HAIDUL ȚANDURĂ  SCRIERE ORIGINALA, CU ADAUSE șl MODIFICĂRI  „CULTURA ROMÂNEASCĂ”, S.  A.  R.  Institut de editură.  — București, I — Strada Pitagora, 18  HAIDUL ȚANDURA  SCRIERE ORIGINALA  CU ADAUSE ȘI MODIFICARI  DE  P.  MACRI  „CULTURA ROMÂNEASCĂ”, S.  A.  R.  Institut de editură  București, I — Strada Pitagora, 18  PREFAȚĂ  Sunt mai mulți ani de când un amic al meu îmi lăsă un manuscris rugându-mă să-l revăd și dacă îl voiu găsi bun să-l dau publicității.  L-am aruncat în mica mea bibliotecă și a rămas acolo uitat. . .  Mai zilele trecute, răsfoind prin hârtiile mele pentru a putea găsi vre-un manuscris interesant și pentru a citi încă odată aceea ce scrisesem acum câți-va ani, găsi din întâmplare și acest manus-cris și odată cu citirea inițialelor M.  A.  îmi adusei aminte și de bunul meu prieten.  Intorsei prima pagină, care se îngroșase din cauza prafului și văzui că în acel caet se coprinde viața vestitului haiduc țandură.  In adevăr, literatura noastră populară cuprinde cea mai mare parte, poesiile populare adunate de nemuritorul nostru poet V.  Alecsandri și viețele nu-meroșilor haiduci, cari au culreerat în diferite tim-puri pădurile țării noastre și cari la întunericul nopței sau la umbra zilei, se răsbună cu înfocare asupra acelor vipere înveninate, cari ne sugeau sângele, cari ne violau soțiile și ne răpeau fetele.  Haiducii, aceste ființe setoase de răsbunare, de-parte d-a face vre-un rău fraților lor, îi ajutau la timpuri de nevoi, și lucrau din toate puterile pentru a scăpa odată România de acest nor negru care o învăluise.  Haiducii, departe d-a fi niște hoți, după cum îi numesc unii, îi putem trece în rândul martirilor.  țandură, făcând parte din această grupă, am găsit de interes a publica viața lui și complectând manuscrisul prietenului meu, revăzându-l și pre-făcându-l, îl aduc înaintea d-voastră, iubiți cititori, cari singuri sunteți în drept a vă da părerea în bine sau în rău.  P.  Macri.  Copilăria lui țandură  In anul 1819 Muntenia și Moldova se aflau într-o fierbere și într-o învălmășeală din cele mai mari, din cauza schimbării Domnilor la tron, și din cauza gre-cilor fanarioți și a arnăuților, cari devastau și jefuiau țara fără cruțare, fără ca să se gândească că D-zeu odată va trimite urgia lui pentru a pedepsi faptele lor cele urâte.  După o iarnă geroasă și cumplită, se arătă primă-vara dulce și voioasă, plină de farmec, zâmbitoare și dătătoare de viață la tot ce întâlnește în calea ei.  Acest timp frumos, căru-i putem zice ramură ruptă din paradis, face pe ori care muritor să uite de tre-cutul său cel plin de suferințe, privind și respirând aerul cel curat și dulce al naturei.  Atunci omul ese din căminul său și începe a re-para pe unde furtuna ernei a derăpănat și stricat tot ce a întâlnit în drumul ei mai slab, atunci orice ființă viețuitoare ese din ascunzătoarea ei de iarnă umblând pentru a-și găsi hrana.  Atunci păsările-și unesc armonioasele lor ciripiri cu îmbătătorul parfum al naturei, tot omul atunci zice: Doamne!  dă-mi mulți ani să trăesc privindu-ți făpturile tale, mărindu-te pre tine.  Iar când suferin-țele și greutățile timpurilor furtunoase trec peste măsura lor, când cuțitul ajunge la os după cum e proverbul românesc, atunci tot omul zice: „Doamne, fă ca pământul să se deschidă, și să mă înghiță de viu căci nu mai pot trăi.  astfel era în anul pe care-l descriem noi; iarna tre-cuse, primăvara venise și cu primăvara o altă iarnă mai teribilă și mai frumoasă se așeză pe biata țară.  Această iarnă era Alexandru șuțu, care prin negus-toria lui ce o făcu la Constantinopole, și suma de bani ce o promise Sultanului, veni iarăși pentru a treia oară la tronul României, de a stoarce țara de ultima ei picătură de sânge.  Acest domn aduse cu sine o mulțime de arnăuți împrăștiindu-i prin toate satele, silind pe bieții ro-mâni prin asprimea lor și prin jafurile ce le făceau, să-și părăsească casa și să-și caute adăpost prin munți și păduri.  In acel timp în comuna Cosești, nu departe de Câmpu-Lung, era un grec ce purta numele de Chi-rilis.  Acest Chirilis într-o zi din luna lui Iunie ve-nindu-i poruncă de la vodă pentru a strânge bani și provizii de la săteni, puse îndată a executa porunca Domnului luând tot ce mai avea săteanul, fără a ține în seamă dacă acesta mai are sau nu cu ce se hrăni.  De multe ori asemenea execuțiuni și jafuri le făcea pentru el, în numele lui vodă.  Intr-una din zilele acestea, Chirilis sta răsturnat pe o canapea, în apro-pierea căreia era o masă, și pe dânsa erau cinci pungi cu câte o sută de lei fiecare.  Ușa casei unde ședea acesta se deschise și un servitor apăru ținând într-o mână o tavă de argint pe care era o ceașcă mare de cafea, iar în cealaltă un ciubuc de o lungime enormă, și înaintând le puse pe masă unde erau pungile cu bani strânși din spinarea bietului român.  Servitorul după ce puse tava cu ceașca de cafea pe masă, și-i dete ciubucul în mână, făcu o teme-nea până la pământ și voi să se retragă, dar stă-pânul său îl opri și îi zise ca să cheme pe vornic.  Acesta îi răspunse că vornicul care era grec nalt și uscățiv, a luat cu el vr-o 50 de poterași și s-au dus spre gura leului în pădurea cea mare ca să pună mâna pe hoțul de țandură, și pe acei cari nu s-au supus la dajdea care ai dat ordin efendia ta să se plătească.  — Nu din ordinul meu, răspunse acesta, ci din ordinul M.  Sale Vodă.  — N-am știut, gândeam că. . .  — Taci bre!  se răsti Chirilis la servitor, și dute de chiamă pe capegiu, dacă s-a sculat și spune-i că am ceva de vorbit cu el.  Servitorul făcând din nou o temenea, eși pentru a împlini porunca stăpânului său.  După ce acesta eși, Chirilis rămânând singur, se sculă repede depe sofaua unde ședea răsturnat, și îndată puse mâna pe acele cinci pungi ce erau pe masă, și descuind o ladă mare de fier ce era ca un dulap băgat în zid, le puse înăuntru, și după ce încue se răsturnă iarăși pe sofa așteptând pe capegiu.  — Hm, își zise Chirilis, țandără hoțul ăsta de codru îmi face tot neajunsuri.  In loc să strâng ca în tot-d-auna din sat câte o mie de lei, acum nu pot să strâng de cât cinci sute de lei, mari și lați! . . .  Cei să-i dau capegiului ca să-i ducă lui șuțu-vodă?  și ce să-mi rămâe mie?  Dar stai tu vodă că nu vei vedea nici mahmudea de la Chirilis.  Acum puțin-mi mai trebue ca să pot cumpăra domnia, și mă voi sili a complecta suma rotundă; dacă te vei supăra pe mine puțin îmi pasă.  Oare nu sunt eu capabil de a fi domn în Româ-nia?  N-ași putea să fac și eu ceea-ce faci tu?  Adică n-ași ști și eu să dau porunci ca să mi se aducă bani d-a gata?  Aida-de!  Ba zău, mă jur pe ceașca de cafea, că aș fi mult mai vrednic decât tine, și apoi și înfățișarea mea seamănă a Domn.  Chirilis zicând acestea ce sculă iarăși depe sofa, și se apropiă de o oglindă mare care era atâr-nată de zidul cel căptușit cu catifea roșie și verde, și luându-și aerul unui Domn se privi un moment netezându-și barba cea stufoasă, și răsucindu-și mustățile cele lungi până la urechi.  Cine ar zice?  se întreabă el; cine ar zice când eu voi fi numit Domn în România, că am făcut vr-o-dată plăcinte și bocace?  Lasă că și acum nu seamăn a plăcintar, dar tot e mai bine când voi fi Domn.  Atunci toată lumea va ști de frică și vor asculta de poruncile mele.  Nu zic, și acum nu o duc rău, dar ce să faci cu o mână de mojici, ce să mai ei dela dânșii?  Nu mai au nici zdreanța pe ei.  Cari sunt mai bogați s-au retras sub paza lui țandură.  Ei vezi Chirilis poți să mai storci și de acolo puține părăluțe, punte dar pe capul lui țan-dură și prinde-l cu orice chip, căci acesta-ți va face pedici mari.  și zicând și făcându-și aceste iluziuni, se întoarse repede la masa din mijlocul salonului pe care se afla un clopoțel și sunându-l cu tărie de trei ori, îndată se deschise ușa și un fustagiu apăru.  — Aștept porunca efendiei voastră, zise acesta.  — Bre Eftime, zise Chirilis, cum am face noi ca să punem mâna pe hoțul de țandură?  — Foarte lesne, efendia ta.  — Cum foarte lesne?  căci acest hoț e îndrăcit, am vrut de multe ori să pun mâna pe el și n-am putut s-o scot la căpătâiu; ba de multe ori m-a prădat prin dibăcia lui.  Intră prin ușile încuiate ca ucigă-l toaca.  — Ce spui efendia ta?  Se poate una ca asta?  — Se poate. . .  cum să nu se poată precum s-a și putut.  De ce v-am adus eu pe voi ca să mă păziți mai bine.  și Eftimis făcând o temenea până la pământ, adăogă:  — Te vom păzi așa de bine efendia ta, că nici dracul nu se va putea apropia de curtea efendiei tale, noi suntem palicari nu glumă.  — Bravo!  zise Chirilis, tocmai așa vreau și eu să fiți, și dacă îmi veți aduce și pe țandură, apoi îți măresc leafa cu zece lei mai mult, și chiar de acum să fii ceauș peste ceilalți palicari.  — Câți sunteți cu toții?  întrebă Chirilis.  — Până ieri eram 28, astă-zi au mai venit doi, răspunse Eftimis care acum se bucura de gradul de ceauș  — Bun!  va să zică sunteți 30, cam puțin, ce e drept, trebue mai mulți.  — Trebue mai mulți?  întrebă ceaușul.  — Da, trebue cel puțin 50 de palicari ca voi.  — Prea bine efendia ta, dacă vrei să-ți aduc și o sută, căci la Câmpu-Lung și la București vin cu duiumurile.  — Bine, să-i aduci, dar nu o sută, ci numai 50, și să fie tot palicari voinici.  — Va să zică Efendia ta, să aduc 50 de pali-cari, și cu 30 cari suntem fac 80.  — Eh!  Bre, nătărăule!  Nu înțelegi că am zis să fie cu toții 50!  — Prea bine Efendia ta, mă duc să-ți împlinesc porunca.  și acesta voi să iasă.  — Stai bre!  strigă Chirilis la Ceauș.  Dar ce facem cu hoțul de țandură, cum să-l prindem?  — Eu știu un mijloc efendia ta, ca să-l pot prinde, chiar eu singur, numai atât mă încurcă că nu știu românește.  — Dar să vedem ce a făcut voinicul Năstase cu cei 20 de palicari cu care s-a dus.  Poate o fi pus mâna pe el.  — Iar dacă nu l-o putut prinde, mă voi duce eu cu toți 30 de palicari și îl voi aduce de urechi, viu nevătămat.  — Să te văz ce-ți poate osul, zise Chirilis, și bagă de seamă că acest hoț e șiret de n-are mar-gini, bagă de seamă să nu te prinză el pe tine în loc să-l prinzi tu pe el.  