectura părea bășicată.  Trebuia s-o preseze cu podul palmei, ca s-o poată citi.  Grün-berg îl urmărea.  în cele din urmă, directorul scoase grabnic o piesă de doi lei din vestă, o puse pe masă cam sub cotul corectorului, și zise: „Mai trec eu peste un ceas! ” . . .  și fugi.  Când într-un târziu, Mihai isprăvi maldărul de corecturi, și ridicat de pe tarele scaun privi în tipografie, pe ușa deschisă: îl văzu pe director vorbind pe îndelete cu un domn scurt și gros, de sigur patronul imprimeriei.  Grünberg își sfârșise fuga la zece pași, stătuse tot timpul acolo în tipografie.  De unde se va vedea mai întâi cât sunt de folositori slâlpii puterii a patra din Stat, și mai apoi: de câtă energie este nevoe și ce hotărâri trebue să ducă la în-deplinire un om deștept?  In cea mai bogată suburbie a Capitalei, palatul Mascuris, numit odinioară Pațaiani, trona, larg în bază, împresurat de toate părțile de grădina lui.  Așezat pe trei străzi, nelipit de nici o altă clădire, părea că-și datorează totul sieși, că domnește asupra sorții lui croite de domnul fanariot care-l zidise, că ascultă cu turlele-i medievale: visurile castanilor și teilor bătrâni, frământați de vântul lenevit în trecerea-i pe acolo.  Adevărat castel din evul mediu, cu turnuri cre-nelate și cu meterezuri, s-ar fi potrivit să culmi-neze un vârf stâncos de munte.  Fusese reparat în doo rânduri, dar arhitectura îi fusese cu sfințenie păstrată.  Deasupra celor doo porți uriașe, câte doi lei păzeau pe brânci coroana domnească, aurită ca și ei.  Alți doi lei comați, cu aere omenești, străjuiau scările de piatră, largi cât un drum de care și felinarele, cu câte șase lumini, de lângă ei.  Biroul de lucru și sălile de primire ale lui Matei Dumbărău erau în aripa dreaptă.  Acolo primea clientela politică, prietenii politici, adversarii cu cari de multe ori punea la cale unele lovituri și unele menajamente, ca și pe cei cari îi încredințau procesele lor.  Matei era unul din avocații cei mai prețuiți; de multe ori o frază a lui deslega un proces trăgănat doozeci de ani prin toate Curțile de Apel din România.  Dar mare interes trebuia sa aibă, ca să deslege asemenea proces.  Era la începutul eroii.  Palatul își scria deslușit liniile frânte ale meterezurilor și dungile drepte ale turlelor lui patrate, pe cerul albastru.  Grădina șe despodobise.  Numai câțiva castani mai aveau frunze ruginite, roșii, scorojite, ca să le lase vântului tăios, din ziua aceia.  Pe poarta din dreapta casei, deschisă, automo-bile, trăsuri de casă, veniseră de dimineață și acum ședeau înșirate colan pe după castel, în aș-teptarea stăpânilor.  Cam tot în acelaș timp, cu opreli până să intre pe poartă, măsurând casa dom-nească, plecând frunțile, pătrunsese în palat multă lume venită pe jos.  Guvernul avea să cadă.  în doo Duminici con-secutive se ținuseră în Capitală, la Dacia și la Eforie, întruniri publice, cum nu mai apucaseră Bucureștii.  Gazetele opoziției vorbeau de peste treizeci de mii de oameni: meseriași, funcționari și negustori, cari aplaudaseră discursurile orato-rilor și înfieraseră ticăloșia guvernului reacționar și mișel.  Intrunirile pe culori desăvârșiseră mișcarea.  Oamenii opoziției, de trei ani fără slujbă, nu mai puteau răbda.  Pe de altă parte, studenții, organi-zați mai întâi în societate, călăuziți de Guță și urmați de mulți avocați tineri și profesori, care năzuiau să capete demnități și posturi, dupà o întrunire viforoasă, porniseră cu manifestație pe calea Victoriei.  Indârjiții voiau să vină la Palatul Regal și, opriți de pompieri, gata să-i ude, se du-seseră la statuea lui Mihai Viteazul, ca să protes-teze în numele națiunii batjocorite.