Pe când Chirilis și Eftimis ceașul își făceau planul cum ar putea prinde pe țandură haiducul, o răpăi-tură de cai se auzi venind din mijlocul satului.  Nu trecu mult și această răpăitură, acest tropot de cai se apropie de poarta curții lui Chirilis care îndată se deschise de un arnăut ce era ca santinelă lăsându-i pe călăreți să intre înăuntru cari nu erau decât cinci și cu vornicul șase.  Tot deodată și ser-vitorul care l-am văzut puțin mai înainte că a adus cafea și ciubucul stăpânului său veni și anunță pe Chirilis despre sosirea vornicului.  — A prins pe hoțu de țandură?  întrebă Chirilis pe servitor.  — Nu văd nici un hoț, răspunse acesta, și ceva mai mult că în loc de 20 se întorc numai cinci, cu vornicul șase, și unul din aceștia e rănit la cap și la picior așa că de abia poate să umble.  — Ce spui tu Iane?  întrebă Chirilis pe servitor.  — Spui ce văd cu ochii, efendia ta.  — Poate că ceilalți vin pe urmă cu hoțul și cu cei ce nu s-au supus la plată către ocârmuire, termină Eftimis ceaușul.  — Se poate și asta!  zise Chirilis cam cu îndoială, lani!  strigă acesta pe servitorul său.  — Mai întâiu aprinde-mi ciubucul, și pe urmă să chemi pe vornicul să vie aici, să-mi spue ce ispravă mi-a făcut pe unde a fost.  — Indată efendia ta, zise servitorul și aprinzând ciubucul stăpânului se duse de chemă pe vornic care îndată și veni înaintea lui Chirilis făcând teme-nele până la pământ.  — Unde ai fost bre? ,  întrebă Chirilis pe vornic.  — Am fost după vorba efendiei tale de eri ca să pui mâna pe tâlharul de țandură, și să mai scot ceva de cheltuială pentru efendia ta.  — Hei, și unde sunt paralele?  Ai strâns ceva, ori le aduce pe urmă, unde sunt?  Vornicul Năstase după un minut de tăcere spuse lui Chirilis că nu numai că n-a putut strânge nimic, dar a trebuit să plătească această întreprindere curagioasă cu viața a 15 inși din poterașii lui.  — Ești un prost și un guguman, îi zise Chirilis, tocmai tu să-mi faci vre-o ispravă!  Ești un mișel.  Să nu mai fi vornic de aci înainte că nu ști să strângi bani.  — Dute și tu în rândul poterașilor.  — și tu Eftimie să fi ceauș și vornic.  — Să trăești efendia ta, zise Eftimis ceaușul.  — și dute de caută palicari mulți și voinici.  Cât despre țandură mă voi gândi eu cum trebue să-l prind, mă voi duce chiar eu cu poterașii și atunci o să vază el cu cine are a face, dute acum și până mâine să fi aici cu ei.  — Prea bine efendia ta.  Să aduc o sută?  întrebă Eftimis ceaușul.  — Bine, adu și o sută.  Hai dute bre, nu mai sta.  și fustagiul eși vesel de rangurile care le căpătase dela Chirilis.  Atunci Chirilis sună iarăși clopoțelul, și servitorul Iane, fu îndătă înaintea serdarului Chirilis așteptându-i poruncile.  — Iane bre!  zise Chirilis, ia spune-i vornicului să vie încoa la mine.  — Indată, zise servitorul, și într-o secundă vor-nicul apăru, stând cu mâinile încrucișate la piept.  — Bre, Năstase! -i zise Chirilis vornicului.  Eu eram să te pedepsesc pentru mișelia ta, dar acum te ert.  Ia spune bre Năstase, cum s-a putut că țandură unu singur să vă omoare și să vă pună pe toți pe fugă.  — Nu efendia ta, nu era unu singur, ci era mai mulți, erau ca potopul din timpul lui Noe.  — Câți erau,-i-ai numărat?  Erau vr-o sută?  — Cine mai sta să-i numere efendia ta, căci nici nu se mai vedeau.  Tot ce se vedea era fumu de praf de pușcă care ne orbea, și gloanțele care curgeau din toate păr-țile ca ploaia.  — Cine a început să dea întâi, voi ori ei?  — Apoi să vezi efendia ta.  Trebue să-ți spui dela început cum au mers lucrurile.  „Eu m-am sculat azi de dimineață cu noaptea în cap, și luând 20 de palicari, care mi s-au părut mie mai voinici, m-am dus mai întâi spre satul Negreni să strâng și de acolo ceva părăluțe.  Dar toți oa-menii erau duși la muncă, numai primarul era acasă căruia-i-am spus ca să vestească pe locuitorii sa-tului de a se îngriji fiecare să plătească dajdia care a dat ordin Măria sa vodă.  — și pe urmă ce ați făcut?  — Pe urmă, relo fostul vornic,-i-am spus pri-marului că ne ducem până în pădurea dela Gura Leului, ca să punem mâna pe hoțul de țandură.  — Prost ai fost bre!  zise Chirilis lui Năstase.  Nu te gândeai că poate chiar primarul este unul dintre tovarășii lui țandură?  Nu m-am gândit la asta, și apoi ce trebuia să mă mai gândesc, când primarul singur spunea fără să fie întrebat că și pe dânsul l-a prădat acest hoț.  — Ei bine, spune mai înainte.  — După ce am plecat din satul Negreni ne-am dus spre marginea pădurei, unde zărirăm un om îm-brăcat numai cu o cămașe și încins cu un chimir de piele.  Acest om căuta unde era fân mai bun de cosit.  Când am început să ne apropiem de el, a croit-o la fugă în fundul pădurei.  Eu atunci am gândit că el este țandură și numai decât am dat drumul cailor și ne-am repezit ca vântul după el.  Dar fiindcă nu puteam să mergem călări prin pă-dure, am crezut de cuviință ca jumătate din noi să meargă să caute pe țandură, și ceilalți între care, și eu, la caz de ar fi eșit țandură să fugă în altă parte, noi să punem mâna pe el.  După ce au plecat zece în pădure, noi ceștilalți zece am mers puțin mai înăuntru în dosul unui desiș unde cinci din noi au descălecat ținând și caii celorlalți, iar cinci călări i-am luat cu mine pentru a face un ocol pe marginea pădurei.  — Bravo, bun plan!  zise Chirilis care sta pe sofa cu picioarele vârâte sub el și asculta cu gura căscată la fostul vornic.  — și să vedeți efendia ta.  Că pe când ne-am depărtat cam de o fugă de cal pe marginea pădurei de unde lăsasem pe acei cinci să ție caii, un sunet grozav de puști am auzit în urma noastră, și repede ne-am întors înapoi.  Dar ce să vezi?  o spaimă ne-a cuprins, căci trei palicari erau morți, și caii nu se vedeau nicăeri; atunci am poruncit lui Stoica, să descalice ca să ia pe cei trei palicari morți și să-i pună unul pe calul lui, și altul pe alt cal, însă deodată au trecut niște gloanțe șuerând pe la urechile noastre.  — Dar bre, ce era să mai faceți cu acei palicari morți?  întrebă Chirilis nepăsător de nația lui chiar.  Mai bine în loc de a vă fi ocupat cu ei, trebuia să alergați după hoți și să dați într-ânșii.  — Am dat efendia ta, n-am stat cu mâinile în sân.  și mi se pare că au și căzut câți-va din ei.  Dar ascultă efendia ta că nu mai am așa mult de spus.  — Ei bine, spune că mi s-a făcut cam foame, și trebue să mă pun la masă.  — Efendia ta, după cum-ți-am spus că vream să ridicăm pe cei morți pe cai, și dacă am văzut că gloanțele au început să ne cânte pe lângă urechi, am lăsat tot la o parte și am început să dăm până am isprăvit umpluturile de praf de pușcă.  In timpul acesta Stoica când vru să încalice, căzu jos, și scăpă calul, pe care d-abia l-am prins pe marginea pădurei.  Noi am crezut că Stoica era împușcat când a căzut jos, dar el nu a fost atins de nimic.  — Cine este rănit?  întrebă Chirilis, căci Iani mi-a spus că unul e rănit la cap și la picior așa că d-abia se târăște.  — Stoica e rănit, răspunse vornicul, dar nu de gloanțe.  De ce dar e rănit?  — Din nebăgarea lui de seamă, fiind-că după ce a căzut jos, s-a sculat și alergând ca să prindă calul, s-a isbit de o cracă uscată care nu prea se băga în seamă, și tot atunci dete într-o groapă unde-și rupse piciorul.  După aceasta văzând că din 20 am rămas numai șease, am luat-o la fugă, căci alt-fel pieream cu toții,  — Ați luat-o la fUgă ca niște fricoși!  zise Chi-rilis cam răstit.  — Nu ca niște fricoși, că doar nu-mi era frică de moarte.  Puteam să mă bat până când ajungeam să mă iau cu ei de păr, dar mă temeam mai mult că n-o să aibe cine să spună efendiei tale, de cele ce s-au întâmplat cu poterașii.  — Va să zică asta e toată întâmplarea cu potera și cu tine; cu toate astea dacă n-ai făcut nici o is-pravă în pădure, trebuia să te întorci în satul Negreni ca să strângi bani după cum ai lăsat răspuns primarului.  De ce nu te-ai gândit la asta.  — Dar efendia ta, dacă ai fi fost în locul meu te asigur că tot așa făceai.  La astfel de întâmplări cine se mai gândește la bani?  Nu știi efendia ta că viața e mai scumpă decât aurul de pe fața pământului?  La asemenea întâmplări efendia ta trebue mai întâi să-ți scapi viața, ca pe urmă să găsești alt plan și într-un timp potrivit să poți pune mâna pe acela ce urăști și-l urmărești.  Dacă efendia ta te-ai duce, chiar cu o sută de palicari, mă jur pe ce am mai scump, pe patria mea, că din toți nici unul nu s-ar întoarce înapoi.  — Dar dute dracului bre! . . .  se răsti Chirilis din toate puterile, și punând mâna pe iatagan zise: Ce?  Tu crezi că și eu sunt fricos ca tine?  Vornicul văzându-se amenințat de moarte căzu în genunchi înantea serdarului Chirilis rugându-se să-l ierte și adăogând, că el știe un mijloc prin care poate să-l prinză pe țandură, fără de a avea tre-buință de poterași.  — Spune mai repede ciapcânule, căci mi s-a urât ca să te mai ascult.  Spune ce mijloc ai găsit?  — Efendia ta ai închis alaltăeri pe Trâncu, pe țăranul acela, care zice că ar fi venit la efendia ta să se plângă pentru o nedreptate din partea unui slujbaș depe moșia efendiei tale.  — Hei, și ce e cu aia dacă l-am închis! . . .  Mâine o să dau poruncă să-i tae capul, căci nu mai am ce face cu el.  E sărac, nu mai are nimic și nu trebue să mai trăiască.  — Efendia ta, zise vornicul Năstase care sta tot în genunghi, câte odată tocmai de acei care crezi că sunt de lepădat, ai trebuință și pot să-ți fie de folos.  Acest țăran, relo vornicul, acest țăran care este închis, ar putea să ne dea pe țandură în mână fiindcă e român neauș.  — Să nu-mi facă vr-un bucluc, zise Chirilis după un moment de gândire.  — Nu-ți va face nici un bucluc, numai să zici că-i dai dreptate la plângerea lui, și să-i promiți că-i mai dai și o sută de lei după ce va aduce pe țandură.  — Bravo, bun plan!  zise Chirilis.  Acum scoală și dute de-l adu încoace să vorbesc cu el, și tu Năstase să fii vornic.  După câte-va minute, vornicul veni cu bietul român, care nu mâncase de când îl trântiseră lefegii lui Chirilis la închisoare.  Acesta după ce era leșinat de foame, încât de abia se ținea pe picioare, mai era și legat strâns cot la cot și păzit de doi arnăuți armați până în dinți, cari ședeau unul la dreapta și altul la stânga lui cu iataganele scoase.  Cum te chiamă bre?  întrebă Chirilis pe țăranul ce sta înaintea lui cu capul plecat în jos ca un condamnat.  — Pârvu, răspunse țăranul.  — și mai cum?  — Gătej, răspunse din nou acesta.  — Va să zică, te chiamă Pârvu Gătej.  — Da, întocmai, efendia ta.  — Bre Pârvule, ce neajunsuri ziceai că ți-au făcut slujbașii depe moșia mea?  Acum spune ca să-ți fac dreptate.  — ți-am spus că slujbașii efendiei tale au venit și mi-au luat boii din bătătură, pentru 30 de lei care aveam să-i dau.  — și de ce nu i-ai dat, ca să nu-ți ia boii?  — Dacă aveam cum nu i ași fi dat săracul de mine.  Dar n-am avut, căci acum e tocmai vremea muncii.  Ce mă fac eu acum fără bouleni, săracul de mine, și de mine.  Nevasta-mi e bolnavă, am doi copii cari așteaptă la mâna mea să le dau, căci până acum nu sunt de muncă, și dacă am venit să cer dreptate la efendia ta, ca să mă mai lase vre-o lună de zile, ai dat poruncă să mă închidă. . .  Dreptatea și mila au murit, nu se mai găsesc în țară la noi.  și zicând acestea lăsă să-i curgă un șir de lacrămi din ochi.  Dă-mi cel puțin drumul de mâini efendia ta, că doar n-am furat nimic, și nu sunt un om rău ca să-ți fie frică de mine.  — Deslegați-l bre, ordonă Chirilis către arnăuții care ședeau pe lângă țăran, și duceți-l la bucătărie ca să-i dea bucătaru ceva să mănânce, că poate e foame bietului om.  — Sărut mâinile zise românul, și plecă spre bu-cătărie condus de cei doi arnăuți, care-l păziau ca pe un făcător de rele.  — După ce va mânca, să veniți iar cu el încoa, strigă Chirilis.  — Prea bine, răspunse arnăuții.  Chirilis după aceea strigă iarăși pe servitor, și-i spuse să pregătească masa în sofragerie, că voește să prânzească.  Servitorul anunță pe bucătar că stă-pânul lor vrea sa mănânce și într-un sfert de oră totul fu aranjat pentru dejun unde nu era decât pilaf și friptură de miel.  — Hei bre, zise Chirilis adresându-se către vor-nicul Năstase, ce zici? . . .  O să facem vr-o treabă cu mojicul ăsta de țărănoiu!  — Te asigur că facem, răspunse vornicul.  Numai dacă-i vei promite că-i dai ceva.  — Te însărcinez pe tine vomice, până stau la masă să te învoești cu el, zise Chirilis.  Dă-i cât va cere, adică promite-i că-i vei da și mai mult, dacă va putea să ne dea pe țandură în mână.  Du-te acum, că el este la bucătărie, după cum știi, și învoește-te cu el.  In acel timp când vornicul se ducea să se învo-iască și să se plănuiască cu țăranul pentru prinderea lui țandură, veni și servitorul să anunțe pe stăpânul său despre capegiu, că s-a sculat și că masa e gata.  — Bine, zise Chirilis, și după aceea trecu în ia-tacul unde se afla capegiul, și după ce îl salută îl învită de a prânzi împreună.  Să lăsăm pe Chirilis șezând la masă împreună cu capegiul trimis de vodă și să ne întoarcem descriind viața haiducului înainte cu 4 ani.  țandură era din comuna Valea Popii, în etate de 19 ani; părinții lui și el se ocupau cu munca pământului.  Intr-o dimineață din luna lui Maiu, tatăl său care se numea Aldea, îi zise:  — țandură tată, să mergem astă-zi ca să vedem, dacă porumbul s-a făcut de săpat sau nu.  — Să mergem de ce nu, răspunse țandură, și cât vom merge p-acolo, să lom părdalnica aia de pușcă că șade de ruginește degeaba în pod; poate ne ese vre-un vânat înainte.  — Cum se poate asta?  nu știi că nu e voe să avem pușcă?  Ce vrei să ne întâlnească logofătul Serdarului să ne-o ia și să ne bage la gros!  Atâta zău ne-ar mai trebui.  — Da fricos ești tată!  zău așa!  De unde are să ne vadă grecu?  el rămâne în sat și noi ne ducem o bucată bună ș-apoi eu parc-ași fi păpușe să mi-o iea numai așa din mână?  — Dac-ar fi numai el tot ar fi.  Dar sunt și alții care umblă cu el pe moșie.  — Ia lasă tată frica aia la o parte.  Mie nu mi-e frică, mă duc să iau pușca și câte-va umpluturi de iarbă, că doar n-o să dea vodă cu tunu după noi.  și zicând acestea, ca o pisică se asvârli pe gura podului înăuntru și lo pușca care era înfiptă între căpriorii casei.  Tatăl său după câte-va dojeneli ce le adresă fiului său, văzând că n-o scoate la căpătâiu,-l lăsă în fine să facă ce vrea fiind-că numai pe el îl avea, și o lo spre țarină.  țandură după ce lo pușca din pod care era cu doo țevi, o curăți puțin pe dinăuntru, o șterse pe dinafară, și după ce făcu câte-va sburături mărunte dintr-o bucată de plumb, încercă amândoo țevile; după aceia mai făcu alte șase umpluturi pentru a fi gata când ar avea trebuința să încarce din nou pușca, și plecă după tatăl său care se dusese mai înainte și care acum trebuia să fie departe.  Mama-sa care se numia Voica, eși după fiul său și-i zise:  — țandură mamă, ferește-te până eși din sat să nu te vadă cineva cu pușca, căci gura lumei e rea, și să nu stați mult p-acolo, să vă întoarceți curând, că-i aproape de namiezi.  — Nu, nu!  nu stăm mult.  Ne întoarcem curând, zise țandură care se cam depărtase.  Nu vom uita că în județul Muscel nu lipsesc dea-lurile și văile care se ridic și se cobor și cari astăzi o mare parte a acestui loc, e acoperit de păduri și crânguri; astfel cum eșim în marginea acestui sat, mergem mai puțin de o fugă de cal, și intrăm într-un crâng care se lasă de pe marginea muntelui trecând despre miazăzi pe lângă sat și perzându-se spre răsărit în formă de clin.  Dincolo de acest crâng, cu toate că locul e cam vâlciș, dar îl vedem arat și semănat de locuitorii satului din apropiere, dintre care era și Aldea tatăl lui țandură, care acum trecuse crângul pe drumul cel mare și ajunsese în marginea ogorului său.  țandură însă nu o lo tot pe acel drum, ci ocoli ca să intre pe unde era crângul mai des.  Tot în acest minut se iviră doi oameni călări cari veneau pe marginea crângului despre munte, adu-când un bou în fuga mare.  După ce aceștia se mai apropiară, un al treilea călăreț, se vedea venind mai încet tot din acea parte în urma lor.  țandură îndată îi cunoscu că aceștia sunt slugi de ai greco-turcului din satu lui, se dete în dosul unei tufe spre a nu fi văzut, și observând că boul pe care-l aduceau aceștia era boul lui, perdu răb-darea și lăsând pușca în dosul acelei tufe se repezi ca fulgerul înaintea lor oprindu-i și strigând să lase boul.  — Să te duci la stăpânire să-l ceri!  dacă e al tău!  se răsti unul din cei călări.  Noi suntem datori, ce găsim pe moșia serdarului să ducem la curte.  și mai întâiu de unde cunoști tu că ăsta e boul tău?  Noi l-am cumpărat din satul vecin pentru tăiat.  — Lăsați boul hoților!  strigă țandură; căci nu e moșia boerului într-acolo de unde veniți cu boul.  — Ia auzi cum ne înjură mojicul?  se adresară unul către altu, și amândoi se repeziră către țan-dură lovindu-l pe spate cu bicele lor cele lungi.  Cel de al treilea care se apropiase, văzând pe cei doi biciuind pe acest nenorocit zise: Dați-i bre!  Dați-i de-l omorâți că mă duc eu cu boul la curte.  țandără tot acolea fugind pe după niște fultani de lăstari cari eșau de la tufele tăiete din fața pă-mântului și alerga mai iute decât acei care îl ur-măreau, spre locul unde lăsase pușca.  El după ce puse mâna pe pușcă, mai făcu câteva zecimi de pași până ce intră în desiș și apoi stete locului.  Grecii care îl urmăriră până aci de aproape, des-călicară, legară caii de un arbore care le eși mai înainte și o croiră la goană în partea unde văzu-seră că a apucat țandură.  Acesta după ce ascultă puțin, o lo cam în pieziș pentru a eși la drumul cel mare.  Dar nu făcu zece pași, și auzi la spatele lui o mormăitură zicând: stai tu tâlharule!  Că acum ești al nostru!  țandură făcu o săritură la o parte cu ușurința unei căprioare, și îndreptând pușca spre ei, zise:  — Stați pe loc!  căci vă omor ca pe niște câni, mișeilor!  Unul din greci puse mâna pe pistoalele ce avea la brâu, țandură nu-i dete timp și-l culcă la pământ.  Celălalt făcu asemenea, dar când vru să descarce pistolul se împedică de o vlascure, și căzu jos astfel că pistolul se descărcă în vânt.  — Fiindcă ați vrut să mă omorâți, zise țandură, na! . . .  și ție!  și zicând aceasta făcu și pe cel ce că-zuse să nu se mai scoale.  Iadul să aibă parte de voi, și de tot neamul vostru precum și de mine codrii vor avea parte de aci înainte.  După aceasta țandură le trase pistoalele ce le avu înfipte la brâu, și mai uitându-se puțin la ei cum se sbăteau de moarte, plecă repede pentru a eși la marginea crângului tot pe unde venise.  Ajuns aci dete peste caii grecilor legați de arbore, se uită la ei și trecu înainte până ce eși tot la câmp liber.  Stătu pe loc, își făcu ochii roată împrejur, apoi se întoarse iarăși spre locul unde se aflau caii legați zicând: — Ca să mă mai duc acasă, nici vorbă! . . .  Mă voiu duce la tata numai dacă l-ași găsi, sâ-i spun că-mi iau rămas bun de la dânsul și să se păzească cum e mai bine de acești nelegiuiți.  țandură cugetând la acea ce era de făcut și ce fel de curs o să-și ia această întâmplare nenorocită pentru el și pentru tatăl său, trecuse înainte de locul unde trebuia să se ducă, când fu deșteptat de ne-chezatul unuia din cei doi cai și întorcându-se încă-lecă pe unul care-i se păru mai bun, sbură ca vântul spre drumul cel mare pentru a întâlni pe tatăl său, de la care trebuia să-și ia rămas bun.  Doo zile trecură după această întâmplare și găsim pe țandură în județul Vâlcea într-o pădure unde sosise cu câte-va minute mai înainte și priponind calul unde văzu că e iarbă mai mare se retrase puțin mai la o parte unde era un morman de frunziș adunat de vânt și se aruncă pe el pentru a se odihni.  Nu trecu mult și țandură, fiind obosit de călă-toria sa, adormi.  Incepuse apoi să viseze niște vise îngrozitoare.  Mai întâi i se păru că vede pe tatăl său acuzat de omorâtorul acelor doi arnăuți și dus înaintea judecății, și după aceea la spânzurătoare, vedea cum slujbașii stâpânirei le confiscă și împart între ei averea tatălui său, cum jefuesc și dau mai pe urmă foc casei, pe urmă se văzu prins și el, și legat strâns, îl duceau spre locul unde trebuia să-și ia adio de la lume.  In acest timp să fi văzut cum țandură se lupta contra acelor ce-1 duceau, spre locul de supliciu, să-l fi văzut cum își strângea pumnii și cum scrâșnea din dinți.  astfel se luptă el în vis aproape patru ore, când fu deșteptat prin cântecul unei mierle ce era deasupra sa printre crăcile ar-borelui, și văzând că e aproape seară se sculă, lo calul de căpăstu și după ce eși la o potecă care mergea cam alături cu drumul cel mare după cum își făcea el calculul, încălică, și merse pe acea po-tecă până ce începu să înopteze.  Odată cu întune-ricul fu silit să iasă spre drumul mare; dar unde avea de gând să meargă?  nu știm.  Un vânt începu să sufle, făcând un sgomot asur-zitor; veverițele și bufnitele se întorceau una cu alta prin t-petele lor cele sonore.  Tot-deodată începură și vulpele a chelălăi, apoi mai multi lupi nu întâr-ziară cu urletul lor cel înfiorător.  Toate aceste păsări și animale nocturne, împreună cu mugetul pădurei complecta o muzică infernală care făcea să i-se sbur-lească părul oricui s-ar fi aflat pe acel timp acolo.  Mai în depărtare se auzea trosnetul unei crăci uscate care nu mai avea putere să se mai țină fiind isbită de o altă cracă verde care și aceia era împinsă de vânt.  Mai colea un fâșiit se auzea ca și cum ar fi târât cineva o grapă, dincolo o scârjiitură care pro-venea din frecarea a doo crăci aproape uscate, și la toate acestea asculta țandură și mergea cam cu băgare de seamă să nu fie lovit de vr-o cracă, când deodată văzu că calul ciulește urechile și începu a sforăi  — Ce o fi văzând calul?  se întrebă el, și stătu locului.  Poate vr-un lup sau altă lighioană trebue să fie!  și zicând în sine acestea, auzi deslușit, nu departe de el, un tropot ca și cum ar fi mers cineva.  Calul se uita într-acolo.  Or ce ar fi, își zise el și descă-lecând legă calul de un copac, și el începu să se urce sus cu pușca și cu patru pistoale care le avea moștenire de la răposații arnăuți.  Dar pe când țandură se urca, calul începu să smucească lanțul cu care era legat de copac așa de tare, încât scutură copacul care nu era așa de gros, și cât pe aci era să cază.  După ce țandură se așeză lo dela cingătoare doo pistoale și le puse în gardă, însă nu trecu 10 secunde și o umbră se văzu apropiindu-se de cal.  Acesta începu să se liniștească când se apropiă acea umbră de el.  țandură să lupta cu întunericul pentru a distinge ce putea să fie acea umbră.  — Cine ești tu care te-ai urcat acolo?  se auzi o voce detunătoare, și ce cauți tu noaptea pe aceste locuri.  — Eu sunt!  răspunse țandură cu sfială.  — Tu ești măi sandule?  — Da, eu sunt!  zise de-o-cam-dată țandură și începu să se dea jos.  — Dar de ce ai luat și calul cu tine?  îl întrebă acesta.  — L-am luat, ca să. . .  și țandură văzând că o să se încurce în vorbă neștiind cum-l chiamă pe noul său naș de la care primise pentru prima oară numele de Sandu, se opri de a vorbi până se dete jos.  — Ori ți s-a întâmplat ceva de nu vorbești măi Sandule?  — Nu mi s-a întâmplat nimic, măi nene, zise țandură după ce observă că acesta nu era decât tot român ca el, dar e totul că eu nu sunt Sandu după cum îmi zici.  Pe mine mă chiamă Ion, pe numele cel bun din botez, iar lumea-mi zice țandură, până și chiar părinții mei m-au strigat pe acest nume.  — Spune dar mai curând de unde ești și ce cauți.  țandură nu așteptă să i se repete, și începu a spune întâmplarea lui nenorocită care l-a făcut să rătăcească prin păduri întunecoase.  — țandură nene, zise acesta care asculta și care nu era alt decât haiduc din ceata lui Mereanu, eu văd că ești român cu inimă, și îmi place să te ascult.  Dar, de, fiind că eu sunt haiduc, și ca să nu bănuiesc ca-i fi vr-un spion cer ca să-mi dai armele care le-ai cu tine.  — ți le dau!  se grăbi țandură a zice.  Poate o să-mi dai ceva pe ele ca să am de chel-tuială pentru câte-va zile.  — Hei băete, avem destule arme, răspunse hai-ducul.  Putem să armăm 500 de oameni.  și unde erai să te duci?  întrebă acesta după ce lo armele din mâna lui țandură.  — Vream să es la drumul cel mare, și să mă duc toată noaptea încotro m-o îndrepta ochii, răs-punse țandură.  — Dacă vrei să eși la drumul cel mare, aci este aproape de mijlocul pădurei, și apoi după cum îmi arăți că mergeai încolo, era să dai de o pră-pastie a cărei adâncime d-abia se zărește, praf te făceai până în fundul ei.  — Mai bine era, zise țandură, căci scăpăm odată de această viață amară.  — Nu băete!  tu nu trebue să mori, ești tânăr și voinic, și după cum te văz eu, ai fi un bun haiduc.  Haide, desleagă calui, și să mergem la căpitanul nostru să te vadă.  — Dacă ar vrea să mă primească? !  zise țan-dură cu vocea jumătate.  — Te va primi când îi vei spune întâmplarea.  Căpitanul nostru este bun.  Mai acum șapte ani, a mai primit căpitanul nostru și pe Jianu, împreună cu o slugă a lui.  — Dar ce l-a făcut pe ăsta să vie cu sluga lui să se facă haiduc, căci după cum bag seamă acesta a fost bogat de vreme ce-a avut și slugă.  — Da, așa este băete, dar a fost jefuit de averea lui, sora lui a fost răpită de un serdar, mama lui a găsit-o moartă, și el, pe urmă, ne mai având cu ce trăi, și-a vândut ce a mai avut și a venit să se adăpostească de prigonirile turcilor și grecilor în ceata noastră; sluga lui nevrând să-l părăsească s-a făcut și el haiduc.  — Hei, băete!  băete!  și eu nu m-am făcut de florile mărului haiduc.  Tot o întâmplare nenorocită m-a făcut să fiu haiduc.  — Precum și eu, zise țandură.  — Cine mai poate suferi astăzi, relo haiducul când țara întreagă e supusă nenorocirilor care o chinue ca pe Christos?  Cine mai poate suferi astăzi, când poliția țării, e încredințată unor străini, oameni fără căpătâi și necunoscători de supunere și de disciplină, care trec de la slujba publică ca să păzească drumurile cele mari spre a jefui, și părăsesc pușcăria și ocnele pentru slujba publică.  — Dar cum știți din mijlocul pădurei, toate acestea?  întrebă țandură.  — Căpitanul nostru nu doarme.  El știe tot și ne spune în fiecare seară câte o noutate.  — Mai avem mult să mergem?  întrebă țan-dură pe conducătorul său.  — Da, mai avem încă pe atâta, răspunse acesta.  Dar bagă de seamă, că acum ne scoborâm într-o vale adâncă, ferește-te să nu te lovești de ceva crăci, ia-te după mine.  și țandură ținând calul de căpăstru, se lăsă în jos la vale după haiduc.  După ce scoborâră și urcară iar, mai merseră puțin și ajunseră într-o vale nu așa de adâncă ca cea d-ântâi, din fundul căreia venea un miros plăcut de friptură.  — Ce?  miroase a friptură pe aci?  întrebă țandură pe haiduc.  — Da, acum ne apropiem de căpitanul nostru, răspunse acesta.  Doo minute trecură, și țandură se găsia în-naintea căpitanului, care era înconjurat de vr-o trei-zeci de haiduci între care era și Jianul.  Unii din aceștia întorceau deasupra unui jera-tec niște frigări cu miei și căprioare, alții se ocupau făcând mămăligi și alții așezau o masă lungă pe care o făcuse din gratie de nuele, iar căpitanul sta cu câți-va mai la o parte în dreptul căruia se vedeau niște stânci care erau făcute din natură în formă de zid, și se prelungiau în sus cam povârnite.  El povestea despre țară, despre domni, și mai pe urmă plănuiau despre niște întreprineri care trebuiau să le pună în lucrare peste doo sau trei zile.  Pe când unii conversau, și alții pregătiau de ale stomacului, deodată se iviră haiducul și cu țandură.  Toți își întoarse capetele spre ei și mai ales spre țandură pe care nu-l mai văzuseră până acum și nu-l cunoșteau.  — Da cine este tânărul acesta pe care-l aduci Gruio?  întrebă căpitanul pe haiducul care-l aducea pe țandură, și se sculă în sus.  — Ia pe unul care știe să mânuiască armele, răspunse haiducul.  Apoi începu a-i spune cum l-a găsit prin pădure rătăcit, care cauză l-a făcut să rătăcească de doo zile.  — și vrei să te faci haiduc?  îl întrebă căpitanul pe țandură.  — Da, răspunse acesta.  — Atunci, fii bine venit, zise căpitanul.  — Fii bine venit, strigară haiducii în cor, și începură să dea mâna cu țandură.  — Luați calul și duceți-l la grajd strigă căpitanul la unul din haiduci, și se așeză iarăși pe bușteanul de unde se sculase.  și tu, țandură băete, vino și șezi colea că am să te întreb de câte ceva.  Să mă întrebi, căpitane.  — Cum merge pe la voi cu porumbul, cu grâul și cu orzul?  — Foarte bine căpitane, din partea lui D-zeu, iar din partea oamenilor merge rău de tot.  Dumnezeu a dat ploi la timp, dar o să rămâe nemuncite bucatele, căci mulți oameni au rămas de nu mai au nici sape nici coase, nici plug nici boi, nici nimic.  Este un afurist de turc, „el zice către oameni că ar fi grec”, dar zău căpitane, mie mai nu-mi vine a crede, căci nu l-am văzut mai nici odată la biserică ori să se închine ca noi!  feritu-l-a Dumnezeu.  Acesta e de patru luni venit în sat, în locul altuia, care l-a omorât nu știu cine în timpul când se ducea cu niște provizii spre Slatina.  — știi cum îl chema?  — știu căpitane, dar are un nume cam poznaș, că nu prea pot să-l zic bine.  — Spune așa cum îl poți.  — Apoi după cum auzeam pe tata, îl chema Za-a-r-v-s-d-s-f-i-i-dis. . .  — Ce e drept sucit nume a avut, zise căpitanul și să-i fie țărâna ușoară ca piatra de moară.  Dar pe ăsta care zici că a venit de câte-va luni cum îl chiamă?  — Pe ăsta îl chiamă Chirilis, răspunse țandură.  — Numele lui e de grec, răspune Mereanu.  — Da, căpitane, dar după cum ți-am spus, mai nu-mi vine a crede ca să fie grec.  — E bogat?  întrebă căpitanul pe țandură.  — După cum am înțeles, nu prea era așa de bogat când a venit în sat.  Acum văd că a ridicat nasu sus, ba a început să zălogească pe oameni; pe unul din sat de la noi, l-a bătut cu slugile lui de gândeam că-l omoară căpitane.  Dacă ai fi fost să-l vezi apoi îi plângeai de milă.  — și n-a sărit nimeni să-l scape?  — Cine mai îndrăsnea căpitane să pue mâna, căci era o spuză de servitori.  — Căpitane, e masa gata, strigă unii din haiduci.  — Cam câți servitori are?  întrebă căpitanul.  — Apoi poate să aibă cam 30 — 40 cu toți.  — Bine o să-i facem noi de petrecanie, termină căpitanul haiducilor.  Acum haidem la masă.  După ce trecu trei săptămâni de la intrarea lui țandură între haiduci, Mereanu, căpitanul lor căzu într-o luptă ce avu cu mai multe poteri și după moartea lui, fu ales și numit căpitan de haiduci Iancu Jianu.  Acesta aduse groază și spaima printre turci și grecii turciți și chiar până la domnie, răsuna cu groază numele lui.  Acesta fu unul din fiii cei mai bravi ai codrilor, hotărât de a-și răsbuna de la cel mai mic și neân-semnat fanariot, până la tron.  El știu să împartă cete de haiduci în diferite locuri, pe unde inamicul țărei se îngrămădea pentru a suge sângele românului.  Jianul pe mulți dintre haiduci pe care îi vedea mai iscusiți, le forma cete de haiduci și-i trimetea unde i se părea mai nemerit, ca de acolo să se repează ca șoimii asupra celor ce jefuiau țara.  Unul dintre aceștia, a cărui fapte meritabile și demne de un român pe acele timpuri, nu trebue să le lăsăm la întuneric, este și țandură.  Acesta după ce stete aproape un an și jumătate între haiducii lui Jianu și dând mai multe probe de iscusință și dibăcia lui la întreprinderile ce se făceau neincetat, fu chemat într-o zi la căpitanul lui care îi zise:  — Măi țandură, ia stai colea, arătându-i un buș-tean retezat.  — Iată-mă căpitane, zise țandură așezându-se.  — Eu văz, țandură, că ai eșit un băiat bun de codru, cum nici nu mă așteptam, urmă căpitanul.  Văz că ești român verde și voinic; să nu ei vor-bele mele într-o doară!  — De căpitane!  vremea și timpul te face să fii voinic.  — și să-ți mai spui că ești deslegat la vorbă și la minte, ești tocmai cum îmi place mie.  — Nevoia și necazurile fac pe om să fie cu minte căpitane, termină țandură.  — Tocmai așa vezi.  — Eu-mi-am pus în gând să te fac căpitan de haiduci.  — Dar ce căpitane, vrei să ne lași?  întrebă țan-dură pe Jianu sculându-se în sus de pe bușteanul care ședea.  — Nu, zise Jianul.  Așteaptă să auzi cum îți spun eu.  — Eu voiu rămânea tot căpitan, dar voiu să te fac și pe tine.  — Să fim doi?  întrebă repede țandură?  — Da, doui.  Dar nu tot la un loc.  — Așa! . .  Acum viu de-acasă.  Acum înțeleg.  — Tocmai d-aia dacă înțelegi-ți dau bani ca să ai din destul și să-ți alegi din haiduci care-ți-o plăcea.  Cât pentru unde să te duci cu ei sunt doo ju-dețe care suferă mai mult din partea turcilor și grecilor: adică județul R. - Sărat și județul Muscel.  Din aceste doo locuri să-ți alegi care-ți place.  — Dacă e vorba pe alese căpitane, apoi eu zic să mă duc în județul Muscel, fiind că ași avea mult de lucru, mai ales cu Chirilis cu care ne încercarăm de multe ori să-i descântăm de aplecate.  Iar cât despre haiduci, de-o-cam-dată nu-mi trebue nici unul, și chiar dacă-mi-ar trebui, apoi acolo se găsesc destui hârșiți de sărăcie.  — Bine, zise Jianu, acum vino întoace să-ți dau ce-ți trebue; și amândoi se scoborâră în sub-terana unde se afla grajdul cailor, odaia haiducilor, magazia de arme, haine grecești, turcești, praf de pușcă, gloanțe, în fine tot ce cerea trebuința să aibă.  Trecură prin toate aceste caverne care erau des-părțite de căte un zid de piatră așezat de mâinile naturei și puțin corigeat de mâinile omului, și ajun-seră înaintea unei bolte care era închisă cu o mare ușe de fier.  — Acum să stai aici țandură, până mă întorc eu, zise Jianul; căci tu nu știi seama și e cam pe-riculos pentru ori-cine să intre aici.  — De ce căpitane?  Nu cum-va sunt stafii?  — Ce vorbești tu de stafii. . .  — Tocmai d-aia, mie nu-mi e frică.  — Stafii nu sunt, dar e alt-ceva care nu pot să-ți spun acum;-ți voiu spune mai pe urmă, și pe când Jianu vorbea, o cheie de o mărime foarte rară o petrecu în lacătul care și acesta era de mărimea unei găleți, și deschise ușa după care se vedea o altă ușă de piatră, și deschizând-o și pe aceea, se apucă de un lanț ce era prins pe bolta subteranei, apoi se lăsă puțin jos și făcându-și un balans, se aruncă peste un abis cam de vr-o cinci stânjeni adâncime și doui lățime.  Apoi merse puțin mai-na-inte unde dete peste o altă ușă, și deschizând-o și pe acea ajunse la locul unde erau mai multe lăzi mari pline, una cu aur, alta cu argint, și altele trei lăzi mai mici pline cu bani de aramă.  Jianu deschise lada în care se afla aurul, lo patru pungi cu câte o mie de galbeni fiecare și se întoarse cu ele spre a i le da lui țandură.  Când eși afară cu pungile, țandură care-l aștepta,-i zise: — știi una căpitane?  — știu dacă-mi vei spune.  — Mie-mi-a venit o trăsnae în cap.  — Te știu că ești bun de năsdrăvănii, dar ia spune-mi cam ce trăsnae ți-a venit.  — Eu, căpitane, ași vrea să mă duc de aici drept în sat la noi.  Dar! . . .  — Dar, ce dar?  întreba Jianu.  — Dacă ai vrea căpitane, să-mi dai un rând de haine turcești.  — și ce să faci cu ele?  — Să mă îmbrac.  — Ce vrei să te faci turc?  — Nu, feritu-m-a D-zeu de una ca asta, dar vreau să mă duc îmbrăcat turcește ca să-i fac vi-sita lui Chirilis, și ce o fi mai pe urmă vei afla că-pitane.  ți-ași spune acum ce am de gând să fac, dar mi-e teamă să nu se schimbe lucrurile, și de aceea mai bine-ți spuiu după ce lucrul va fi isprăvit.  — Nu mă îndoesc frate, îi zise Jianu, nu mă îndoesc de agerimea minții tale nici odată.  Tu mai că m-ai întrecut pe mine în multe.  De aceea uite îți dau aste patru pungi pline cu galbeni, îți dau haine turcești și ce vei voi să-ți alegi din magazie.  Nici eu poate n-o să mai am zile multe, și n-o să mă duc cu ele în mormânt.  — Nu vei muri nici odată căpitane, zise țan-dură.  Un om ca tine căpitane, nu moare nici odată  — Așa e frate, dar nu știm de azi până mâine ce se va întâmpla.  — Dacă vei muri căpitane,-ți va muri numai corpul, iar sufletul tău va fi conducătorul nostru, ajutorul celor săraci, și ca nălucă îngrozitoare împi-latorilor poporului  — Acum alegeți care îți place, zise Jianu după ce ajunseră în magazia cu haine și arme.  — Pe astea căpitane, zise țandură arătând la niște haine cusute numai în fir de aur.  — Bine, ia-le și nu-mi mai zice căpitane, zi-mi frate cum 'ți zic eu, căci frați suntem și de arme și de sânge.  Pe când Jianu vorbea, țandură începu să se desbrace.  — Dar ce faci?  te îmbraci depe acum cu ele?  — Da, chiar de acum!  — De ce nu le lăsai pe urmă după ce stăm la masă cu toții?  — Nu căp. . .  frate, fiind-că vreau să le fac o sur-priză fraților mei când ne vom pune la masă.  — Bine, fă cum știi.  Dar ce eram să uit! ? . . .  — Ce era să uiți căpit. . .  frate?  — Ascultă ce eram să uit, acum-ți spun ca să știi că nu vreau să știe cei-l-alți de banii care ți-am dat, și cât pentru locul unde te duci, le voiu spune că-ți am dat voe să mergi pentru vre o săptămână ca să-ți vezi părinții și neamurile, și că te întorci pe urmă iar la noi.  — Bine căpitane, așa oi spune.  — Eh!  învață-te odată de-mi zi frate.  — Să mă învăț căpitane!  dar, sunt învățat cu vorba asta, care-mi umblă tot mereu prin gură.  Dar ia uită-te căpitane, așa e că seamăn a turc?  — Nu numai că semeni dar ar putea să jure oricine, că acum ai venit din Stambul; chiar eu dacă nu te-ași fi văzut când te-ai îmbrăcat, aș fi crezut că am pus mâna pe vr-o gâscă fără să alerg după ea.  țandură după ce se îmbrăcă cu hainele turcești, puse pe ale lui împreună cu banii în niște desagi de păr de cal, apoi intră în grajd și-și alese un cal pe care-l numea Fulger.  In timpul acesta, Jianu dete o fluerătură și într-o clipă toți haiducii se strânse împrejurul lui afară de caraule.  — Fraților!  le zise Jianu, lui țandură-i-am dat voe să se ducă acasă să vază dacă părinții lui mai trăesc sau nu.  El va lipsi dintre noi vr-o săptămână sau doo și în acest timp, nu se știe ce se va întâmpla cu noi și cu el, de aceea trebue să ospătăm cu toții și să ne lom rămas bun de la el.  — Să trăești căpitane!  strigară toți haiducii în cor.  Bunătatea ta e nemărginită.  Unii din haiduci începură să aranjeze pentru ospăț, când tot d-odată apărau țandură din subterană cu calul de frâu, și îmbrăcat turcește.  Toți haiducii încremeniră când văzură că ese un turc din acel loc care nu putea nimeni să intre fără să fie observat.  Jianu se făcea că nu bagă de seamă de ceea se se petrecea.  Se plimba cu mâinele la spate, întors încolo.  țandură, ca era acum turc, își făcea de lucru netezând calul.  Unul din haiduci rupse tăcerea și întrebă:  — Da ce e asta căpitane?  Ce însemnează spur-căciunea asta între noi?  — Faceți cum e mai bine, că viu și eu acum, zise Jianu care se prefăcea că nu înțelege, și mer-gea încet înainte printre copaci pufuind a râde de dighiseala lui țandură.  — Ba nu zău căpitane lasă șaga și spune-ne ce este cu lighioana asta?  Nu vezi că a luat calul cel mai bun?  țandură se întoarse jumătate cu fața spre haiduci.  — Ia uitați-vă la el că e tânăr de tot, șopti unul din ei.  — Da, mă.  Dar! . . .  parcă! . . .  nul. . .  mi se! . . .  că este! . . .  — Cine este?  întrebă Jianu care până acum șezuse ascuns în dosul unui copac.  O fi Sultanul.  — Ba nu căpitane, lasă șaga.  Mie mi se pare că-i țandură, zise Ciotea, un haiduc spătos și cu mustățile duse până la urechi.  — Așa mă, zău, el zise altul.  — Da, da, ziseră toți haiducii de odată.  — A!  ăl. . .  ăl. . .  ăl. . .  începură toți să se mire de și-l înconjurară vorbindu-i unii turcește, alții gre-cește, pe când el răspundea românește.  — Căpitane, se adresă țandură către Jianu, eu ași vrea numai să cinstim câte un vinuleț, că mi se face un semn.  — Ce semn ți se mai face?  întrebă acesta.  — Semn de ducă, răspunsă unul din haiduci.  — Da, semn de ducă, zise și țandură.  Mi se face un semn, că diseară o să stau cu Chirilis la masă.  — Să dea D-zeu, ziseră toți.  și pe urmă să-l bagi sub masă.  — Oi vedea eu!  Pe când unii vorbeau cu țandură, alții din ordi-nul căpitanului, într-o clipă fură cu câteva ploști cu vin și începură a cinsti urându-i lui țandură drum bun și întoarcere sănătoasă.  După ce ploștele se învârtiră de vr-o trei ori prin mâinile haiducilor, Jianul orânduia ca să vie cara-ulele și astfel țandură se îmbrățișă și se sărută cu toți haiducii pe rând și plecă fiind întovărășit de căpitanul până la marginea pădurei, de unde-și lo și dela acesta rămas bun după mai multe îm-brățișări și sărutări frățești.  — Mai jură-mi odată țandură că vei lupta până la moarte pentru stârpirea veneticilor și pentru ali-narea suferințelor celor săraci.  — Iți jur căpitane că mă voi lupta pânăla ultima picătură de sânge!  zise țandură depărtându-se.  Jianu rămase în marginea pădurei privind cum țandură se depărta lăsând un nor de praf în urma lui.  — Săraca țară. . .  Câți viteji n-o fi având cari se copleșesc sub apăsarea sdruncinătoare a streinismu-lui de care ești năpădită ca o floare de burueni înveninate, zise Jianu încet.  t  Apoi un oftat lung îi eși din piept, și ne mai zărind pe țandură, se întoarse mergând încet și gânditor.  Cinci minute trecură, și țandură era departe de locul unde haiduci de aproape doui ani și jumătate.  El din când în când își întorcea capul și se uita spre marea seculară pădure, pe care o părăsea pentru totd-auna.  După ce merse aproape doo ore cam tot cu aceiași repeziciune cu care plecase, se abătu din drum întrând în marginea unei păduri ce era aproape și de-scălicând, legă calul, după care apoi lo de-sagii în care erau acele patru pungi cu câte o mie de galbeni și hainele lui haiducești.  Mai nu-mi vine la socoteală să merg pe drum cu aceste haine, își zicea țandură deschizând desagii.  Mai bine hai-nele mele haiducești că sunt mai sănătoase, și apoi cu acestea turcești, parcă tot-mi-e teamă să nu mă molipsească.  Nu știu ce dracu au, că mi se par cam grețoase.  Alt-fel sunt frumoase arde-le-ar focul iadului, dar de! . . .  și țandură zicându-și acestea în sine exami-nând hainele turcești de care se desbrăcă.  Bârr, făcu țandură cutremurându-se ca și cum s-ar fi lipit ceva de el.  Duceți-vă la dracu!  mai zise el aruncând șalvarii cât colo.  Pe voi vă voi îmbrăca numai când va cere trebuința.  Acum mai seamăn a om zise țandură, după ce se îmbrăcă cu hainele lui, apoi le lo pe cele de care se desbrăcase și legându-le le puse în desagi.  — Acum țandură scoateți câți-va gălbenași din-tr-o pungă și pune-i la chimir, iar pe ceilalți pune-i la un loc sigur pentru zile negre, își zise el, apoi desfăcu o pungă și după ce admiră frumusețea aurului câteva minute, lo de trei ori cât îi coprinsă mâna și puse la chimir.  Strânse punga la loc și o duse iarăși în desagii pe care îi puse pe cal, și încălecând mângâie calul pe coamă, zicând: Acum Fulgere iuțește-ți pasul, să fim deseară în pădurea dela gura Leului, unde-ți voi face un grajd ca să odihnești, iar câte odata să ne răpezim dând câte o raită printre păgânii care nu ne lasă să trăim în ara noastră, haide Fulgere!  haide!  zise țandură dând frâu calului, care tocmai ca fulgerul începu se meargă.  Calul mergea ca vântul și ca gândul, iar țandură privia din treacăt câmpia care se urca și se scobora prin mici delulețe, privia munții și pădurile cari se vedeau în apropiere, și când se urca pe câte un deal mai nalt privea cerul senin și mai mult soarele care peste doo ore trebuia să asfințească.  Privea toate acestea și tot d-odată se gândea și își făcea planuri: ce trebue mai întâi să facă?  Să meargă de-a drep-tul în satul lui, sau în pădurea dela gura Leului și pe urmă în sat?  Cu încetul soarele începea să-și ia rămas bun lăsându-se pe după o bârnă de nor printre care își aruncă razele sale gălbui ca și cum cu părere de rău și-ar fi deslipit lumina blondă de văile încâtătoare, de livezile înverzite, de isvoa-rele limpezi ca cristalul, de cântecul păsărilor, de șerpuirea apelor și în fine atâta mii de lucruri fru-moase ce sunt în această țară.  Nu mai avea decât trei sferturi de oră, și țan-dură era sosit în satul lui, sau în pădurea de la gura Leului, pe Care de mai nainte o alese ca un bun adăpost pentru el la timpuri grele.  Mergea domol pe drum privind tabloul naturei ce era colorat de apusul soarelui.  Drumul părea că e pustiu, nici un călător nu se vedea, nici o ființă mișcătoare nu se simțea, ci numai câte un strigăt a vre unui păstor ce se au-zea din depărtare făcea ca natura să mai vieze.  Un zefir lin și dulce abia răcorind aerul cel obo-sit de căldura zilei, și care părea că-l întreabă pe țandură: unde ai de gând voinice să conăcești?  întrebatul ar fi răspuns, că în casa părintească ar voi să conăcească.  Doar, de!  nu e după cum omul ar voi, ci e după voia întâmplărei.  astfel mergând țandură, zări niște mogâldețe care se lăsa pe un deal, abătându-se spre drumul cel mare.  Acele mogâldețe care erau în număr de șase, erau niște oameni.  Cinci călători și unul pe jos.  Doi din ei mergeau mai înainte, și doi în urmă.  Distanța între aceștia era cam de 40 de pași, după cum se vedea din depărtare, iar în mijlocul acestei distanțe era unul călare și altul pe jos care părea că se ține de coada calului.  — Dar ce dracu ori fi acei călări căci prea sunt grosolan la cap?  se întrebă țandură.  Unul din ei se ține de coada calului, și aceasta mi se pare ca e altfel îmbrăcat.  Dar! . . .  nu se ține de coada calu-lui ci e legat! . . . .  'și zise țandură în sine.  Acei oameni călări se apropiau de drum.  țandură opri puțin calul.  După ce văzu el, că acei călători ajunseră la drum și o lo înainte,-și dete cu ideea că trebue să fie de prin apropiere, și că aceștia trebue să fie niscai-va executări a vre-unei porunci date de vre-un nelegiuit de păgân.  Se înseră și convoiul ce mergea înaintea lui țan-dură devenea monoton și invizibil.  Acesta iuți pasul calului, cu scop de a scurta dis-tanța dintre el și convoi.  — Dacă aceștia vor fi niscai-va nelegiuiți apoi le voi săra pielea cu gloanțe, ca să nu se mucezească.  Iar dacă vor fi oameni de treabă, mă vor scuti de vr-o câte-va umpluturi de pistoale.  Astfel își zicea țandură urmărind pe acei care nu erau decât niște turci care jefuiră pe un biet român în casa lui, profanând și violându-i fiicele și nevasta pe care acum îl duceau să-l îngroape de viu cine știe unde.  Să mergem puțin mai înainte unde vom da de o cârciumă așezată pe marginea drumului, și cu o depărtare cam de doo fugi de cal de marginea satului.  Cârciuma neagră sau locul de torturi  In depărtare aproape cu un sfert de poștă de satul C. . .  era o cârciumă ce se numea cârciuma neagră.  Mai toți locuitorii din satele de prin prejurul acestei cârciumi-și închipuiau, și unii chiar ziceau, că această cârciumă ar fi dăruită lui satana, din causă că oricine ar fi vrut să deschidă un negoț de vinuri nu trecea trei patru zile și îl găsea mort, sau că nu se mai afla ce s-a făcut.  Cinci sau șease negustori unul după altul, avură această soartă, cu deosebire că unul nu se știe ce s-a făcut împreună cu nevastă și copiii lui.  Astfel dela un timp încoa, această cârciumă ră-mase cu desăvârșire pustie.  Mulți din trecători se închinau și ziceau câte o litanie sfântă când ajungeau, trecând repede pe di-naintea acestei locuințe infernale.  Unii ziceau că această locuință este locuită de draci.  Alții mai ziceau că poate ciuma-și va fi făcut culcușul aci, și mai mulți-și dau fel de fel de păreri care mai de care mai extravagantă, și mai înfiorătoare; ba dela un timp începuse a se răs-pândi un miros greu încât o adiere de vânt dacă venea dinspre acea locuință blestemată trebuia ori-cine ar fi trecut pe acolo să-și astupe nasul, și să-și oprească respirația până să se depărteze de acest loc căci alt-fel l-ar fi apucat durerea de cap.  Cu toate aceste superstiții ce se împrăștiase printre românii din acele locuri, totuși un grec venind de curând în țară, se așeză în această locuință împreună cu o liotă de servitori de toată mâna pentru a spe-cula și jefui mai bine pe român.  Trecuse o jumătate de an de când acesta sub nu-mele de cârciumar care n-avea decât o sticlă cu apă care mirosea a rachiu, câțiva covrigi și un bu-toiaș cu câte-va vedre de vin oțețit, bântuia și je-fuia pe locuitorii de prin prejur.  Mulți călători care poposeau la această cârciumă apucându-i noaptea, nu mai eșeau, erau pentru tot-d-a-una adormiți și odihniți, cu deosebire de cei mai săraci care scăpau cu puținul ce aveau.  Dar mai înainte de toate, fără a ne perde șirul narațiunei noastre, să arătăm în puține cuvinte in-teriorul acestei locuințe, care pe dinafară era luată drept o locuință simplă cu patru încăperi.  Iar dacă intrăm înăuntru și cercetăm cu deamănuntul vedem că sala (tinda) care desparte aceste patru odăi în doo, că în fundul ei se vede un gârliciu care se lasă în jos într-un beciu adânc.  Scoborân-du-ne în acest beciu care are o adâncime de 30 trepte și dacă băgăm de seamă găsim într-un colț al zidului din beciu o mică ferestrue care e astu-pată cu o ușiță de lemn, săpată cu dibăcie în forma zidului, astfel că nu se cunoaște că e lemn decât atunci când ar fi lovit cu ceva.  Această ferestrue răspunde într-o altă boltă de alături cu beciul, și care nu mai are altă eșire de cât printr-una din cele doo odăi din stânga cum intră pe sală.  Strecurându-ne privirile prin această ferestrue vedem o mulțime de oseminte, unele nălbite de timp, și altele aproape de curând, carnea luată după ele!  negreșit că după formele lor se văd cât de colo că sunt de om.  Pe aceste grămezi de oseminte, vr-o șease lupi stau tolăniți, sclipindu-le ochii în cap.  In partea dreaptă a acestui beciu găsim asemenea o despărțitură de boltă.  Dar aci se schimbă aspectul celui dintâi.  Aci nu vedem decât un buștean cam scobit la capătul de sus, mai multe cârlige de fer atârnate de zid, un cazan mare, niște pirostrii, frânghii și lanțurile risipite pe jos, mai multe cuțite, un topor mare și un butoi plin peste tot de ținte bătute pe doagele lui, ale căror vârfuri erau trecute de o palmă pe dinăuntru.  Toate acestea dau naștere unei închi-puiri spăimântătoare.  Dar să lăsăm acestea cum le găsim și să mergem sus în odaia unde vom găsi pe antreprenorul acestei locuințe care stă pe o perină cu picioarele vărâte sub el fumând dintr-un ciubuc.  Figura lui era po-somorâtă, ochii duși în fundul capului, fruntea scoasă afară, nasul întors pe buze ca ciocul unui papagal, barba spulberată mustățile mâncate de moli și gâtul scurt numai de o palmă și trei degete, având un nod cât o pătlăgea vânătă.  Trăsăturitele feței spuneau aproximativ anii lui de 35—40 cel mult.  Pe când el împrăștia valuri de fum prin camera în care nu se găseau decât pereții care erau ornați cu câte-va arme de toată mâna, un pat, o masă, și vr-o doo scaune; se gândea și-și rotea ochii.  Acesta scutură ciubucul și după ce-1 puse la o parte, eși în prăvălie unde găsi pe un servitor al lui dormind cu capul pe tejghiaua în care nu se strecurase nici o para în tot timpul acestei zile.  Servitorul care era tot grec, se deșteptă îndată de sgomotul ce făceau pașii stăpânului său.  Apoi frecându-și ochii cu pumnii eși afară pentru a se răcori.  Stăpânul său-i lo locul, și scoțând un terfelog din tijghea începu a-l răsfoi.  Dar tot în acel timp, vede pe servitor intrând repede ca și cum cine știe ce ar fi văzut.  — Ce este bre?  întrebă acesta pe servitorul care se tot încurca neștiind cum să spună mai curând despre un călător care se părea cu totul superior, foarte bogat, și care cu toate astea venea pe jos.  — Cum?  întrebă cârciumarul din nou pe servi-torul lui.  Spune mai deslușit că nu te înțeleg.  — Un pașă mare, zise servitorul, îmbrăcat cu niște haine foarte scumpe, vine, se apropie de cârciumă.  — Ce ești nebun?  O fi vre-unul din palicarii mei, zise stăpânul cârciumei.  — Aș nici că mai e vorbă, ce eu sunt chior ju-pâne?  Dacă nu mă crezi uita-te din ușă, și te vei convinge de adevăr.  Descoperirea unei crime.  Pe când țandură se ținea cât colea urmărind acea grupă de oameni călări care mergea cam încet înaintea lui, un mormăit neințeles care venea de peste câmp îi lovi urechile, făcându-l să stea puțin locului.  Acest mormăit devenea din ce în ce mai tare și mai înfiorător.  După doo minute, se distingea foarte bine că era un om care alerga văitându-se.  — Aoleo! . . .  fratele meu! . . .  l-au mâncat fript spur-cații. . .  l-au omorât câinii de nelegiuiți. . .  Aoleo sărăcuț de el și de mine!  unde l-o fi dus?  Unde să-l găsesc să-i dau ajutor, măcar de ași muri și eu.  Aoleo?  aoleo! . . .  copilașii tăi nene, ce vor face?  apoi ca un nebun începu să strige în tăcerea nopței: nene Gheorghe! . . .  dar nimeni nu-i mai răspundea.  Atunci țandură-și perdu răbdarea auzind aceste văetături dureroase, și cu o iuțeală nespusă se repezi într-acolo unde în adevăr era un om care alerga peste câmp cu capul gol ca un nebun.  — Ia stăi mă creștine!  strigă țandură, și oprindu-l îl întrebă:  — Unde alergi tu acuma noaptea ca un smintit?  — Să-mi spui unde este fratele meu Gheorghe.  Că de unde nu, te omor aci pe loc, strigă acesta amenințând pe țandură cu mâinele goale.  — Vină-ți în fire măi creștine și spune-mi, ce te face să alergi astfel peste câmp?  Nu sunt eu acela care crezi tu că a răpit pe fratele tău.  — Tu ești!  strigă acesta plin de furie, că altul nu mi-ar fi eșit înainte.  — Dar cum dracu să nu-ți iasă înainte ori cine te-ar fi auzit văitându-te? ! . . .  — Tu ești!  tu ești!  acela care ai jefuit și poate ai și omorât pe fratele meu! . . .  și zicând acestea se năpusti asupra lui țandură care trase calul puținîndărăt.  — Dacă cutezi măi creștine să te măsori cu mine, fără să mă cunoști cine sunt, apoi 'ți fac capul drojdii 1 m-ai înțeles?  prostule ce ești!  Eu te întreb să aflu pentru ce te vaeți, ca să-ți pot veni în ajutor, și tu mă învinovățești de jefuito-rul și omorâtorul fratelui tău despre care nici idee n-am.  Dar acesta, cărui țandură se adresă cu astfel de cuvinte dojenitoare, ca un nebun se tot hărțuia pe lângă el.  Văzând țandură că în loc să afle ceva de la acesta a dat peste satara-belea, dete în sus foc dintr-un pistol.  Acesta, care deja văzuse sclipind și îndreptându-se spre el țeava unui pistol, vru s-o croiască la fugă, dar nu făcu câți-va pași și de odată se făcu nevăzut, par-că ar fi intrat în pământ.  — Cine dracu? !  zise țandură, doar nu l-oi fi împușcat, păcatele mele.  Aș!  nu se poate!  am ținut pistolul destul de sus.  E peste putință ca să-l fi împușcat.  Dar cu toate astea nici nu se vede unde căzu.  Nu fugi mai mult de cât trei patru pași.  Unde ciuma se băgă așă de repede?  țandură făcându-și aceste întrebări și tot învârtin-du-se prin prejurul unde dispăruse acel om, calul veni cu piciorul dinapoi în jos ca și cum ar fi scă-pătat într-o groapă adâncă, și tot atunci se auzi un gemet înăbușit eșind din acel loc.  Atunci țandură repede descălică și priponind calul la o parte, alergă în locul unde scăpătase.  In acel loc țandură dete de gura unui puț părăsit de mai mulți ani, și care cu toată adâncimea lui, nu avea pic de apă în el și chiar și mai nainte cu zece sau doo-zeci de ani, de când a început a fi părăsit, încă nu se vedea în el de cât foarte puțină apă, astfel că omul căzut în el, din nenorocire nu i se vătămă de cât un picior care îl făcu să stea vr-o trei patru minute în nemișcare, dar mai pe urmă fu isbit de o spaimă care îl coprinse de odată vă-zându-se în fundul acelui puț în care mai înainte cu vr-o trei săptămâni se petrecuse o scenă din cele mai teribile, și care-l făcea să se înfioare și să i se sbârlească părul în cap.  — Aoleo, sărac de mine!  unde ajunsei eu?  Aoleo, aici mă prăpădesc vai de mine, și de mine! . . .  Aoleo, săriți oameni buni, că mor, mă înăbușesc aici! . .  Vocea lui se auzea ca dintr-o subterană, astfel de adânc era acel puț.  — Intinde mâna măi creștine, zise țandură, lăsând o frânghie în jos care era destul de lungă.  — Aoleo!  n-ajung cu mâna tocmai acolo căci puțul e adânc.  Aoleo mă mănâncă șerpii aici vai de mine!  — Intinde mâna, că am lăsat o frânghie în jos, pipăe și vei da cu mâna de ea prostule și nu tot urla de geaba.  Parcă te-a făcut măta cu urșii tocmai ca un urs sbieri.  Atunci omul întinse amândoo mâinile în sus vânturându-le prin aer spre a da de frânghie, dar nu dete de ea.  — Mai dăi drumul că n-o ajung, strigă acesta.  — Frânghia e lungă și am lăsat-o destul.  Caut-o bine că dai de ea, că groapa asta dor n-o fi până în fundul pământului de adâncă.  Atunci omul iarăși începu a căuta cu mâinile în sus, lovindu-se de ceva, de care și puse amândoo mâinele, dar o curiositate plină de spaimă îl prinse de odată, căci acel ceva, de care se lovise și chiar pusese mâinele pe el era foarte rece și gros în cât d-abia-l putea coprinde cu ambele mâini și tot d-odată alunecos venea în jos. . .  Nu era frânghia care o lăsase țandură, ci șarpele care din culcușul lui simțise că o pradă îi căzuse pe neașteptate.  Acest șarpe era de o mărime care astă-zi rar se găsește chiar prin locurile cele mai necălcate de om.  Sărmanul om plin de groază voi să se retragă, voi să scape, dar n-avea unde, căci se lovi de partea cealaltă a puțului.  — Frânghia repede!  strigă omul din puț, căci sunt pierdut.  șarpele a venit peste mine.  și zicând acestea dete în fine de frânghie pe care țandură o tot vântura pentru ca acesta s-o poată găsi mai cu înlesnire.  — Aoleo!  trage că m-am agățat de frânghie.  — ține-te bine!  strigă țandură, și începu să tragă cu o putere nespusă, dar tot în acel minut simți că părâe ceva sub el.  Atunci țandură văzu că malul puțului unde ședea se surpă, și repede se retrase pe marginea cealaltă a puțului.  O secundă dacă mai sta, ajungea și el soarta celuilalt din puț.  O bucată de mal destul de mare se rostogoli isbind pe omul care era agățat de frânghia pe care o trăgea țandură în sus.  Omul isbit de acea bucată de pământ fu așezat din nou în fundul puțului și înmormântat de viu.  țandură simți o sguduitură, și pe urmă văzu că frânghia se ușură așa de tare în cât căzu pe spate peste cap, astfel că și calul se sperie de căzătura lui și începu să sforie.  — Dar ce dracu o fi asta?  se întrebă țandură după ce se sculă în sus.  Apoi începu să strige din nou pe acela care că-zuse în puț, dar nu primi nici un răspuns.  Nici nu putea să răspundă căci era înmormântat de viu.  — N-am ce să-i fac, zise țandură în sine.  Nu pot să-l scot de aici nici până mâine, mai bine îl las aici, și. . .  să vedem ce e de făcut.  și țandură strânse frânghia și o puse pe șeaua calului, apoi încălecă și plecă spre satul din care venise acesta.  In câte-va minute ajunse în dreptul câtor-va case, în care nu se vedea nici o rază de lumină, vru să se oprească aci și să deștepte pe locuitorii acestor case, dar i se părea că nu sunt de ajuns, și merse înainte.  Nu trecu mult și dete de satul în care intră și deșteptând câți-va oameni le spuse întâmplarea.  Oamenii cum auziră, luară unii lopeți, alții sape care aveau cai încălecară și o croiră în goană îm-preună cu țandură spre locul unde căzuse acel om în puf.  In timpul când țandură și cu oamenii care îi adu-sese din sat se îndreptau spre pul pentru a des-gropa pe cel căzut în, să ne transportăm puțin la cârciuma neagră de pe marginea drumului care ducea spre satul din care era născut țandură.  Doo ciasuri trecuse de când asfințise soarele, când cei cinci călăreți sosiră cu prizonierul lor.  Servitorul, cârciumarului le eși înainte luându-le pe rând caii și ducându-i într-un coșar ce era ală-turi cu cârciuma.  Cârciumarul eși în ușa cârciumei privindu-i cu un surâs și cu „bine ați venit" în grecește.  — Bine te-am găsit, răspunseră cei veniți tot în limba greacă.  — A mai căzut vre unu în capcană în lipsa noastră?  întrebară ei pe cârciumarul care sta rezemat de stâl-pul ușei.  — Astăzi a fost zi seacă, răspunse cârciumarul, nu prea a mers bine.  — Așa e câte o zi!  replică un alt uscățiv și care înainta spre ușa cârciumei pentru a intra înăuntru.  — Dar pe unde ați mai găsit pe câinele ăsta de român?  — Acasă la el, răspunse un al doilea.  — Barim e ceva de hârca lui?  întrebă cârciu-marul.  Ați găsit ceva de cheltuială?  — Am găsit cam puțin, dar trebue să mai găsim, că bani îi are ascunși și n-a vrut să spue unde îi are puși.  — De ce nu l-ați căsnit ca să spue?  se adresă cârciumarul către acela care vorbia cu un ton cam imperios.  — Pentru că de!  ne-am temut că s-o auzi din satul care e aproape și pe urmă nu vom înțelege nimic.  — Va să zică nu e tocmai din sat? !  — Nu, nu e tocmai din sat, ci din cătunul din marginea satului cel mare de lângă râpa vârtejului.  — Hei, acuma chir Cristeo, se adresă acesta către cârciumar, acum toate ca toate, dar ne e cam foame, căci toată ziulica încă n-am băgat mai nimic pe sub nas nici unul din noi.  — și pentru ce-mi spui mie, dacă n-ați băgat nimic pe sub nas?  trebue să aveți grije mai întâi de ale stomacului, și încă mai mult ca aceasta, tre-buia să mai aduceți și vr-un miel sau doi, căci carnea de eri s-a isprăvit după cum bine știți.  — Da cu toate astea, ia să vedem dacă gâscă pe care ați adus-o e ceva de ea, sau v-ați perdut timpul de surda.  — Ba nici de cum chir Cristeo, nici de cum: la ăsta tot am găsit 15 lei bani rotunzi și doo paf-tale, pe când ieri n-am găsit la acela pe care îl omo-râsem nici trei lei.  — și 15 lei, tot nu e mult, zise chir Cristea.  — Ei, ce să-i faci, așa merg lucrurile.  De la unul mai puțin, de la altul mai mult, și picătură cu picătură se face lucru mare, dar de o cam-dată să isprăvim cu acesta; „precum vom is-prăvi și cu tine”, își zise în sine acesta care vorbea cu Cristea cârciumarul.  — Să isprăvim, zise și cârciumarul, regula o știți.  Duceți-l la locul care e pregătit pentru oricare ca el; mai întâiu arătați-i ce-l așteaptă dacă nu va spune unde are bani și pe urmă legați-l bine de stâlpul cel gros din mijlocul pivniței, dar să 'l legați bine, ca să nu pățim ca și cu acel de acum o lună, care a scăpat, și dacă nu aveam de sprijin pe chiar Chirilis, eram să fim cu toții astăzi la gros.  — Lasă-te pe noi chir Cristeo, că doar acum ne-am învățat minte de atunci de când eram să dăm cu toți ortul popei, după cum zic românii.  După ce bietul român fu legat și aruncat în fun-dul acelei pivnițe adânci și plină de putoare nesu-ferită, disperarea lui era la culme, câteva încercări făcu pentru ca cel puțin să se mai slăbească legă-turile care-l strângeau de-i tăia mâinile și plesnea pieptul.  Dar în zadar, căci puterile îi erau sleite, oasele zdrobite de loviturile ce le primise de la acei nelegiuiți de fanarioți.  Se lăsă în voia soartei așteptând ceasul cel depe urmă, căci chiar dacă avea bani și spunea unde îi are, tot nu i se da libertate, asta era mai mult ca sigur.  Sta și se gândea cum ar face, să găsească un plan pentru scăpare.  Intunericul îl coprindea de toate părțile.  Totul era liniștit împrejurul lui.  Din când în când, se întrerupea tăcerea printr-un gemăt ce eșia din pieptul lui.  Mai multe minute trecură, și de o dată i se păru că aude ceva în apropiere.  Durerea nu o mai simțea crezând că unul din fanarioți vine pentru a-l omorâ prin întuneric.  Nici nu mai sufla de spaima ce-l coprinse la auzul unui mormăit, care se auzea nu departe de el.  Un chelălăit ca de câini, urmă acestui sgomot.  — Ce o fi asta?  se întrebă bietul român, care uitase toate durerile, și chiar unde se află.  Nu cum-va am murit fără să știu, și acum sunt în iad?  și chiar dacă sunt mort, pentru ce să fiu adus în iad, pe câtă vreme știu foarte bine, că în lume n-am făcut nici un păcat.  Dar nu, nu se poate, eu nu sunt mort!  și bietul român începu să 'și miște corpul care era aproape amorțit.  Nu se poate să fiu mort, pe câtă vreme încă tot mă pot mișca.  ș-apoi doar eu sunt acel care fui jefuit, smuls și de lângă soția mea, de copilele mele, de averea mea, și târât aici în această vizuină, din care, poate nu voi mai eși nici o dată?  Blestemați să fiți cu neamul, pentru faptele voastre, zise bietul român, îndreptându-și ochii către cerul care era despărțit prin bolta de zid a acestei pivnițe în care era închis și în care se stinse mulțime pe suflete nevinovate; apoi, ca ori și care desperat, începu să se vaete și să plângă ca un copil.  — Acel chelălăit înspăimântător ce i se părea că ese din zid, se mărea din ce în ce și deveni un urlet îngrozitor.  Atunci bietul român, putu explica cum merg lu-crurile, acum băgă el de seamă că această pivniță trebue să mai aibă o despărțitură în care negreșit sunt închise aceste bestii, care nu erau de cât lupii care cu nerăbdare așteptau să 'și potolească foamea cu carne de om.  Acum prisonierul nostru se lumină, când aceste lighioane nesățioase ca și cei care îl aduse și-l arun-case de viu în acest mormânt, așteptau cu nerăb-dare noua lor pradă.  Dar în loc de a-și pierde echilibrul minței precum îl văzurăm cu un minut mai înainte, din contră, un curaj ca fulgerul se așeză pe inima lui și o putere nespusă îi veni și tot smucindu-se în legăturile cari-l strângea deodată se văzu slăbit de o mână.  Fringhia cu care era legat fiind prea groasă, i se slăbise nodurile cari erau făcute pe la extremități, astfel că acum la mișcările care le făcea omul nostru, nu mai putea să reziste.  Nu trecu mult timp, și acesta era cu totul liber din legăturile care îi pătrunsese până acum mâinile și pieptul, și nu-i mai rămânea alt de cât să se furi-șeze pe nebăgate de seamă din acest loc infernal ca să fie scăpat și liber din ghiarele acestor spurcați nelegiuiți.  Pe când acesta se lupta pentru a scăpa cu or ce chip din acest loc îngrozitor, ceilalți cinci după ce-și văzură victima asigurată, intrară într-una din odăi în care era o masă goală și doo scaune.  Se așezară fie care împrejurul mesei, și începură a se uita unul la altul, ca și cum s-ar fi întrebat cum ar fi mai cu cale să înceapă cearta între ei și stăpânul lor care, în acest moment luase cheile pivniței și mergea pentru a se asigura dacă prizo-nerul era legat, și poate chiar să afle dacă e adevărat că numai 15 lei s-a găsit la el când servitorii i-au cerut de cheltuială.  Pe când acesta descuia ușa pivniței și intra înă-untru, bietul român, care era cu totul liber și cărui nu-i mai rămânea alt de cât să i se deschidă o eșire pentru a scăpa, tot învârtindu-se, auzi un sgomot, apoi o zare de lumină prin broasca cea mare a ușei de la pivniță.  Se scoboară cineva cu o luminare aprinsă.  Incepu a i se bate inima, neștiind cum trebuia să primească pe aceia sau pe acela care venea să-i-i facă revizie sau poate chiar voia să înceapă a-l tortura și omorî.  In vîrful degetelor, dar repede pentru a nu perde timp, se repezi la ușe, pentru a vedea cu cine tre-buia să aibă aface.  Nu-l mai văzuse pe acesta de cât întâiu cu vr-o oră mai înainte și acum a doua oară.  Se vede treaba că cei-l-alți fiind siguri de mine că nu mai pot scăpa, s-au dus să se culce și acesta odihnit vine să mă revizuiască dacă mai trăesc sau am murit.  și românul cugetând în sine astfel, se dete la o parte unde din întâmplare se împedică de ceva care nu era altul de cât un crâmpeiu de lemn pe care și puse mâna, apoi se desbrăcă îndată de mintean, zicând: Doamne, sau ajută-mi să scap, sau să mor mai înainte de a putea ca acești ne-legiuiți să 'și bată joc de mine!  Ușa se deschise și se văzu grecul cu lumânarea aprinsă care începu să înainteze spre fundul pivniței.  In acest moment românul profitând de întunericul care nu putea încă să fie risipit de lumina lumî-nărei, se repezi ca trăsnetul ca și cum nici n-ar fi fost chinuit mai înainte cu vro oră și aproape doo, și aruncând minteanul pe capul grecului îl trânti jos la pământ, sărindu-i luminarea și pistolul cât colo din mână, apoi fără a întârzia o secundă-i dete o lovitură țeapănă la cap, în cât grecul nu putu să mai țipe, și ca fulgerul se repezi afară pe gârliciul pivniței cele adânci.  Nici o pedică nu întâlni în calea sa până urcă de tot scările pivniței.  Ajuns în sală, din care mai avea câți-va pași repezi de făcut, și din care dacă eșia ar fi putut să fie cu totul liber, pe neaștep-tate se lovi de unul din acei care cu câte-va ore îl târâseră schingiuindu-l până aci.  Din norocirea lui fiind armat cu acel lemn care îl găsise în pivnița grecului care poate era dus pe lumea cealaltă pentru a-și da seama înaintea lui D-zeu de faptele lui cele criminale se încercă a-l face să-și descurce drumul ca să poată trece dân-du-i și acestuia o lovitură țeapănă, dar acest venetic care-l bagă de seamă, se feri la o parte, și după ce scăpă de lovitura dușmanului său de moarte nă-văli asupra lui cu o furie nespusă trântindu-l la pă-mânt și începu să strige și pe ceilalți pentru a-i da ajutor.  Indată eșiră și ceilalți tovarăși din odaia în care erau.  — A vrut să scape câinele, strigă cel d-ântâiu.  — A vrut să mă omoare!  Pune-ți mâna să-l jupuim de viu, repetă acesta.  Apoi cu toții se grămădiră pe bietul român legân-du-l din nou.  Căutară pe Cristea, stăpânul cârciumei și nu-l găsiră de cât tocmai târziu în pimniță mort.  — Al blestematule, l-ai ucis. . .  ei bine vei muri de moartea cea mai crudă, strigă unul din ei și-l închiseră într-una din odăi.  C h i r i l i s.  Nu departe de poalele capriciosului rîu, care stră-bate județul Muscel, se întind casele grecului Chi-rilis, unul dintre cei mai mari favoriți ai Măriei sale Vodă.  Răsturnat pe o sofa și fumând dintr-un ciubuc lung stetea renegatul fanariot și medita la mii de feluri de planuri infernale.  și ar putea exista oare curiozitate care să ne în-trebe, cine era acest grecoteiu?  Poate.  Insă ranele de durere ale timpilor de nenorocire, ce au căzut peste țara noastră când cu invaziunea acestor urmași ai Pelasgilor din Fanar, au trecut.  și trecute sunt și acele dureri, urma însă, cica-tricea lor însă necomplectă, căci ne simțim oare cum schilozi.  țara nu a putut să aibă pasul de pro-pășire al țărilor din apus, din pricina acestor iasme fără inimă și fără suflet, care schingiuiau pe bietul sătean, sugându-i sângele și ridicându-le viaja fără crufare.  O țara mea frumoasă!  — Ai fost alcătuită dintr-o ramură a frumosului raiu, însă fu soarta ca pământul tău să fie prea mult stropit cu lacrămi și cu sânge.  In vremurile acelea, ori-ce grec fără căpătâiu venit din Fanar, și fără dor de muncă, făcea bani aici, pe pământul strămoșilor noștri viteji.  Pagina cea neagră a istoriei noastre naționale, între veacul de vitejie și între veacul de acum, este epoca fanarioților.  Toți desculții din mahalalele Constantinopolului care au venit la noi, au căpătat o avuție și un nume însemnat, și. .